Capitolul XVII. Schimbul indirect

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Mijloacele de efectuare a schimburilor şi moneda

Schimbul interpersonal se numeşte indirect dacă între bunurile şi serviciile al căror schimb reciproc este obiectivul ultim al tranzacţiilor se interpun unul sau mai multe mijloace de efectuare a schimburilor. Obiectul de studiu al teoriei schimbului indirect este cercetarea rapoartelor de schimb dintre, pe de o parte, mijloacele de efectuare a schimburilor şi, pe de alta, bunurile şi serviciile de toate ordinele. Afirmaţiile teoriei schimbului indirect se referă la toate cazurile de schimb indirect şi la toate lucrurile întrebuinţate ca mijloace de efctuare a schimburilor.

Un mijloc de efectuare a schimburilor care este întrebuinţat ca atare în mod curent se numeşte monedă. Noţiunea de monedă este vagă, deoarece definiţia sa conţine expresia vagă “întrebuinţat în mod curent”. Există cazuri limită în care nu se poate stabili dacă un mijloc de efectuare a schimburilor este sau nu întrebuinţat “în mod curent” - şi deci dacă trebuie sau nu numit monedă. Dar această imprecizie, legată de definiţia banilor, nu afectează sub nici o formă exactitudinea şi precizia impuse de teoria praxeologică. Într-adevăr, tot ce se poate spune despre monedă rămâne adevărat pentru orice mijloc de efectuare a schimburilor. De aceea, este irelevant dacă păstrăm expresia tradiţională de teorie a banilor sau adoptăm o expresie diferită. Teoria banilor a fost şi este întotdeauna o teorie a schimbului indirect şi a mijloacelor de efectuare a schimburilor. [1]

2. Observaţii asupra unor erori larg răspândite

Erorile fatidice ale doctrinelor monetare populare, care au îndrumat pe căi greşite politicile monetare ale aproape tuturor guvernelor, nu ar fi putut apărea decât cu mare dificultate dacă nu ar fi existat numeroşi economişti care să comită ei înşişi erori grave în domeniul chestiunilor monetare şi să se cramponeze de ele cu obstinaţie.

Există, înainte de orice, ideea greşită a unei aşa-zise neutralităţi a banilor. [2] Un produs al acestei doctrine este noţiunea de “nivel” [p.399] al preţurilor, care creşte sau scade proporţional cu creşterea sau scăderea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie. Nu s-a înţeles faptul că schimbările survenite în cantitatea de monedă nu pot afecta niciodată preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. De asemenea, nu s-a înţeles nici faptul că schimbările puterii de cumpărare ale unităţii monetare se leagă în mod necesar de schimbările survenite în relaţiile mutuale dintre cei ce cumpără şi cei ce vând. Pentru a demonstra doctrina după care cantitatea de bani şi preţurile cresc şi scad proporţional, s-a recurs, în domeniul teoriei monetare, la o metodă în întregime diferită de cea pe care o întrebuinţează teoria economică modernă pentru studiul tuturor celorlalte probleme pe care le cercetează. În loc să se înceapă de la acţiunile indivizilor, aşa cum trebuie să procedeze fără excepţie catalactica, s-au construit formule menite să agrege întreaga economie de piaţă. Elemente ale acestor formule erau: cantitatea totală de monedă disponibilă în Volkswirtschaft; volumul tranzacţiilor – i.e., echivalentul monetar al tuturor transferurilor de bunuri şi servicii efectuate în Volkswirtschaft; viteza medie de circulaţie a unităţilor monetare; nivelul preţurilor. Aceste formule furnizau, chipurile, probe ale corectitudinii doctrinei nivelurilor preţurilor. În realitate însă, acest mod de a pune problema este, în întregime, un caz tipic de raţionament circular. Într-adevăr, ecuaţia schimbului presupune dintru început doctrinele nivelului preţurilor pe care urmăreşte să le demonstreze. Ea nu este, în esenţă, nimic altceva decât expresia matematică a doctrinei – de nesusţinut – după care ar exista o proporţionalitate între variaţiile cantităţii de monedă şi acelea ale preţurilor.

Cei ce analizează ecuaţia schimbului postulează că unul dintre elementele acesteia – cantitatea totală de monedă, volumul tranzacţiilor, viteza de circulaţie – se modifică, fără a-şi pune problema cum survin aceste schimbări. Ceea ce nu se recunoaşte este că schimbările suferite de aceste mărimi nu apar în Volkswirtschaft ca atare, ci în condiţiile actorilor individuali, şi că interacţiunea reacţiilor acestor actori este aceea care generează modificările suferite de structura preţurilor. Economiştii matematicieni refuză de la bun început să pornească de la cererile şi ofertele de monedă ale diverşilor indivizi. Ei introduc, în schimb, noţiunea necorespunzătoare de viteză de circulaţie, croită după modelul mecanicii.

În acest punct al raţionamentului nostru nu este necesar să răspundem la întrebarea dacă economiştii matematicieni au sau nu dreptate atunci când postulează că serviciile furnizate de monedă constă în întregime, sau în esenţă, în circuitul pe care-l parcurge aceasta, în circulaţia sa. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, încă ar fi greşit să se explice puterea de cumpărare, sau preţul unităţii monetare, pe baza serviciilor furnizate de aceasta. Serviciile furnizate de apă, whisky şi cafea nu explică preţurile plătite pentru lucrurile acestea. Ele nu explică decât de ce oamenii, în măsura în care recunosc [p.400] aceste servicii, cer anumite cantităţi din aceste lucruri, în anumite condiţii suplimentare. De fiecare dată cererea este cea care influenţează structura preţurilor, nu valoarea obiectivă de utilizare.

Referitor la monedă, este adevărat că sarcina catalacticii este mai amplă decât aceea care-i revine cu privire la bunurile vandabile. Nu este sarcina catalacticii să explice de ce oamenii doresc să-şi procure serviciile pe care le pot furniza diverse bunuri vandabile. Aceasta este o sarcină a psihologiei şi a fiziologiei. Dar este o sarcină a catalacticii să răspundă la această întrebare când este vorba de bani. Numai catalactica ne poate spune ce avantaje anticipează că va obţine cineva prin deţinerea de bani. Dar nu aceste avantaje anticipate sunt cele care determină puterea de cumpărare a banilor. Urmărirea acestor avantaje este doar unul din factorii care induc cererea de bani. Elementul care joacă un rol în formarea rapoartelor de schimb de pe piaţă este cererea, un element subiectiv, a cărui intensitate este în întregime determinată de judecăţi de valoare – şi nu vreun fapt obiectiv, vreo capacitate de a genera un anumit efect.

Deficienţa ecuaţiei schimbului şi a elementelor sale constitutive de bază este că ele privesc piaţa dintr-un punct de vedere holist. Ele sunt expresia amăgirii generate de entuziasmul pentru noţiunea de Volkswirtschaft. Dar acolo unde există o Volkswirtschaft în sens strict nu există nicipiaţă, nici preţuri şi bani. Pe piaţă nu există decât indivizi sau grupuri de indivizi care acţionează concertat. Aceşti actori sunt motivaţi de propriile lor preocupări, nu de cele ale întregii economii de piaţă. Dacă se poate atribui vreo semnificaţie unor noţiuni ca volumul tranzacţiilor şi viteză de circulaţie, atunci ele se referă la rezultanta acţiunii indivizilor. Nu este admisibil să se recurgă la aceste noţiuni pentru a explica acţiunile indivizilor. Prima întrebare pe care trebuie să o pună catalactica în legătură cu schimbările cantităţii totale de bani disponibile în sistemul economic este cum afectează asemenea schimbări comportamentul diverşilor indivizi. Teoria economică modernă nu se întreabă cât valorează “fierul” sau “pâinea”, ci cât valorează o anumită bucată de fier sau de pâine în ochii unui individ care acţionează într-un anumit moment şi într-un anumit loc. Ea nu poate proceda altfel în cazul banilor. Ecuaţia schimbului este incompatibilă cu principiile fundamentale ale gândirii economice. Ea reprezintă o recădere în modul de gândire al epocilor în care oamenii nu reuşeau să înţeleagă fenomenele praxeologice, deoarece erau tributari unor noţiuni holiste. Ecuaţia schimbului este sterilă, aşa cum erau şi speculaţiile din epocile trecute referitoare la valoarea “fierului” şi a “pâinii” în general.

Teoria banilor este o parte esenţială a teoriei catalactice. [p.401] Ea trebuie tratată cu aceleaşi metode care se aplică tuturor celorlalte probleme catalactice.

3. Cererea de bani şi oferta de bani

Între gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri şi servicii există diferenţe considerabile. Există bunuri pentru care nu este dificil să se găsească doritori dispuşi să achite cea mai ridicată sumă care este cu putinţă de obţinut în condiţiile date, sau una numai cu puţin mai mică. Există alte bunuri pentru care este foarte dificil de găsit un client rapid, chiar dacă vânzătorul este dispus să se mulţumească cu o compensaţie mult mai redusă decât aceea la care ar putea spera dacă ar găsi un alt aspirant, a cărui cerere să fie mai intensă. Diferenţele acestea de comercializabilitate sunt cele care au determinat apariţia schimbului indirect. Un om care nu poate obţine imediat ceea ce doreşte pentru gospodăria sau întreprinderea lui de afaceri, sau care nu ştie încă de ce fel de bunuri va avea nevoie într-un viitor incert, se apropie de obiectivul său ultim dacă tranzacţionează un bun mai puţin comercializabil la care doreşte să renunţe în schimbul unuia mai comercializabil. Se poate de asemenea întâmpla ca proprietăţile fizice ale mărfii pe care doreşte să o vândă (cum ar fi perisabilitatea sau costurile suportate pentru depozitarea sa, sau alte împrejurări similare) să-l silească să nu mai aştepte. Uneori el poate fi îmboldit să se grăbească să renunţe la bunul respectiv pentru că se teme de deteriorarea valorii de piaţă a acestuia. În toate cazurile de felul acesta el îşi ameliorează propria situaţie prin achiziţionarea unui bun mai comercializabil, chiar dacă acesta nu este de natură să-i satisfacă direct vreuna din nevoile sale personale.

Un mijloc de efectuare a schimburilor este un bun pe care oamenii nu-l achiziţionează nici pentru propriul lor consum, nici pentru a-l întrebuinţa în propriile lor activităţi productive, ci cu intenţia de a-l tranzacţiona ulterior, în schimbul acelor bunuri pe care doresc să le utilizeze, fie pentru consum fie pentru producţie.

Moneda este un mijloc de efectuare a schimburilor. Ea este cel mai comercializabil bun pe care-l achiziţionează oamenii pentru că doresc să-l ofere în acte ulterioare de schimb interpersonal. Moneda este lucrul care serveşte drept mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat şi întrebuinţat de toţi. Aceasta este singura sa funcţie. Toate celelalte funcţii care li se atribuie banilor de către oameni nu sunt decât aspecte particulare ale acestei funcţii primare şi unice, aceea de mijloc de efectuare a schimburilor. [3]

Mijloacele de efectuare a schimburilor sunt bunuri economice. Ele sunt rare; există [p.402] o cerere pentru ele. Există, pe piaţă, persoane care doresc să le achiziţioneze şi care sunt dispuse să tranzacţioneze bunuri şi servicii în schimbul lor. Mijloacele de efectuare a schimburilor posedă valoare în tranzacţii. Oamenii fac sacrificii pentru achiziţionarea lor; ei plătesc “preţuri” pentru ele. Particularitatea acestor preţuri rezidă numai în aceea că ele nu pot fi exprimate în termeni monetari. Cu referire la bunurile şi serviciile vandabile vorbim despre preţuri, sau preţuri monetare. Cu referire la monedă vorbim despre puterea ei de cumpărare, care priveşte diverse bunuri vandabile.

