Un rezumat la The Mystery of Banking de Murray N. Rothbard – partea 2 din 4

Un rezumat la The Mystery of Banking de Murray N. Rothbard – partea 2 din 4

Numbers on metal deposit boxes in a bank
Până vom publica această carte de Murray Rothbard, te invităm să citești analiza extinsă pe care o face Mihai Tănăsuică pe marginea ei.

[Vezi, mai întâi, partea 1 din 4, dacă nu ai citit-o deja.]

Capitolele VI-XI

Părțile a doua și a treia, cele mai consistente, cuprind miezul teoretic al cărții. Până-n acest punct, Rothbard ne-a arătat cum apar banii și cum funcționează aceștia pe piața liberă. Discuția este acum complicată cu introducerea activității bancare pentru a putea urmării implicațiile acesteia mai ales asupra ofertei de bani.

Creditare versus depozitare

Aspectul cel mai problematic al sistemului bancar și cel care stă la baza complicațiilor ulterioare este omogenizarea a doua funcții (activități) specifice, care nu au, în teorie, legătura una cu alta: operațiunea de creditare (investire) și operațiunea de depozit.

Cele două au fost amestecate nepermis, diferența dintre ele fiind estompată, mascată. În genere, activitatea bancară de creditare (sănătoasă) nu înseamnă altceva decât intermedierea între cei care economisesc și cei care investesc. Băncile (dar nicidecum doar ele) fac posibilă direcționarea economiilor către activități productive. Sursele acestor economii sunt multiple: capitalurile proprii ale proprietarilor, acțiuni și obligațiuni vândute către public, alte împrumuturi, depozite la termen (cum le numește Rothbard – Certificates of Deposit) etc.

Banca obține profit, ca oricare altă afacere, din diferența dintre costuri – dobândă plătită creditorilor acesteia, costuri operaționale – și încasări – dobândă percepută debitorilor pentru creditele acordate și alte venituri. Această activitate, așa cum a fost descrisă până în acest punct, este perfect legitimă și nu comportă consecințe negative în ce privește masa monetară și inflația. Bilanțul unei astfel de bănci, angajată în activitatea de creditare, ar arăta așa:

Sumele împrumutate sunt economisite din masa monetară existentă de către proprietari, acționari sau terți. Rambursarea principalului plus dobândă se face de asemenea prin economisiri viitoare. Dobânda percepută de bancă (fără a complica prea mult discuția) este prețul plătit de către debitor pentru a folosi banii în prezent și a economisi mai târziu – asta deoarece bunurile prezente sunt întotdeauna mai valoroase decât bunurile viitoare.

Cu alte cuvinte, bunurile viitoare sunt actualizate (discounted) cu o anumită rată –, așteptarea fiind astfel transferată băncii. De remarcat că banca se află, în raport cu proiectele pe care le creditează, în postura capitalistului – ea finanțează activități de producție în urma cărora speră să obțină un profit. Antreprenoriatul în creditare este supus acelorași rigori ale pieței libere și este expus riscului falimentului în măsura în care nu este eficient în alocarea resurselor către proiecte profitabile (adică acele proiecte care satisfac cel mai bine nevoile consumatorilor).

Așadar, simpla activitate de creditare nu duce la mărirea masei monetare și, deci, la presiuni inflaționiste.

Al doilea tip de activitate bancară – de depozitare – diferă total de cea de creditare, iar amestecarea celor două constituie o regretabilă confuzie. Spre deosebire de activitatea de creditare (direcționarea economisirilor către investiții), depozitele bancare la vedere sunt facilități de păstrare a banilor în beneficiul proprietarilor banilor respectivi.

Din varii motive – de siguranță, confort – proprietarii de aur, argint și alte obiecte de preț aleg să le dea spre a fi depozitate și păzite în magazii specializate. Deponenții primesc în schimbul bunurilor depuse o recipisă de depozit, înscris care conferă titularului drept de proprietate asupra bunurilor depozitate. Nu are loc un transfer de proprietate (nici măcar temporar) asupra bunurilor; ele rămân permanent proprietatea deponentului.[1]

Contractul de depozit nu presupune un împrumut (deponentul nu împrumută banca), iar recipisele de depozit trebuie onorate în orice moment de către bancă și bunurile returnate. De asemenea (și în contra așteptărilor publicului, în special astăzi), deponentul este cel care trebuie să plătească un comision băncii pentru serviciul de depozitare, nu invers.