Există o cerere pentru mijloacele de efectuare a schimburilor deoarece oamenii doresc să deţină câte un stoc format din ele. Fiecare membru al unei societăţi de piaţă doreşte să posede o anumită cantitate de bani în buzunar sau într-o casă de bani, o deţinere de monedă sau un sold monetar de o anumită mărime. Uneori el doreşte să păstreze o deţinere de monedă mai mare, alteori una mai mică; în cazuri excepţionale el poate chiar să renunţe la orice deţinere de monedă. În orice caz, imensa majoritate a oamenilor nu doresc să posede doar bunuri vandabile; ei doresc, în egală măsură, să deţină bani. Deţinerea lor monetară nu este doar un reziduu, o margine necheltuită a avuţiei lor. Ea nu este un rest neintenţionat rămas după ce s-au consumat toate actele deliberate de cumpărare şi vânzare. Cantitatea sa este determinată de o cerere deliberată pentru bani lichizi. Ca şi în cazul tuturor celorlalte bunuri, schimbările survenite în relaţiadintre cererea şi oferta de bani sunt acelea care produc schimbări în raportul de schimb dintre bani şi bunurile vandabile.

Fiecare unitate monetară este proprietatea unuia dintre membrii economiei de piaţă. Transferul banilor de sub controlul unui actor în acela al altuia se face imediat şi în mod continuu. Nu există nici o fracţiune de timp intermediară, în care banii respectivi să nu facă parte din deţinerea monetară a unui individ sau a unei firme, ci să fie doar aflaţi în “circulaţie”. [4] Este greşit să distingem între banii aflaţi în circulaţie şi banii neîntrebuinţaţi. Nu este mai puţin eronat să deosebim între banii circulanţi şi banii tezaurizaţi. Ceea ce se numeşte tezaurizare este mărimea deţinerii monetare care -- în opinia personală a observatorului – depăşeşte ceea ce este socotit a fi normal şi adecvat. Însă tezaurizarea este deţinere de monedă. Banii tezaurizaţi sunt încă bani şi îndeplinesc în tezaure aceleaşi obiective pe care le îndeplinesc şi în deţinerile de monedă numite normale. Cel ce tezaurizează bani crede că anumite condiţii speciale justifică utilitatea acumulării unei deţineri de bani care depăşeşte volumul pe care l-ar păstra el însuşi în condiţii diferite, sau pe care îl consideră adecvat alţi oameni, sau un economist care îi cenzurează acţiunea. Faptul că el acţionează în felul acesta influenţează configuraţia [p.403] cererii de monedă în acelaşi fel în care o influenţează orice cerere “normală”.

Mulţi economişti evită să întrebuinţeze termenii de cerere şi ofertă, în sensul de cerere şi ofertă de bani pentru deţineri monetare, deoarece se tem că ar putea apărea confuzii cu terminologia întrebuinţată în mod curent de bancheri. Printre aceştia se obişnuieşte, într-adevăr, să se întrebuinţeze denumirea de cerere de bani pentru împrumuturile pe termen scurt şi cea de ofertă de bani pentru oferta de asemenea împrumuturi. În acelaşi context, piaţa pentru împrumuturi pe termen scurt este numită piaţa de bani. Se spune că banii sunt rari dacă se înregistrează o tendinţă de creştere aratei dobânzii la împrumuturile pe termen scurt şi că banii sunt abundenţi dacă rata dobânzii pentru asemenea împrumuturi scade. Aceste moduri de exprimare sunt atât de solid împământenite încât nu se pune problema de a le elimina. Însă ele au favorizat şi au răspândit multe erori. Ele i-au făcut pe oameni să confunde noţiunea de bani cu cea de capital şi să creadă că augmentarea cantităţii de monedă ar putea să diminueze în mod durabil rata dobânzii. Pe de altă parte, tocmai enormitatea acestor erori sugerează că este puţin probabil ca terminologia întrebuinţată să poată crea vreo neînţelegere. Este greu de presupus că economiştii ar putea greşi cu privire la chestiuni atât de fundamentale.

Alţii au afirmat că nu s-ar cuveni să vorbim despre cererea şi oferta de bani pentru că obiectivele celor care cer bani diferă de obiectivele celor care cer bunuri vandabile. Bunurile, spun ei, sunt cerute, în ultimă instanţă, în vederea consumului, pe când banii sunt ceruţi pentru a se renunţa la ei, cu prilejul unor acte ulterioare de schimb. Nici această obiecţie nu este validă. Întrebuinţarea pe care o dau oamenii unui mijloc de efectuare a schimburilor constă, în cele din urmă, în a renunţa la ei. Dar înainte de aceasta ei sunt dornici să acumuleze o anumită cantitate de bani, astfel încât să fie pregătiţi pentru momentul în care se va putea efectua o achiziţie. Tocmai pentru că nu doresc să-şi satisfacă nevoile personale exact în clipa în care renunţă la bunurile şi serviciile pe care le aduc ei înşişi pe piaţă, tocmai pentru că doresc să aştepte, sau sunt nevoiţi să aştepte până când apar condiţii propice pentru a cumpăra, oamenii nu practică barterul direct, ci pe cel indirect, prin interpunerea unui mijloc de efectuare a schimburilor. Faptul că banii nu se alterează prin utilizarea care li se dă şi că pot furniza servicii pe o perioadă de timp practic nelimitată constituie un factor important în configuraţia ofertei de monedă. Însă el nu alterează întru nimic faptul că valoarea atribuită monedei trebuie explicată în acelaşi fel în care se explică valoarea atribuită tuturor celorlalte bunuri: prin cererea acelora care doresc să obţină o anumită cantitate de bani.

Economiştii au încercat să enumere factorii care, în cadrul [p.404] întregului sistem economic, pot determina creşterea sau descreşterea cererii de bani. Asemenea factori sunt: cifrele populaţiei; măsura în care gospodăriile individuale îşi satisfac propriile nevoi prin producţie autarhică şi măsura în care produc pentru nevoile altora, comercializânu-şi produsele şi cumpărând lucruri necesare propriului consum de pe piaţă; distribuţia activităţilor economice şi efectuarea plăţilor în diferite sezoane ale anului; instituţiile de ajustare a datoriilor şi creanţelor care se anulează reciproc, de felul caselorde compensaţii (clearing). Este adevărat că toţi aceşti factori influenţează cererea de bani şi nivelul deţinerilor monetare ale diverşilor indivizi. Dar ele nu le influenţează decât indirect, datorită rolului pe care-l joacă în consideraţiile oamenilor cu privire la determinarea volumului de solduri monetare pe care le consideră adecvate. Decisive sunt întotdeauna judecăţile de valoare ale persoanelor în chestiune. Diverşii actori hotărăsc cu privite la nivelul deţinerilor lor monetare care li se pare adecvat. Ele îşi duc la îndeplinire hotărârea renunţând la cumpărarea de bunuri, titluri de valoare şi creanţe purtătoare de dobândă şi prin vânzarea de asemenea active sau, pentru a obţine rezultatul contrar, sporindu-şi achiziţiile. Cu privire la bani, lucrurile nu stau altfel decât cu privire la toate celelalte bunuri şi servicii. Cererea de bani este determinată de comportamentul oamenilor care doresc să-i obţină pentru deţinerile lor monetare.

O altă obiecţie avansată împotriva noţiunii de cerere de monedă a fost aceasta: Utilitatea marginală a unităţii monetare descreşte mult mai lent decât aceea a altor bunuri; de fapt, descreşterea ei este atât de lentă încât poate fi practic ignorată. Nimeni nu spune vreodată că cererea sa de bani este satisfăcută şi nimeni nu renunţă vreodată la vreo ocazie de a obţine mai mulţi bani, dacă sacrificiul necesar nu este prea mare. De aceea este inacceptabil să se considere că cererea pentru bani este limitată. Dar însăşi noţiunea de cerere nelimitată este contradictorie.Raţionamentul acesta popular este în întregime greşit. El confundă cererea de bani pentru deţineri monetare cu dorinţa de mai multă avuţie, exprimată în termeni monetari. Cel ce afirmă că setea sa de bani este insaţiabilă nu doreşte să afirme că deţinereasa de monedă nu poate fi niciodată prea mare. Ceea ce doreşte el să spună în realitate este că nu poate fi niciodată prea bogat. Dacă va beneficia de un flux bănesc suplimentar, el nu îl va întrebuinţa pentru augmentarea deţinerii sale monetare, sau îl vautiliza numai parţial în acest scop. El va cheltui surplusul fie pentru consum imediat, fie pentru investiţii. Nimeni nu păstrează vreodată mai mulţi bani decât doreşte să posede în deţinerea sa de monedă.

Ideea că raportul de schimb între bani, pe de o [p.405] parte, şi bunurile şi serviciile vandabile, pe de alta, se formează, ca şi rapoartele mutuale dintre diversele bunuri vandabile, prin cerere şi ofertă, a constituit esenţa teoriei cantitative a monedei. Această teorie este în esenţă o aplicaţie a teoriei generale a cererii şi ofertei la cazul particular al banilor. Meritul ei a fost încercarea de a explica determinarea puterii de cumpărare a monedei prin acelaşi tip de raţionament care se întrebuinţează pentru explicarea tuturor celorlalte rapoarte de schimb. Neajunsul ei a fost că a recurs la o interpretare holistă. Ea privea la oferta totală de bani din Volkswirtschaft şi nu la acţiunile persoanelor şi firmelor individuale. Un produs al acestui punct de vedere eronat a fost că există o proporţionalitate între modificările cantităţii – totale – de bani şi preţurile monetare. Însă criticii mai timpurii au eşuat în încercările lor de a evidenţia erorile implicate în teoria cantitativă şi de a-i substitui acesteia o teorie mai satisfăcătoare. Ei nu au combătut greşelile din teoria cantitativă; dimpotrivă, au atacat nucleul ei de adevăr. Ei încercau să nege că există o relaţie cauzală între fluctuaţiile preţurilor şi acelea ale cantităţii de monedă. Această negaţie i-a condus către un labirint de erori, contradicţii şi absurdităţi. Teoria monetară modernă reia firul teoriei cantitative tradiţionale, în măsura în care porneşte de la recunoaşterea faptului că modificările puterii de cumpărare a monedei trebuie cercetate în concordanţă cu principiile aplicate tuturor celorlalte fenomene de piaţă şi că există o legătură între modificările cererii şi ofertei de bani, pe de o parte şi acelea ale puterii de cumpărare, pe de alta. În acest sens, teoria monetară modernă poate fi considerată o versiune îmbunătăţită a teoriei cantitative.

Importanţa epistemologică a teoriei lui Carl Menger referitoare la originea banilor

Carl Menger nu a furnizat doar o teorie praxeologică irefutabilă referitoare la originea banilor. El a recunoscut de asemenea importanţa teoriei sale pentru elucidarea principiilor fundamentale ale praxeologiei şi a metodelor de cercetare ale acesteia. [5]

Au existat autori care au încercat să explice originea banilor prin decret sau contract. Autoritatea, statul, sau un contract între cetăţeni ar fi instituit în mod deliberat şi conştient schimbul indirect şi banii. Deficienţa de căpătâi a acestei doctrine nu rezidă în presupoziţia că oamenii dintr-o epocă în care schimbul indirect [p.406] şi banii nu erau familiare ar fi putut concepe un plan al unei noi ordini economice, în întregime diferit de condiţiile reale ale epocii lor, şi ar fi putut înţelege importanţa unui asemenea plan. Ea nu rezidă nici în faptul că istoria nu ne furnizează nici un indiciu în sprijinul unor asemenea afirmaţii. Există motive mai serioase pentru respingerea ei.

Dacă admitem că fiecare pas care duce de la schimbul direct spre schimbul indirect şi, ulterior, spre acordarea de preferinţă utilizării ca mijloc de efectuare a schimburilor anumitor bunuri, caracterizate prin comercializabilitatea lor deosebit de pronunţată, ameliorează condiţiile părţilor implicate, atunci este dificil de înţeles de ce ar trebui, când cercetăm originile schimbului indirect, să recurgem în plus la decrete autoritare sau la contracte explicite între cetăţeni. Un om care întâmpină dificultăţi în obţinerea a ceea ce doreşte să achiziţioneze prin barter direct îşi sporeşte şansele de a achiziţiona lucrul respectiv prin schimburi ulterioare, dacă îşi procură un bun mai comercializabil. În aceste condiţii nu este necesar amestecul guvernului sau intervenţia unui contract între cetăţeni. Ideea fericită de a proceda astfel le-ar putea veni indivizilor mai ageri, iar cei mai puţin înzestraţi ar putea imita metoda celor dintâi. Este cu siguranţă mai plauzibil să admitem că părţile care acţionează au recunoscut avantajele imediate de care se puteau bucura de pe urma schimbului indirect, decât să presupunem că întreaga imagine a unei societăţi în care comerţul se desfăşoară prin intermediul banilor ar fi fost concepută de un geniu şi, dacă adoptăm doctrina contractului, explicată celorlalţi oameni în mod convingător, prin mijloacele persuasiunii.

Dacă, pe de altă parte, nu admitem că indivizii au descoperit că este mai avantajos pentru ei să practice schimbul indirect decât să aştepte o ocazie de a efectua un schimb direct şi, de dragul argumentaţiei, admitem că autorităţile sau un contract se află la originea introducerii banilor, atunci apar întrebări adiţionale. Trebuie să ne întrebăm ce fel de măsuri au fost întrebuinţate pentru a-i determina pe oameni să adopte un procedeu a cărui utilitate nu o înţelegeau şi care era, din punct de vedere tehnic, mai complicat decât schimbul direct. Putem presupune că s-a recurs la constrângere. Dar în acest caz trebuie să ne întrebăm, în continuare, în ce moment şi în ce împrejurări schimbul indirect şi întrebuinţarea banilor au încetat să fie percepute ca proceduri stingheritoare, sau cel puţin indiferente, devenind avantajoase în ochii indivizilor implicaţi.

Metoda praxeologică urcă îndărăt pe firul fenomenelor până la acţiunile indivizilor. În cazul în care condiţiile de schimb interpersonal sunt de aşa natură încât schimbul indirect facilitează tranzacţiile şi dacă -- şi în măsura în care – oamenii realizează existenţaacestor avantaje, schimbul indirect şi banii îşi fac apariţia. Experienţa istorică ne arată că aceste condiţii au fost şi sunt prezente. Este de neconceput cum ar fi putut oamenii să adopte schimbul indirect şi banii şi să perpetueze aceste modalităţi de efectuare a schimburilor în absenţa condiţiilor menţionate.

Problema istorică a originii schimbului indirect şi [p.407] a banilor nu priveşte praxeologia. Singurul lucru relevant este că schimbul indirect şi banii există deoarece condiţiile necesare pentru existenţa lor au fost şi continuă să fie prezente. Aşa stând lucrurile, praxelogia nu are nevoie să apeleze la ipoteza că un decret autoritar sau un pact au permis inventarea acestor moduri de efectuare a schimburilor. Dacă doresc, etatiştii pot continuasă-i atribuie statului “inventarea” banilor, indiferent cât de improbabilă ar fi această ipoteză. Ceea ce contează este că un individ îşi procură un bun nu pentru a-l consuma sau pentru a-l utiliza în producţie, ci pentru a renunţa la el într-un act de schimb ulterior. Un asemenea comportament din partea oamenilor face dintr-un bun un mijloc de efectuare a schimburilor şi, dacă acest comportament devine comun cu privire la un anumit bun, bunul respectiv devine monedă. Toate teoremele teoriei catalactice a mijloacelor de efectuare a schimburilor şi a banilor se referă la serviciile pe care le furnizează un bun în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor. Chiar dacă ar fi adevărat că imboldul pentru introducerea schimbului indirect şi a banilor arfi provenit de la autorităţi sau dintr-o înţelegere între membrii societăţii, afirmaţia că numai comportamentul persoanelor care efectuează schimburi poate crea schimbul indirect şi banii rămâne nezdruncinată.

Istoria ne poate spune unde şi când au fost întrebuinţate pentru prima oară mijloace de efectuare a schimburilor şi cum, ulterior, s-a redus din ce în ce mai mult gama bunurilor utilizate în acest scop. Deoarece deosebirea dintre noţiunea mai largă de mijloc de efectuare a schimburilor şi cea mai restrânsă de bani nu este netă, ci de natură graduală, nu se poate ajunge la nici un consens istoric referitor la tranziţia de la simple mijloace de efectuare a schimburilor la monedă. Răspunsul la această întrebare este o chestiune de înţelegere interpretativă istorică. Dar, după cum am mai spus, distincţia dintre schimbul direct şi cel indirect este netă şi toate rezultatele pe care le stabileşte catalactica referitor la mijloacele de efectuare a schimburilor se referă, în mod categoric, la toate bunurile cerute şi procurate în calitate de asemenea mijloace.

În măsura în care afirmaţia că schimbul indirect şi banii ar fi fost instituite prin decret sau contract se doreşte a fi o dare de seamă despre evenimente istorice, este sarcina istoricilor să-i demonstreze falsitatea. În măsura în care ea este formulată numai ca afirmaţie de natură istorică, ea nu poate afecta în nici un fel teoria catalactică a banilor şi explicaţia evoluţiei schimbului indirect pe care o furnizează ea. Dar dacă este formulată ca o afirmaţie despre acţiunea umană şi evenimentele sociale, ea este inutilă, deoarece nu ne comunică nimic despre acţiune. A spune că într-o bună zi guvernanţii sau cetăţenii adunaţi într-o convenţie au fost loviţi brusc de inspiraţia că ar fi o idee bună să se facă schimburi indirecte, şi anume prin mijlocirea unui mijloc general întrebuinţat de efectuare a schimburilor, nu este o afirmaţie despre acţiunea umană. Este numai o împingere îndărăt a problemei care se pune.

Este necesar să înţelegem că nu putem contribui cu nimic la cercetarea ştiinţifică a acţiunilor umane şi a fenomenelor sociale declarând că acestea ar fi create de stat, un lider carismatic, sau o revelaţie [p.408] coborâtă peste întregul popor. Asemenea afirmaţii nu infirmă nici concluziile unei teorii care arată cum pot fi asemenea fenomene înţelese ca “rezultatul neintenţionat, rezultanta neproiectată în mod deliberat şi neurmărită prin intermediul unor eforturi individuale specifice ale membrilor societăţii.” [6]

4. Determinarea puterii de cumpărare a banilor

Îndată ce un bun economic începe să fie solicitat nu numai de către cei care doresc să-l utilizeze pentru consum sau producţie, ci şi de persoane care vor să-l păstreze în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor şi să renunţe la el când vor avea nevoie, cu prilejul unui act de schimb ulterior, cererea pentru el creşte. A apărut o nouă întrebuinţare pentru acest bun, care creează o cerere suplimentară pentru el. Ca şi în cazul tuturor celorlalte bunuri economice, o asemenea cerere suplimentară determină o creştere a valorii sale de schimb, adică a cantităţii de alte bunuri oferite pentru achiziţionarea lui. Cantitatea de alte bunuri care poate fi obţinută în schimbul mijlocului de efectuare a schimburilor, “preţul” acestuia exprimatîn termeni de diferite bunuri şi servicii, este determinat în parte de cererea celor ce doresc să şi-l procure, ca mijloc de efectuare a schimburilor. Dacă oamenii încetează de a mai utiliza bunul în chestiune ca mijloc de efectuare a schimburilor, această cerere specifică adiţională dispare şi “preţul” scade concomitent.

Astfel, cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este compusul a două cereri parţiale: cererea determinată de intenţia de a-l întrebuinţa pentru consum şi producţie şi cererea determinată de intenţia de a-l întrebuinţa ca mijloc de efectuare a schimburilor. [7] Referitor la moneda metalică modernă se vorbeşte adesea despre cerere industrială şi cerere monetară. Valoarea de schimb (puterea de cumpărare) a unui mijloc de efectuare a schimburilor este rezultanta efectelor cumulate ale ambelor cereri parţiale.

Însă intensitatea acelei părţi a cererii pentru un mijloc de efectuare a schimburilor care provine din utilitatea sa ca mijloc de efectuare a schimburilor depinde de valoarea sa de schimb. Lucrul acesta ridică dificultăţi pe care mulţi economişti le consideră insolubile, aşa încât au renunţat la a urma mai departe această direcţie de raţionament. Este ilogic, spuneau ei, să explicăm puterea de cumpărare a banilor prin cererea de monedă şi cererea de monedă prin puterea de cumpărare a banilor.

Dar această dificultate nu este decât una aparentă. Puterea de cumpărare [p.409] pe care o explicăm pe baza intensităţii cererii specifice nu este aceeaşi cu puterea de cumpărare al cărei nivel determină această cerere specifică. Problema este de a explica determinarea puterii de cumpărare din viitorul imediat, din momentul care urmează. Pentru a soluţiona această problemă ne raportăm la puterea de cumpărare din trecutul imediat, din momentul care tocmai a trecut. Acestea sunt două mărimi diferite. Este greşit să se obiecteze la teorema noastră, pe care o putem numi teorema regresiei, că se mişcă într-un cerc vicios. [8]

Dar, spun criticii, aceasta este doar o împingere îndărăt a problemei, deoarece acum încă mai rămâne de explicat determinarea puterii de cumpărare de ieri. Dacă o explicăm pe aceasta în acelaşi fel, prin invocarea puterii de cumpărare de alaltăieri, ş.a.m.d., alunecăm într-un regressus in infinitum. Raţionamentul acesta, afirmă ei, cu siguranţă că nu reprezintă o soluţie completă şi satisfăcătoare din punct de vedere logic a problemei cu care avem de-a face. Ceea ce le scapă din vedere acestor critici este că regresia nu se întoarce îndărăt la nesfârşit. Ea ajunge la unpunct în care explicaţia este încheiată şi nici o altă problemă nu rămâne fără răspuns. Dacă urmărim îndărăt puterea de cumpărare pas cu pas, ajungem, în final, la punctul în care începe utilizarea bunului respectiv ca mijloc de efectuare a schimbului. Înacest punct valoarea de schimb din ziua de ieri este determinată exclusiv de cererea nonmonetară -- industrială -- datorată numai persoanelor care doresc să dea acestui bun utilizări diferite de cea de mijloc de efectuare a schimburilor.

Dar, continuă criticii, aceasta revine la a explica acea parte a puterii de cumpărare a banilor care este datorată serviciilor furnizate de ei ca mijloc de efectuare a schimburilor prin utilizarea sa în scopuri industriale. Problema ca atare – explicarea componentei specific monetare a valorii de schimb a monedei – rămâne nerezolvată. Şi aici criticii se înşeală. Acea componentă a valorii banilor care este un rezultat al serviciilor pe care aceştia le furnizează în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor este pe deplin explicată prin raportare la aceste servicii monetare specifice şi la cererea determinată de ele. Două lucruri sunt de necontestat şi nu sunt contestate de nimeni. În primul rând, faptul că cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este determinată prin luarea în considerare [p.410] a valorii sale de schimb, care este o consecinţă atât a serviciilor monetare pe care le furnizează, cât şi a celor nemonetare. În al doilea rând, faptul că valoarea de schimb a unui bun care nu a fost încă solicitat pentru a servi ca mijloc de efectuare a schimburilor este determinată exclusiv de cererea venită din partea celor dornici să-l întrebuinţeze pentru scopuri industriale, adică pentru consum şi producţie. Pornind de aici, teorema regresiei urmăreşte să interpreteze prima apariţie a unei cereri monetare pentru un bun care nu a fost solicitat înainte decât pentru scopuri industriale, ca fiind influenţată de valoarea de schimb care îi era atribuită bunului în acel moment, numai datorită serviciilor sale nonmonetare.