Istoric, datorită probității și renumelui unor asemenea bănci de depozit, recipisele acestora au început să circule printre clienții lor ca substitute monetare. Totuși, câtă vreme băncile nu comit fraude, aceste certificate de depozit nu măresc masa monetară, întrucât ele sunt simple înscrisuri care atestă existența banilor reali în depozit.

Contractul de credit și contractul de depozit (așa cum au fost ele definite mai sus) diferă în câteva aspecte fundamentale. Într-un contract de credit este schimbat un bun viitor pentru un bun prezent (promisiunea rambursării principalului plus dobânda, la o anumită dată din viitor). Reținem acest punct cheie – banii trebuie rambursați în viitor la o dată prestabilită. Contractul de depozit este fix opusul creditului: banii trebuie restituiți în orice moment în care deponentul prezintă recipisa de depozit; depozitele au o scadență imediată.

Ispita bancherului

Problema majoră a depozitelor este tentația puternică de fraudă pentru bănci. Băncile se pot folosi ilicit de bunurile pe care le au în păstrare, dar nu în proprietate, pentru a realiza câștiguri (pentru a le da cu împrumut și a încasa dobândă).

În mod normal, bunurile aflate în păstrare (în depozite) nu ar trebui să fie înregistrate în bilanțul băncii în nici un fel: banii depozitați nu sunt un activ al băncii și nu se creează astfel o datorie față de deponenți.

Riscul de fraudare este cu atât mai mare în cazul bunurilor fungibile, care presupun restituirea unor bunuri de aceeași calitate, valoare și cantitate. Banii, așa cum am văzut, au particularitatea (spre deosebire de alte bunuri fungibile) că nu sunt consumați, ci utilizați în schimburi. De aceea ei pot rămâne perioade îndelungate în depozite, iar în locul lor să fie utilizate substitutele monetare (câtă vreme nu există îndoieli asupra practicilor băncilor), fapt ce exacerbează tentația de fraudare pentru bănci.

Rothbard constată că acestă problemă a naturii depozitelor bancare nu a fost niciodată satisfăcător rezolvată din punct de vedere juridic. Dimpotrivă, în Anglia, soluțiile judecătorești (secolele XVIII-XIX) au înclinat în direcția considerării depozitelor bancare ca pe un tip special de împrumut acordat de către deponenți băncii.

Implicația imediată este că banca devine proprietară a banilor depuși și este absolvită de obligația de a nu-i angaja în activități neagreate în mod expres cu proprietarii legitimi. Prin urmare, chiar dacă banca are în continuare obligația de restituire imediată, la cerere, imposibilitatea de a face acest lucru (pentru că banii au fost plasați în împrumuturi), nu o transformă decât într-o afacere insolventă și nu o face vinovată de fraudă sau delapidare.

Situația creată este bine sintetizată printr-un citat din Jevons:

A devenit posibilă crearea unei oferte fictive dintr-o marfă, cu alte cuvinte, să fie făcuți oamenii să creadă că există o ofertă care de fapt nu există.

Jevons consideră alte recipise de depozit (pentru celelalte bunuri fungibile, non-monetare) superioare întrucât nu permit emiterea de asemenea titluri în exces peste cantitatea de bunuri efectiv aflate în depozite.

Rezervele fracționare

Legea laxă și laconică, care permite înregistrarea depozitelor ca datorii, este primul pas în trecerea la un sistem cu rezerve fracționare. Practic, bilanțul unei bănci (care oferă facilități de depozit) devine ca cel de mai jos:

Remarcăm că încă nu s-a produs nicio fraudă, chiar dacă este o înregistrare bilanțieră nefirească. Câtă vreme nu sunt acordate credite din sumele depuse, rezervele continuă să fie de 100%. În tabelul de mai jos situația se schimbă:

Banca emite 80.000 $ (recipise de depozit în valoare de 80.000 $) care nu sunt acoperite în bani-marfă aflați în depozite. Ea trece deodată de la activitatea de depozitare la cea de creditare, fără însă a folosi capitaluri proprii, economisiri atrase sau împrumuturi legitime, ci creează pur și simplu banii ex nihilo. Masa monetară este crescută de la 50.000 $ la 130.000 $, rata de rezerve scăzând de la 100% la aproximativ 38%.