În fine, s-a obiectat că teorema regresiei se bazează pe o abordare istorică, nu una teoretică. Nici această obiecţie nu este mai puţin eronată. A explica un eveniment din perspectivă istorică înseamnă a arăta cum a fost el produs de forţe şi factori care au lucrat la o anumită dată şi la un anumit loc. Aceste forţe individuale şi aceşti factori reprezintă elementele ultime ale interpretării. Ele sunt date ultime şi, ca atare, nu se pretează la analize şi reducţii suplimentare. A explica un fenomen teoretic înseamnă a reduce apariţia sa la funcţionarea unor reguli generale, care sunt deja încorporate în sistemul teoretic. Teorema regresiei respectă această cerinţă. Ea reduce valoarea specifică de schimb a unui mijloc de efectuare a schimburilor lafuncţia acestuia în calitate de astfel de mijloc şi la teoremele referitoare la procesul de evaluare şi de formare a preţurilor, care fac obiectul teoriei catalactice generale. Teorema regresiei deduce un caz mai special din regulile unei teorii mai generale. Ea arată cum apare în mod necesar fenomenul special, ca o consecinţă a funcţionării regulilor general valide pentru toate fenomenele. Ea nu afirmă: cutare lucru s-a întâmplat în cutare moment şi în cutare loc. Ea afirmă: aceasta se întâmplă întotdeauna, când condiţiile necesare sunt îndeplinite; ori de câte ori un bun, care nu a fost solicitat în prealabil pentru a fi întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor, începe să fie solicitat în vederea acestei întrebuinţări, trebuie să se manifeste din nou aceleaşi efecte; nici un bun nu poate fi întrebuinţat în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor dacă în primul moment al utilizării sale pentru acest scop el nu poseda o valoare de schimb datorată altor întrebuinţări. Şi toate aceste afirmaţii, implicate în teorema regresiei, sunt enunţate apodictic, fiind implicate în apriorismul praxeologic. Lucrurile trebuie să se petreacă în felul acesta. Nimeni nu a reuşit vreodată să construiască un caz ipotetic în care lucrurile să se petreacă altfel.

Puterea de cumpărare a banilor este determinată prin cerere şi ofertă, la fel ca preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor vandabile. Deoarece acţiunea urmăreşte întotdeauna o configurare mai satisfăcătoare a condiţiilor viitoare, [p.411] cel ce îşi pune problema achiziţionării de bani sau a renunţării la aceştia este, bineînţeles, interesat în primul rând de puterea viitoare de cumpărare a monedei şi de structura viitoare a preţurilor. Dar el nu poate formula o judecată despre puterea viitoare de cumpărare a banilor altfel decât raportându-se la configuraţia acesteia din trecutul imediat. Acesta este faptul care deosebeşte radical determinarea puterii de cumpărare a banilor de determinarea rapoartelor mutuale de schimb dintre diverse bunuri şi servicii vandabile. Cu privire la acestea din urmă, actorii nu au nevoie să ia în seamă nimic altceva decât importanţa lor pentru satisfacerea de dorinţe în viitor. Dacă se oferă spre vânzare o nouă marfă, nemaiauzită, cum a fost de pildă cazul aparatelor radiofonice cu câteva zeci de ani în urmă, atunci singura întrebare relevantă pentru individ este dacă satisfacţia pe care i-o poate prilejui noul gadget este mai mare decât cea pe care i-ar produce-o bunurile la care ar trebui să renunţe pentru a-şi cumpăra bunul cel nou. Informaţiile despre preţurile trecute nu sunt, pentru cumpărător, decât un mijloc de a culege surplusul consumatorului. Dacă nu ar urmări acest lucru, el ar putea, la nevoie, să-şi aranjeze cumpărăturile chiar în absenţa oricărei familiarităţi cu preţurile de piaţă din trecutul imediat, care se numesc preţuri prezente. El ar putea face judecăţi de valoare şi fără estimări anticipative (appraisement). După cum am arătat deja, obliterarea din memorie a tuturor preţurilor din trecut nu ar împiedica formarea de noi rapoarte de schimb între diversele bunuri vandabile. Dar dacă ar dispărea cunoaşterea despre puterea de cumpărare a banilor, atunci procesul de dezvoltare a schimbului indirect şi a mijloacelor de efectuare a schimburilor ar trebui să fie reluatde la început. Ar fi necesar să se înceapă din nou cu întrebuinţarea anumitor bunuri, mai comercializabile decât celelalte, ca mijloace de efectuare a schimburilor. Cererea pentru aceste bunuri ar creşte şi ar adăuga la valoarea determinată de întrebuinţarea lor industrială (nemonetară) o componentă specifică provenită din noua lor întrebuinţare, de mijloace de efectuare a schimburilor. Când este vorba de monedă, o judecată de valoare nu este posibilă decât pe baza estimării anticipative. Acceptarea unui nou tip de bani presupune că bunul respectiv poseda deja o valoare de schimb prealabilă, provenită din serviciile pe care le poate furniza direct pentru consum, sau pentru producţie. Nici cumpărătorul nici vânzătorul nu ar putea estima valoarea unităţii monetare dacă nu ar dispune de nici o informaţie despre valoarea de schimb a acesteia – puterea sa de cumpărare – din trecutul imediat.

Relaţia dintre cererea şi oferta de bani, pe care o putem numi relaţia monetară, determină nivelul puterii de cumpărare. Relaţia monetară de astăzi, formată pe baza puterii de cumpărare de ieri, determină puterea de cumpărare de azi. Individul care doreşte să-şi sporească deţinerea de monedă îşi reduce [p.412] cumpărăturile şi îşi sporeşte vânzările, şi prin aceasta induce o tendinţă de scădere a preţurilor. Individul care doreşte să-şi reducă deţinerea de monedă îşi sporeşte cumpărăturile – destinate fie consumului, fie producţiei şi investiţiilor – şi îşi reduce vânzările; prin aceasta el induce o tendinţă de creştere a preţurilor.

Modificările survenite în oferta de bani trebuie, în mod necesar, să altereze dispunerea bunurilor vandabile care se află în proprietatea diverşilor indivizi şi firme. Cantitatea de bani disponibilă în întregul sistem de piaţă nu poate creşte sau descreşte altfel decât prin creşterea sau descreşterea iniţială a deţinerilor monetare ale anumitor indivizi. Dacă dorim, putem presupune că fiecare membru al sistemului de piaţă primeşte o parte din moneda adiţională chiar în momentul pătrunderii acesteiaîn sistem, sau suportă în mod egal diminuarea cantităţii de bani. Indiferent dacă facem sau nu această presupunere, rezultatul final al demonstraţiei noastre rămâne acelaşi. El este că modificările survenite în structura preţurilor, datorită schimbărilor ofertei de bani disponibili în sistemul economic, nu afectează niciodată preţurile diverselor bunuri şi servicii în aceeaşi măsură şi la aceeaşi dată.

Să presupunem că guvernul emite o cantitate suplimentară de bani de hârtie. Intenţia sa este fie de a achiziţiona bunuri şi servicii, fie de a achita datorii făcute în trecut, sau de a plăti dobânzile corespunzătoare unor astfel de datorii. Oricum ar fi, trezoreria intervine pe piaţă cu o cerere adiţională de bunuri şi servicii; acum este în măsură de a cumpăra mai multe bunuri decât înainte. Preţurile bunurilor pe care le cumpără cresc. Dacă guvernul ar fi cheltuit pentru cumpărăturile acestea bani colectaţi prin impozitare, contribuabilii şi-ar fi redus cumpărăturile şi, în vreme ce preţurile bunurilor cumpărate de guvern ar fi crescut, acelea ale altor bunuri ar fi scăzut. Dar această scădere a preţurilor la bunurile pe care obişnuiau să le cumpere contribuabilii nu are loc dacă guvernul îşi măreşte cantitatea de bani de care dispune fără a reduce cantitatea de bani din mâinile publicului. Preţurile anumitor bunuri – ale acelor bunuri pe care le achiziţionează guvernul – cresc imediat, în vreme acelea ale altor bunuri rămân neschimbate o vreme. Dar procesul continuă. Cei ce vând bunurile solicitate de guvernsunt acum şi ei în măsură să cumpere mai mult decât obişnuiau înainte. Preţurile lucrurilor pe care le cumpără aceşti oameni în cantităţi mai mari cresc, aşadar, şi ele. Astfel, boomul se propagă de la un grup de bunuri şi servicii la altele, până când toate preţurile şi ratele salariale vor fi crescut. Astfel, creşterea preţurilor nu este sincronă pentru diversele bunuri şi servicii.

Când, în cele din urmă, în cursul desfăşurării ulterioare a procesului de creştere a cantităţii [p.413] de bani, toate preţurile vor fi crescut, creşterea nu afectează diversele bunuri şi servicii în aceeaşi măsură. Într-adevăr, procesul afectează situaţiile materiale ale diverşilor indivizi în grade diferite. Câtă vreme procesul se află în desfăşurare, anumite persoane se bucură de avantajul preţurilor mai ridicate pentru bunurile şi serviciile pe care le vând, în timp ce preţurile lucrurilor pe care le cumpără nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeaşi măsură. Pe de altă parte, există persoane care se găsesc în nefericita situaţie de a vinde bunuri şi servicii ale căror preţuri nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeaşi măsură ca preţurile bunurilor pe care trebuie să le cumpere pentru consumul zilnic. Pentru cei dintâi creşterea progresivă a preţurilor este o binefacere; pentru cei din urmă, o calamitate. În plus, debitorii sunt favorizaţi pe seama creditorilor. Când procesul se încheie, în cele din urmă, avuţia diverşilor indivizi a fost afectată în diverse feluri şi în diverse măsuri. Unii s-au îmbogăţit, alţiiau sărăcit. Condiţiile nu mai sunt aceleaşi ca înainte. Noua ordine de lucruri provoacă modificări ale intensităţii cererilor pentru diverse bunuri. Rapoartele mutuale al preţurilor monetare ale bunurilor şi serviciilor vandabile nu sunt aceleaşi ca înainte. Structura preţurilor s-a schimbat şi altfel decât prin creşterea tuturor preţurilor monetare. Preţurile finale, către care tinde piaţa după consumarea tuturor efectelor creşterii cantităţii de monedă, nu sunt egale cu preţurile finale dinainte înmulţite cu un acelaşi multiplicator.

Principala eroare a vechii teorii cantitative, precum şi a ecuaţiei de schimb a economiştilor matematicieni, este că au ignorat această problemă fundamentală. Modificările ofertei monetare trebuie să determine şi alte schimbări de date. Sistemele de piaţă dinainte şi de după pătrunderea sau scurgerea unei cantităţi de monedă nu diferă numai prin aceea că deţinerile monetare ale indivizilor şi preţurile au crescut sau au scăzut. Au survenit şi modificări ale rapoartelor reciproce de schimb dintre diverse bunuri şi servicii, care, dacă ar fi să recurgem la metafore, ar putea fi descrise mai adecvat prin imaginea unei revoluţii a preţurilor, decât prin cifra înşelătoare a unei creşteri sau scăderi a “nivelului preţurilor”.

În acest punct putem lăsa de o parte efectele produse prin influenţarea conţinutului tuturor plăţilor amânate, aşa cum sunt acestea stipulate în contracte. Ne vom ocupa mai târziu de ele, ca şi de impactul evenimentelor monetare asupra consumului şi producţiei, investiţiilor în bunuri de capital, acumulării şi consumului de capital. Dar chiar şi lăsând aceste lucruri la o parte, nu trebuie să uităm niciodată că modificările cantităţii de monedă nu afectează preţurile în mod proporţional. În ce moment şi în ce măsură sunt afectate preţurile diverselor bunuri şi servicii depinde de datele specifice fiecărui caz particular. [p.414] În cursul unei expansiuni monetare (al unei inflaţii) prima reacţie nu este doar o creştere mai abruptă şi mai pronunţată a preţurilor anumitor bunuri şi servicii faţă de altele. Se poate de asemenea întâmpla ca anumite preţuri să scadă iniţial, dacă bunurile respective sunt solicitate în cea mai mare parte de grupurile ale căror interese sunt lezate.

Modificările relaţiei monetare nu se datorează numai guvernelor care emit cantităţi suplimentare de bani de hârtie. Aceleaşi efecte le are şi o creştere a producţiei de metale preţioase întrebuinţate ca bani, deşi, bineînţeles, de ea vor fi favorizate sau defavorizate alte clase de indivizi.Preţurile cresc, de asemenea, în acelaşi fel, dacă, în absenţa unei reduceri corespunzătoare a cantităţii de bani disponibili, cererea de bani scade datorită unei tendinţe generale de diminuare a deţinerilor de monedă. Banii cheltuiţi în plus datorită unei astfel de “detezaurizări” induc o tendinţă de creştere a preţurilor, în acelaşi fel ca şi cei proveniţi din mine de aur sau de la tiparniţă. Invers, preţurile scad când oferta monetară scade (e.g., prin retragerea de bani de hârtie din circulaţie), sau când cererea de bani creşte (e.g., datorită unei tendinţe de “tezaurizare” – de păstrare a unor deţineri monetare mai mari). Procesul este întotdeauna inegal şi gradual, neproporţional şi asimetric.

Se poate obiecta - şi s-a obiectat - că producţia normală a minelor aurifere poate induce o creştere a cantităţii de bani atunci când este adusă pe piaţă, dar nu sporeşte veniturile proprietarilor de mine, şi cu atât mai puţin avuţia lor. Aceste persoane obţin numai veniturile lor “normale”, şi astfel cheltuielile lor provenite din aceste venituri nu pot deranja condiţiile pieţei şi tendinţele curente de stabilire a preţurilor finale şi a echilibrului corespunzător economiei în regim de rotaţie uniformă. Pentru ei, output-ul anual al minelor nu înseamnă o creştere a avuţiei şi nu-i determină să ofere preţuri mai ridicate. Ei vor continua să trăiască la standardele la care obişnuiau să trăiască înainte. Cheltuielile efectuate de ei în aceste limite nu vor revoluţiona piaţa. Prin urmare, volumul normal al producţiei de aur, deşi sporeşte cu siguranţă cantitatea de bani disponibilă, nu poate iniţia un proces de depreciere. El este neutru faţă de preţuri.

Împotriva acestui raţionament trebuie mai întâi să observăm că în cadrul unei economii aflate în progres, în care cifrele populaţiei cresc şi diviziunea muncii împreună cu corolarul ei, specializarea industrială, se intensifică, se manifestă o tendinţă de creştere a cererii de bani. Pe scenă apar indivizi noi, care doresc să-şi asigure deţineri monetare. Gradul de autosuficienţă economică, i.e. de producţie în vederea nevoilor propriei gospodării, scade în vreme ce oamenii devin mai dependenţi de piaţă; împrejurarea aceasta [p.415] îi va stimula, în general, să-şi sporească deţinerile monetare. În felul acesta, tendinţa de creştere a preţurilor, provenită din ceea ce se numeşte producţia “normală” de aur, întâlneşte o tendinţă de scădere a preţurilor, determinată de creşterea cererii pentru deţineri de bani. Însă aceste două tendinţe opuse nu se neutralizează reciproc. Ambele procese îşi urmează propriul lor curs, ambele au drept consecinţă o deranjare a condiţiilor sociale existente, făcându-i pe unii oameni mai bogaţi, iar pe alţii mai săraci. Ambele afectează preţurile diverselor bunuri la diverse date şi în diversegrade. Este adevărat că creşterea preţurilor anumitor mărfuri cauzată de unul din aceste procese poate fi, în cele din urmă, compensată de o reducere cauzată de celălalt proces. Se poate întâmpla ca, în final, unele, sau chiar numeroase preţuri, să revinăla nivelul lor dinainte. Însă acest rezultat final nu este determinat de absenţa unor mişcări provocate de schimbări ale relaţiei monetare. El este mai degrabă rezultatul efectelor cumulate ale coexistenţei a două procese independente unul de celălalt, care produc fiecare modificări, atât ale datelor pieţei, cât şi ale condiţiilor materiale ale diverşilor indivizi şi grupuri de indivizi. Noua structură a preţurilor nu diferă foarte mult de cea veche. Dar ea este rezultanta a două serii de modificări care au produs toate transformările sociale care le sunt inerente.

Faptul că proprietarii minelor de aur contează pe încasări anuale constante de pe urma aurului pe care îl produc nu anulează impactul aurului nou extras asupra preţurilor. Proprietarii minelor obţin de pe piaţă, în schimbul aurului pe care-l produc, bunurile şi serviciile necesare pentru minerit, precum şi bunurile de care au nevoie pentru consum şi pentru a investi în alte linii de producţie. Dacă nu ar fi produs cantitatea respectivă de aur, preţurile nu ar fi fost afectate de el. Faptul că ei au anticipat venitul viitor pe care-l vor aduce minele şi că şi-au ajustat nivelul de trai la anticiparea de încasări constante de pe urma activităţii lor minereşti este irelevant din acest punct de vedere. Efectele pe care aurul nou extras le exercită asupra cheltuielilor efectuate de ei şi asupra acelora ale persoanelor în ale căror deţineri de monedă aurul nou minerit pătrunde ulterior în mod gradual, încep numai în clipa în care aurul acesta devine disponibil, în mâinile proprietarilor de mine. Dacă, în aşteptarea veniturilor viitoare, ei şi-ar cheltui banii mai devreme şi venitul anticipat nu ar fi apoi realizat, atunci condiţiile ar fi aceleaşi cu cele existente în alte cazuri de finanţare a consumului prin credite bazate pe anticipări care nu se realizează ulterior.

Modificările cantitative ale deţinerilor monetare dorite de diverşi oameni nu se neutralizează unele pe altele, decât în măsura în care sunt recurente şi legate între ele prin reciprocităţi cauzale. Persoanele salariate şi angajaţii nu sunt plătiţi zilnic, ci în anumite zile de plată, [p.416] pentru o perioadă de una sau mai multe săptămâni. Ei nu urmăresc să-şi menţină deţinerile monetare la acelaşi nivel în intervalele dintre zilele de plată; cantitatea de bani lichizi aflaţi în buzunarele lor scade, odată cu apropierea următoarei zile de plată. Pe de altă parte, comercianţii care le furnizează cele necesare vieţii îşi sporesc concomitent deţinerile monetare. Cele două fenomene se condiţionează reciproc; există o interdependenţă cauzală între ele, care le armonizează, atât temporal cât şi cantitativ. Nici comerciantul nici clientul său nu sunt influenţaţi de aceste fluctuaţii recurente. Atât planurile lor privitoare la deţinerile monetare, cât şi activităţile lor economice şi, respectiv, cheltuielile lor destinate consumului au în vedere întreaga perioadă şi o iau în consideraţie ca pe un tot.

Acesta este fenomenul care i-a făcut pe economişti să-şi imagineze că există o circulaţie regulată a banilor şi să neglijeze modificările deţinerilor monetare ale indivizilor. Dar cazul acesta nu reprezintă decât o concatenare, limitată la un domeniu strâmt şi strict circumscris. Neutralizarea nu se poate produce decât în măsura în care creşterea deţinerilor monetare ale unui grup de oameni este corelată temporal şi cantitativ cu descreşterea deţinerilor monetare ale altui grup; trebuie ca aceste schimbări să se lichideze de la sine în decursul unei perioade pe care membrii ambelor grupuri o considerăca pe un întreg în planificarea deţinerilor lor monetare. Dincolo de cazul acesta nu se pune problema unei asemenea neutralizări.

5. Problema lui Hume şi Mill şi forţa motrice a banilor

Este posibil să ne imaginăm o stare de lucruri în care modificările puterii de cumpărare a monedei să se petreacă în acelaşi timp şi să afecteze în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile, şi anume proporţional cu schimbările survenite fie în cererea fie în oferta de bani? Cu alte cuvinte, este posibil să ne imaginăm o monedă neutră, în cadrul unui sistem economic care nu corespunde construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă. Putem numi această întrebare pertinentă problema lui Hume şi Mill.

Nimeni nu contestă că nici Hume nici Mill n-au reuşit să dea un răspuns pozitiv la această întrebare. [9] Este cu putinţă să răspundem categoric negativ?

Să ne imaginăm două sisteme, două economii în regim de rotaţie uniformă, notate prin A şi B. Cele două sisteme sunt independente şi nu sunt legate în nici un fel unul de altul. Ele diferă unul de altul numai prin aceea [p.417] că fiecărei cantităţi m de bani din A îi corespunde o cantitate n m din B, n fiind mai mare sau mai mic decât 1; presupunem că nu există plăţi amânate şi că banii din ambele sisteme nu îndeplinesc decât obiective monetare şi nu admit nici o întrebuinţare nonmonetară. În consecinţă, preţurile din cele două sisteme sunt în raportul 1 : n. Este posibil să modificăm într-un singur pas condiţiile din A, astfel încât ele să devină întru totul echivalente cu cele din B?

Răspunsul la această întrebare trebuie evident să fie negativ. A răspunde pozitiv ar însemnă să admitem că un deus ex machina intervine pe lângă fiecare individ în acelaşi moment, augmentându-i sau diminuându-i deţinerea monetară prin multiplicare cu n, şi comunicându-i că, din momentul respectiv, trebuie să înmulţească cu n toate cifrele preţurilor care intervin în estimările sale anticipative şi în calculele sale de rentabilitate. Lucrul acesta nu se poate întâmpla decât printr-un miracol.

Am arătat deja că în cadrul construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă însăşi noţiunea de bani se evaporă, transformându-se într-un proces de efectuare a calculelor economice lipsit de substanţă, contradictoriu şi lipsit de orice semnificaţie. [10] Este imposibil să atribuim vreo funcţie schimbului indirect, mijloacelor de efectuare a schimburilor şi banilor în cadrul unei construcţii imaginare caracterizate prin imuabilitatea şi rigiditatea condiţiilor.

Unde nu există incertitudine cu privire la viitor, nu sunt necesare nici un fel de deţineri monetare. Deoarece este necesar ca banii să se afle în deţinerile monetare ale oamenilor, în aceste condiţii ei nu ar putea să existe. Utilizarea mijloacelor de efectuare a schimburilor şi păstrarea de deţineri monetare sunt condiţionate de caracterul schimbător al datelor economice. Moneda în sine este un element al schimbării; existenţa sa este incompatibilă cu imaginea fluxului regulat al evenimentelor, dintr-o economie în regim de rotaţie uniformă.

Fiecare modificare a relaţiei monetare alterează -- în afara efectelor pe care le are asupra plăţilor amânate – condiţiile membrilor individuali ai societăţii. Unii devin mai bogaţi, alţii mai săraci. Se poate întâmpla ca efectele unei schimbări ale cererii şi ofertei de bani să întâlnească efectele unor schimbări în sens contrar, survenite mai mult sau mai puţin în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură; se poate întâmpla ca rezultanta celor două mişcări opuse să fie de aşa natură încât în structura preţurilor să nu se manifeste nici o modificare evidentă. Dar nici în cazul acesta nu lipsesc efectele asupra situaţiilor diverşilor indivizi. Fiecare modificare în relaţia monetară îşi are propriul ei curs şi produce propriile ei efecte particulare. Dacă o mişcare inflaţionistă şi una deflaţionistă se produc în acelaşi timp, sau dacă inflaţia este urmată temporar de o deflaţie, astfel încât [p.418] preţurile să nu se modifice foarte mult în final, consecinţele sociale ale fiecăreia dintre cele două mişcări nu se anulează reciproc; consecinţelor sociale ale inflaţiei li se adaugă cele ale deflaţiei. Nu există absolut nici un motiv să presupunem că toţi, sau măcar o mare parte dintre cei favorizaţi de o mişcare vor fi defavorizaţi de cea de-a doua, sau viceversa.