Primul lucru pe care trebuie să-l subliniem este că structura inter-temporală a datoriilor și creanțelor din băncile cu rezerve fracționare este complet nesincronizată. De regulă, firmele își planifică scadențele datoriilor și încasărilor, astfel încât încasările să preceadă sau să fie realizate la data scadenței datoriilor. În schimb, din exemplul de mai sus știm că depozitele sunt scadente imediat și în orice moment cei doi deponenți aleg să prezinte recipisele la bancă, însă creditul acordat va fi rambursat la o dată în viitor. Rezultă că banca este inerent insolventă.

Justificări eronate ale practicii rezervelor fracționare

O încercare de a apăra practica băncilor este prin a argumenta că ele estimează un anumit procent de retrageri per unitate de timp, păstrându-și astfel rezerve suficiente pentru a le onora, în măsura în care nu apar situații care să se abată semnificativ de la estimare.

Rothbard chiar amintește o analogie propusă de Walter E. Spahr, care dă exemplul unui inginer ce proiectează un pod, estimând numărul de persoane ce au să-l folosească simultan ca procent din populația orașului, nicidecum luând în calcul că va fi folosit de toți locuitorii orașului în același timp.

Rezultă că nici băncile nu greșesc cu nimic prin faptul că nu anticipează o retragere a tuturor depozitelor simultan. Analogia aceasta este grăitoare pentru modul superficial în care ajunge să fie pusă problema atunci când nu ne mai ținem de o teorie a proprietății.

Diferența dintre depozitul bancar și pod este că niciun locuitor nu are dreptul de a trece podul la un anumit moment dat. În schimb, banii dintr-un depozit sunt proprietatea de netăgăduit a deponentului, iar imposibilitatea băncii de a-i restitui la cerere echivalează cu furtul proprietății.

Limite ale practicii rezervelor fracționare

După ce ne arată care sunt condițiile care fac probabilă emergența rezervelor fracționare (și, cum bine am văzut, cauza principală sunt, ca în multe alte probleme, drepturile de proprietate prost / incomplet definite), Rothbard explorează modul în care piața liberă reacționează.

Presupunem că nu există bariere la intrarea și ieșirea de pe piață, iar băncile nu sunt obligate să țină rezerve 100%, însă sunt supuse acelorași riscuri de faliment ca și celelalte afaceri – dacă devin insolvente, sunt lichidate. Ne întrebăm: există anumite forțe ale pieței, anumite stimulente, care tind să descurajeze practica rezervelor fracționare? Sau, dimpotrivă, concurența liberă exacerbează tentația de fraudare și duce la scăparea de sub control a sistemului bancar?

Rothbard răspunde afirmativ la prima întrebare și negativ la a doua.

Două limite ne apar imediat – necesitatea dobândirii încrederii și probabilitatea ca economia să nu fie puternic bancarizată, oamenii să prefere mai degrabă tranzacțiile cash.

Odată consolidat și acceptat, sistemul bancar poate, teoretic, încerca să reducă rezervele și să deschidă depozite sau să emită bancnote fără acoperire. În acest moment, principala piedică ar fi posibilitatea unei „panici bancare”, o retragere masivă de cash, care să ducă rapid la insolvență.

Toate aceste trei stimulente țin de un anume concurs de împrejurări istorice și nu au numaidecât o acțiune continuă, iar eficiența lor se limitează mai mult la situația în care există o singură bancă.

Cel mai important stimulent împotriva rezervelor fracționare este concurența, datorată eterogenității clientelei – faptul că fiecare bancă are un număr limitat de clienți, iar clienții fiecărei bănci se angajează în schimburi cu clienții altor bănci. Aceasta înseamnă că, atunci când un client al unei bănci X face o plată către un client al unei bănci Y, banca Y nu va avea niciun motiv să lase rezervele în banca X și să se mulțumească cu înscrisurile acesteia. Banca Y va trimite degrabă bancnotele sau cecul băncii X și va solicita transferul de aur din depozitul acesteia către depozitul băncii Y (sau al banilor de hârtie, dacă suntem în situația în care există deja un monopol de stat al emiterii de monedă).