Banii nu reprezintă nici un numerar abstract, nici un etalon valoric sau al preţurilor. Ei sunt în mod necesar un bun economic şi, ca atare, sunt evaluaţi şi estimaţi pe baza meritelor lor proprii, adică a serviciilor pe care le aşteaptă omul de pe urma deţinerii de bani lichizi. Piaţa se află întotdeauna în schimbare şi în mişcare. Banii nu există decât datorită existenţei fluctuaţiilor. Banii sunt un element al schimbării, nu pentru că “circulă”, ci pentru că sunt păstraţi în deţineri monetare. Oamenii nu deţin bani decât pentru că se aşteaptă la schimbări despre ale căror tip şi amploare nu au nici un fel de cunoştinţe sigure.

Banii nu pot fi imaginaţi decât într-o economie supusă schimbării şi sunt ei înşişi un element de noi schimbări. Fiecare modificare a datelor economice îi pune în mişcare şi îi transformă în forţa motrice a unor noi schimbări. Fiecare modificare a relaţiilor mutuale dintre rapoartele de schimb existente între diversele bunuri nemonetare generează nu doar modificări ale producţiei şi ale aşa-numitei distribuţii, ci şi ale relaţiei monetare, inducând astfel şi alte schimbări. Nimic nu se poate petrece în orbita bunurilor vandabile fără a afecta orbita banilor, iar tot ce se petrece în orbita banilor afectează orbita bunurilor.

Noţiunea de monedă neutră nu este mai puţin contradictorie decât aceea cu o putere de cumpărare stabilă. Banii lipsiţi de o forţă motrice nu ar fi, aşa cum îşi imaginează unii, perfecţi; ei nu ar fi bani deloc.

O eroare larg răspândită este credinţa că moneda perfectă ar trebui să fie neutră şi înzestrată cu o putere de cumpărare constantă şi că obiectivul politicilor monetare ar trebui să fie obţinerea acestei monede perfecte. Putem înţelege cu uşurinţă această idee, ca o reacţie împotriva postulatelor încă şi mai populare ale inflaţioniştilor. Dar ea este o reacţie excesivă, în sine confuză şi contradictorie, şi a adus mari daune, deoarece a consolidat o eroare inveterată inerentă în gândirea multor filozofi şi economişti.

Aceşti gânditori sunt induşi în eroare de credinţa larg răspândită că o stare de repaos ar fi mai perfectă decât cea de mişcare. Ideea de perfecţiune implică faptul că nici o stare mai perfectă nu este imaginabilă şi, deci, că orice schimbare i-ar dăuna. În cel mai bun caz putem spune despre mişcare că este orientată către atingerea unei stări perfecte, care este caracterizată prin repaos, deoarece orice nouă mişcare ar [p.419] transforma-o într-o stare mai puţin perfectă. Mişcarea este înţeleasă ca absenţă a echilibrului şi a deplinei satisfacţii. În măsura în care asemenea consideraţii nu fac decât să stabilească faptul că acţiunea urmăreşte îndepărtarea inconfortului şi, în cele din urmă, atingerea deplinei satisfacţii, ele sunt perfect întemeiate. Dar nu trebuie săuităm că repaosul şi echilibrul nu sunt prezente doar într-o stare în care mulţumirea deplină i-a făcut pe oameni deplin fericiţi ci, în aceeaşi măsură, şi într-o stare în care, deşi multe lucruri lasă de dorit, ei nu văd nici un mijloc pentru a-şi ameliora situaţia. Absenţa acţiunii nu este doar rezultatul deplinei satisfacţii; ea poate fi în egala măsură corolarul incapacităţii de a face lucrurile mai satisfăcătoare. Ea poate să însemne atât mulţumire cât şi disperare.

Nici neutralitatea banilor nici stabilitatea puterii lor de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real, al acţiunii şi al schimbării neîncetate. O lume de tipul celei pe care o presupun condiţiile necesare de existenţă ale unei monede neutre şi stabile ar fi o lume lipsită de acţiune.

Nu este, aşadar, nici ciudat nici păgubos că în cuprinsul unei asemenea lumi schimbătoare banii nu sunt nici neutri şi nici stabili în ceea ce priveşte puterea de cumpărare. Toate planurile de neutralizare şi stabilizare a monedei sunt contradictorii. Moneda este un element al acţiunii şi deci al schimbării. Modificările relaţiei monetare, adică ale relaţiei dintre cererea şi oferta de bani, afectează raportul de schimb dintre bani, pe de o parte, şi celelalte bunuri comercializabile, pe de altă parte. Aceste modificări nu afectează în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură preţurile diverselor bunuri şi servicii. În consecinţă, ele afectează în mod diferit avuţia diferiţilor membri ai societăţii.

6. Schimbări ale puterii de cumpărare induse de bani şi de bunuri

Schimbările puterii de cumpărare ale banilor, adică ale raportului de schimb dintre bani şi bunurile şi serviciile comercializabile, pot veni fie din partea banilor fie din partea bunurilor şi mărfurilor comercializabile. Modificarea datelor economice care le provoacă poate surveni fie în sfera cererii şi ofertei de bani, fie în cea a cererii şi ofertei de alte bunuri şi servicii. Putem, aşadar, distinge între schimbările puterii de cumpărare induse de bani şi cele induse de bunuri.

Schimbările puterii de cumpărare induse de bunuri pot fi generate de modificări survenite în oferta de bunuri şi servicii, sau în cererea de bunuri şi servicii specifice. O creştere sau o scădere generală [p.420] a cererii pentru toate bunurile şi serviciile, sau pentru cea mai mare parte a lor, nu poate veni decât din partea banilor.

Să cercetăm în continuare consecinţele sociale şi economice ale modificării puterii de cumpărare a banilor, în următoarele trei ipoteze: în primul rând, că banii în chestiune nu pot fi utilizaţi decât ca bani – i.e. ca mijloc de efectuare a schimburilor – şi nu pot servi nici unui alt scop; în al doilea rând, că nu se comercializează decât bunuri prezente şi nu există tranzacţii de bunuri prezente contra bunuri viitoare; în al treilea rând,lăsăm de o parte efectele modificării puterii de cumpărare asupra calculului monetar.

În aceste ipoteze, toate modificările puterii de cumpărare venite din partea banilor atrag după sine modificări ale dispunerii avuţiei între diferiţi indivizi. Unii devin mai bogaţi, aţii devin mai săraci; unii sunt mai bine aprovizionaţi, alţii mai puţin bine; câştigul unora provine din pierderile altora. Ar fi totuşi inacceptabil să interpretăm această situaţie spunând că satisfacţia totală a rămas neschimbată sau că,deşi nu au intervenit schimbări în oferta totală, nivelul satisfacţiei totale sau al sumei fericirilor ar fi fost augmentat sau diminuat de modificări în distribuţia avuţiei. Noţiunile de satisfacţie totală şi de fericire totală sunt lipsite de conţinut. Este imposibil să descoperim un etalon pentru compararea diverselor grade de satisfacţie sau de fericire, atinse de diferiţi indivizi.

Modificările puterii de cumpărare induse de bani generează indirect şi alte modificări, favorizând fie acumularea de capital suplimentar, fie consumul capitalului disponibil. Dacă şi în ce direcţie survin aceste efecte secundare depinde de datele specifice ale fiecărui caz particular. Vom analiza ulterior aceste probleme importante. [11]

Modificările puterii de cumpărare induse de bunuri nu sunt uneori nimic altceva decât consecinţele unui transfer al cererii de la anumite bunuri la altele. Dacă sunt generate de o creştere sau de o descreştere a ofertei de bunuri, atunci ele nu sunt doar transferuri de la anumiţi oameni către alţii. Ele nu înseamnă că Petru a câştigat ceea ce a pierdut Pavel. Anumiţi oameni pot deveni mai bogaţi deşi nimeni nu a sărăcit şi viceversa.

Putem descrie această situaţie după cum urmează: Fie A şi B două sisteme independente între care nu există nici o legătură. În ambele sisteme se întrebuinţează acelaşi fel de monedă, o monedă care nu poate fi întrebuinţată pentru scopuri nemonetare. [p.421] Să presupunem acum, în cazul 1 că A şi B nu diferă unul de celălalt decât prin aceea că în B oferta totală de monedă este n m, m fiind cantitatea totală de monedă din A, şi că fiecărei deţineri monetare de mărime c şi fiecărei creanţe băneşti d din A îi corespunde o deţinere monetară de n c şi o creanţă de n d în B. În toate celelalte privinţe A este identic cu B. Apoi să presupunem, în cazul 2, că A şi B diferă unul de altul numai prin aceea că în B cantitatea totală a unei anumite mărfi r este n p, p fiind cantitatea totală a acestei mărfi în A, şi că fiecărui stoc v din această marfă r aflat în A îi corespunde un stoc n v aflat în B. În ambele cazuri n este supraunitar. Dacă întrebăm pe oricare individ din A dacă este dispus să facă cel mai mic sacrificiu pentru a-şi schimba poziţia cu poziţia corespunzătoare din B, răspunsul va fi în unanimitate negativ, în cazul 1. Dar în cazul 2 toţi proprietarii de r şi toţi cei ce nu posedă r, dar doresc să achiziţioneze o anumită cantitate din această marfă -- i.e. cel puţin un individ -- vor răspunde afirmativ.

Serviciile pe care le furnizează moneda sunt condiţionate de nivelul puterii sale de cumpărare. Nimeni nu doreşte să posede în deţinerea sa monetară un anumit număr de unităţi monetare sau o anumită greutate de monedă; fiecare individ doreşte să posede o deţinere monetară caracterizată printr-o anumită puterede cumpărare. Deoarece funcţionarea pieţei tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a monedei la un nivel la care oferta coincide cu cererea pentru bani, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de monedă. Fiecare individ şi toţi indivizii laolaltă se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot culege de pe urma schimbului în direct şi a utilizării banilor, indiferent dacă stocul total de bani este mare sau mic. Modificările puterii de cumpărare a monedei generează modificări în dispunerea avuţiei printre diferiţii membrii ai societăţii. Din punctul de vedere al persoanelor dornice de înavuţire de pe urma unor astfel de modificări, oferta monetară poate fi considerată insuficientă sau excesivă, iar apetitul pentru asemenea câştiguri poate induce politici menite să producă schimbări ale puterii de cumpărare venite din partea monedei. Dar serviciile pe care le furnizează banii nu pot fi nici ameliorate nici restaurate prin schimbarea ofertei de bani. În deţinerea monetară a fiecărui individ pot exista excedente sau deficite de bani dar asemenea situaţii pot fi remediate prin sporirea sau descreşterea consumului sau a investiţiilor. (Bineînţeles, nu trebuie să cădem pradă confuziei populare dintre cererea de bani în vederea deţinerii de monedă şi apetitul pentru mai multă avuţie.) Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor toate serviciile pe care banii le pot furniza şi le furnizează.

Din acest punct de vedere se poate considera că toate cheltuielile efectuate pentru augmentarea cantităţii de monedă sunt o risipă. Faptul că anumite lucruri, care ar putea furniza alte servicii folositoare, sunt [p.422] întrebuinţate ca bani, şi astfel sunt reţinute de la celelalte întrebuinţări, apare ca o diminuare superfluă a posibilităţilor şi aşa limitate de satisfacere a dorinţelor. Aceasta este ideea care le-a indus lui Adam Smith şi Ricardo opinia că ar fi foarte benefic de a reduce costul producerii de monedă, prin recurgerea la utilizarea de bani tipăriţi de hârtie. Însă lucrurile apar într-o lumină diferită în ochii cercetătorilor istoriei monetare. Dacă privim la consecinţele catastrofale ale marilor inflaţii ale banilor de hârtie trebuie să admitem că scumpetea aurului este cel mai mic rău. Ar fi zadarnic să se răspundă că aceste catastrofe au fost generate de utilizarea necorespunzătoare pe care guvernele au dat-o puterilor puse în mâinile lor de moneda credit şi de moneda discreţionară, şi că alte guverne mai înţelepte ar fi adoptat politici mai sănătoase. Deoarece o monedă nu poate fi niciodată neutră şi stabilă în ce priveşte puterea ei de cumpărare, planurile unui guvern referitoare la determinarea cantităţii de bani nu pot fi niciodată imparţiale şi echitabile faţă de toţi membrii societăţii. Orice ar face un guvern în vederea influenţării nivelului puterii de cumpărare depinde, în mod necesar, de judecăţile personale de valoare ale conducătorilor. Întotdeauna interesele anumitor grupuri de persoane sunt privilegiate pe seama altor grupuri. Asemenea politici nu slujesc niciodată aşa-numitului bine comun, sau bunăstării generale. În domeniul politicilor monetare nu există nimic de felul unei formule normative ştiinţifice.

Alegerea bunului ce urmează a fi întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor şi ca monedă nu este niciodată indiferentă. Ea determină cursul modificărilor puterii de cumpărare venite din partea monedei. Întrebarea este doar cine ar trebui să aleagă: indivizii care cumpără şi vând pe piaţă, sau guvernul? Piaţa este cea care, prin intermediul unui proces de selecţie, desfăşurat pe o durată istorică foarte lungă, le-a conferit în cele din urmă metalelor preţioase, aurului şi argintului, calitatea de bani. De două sute de ani guvernele se amestecă în alegerea mijlocului monetar efectuată de piaţă. Nici chiar cei mai bigoţi etatişti nu se aventurează să afirme că această interferenţă s-a dovedit benefică.

Inflaţia şi deflaţia; inflaţionismul şi deflaţionismul

Noţiunile de inflaţie şi deflaţie nu sunt concepte praxeologice. Ele n-au fost create de economişti, ci de vorbirea curentă a marelui public şi a politicienilor. În el este implicată eroarea populară că ar exista ceva de felul monedei neutre, sau al monedei cu putere de cumpărare stabilă, şică moneda sănătoasă ar trebui să fie neutră şi să posede o putere de cumpărare stabilă. Din această perspectivă, termenul de inflaţie a fost întrebuinţat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor şi care au drept rezultat o scădere a puterii de cumpărare, iar termenul de deflaţie a fost întrebuinţat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor care au drept rezultat o creştere a puterii de cumpărare. [p.423]

Însă cei ce întrebuinţează aceşti termeni nu realizează faptul că puterea de cumpărare nu rămâne niciodată neschimbată şi că, de aceea, există întotdeauna inflaţie sau deflaţie. Ei ignoră aceste fluctuaţii perpetue şi inevitabile în cazul în care nu au decât o amploare redusă şi nu sunt vădite, rezervând întrebuinţarea termenilorde inflaţie şi deflaţie numai pentru cazurile de schimbări majore ale puterii de cumpărare. Deoarece întrebarea din ce punct începe să fie potrivit să numim mare o modificare a puterii de cumpărare depinde de judecăţi de relevanţă personale, devine evident că inflaţia şi deflaţia sunt termeni cărora le lipseşte precizia categorială necesară conceptelor praxeologice, economice şi catalactice. Întrebuinţarea lor este potrivită în istorie şi în politică. Catalactica poate recurge la ei numai în vederea aplicării teoremelor sale la interpretarea evenimentelor istoriei economice şi a programelor politice. Mai mult, este foarte util să se facă uz de aceşti doi termeni chiar şi în cursul investigaţiilor riguros catalactice, ori de câte ori nu este posibilă nici o neînţelegere şi se poate evita încărcarea pedantă a limbajului. Dar este necesar să nu uităm niciodată că tot ce afirmă catalactica referitor la inflaţie şi deflaţie – adică la schimbările mari ale puterii de cumpărare venite din partea monedei – este valabil şi cu privire la schimbările mici, deşi, bineînţeles, consecinţele schimbărilor mai mici sunt mai puţin vădite decât consecinţele celor mari.

Termenii de inflaţionism şi deflaţionism, inflaţionist şi deflaţionist, desemnează programe politice care urmăresc inflaţia sau deflaţia în sensul unor mari modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă.

Revoluţia semantică ce constituie una din trăsăturile caracteristice ale zilelor noastre a modificat şi înţelesul tradiţional al termenilor inflaţie şi deflaţie. Ceea ce numesc oamenii astăzi inflaţie sau deflaţie a încetat de a mai fi o mare creştere sau descreştere a ofertei de monedă, desemnând consecinţele inexorabile ale acestor fenomene, adică tendinţa generală de creştere sau reducere a preţurilor bunurilor şi a ratelor salariale. Această inovaţie nu este nicidecum inofensivă. Ea joacă un rol important în stimularea predilecţiei populare către inflaţie.

În primul rând, nu mai există nici un termen care să însemne ceea ce însemna inflaţia. Este cu neputinţă să ne împotrivim unei politici pe care nu o putem numi. Atunci când doresc să pună sub semnul întrebării utilitatea emiterii unor cantităţi masive de monedă adiţională, oamenii politici şi scriitorii nu mai au posibilitatea de a întrebuinţa o terminologie acceptată şi înţeleasă de către public. Ei trebuie să procedeze la o analiză detaliată a acestor politici, plină de detalii şi de dări de seamă minuţioase, oridecâteori doresc să se refere la ele - şi trebuie să repete această procedură greoaie în fiecare propoziţie pe care vor să o dedice acestui subiect. Deoarece politica aceasta nu are nici un nume, perpetuarea ei devine de la sine înţeleasă, ca stare de fapt. Ea se perpetuează în mod luxuriant.

Al doilea neajuns este că cei ce fac încercări zadarnice şi disperate de a combate consecinţele inevitabile ale inflaţiei – deci creşterea preţurilor -- îşi prezintă în mod inducător în eroare încercările drept o luptă împotriva inflaţiei. [p.424] Deşi nu luptă decât împotriva simptomelor, ei se prefac că luptă împotriva cauzelor răului. Deoarece nu înţeleg relaţia cauzală dintre creşterea cantităţii de bani, pe de o parte, şi creşterea preţurilor, pe de alta, practic ei înrăutăţesc starea de lucruri. Exemplul cel mai bun l-au furnizat subsidiile oferite fermierilor de guvernele Statelor Unite, Canadei şi Marii Britanii, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Preţurile maximale reduc oferta la bunurile respective, deoarece producţia generează pierderi în cazul producătorilor marginali. Pentru a evita o atare consecinţă, guvernele le-au acordat subvenţii fermierilor care produc la costurile cele mai ridicate. Finanţarea acestor subvenţii s-a făcut din sporiri adiţionale ale cantităţii de monedă. Dacă pentru produsele respective consumatorii ar fi trebuit să plătească preţuri mai mari, atunci nu ar fi apărut alte efecte inflaţioniste. Consumatorii ar fi fost nevoiţi să întrebuinţeze pentru asemenea cheltuieli suplimentare doar banii care fuseseră deja emişi dinainte. Astfel, confuzia dintre inflaţie şiconsecinţele sale poate de fapt genera mai multă inflaţie.

Este evident că această accepţiune de modă nouă a termenilor inflaţie şi deflaţie este în întregime derutantă şi inducătoare în eroare şi trebuie respinsă în mod categoric.

7. Calculul monetar şi schimbările puterii de cumpărare

Calculul monetar operează cu preţurile bunurilor şi serviciilor, aşa cum au fost ele determinate sau ar fi fost determinate, sau vor fi probabil determinate pe piaţă. El urmăreşte detectarea discrepanţelor de preţuri şi tragerea de concluzii de pe urma acestor discrepanţe. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă nu pot fi luate în socoteală în aceste calcule. Se poate înlocui calculul de rentabilitate bazat pe un anumit tip de monedă, a, cu cel bazat pe un alt tip de monedă, b. În acest caz rezultatul calculului este imunizat la perturbările provenite de pe urma modificărilor suferite de puterea de cumpărare a lui a; dar el poate fi încă perturbat de modificările suferite de puterea de cumpărare a lui b. Nu există nici un mijloc pentru a imuniza vreun mod de calcul economic la influenţa schimbărilor puterii de cumpărare ale tipului specific de monedă pe care se bazează.

Toate rezultatele calcului economic şi toate concluziile deduse din ele sunt condiţionate de vicisitudinile schimbării puterii de cumpărare induse de monedă. Există diferenţe specifice care apar între cifrele care indică preţurile de la un moment mai timpuriu şi cele care indică preţurile de la un moment mai târziu, care apar în funcţie de creşterea sau scăderea puterii de cumpărare; calculele de rentabilitate indică profituri sau pierderi care nu sunt produse decât de modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă. [p.425] Dacă comparăm asemenea profituri şi pierderi cu rezultatele unui calcul desfăşurat pe baza unui tip de monedă a cărei putere de cumpărare să fie supusă unor schimbări mai puţin dramatice, ele ne apar ca imaginare, sau doar aparente. Dar nu trebuie să uităm că asemenea aprecieri sunt posibile numai ca urmare a unei comparaţii a calculelor de rentabilitate desfăşurate pe baza unor tipuri de monede diferite. Cum nu există nimic de felul unei monede cu putere de cumpărare stabilă, asemenea profituri şi pierderi aparente sunt prezente indiferent de modalitatea de calcul economic, oricare ar fi tipul de monedă pe care s-ar baza aceasta. Este imposibil să distingem cu precizie între profiturile şi pierderile autentice şi cele care nu sunt decât aparente.

Despre calculul economic se poate deci afirma că nu este perfect. Însă nimeni nu poate furniza o metodă care să elibereze calculul economic de aceste defecte, sau să proiecteze un sistem monetar care să îndepărteze complet aceste surse de erori.

Este un fapt incontestabil că piaţa liberă a reuşit să permită dezvoltarea unui sistem monetar care a îndeplinit cu succes toate cerinţele, atât ale schimbului indirect cât şi ale calculului economic. Obiectivele calculului monetar sunt de aşa natură încât nu pot fi frustrate de inacurateţile provenite din variaţii lente şi comparativ reduse ale puterii de cumpărare. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă de proporţiile celor survenite pe parcursul ultimelor două secole, în condiţiile funcţionării monedei metalice, în special a monedei aur, nu pot influenţa rezultatele calculelor economice ale oamenilor de afaceri atât de mult încât să le facă inutile. Experienţa istorică arată că, pentru toate obiectivele practice care ţin de gestionarea unei afaceri, aceste metode de calcul sunt întru totul satisfăcătoare. Argumentele teoretice arată că este imposibil să proiectăm, şi cu atât mai puţin să realizăm, o metodă mai bună. În aceste condiţii este inutil să numim calculul monetar imperfect. Omul nu are puterea de a schimba categoriile acţiunii umane. El trebuie să-şi adapteze comportamentul la acestea.