Extrapolând la nivelul unei economii complexe, cu numeroase bănci și un număr uriaș de tranzacții, presiunea pe fiecare bancă în parte de a păstra rezerve cât mai aproape de 100% este foarte mare. Câtă vreme băncile sunt lăsate să dea faliment și nu sunt „salvate” (din banul public, firește), concurența fiind liberă, iar contractele respectate, vor exista constrângeri puternice care să motiveze băncile să țină rezerve cât mai mari (aproape de 100%), decât să se relaxeze gradul de acoperire a substitutelor monetare.

Mecanismul de evadare a monedei

Un corolar interesant derivat din cele de mai sus este aplicarea discuției la fluxurile monetare între state (așa-numita analiză Hume-Ricardo).

Dacă presupunem că în fiecare stat se formează (a se citi decretează) un monopol bancar, iar concurența este în mod eficient împiedicată, atunci, câtă vreme există totuși comerț internațional complet liber, acest lucru va fi suficient pentru a limita expansiunea necontrolată a masei monetare.

Când într-o țară X masa monetară este crescută prin mecanismul rezervelor fracționare, prețurile din X vor crește, însă vor crește și importurile (oamenii au mai multe dețineri monetare și, ceteris paribus, vor cheltui excesul și pe importuri). Celelalte țări, din care X importă, primind bancnotele sau cecurile din X, le vor întoarce rapid către banca din X și vor solicita contravaloarea în aur. Astfel, aurul va începe să se scurgă din X către străinătate.

Diminuarea rezervelor face și mai șubred sistemul monetar din X. Finalmente, presiunea fiind atât de mare, banca din X se va vedea silită să restrângă masa monetară, astfel apărând recesiunea. Contracția masei monetare și, deci, a prețurilor va inversa fluxul aurului.

Deficitul cronic

Credem că majoritatea va recunoaște în expunerea anterioară faimoasa problemă a deficitului balanței de plăți, rostogolită neîncetat, cu dojană, în fața cetățenilor lipsiți de simț patriotic, care consumă prea mult din import și destabilizează balanța comercială. Importurile mai mici decât exporturile înseamnă, desigur, că banii obținuți din exporturi nu sunt suficienți pentru a achita importurile. Deficitul este compensat prin scurgerea de aur (sau de valută, dacă transpunem discuția situației actuale).

În mod normal, pe o piață liberă, fără rezerve fracționare, orice creștere a importurilor ar fi temperată printr-o scumpire a prețurilor bunurilor din străinătate și o ieftinire a bunurilor autohtone (deci a exporturilor); tendința creșterii importurilor ar fi astfel inversată, iar dezechilibrul balanței de plăți nu ar apărea.[2]

O concluzie intermediară

Suntem în măsură să conturăm o concluzie intermediară referitor la activitatea bancară în context de liberă concurență. În acest scop, redăm porțiunea din Human Action a lui Mises, citată de Rothbard:

Este o greșeală să se asocieze noțiunii de liberă competiție bancară imaginea unei stări de lucruri în care toată lumea este liberă să emită bancnote și să înșele publicul ad libitum. Se invocă adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: „Liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liber schimb în activitatea de escrocare” („Free trade in banking is free trade in swindling”). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuințarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de anchetă asupra activităților bancare, din 24 octombrie 1865:

„Cred că ceea ce se numește libertate bancară ar avea drept rezultat dispariția completă a bancnotelor din Franța. Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.” (Acțiunea umană, p. 459 {446})

Note:

  1. Acest tip de contract este denumit de Rothbard bailment. O traducere aproximativă ar fi contract de comodat, însă acesta presupune împrumutul de către comodant al unui bun pentru a fi folosit gratuit de către comodatar. Evident, un sens diferit decât cel intenționat de Rothbard.
  2. Firește, motivul monetar nu este singurul pentru care poate exista un „dezechilibru” al balanței de plăți. A se vedea, de pildă, comentariul recent al lui Andreas Stamate: https://mises.ro/1323/contra-scrisoare-deschisa-exportul-subventionat-nu-are-de-a-face-cu-liberalismul

Citește, în continuare, partea a 3-a.

Scris de
Mihai Tănăsuică
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!