Oamenii de afaceri nu au considerat niciodată necesar să elibereze calculul economic bazat pe aur de dependenţa sa faţă de fluctuaţiile puterii de cumpărare. Propunerile de ameliorare a sistemului monetar prin adoptarea unui etalon tabular bazat pe indici numerici, sau prin adoptarea de diverse metode de întrebuinţare a unor mărfuri ca etaloane, n-au fost avansate în vederea efectuării tranzacţiilor economice şi a calculului monetar. Obiectivul lor era de a furniza un etalon mai puţin variabil pentru contractele de împrumut pe termen lung. Oamenii de afaceri n-au considerat că merită efortul de a-şi modifica metodele de ţinere a contabilităţii nici măcar în acele privinţe în care ar fi fost uşor să reducă anumite erori induse de fluctuaţiile puterii de cumpărare. Ar fi fost, de pildă, posibil să se renunţe la practica amortizării echipamentelor durabile în tranşe anuale, [p.426] stabilite invariabil ca un procent fix din costul lor de achiziţie. În locul său, s-ar fi putut întrebuinţa un sistem de punere deoparte a unor sume destinate înlocuirii echipamentului uzat, dimensionate astfel încât să acopere întregul cost al înlocuirii, la vremea când aceasta devine necesară. Însă oamenii de afaceri nu s-au arătat interesaţi de adoptarea unei asemenea proceduri.

Toate cele spuse mai sus se referă doar la banii care nu sunt supuşi unor variaţii rapide şi de mare amploare ale puterii de cumpărare induse de monedă. Însă banii supuşi unor asemenea variaţii mari şi rapide devin complet inadecvaţi pentru a fi întrebuinţaţi ca mijloc de efectuare a schimburilor.

8. Anticiparea schimbărilor probabile ale puterii de cumpărare

Consideraţiile indivizilor, care determină comportamentul acestora faţă de monedă, se bazează pe cunoştinţele acestora referitoare la preţurile din trecutul imediat. Dacă le-ar lipsi aceste cunoştinţe, ei nu ar fi în măsură să decidă care să fie dimensiunea adecvată a deţinerilor lor monetare şi cât să cheltuiască pentru achiziţionarea de diferite bunuri. Un mijloc de efectuarea schimburilor fără trecut este inimaginabil. Nimic nu poate dobândi funcţia de mijloc de efectuare a schimburilor, dacă nu a fost un bun economic căruia oamenii îi atribuiau deja o valoare de schimb încă dinainte de a fi solicitat în calitate de instrument de schimb.

Însă puterea de cumpărare moştenită din trecutul imediat este modificată de cererea şi oferta de monedă din prezent. Acţiunea umană vizează întotdeauna viitorul, fie acesta uneori şi numai viitorul din următoarea oră. Cel ce cumpără, cumpără pentru consumul sau producţia viitoare. În măsura în care crede că viitorul va fi diferit de prezent şi de trecut, el îşi modifică evaluările şi estimările preţurilor. Lucrul acesta nu este mai puţin adevărat cu privire la monedă decât este cu privire la toate bunurile comercializabile. În acest sens, putem spune că valoarea de schimb a monedei astăzi este o anticipare a valorii sale de schimb mâine. Baza tuturor judecăţilor referitoare la monedă este puterea ei de cumpărare, aşa cum era aceasta în trecutul imediat. Dar, în măsura în care se aşteaptă modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă, apare în scenă un al doilea factor, constând din anticiparea acestor modificări.

Cel care crede că preţurile bunurilor care-l interesează vor creşte, cumpără mai mult din ele decât ar cumpăra în absenţa acestei credinţe; ca atare, el îşi reduce deţinerea monetară. Cel ce crede că preţurile vor scădea, îşi reduce cumpărăturile, mărindu-şi astfel deţinerea monetară. Câtă vreme asemenea anticipaţii speculative se limitează la anumite bunuri, ele nu provoacă o tendinţă generală de modificare a deţinerilor monetare. Dar lucrurile se schimbă dacă oamenii [p.427] cred că se află în pragul unor mari modificări ale puterii de cumpărare, induse de monedă. Când anticipează că toate preţurile monetare, ale tuturor bunurilor, vor creşte sau vor scădea, ei îşi sporesc sau îşi reduc cumpărăturile. Atitudinile acestea consolidează şi accelerează considerabil tendinţele anticipate. Lucrul acesta se petrece până în momentul când nu se mai anticipează alte schimbări ale puterii de cumpărare ale monedei. Doar atunci încetează această înclinaţie de a cumpăra şi de a vinde, iar oamenii încep din nou să-şi sporească sau să-şi diminueze deţinerile de monedă.

Dar dacă opinia publică este convinsă că creşterea cantităţii de monedă va continua şi nu se va sfârşi niciodată şi că, drept urmare, preţurile tuturor mărfurilor şi serviciilor nu vor înceta să crească, atunci toată lumea devine dornică să cumpere cât mai mult cu putinţă şi să-şireducă deţinerea de monedă la un minimum. Într-adevăr, în aceste circumstanţe costurile obişnuite ale deţinerii de monedă sunt sporite de pierderile cauzate de diminuarea progresivă a puterii de cumpărare. Avantajele deţinerii de monedă trebuie plătite prin sacrificii care sunt considerate nejustificat de împovărătoare. Cu prilejul marilor inflaţii europene din anii douăzeci, acest fenomen a fost denumit precipitare asupra valorilor reale (flight into real goods, Flucht in die Sachwerte) sau panică financiară (crack –up boom, Katastophenhausse). Economiştii matematicieni nu sunt în măsură să înţeleagă relaţia cauzală dintre creşterea cantităţii de monedă şi ceea ce numesc ei “viteză de circulaţie.”

Trăsătura caracteristică a fenomenului acesta este că augmentarea cantităţii de monedă determină o scădere a cererii pentru bani. Tendinţa generală de scădere a puterii de cumpărare, care este generată de creşterea ofertei monetare, este intensificată de propensiunea generală de a reduce deţinerile de monedă, pe care o generează. În cele din urmă se ajunge la un punct în care preţurile la care ar fi dispuşi oamenii să se despartă de bunurile “reale” încorporează asemenea adaosuri pentru a reflecta continuarea anticipată a scăderii puterii de cumpărare încât nimeninu mai deţine cantităţi suficiente de bani lichizi pentru a le achita. Sistemul monetar se prăbuşeşte; toate tranzacţiile desfăşurate în moneda respectivă încetează; o panică face ca puterea sa de cumpărare să dispară complet. Oamenii revin fie la troc, fie la întrebuinţarea unui alt tip de bani.

Traseul unei inflaţii în desfăşurare este următorul: la început, injecţia de monedă adiţională face ca preţurile anumitor bunuri şi servicii să crească. Alte preţuri cresc ulterior. Creşterea preţurilor afectează diferitele bunuri şi servicii, după cum am văzut, la date diferite şi în măsuri diferite.

Acest prim stadiu al procesului inflaţionist poate dura mai mulţi ani. Câtă vreme el continuă, preţurile multor bune şi servicii nu sunt încă ajustate la relaţia monetară modificată. Există încă în ţară oameni [p.428] care n-au devenit conştienţi de faptul că au de-a face cu o revoluţie a preţurilor, care va determina în cele din urmă o creştere considerabilă a acestora, deşi amploarea acestei creşteri nu va fi aceeaşi pentru diferitele bunuri şi servicii. Oamenii aceştia încă mai cred că într-o zi preţurile vor scădea. În aşteptarea zilei aceleia, ei îşi reduc volumul cumpărăturilor, sporindu-şi concomitent deţinerile monetare. Câtă vreme asemenea idei sunt încă împărtăşite de opinia publică, nu este prea târziu ca guvernul să-şi abandoneze politicile inflaţioniste.

Dar în cele din urmă masele se trezesc. Brusc, ele devin conştiente de faptul că inflaţia este o politică deliberată, care va continua la nesfârşit. Atunci se instalează panica financiară. Toată lumea este nerăbdătoare să-şi preschimbe banii pe bunuri “reale”, indiferent dacă au sau nu nevoie de ele, indiferent câţi bani trebuie să plătească pentru ele. Într-un interval de timp foarte scurt, în câteva săptămâni sau chiar în câteva zile, lucrurile care erau întrebuinţate în calitate de bani încetează de a mai fi utilizate ca mijloace de efectuare a schimburilor. Ele devin hârtie bună de aruncat. Nimeni nu mai este dispus să renunţe la ceva în schimbul lor.

Aşa s-au petrecut lucrurile cu aşa-numita Continental currency americană în 1781, cu aşa-numitele mandats territoriaux franţuzeşti în 1796 şi cu marca germană în 1923; şi aşa se vor petrece din nou, oridecâteori vor apărea aceleaşi condiţii. Dacă un lucru trebuie să fie întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor, atunci opinia publică nu trebuie să creadă că va exista o creştere nelimitată a cantităţii lucrului respectiv. Inflaţia este o politică ce nu poate dura.

9. Valoarea specifică a banilor

În măsura în care bunurile întrebuinţate ca bani sunt evaluate şi exprimate în lumina serviciilor pe care le furnizează pentru obiective nonmonetare, nu apar probleme care să necesite un tratament special. Sarcina teoriei monetare constă numai în cercetarea acelei componente a evaluării banilor care este condiţionată de funcţionarea lor ca mijloc de efectuare a schimburilor.

În cursul istoriei numeroase bunuri au fost întrebuinţate ca mijloace de efectuare a schimburilor. O lungă evoluţie a eliminat cea mai mare parte a acestor bunuri din funcţia lor monetară. Au rămas numai două: aurul şi argintul. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, din ce în ce mai multe guverne s-au orientat deliberat spre demonetizarea argintului.

În toate cazurile acestea, ceea ce se întrebuinţează în calitate de monedă este o marfă, care este de asemenea întrebuinţată pentru obiective nemonetare. În condiţiile funcţionării etalonului aur, aurul este monedă şi moneda este aur. Nu contează dacă legile atribuie sau nu calitatea de mijloc legal de efectuare a plăţilor (legal tender) doar monedelor de aur bătute de guvern. Ceea ce contează este că aceste monede conţin efectiv o greutate fixă [p.429] de aur şi orice cantitate de metal preţios poate fi transformată în monedă. În condiţiile funcţionării etalonului aur, dolarul şi lira sterlină nu erau decât simple nume pentru o anumită greutate de aur, în limitele definite de lege cu un grad foarte mare de precizie. Putem numi o astfel de monedă monedă-marfă (commodity money).

Un al doilea tip de monedă este moneda-credit (credit money). Moneda credit s-a dezvoltat pornind de la utilizarea substiutelor monetare. Exista obiceiul de a utiliza creanţe plătibile la cerere şi absolut sigure, ca substitute pentru suma de bani asupra căruia dădeau un drept. (Vom analiza caracteristicile şi problemele substitutelor monetare în secţiunile următoaroare.) Piaţa n-a încetat să întrebuinţeze asemenea creanţe când, într-o bună zi, rambursarea lor promptă a fost suspendată şi astfel au apărut îndoieli în legătură cu siguranţa şi solvabilitatea celui obligat să achite suma. Câtă vreme aceste creanţe fuseseră creanţe cu scadenţă cotidiană acoperită de un debitor a cărui solvabilitate era incontestabilă şi puteau fi preschimbate în bani la vedere şifără alte cheltuieli, valoarea lor de schimb era egală cu valoarea înscrisă pe ele; Această echivalenţă perfectă era cea care le conferea caracterul de substitute monetare. Însă când rambursarea a fost suspendată, scadenţa a fost amânată pe o perioadă nedeterminată şi, în consecinţă, au apărut îndoieli în legătură cu solvabilitatea debitorului, sau cel puţin în legătură cu intenţia lui de a plăti, aceste creanţe au pierdut din valoarea care le era atribuită în prealabil. De acum înainte nu mai erau decât creanţe nepurtătoare de dobândă asupra unui debitor îndoielnic şi scadente la o dată neprecizată. Însă, deoarece erau întrebuinţate ca mijloace de efectuare a schimburilor, valoarea lor nu a scăzut până la nivelul la care ar fi scăzut dacă ar fi fost simplecreanţe.

Putem presupune fără riscul de a ne înşela prea mult că asemenea monedă credit ar putea rămâne în uz, ca mijloc de efectuare a schimbului, chiar dacă şi-ar pierde caracterul de creanţă asupra unei bănci sau trezorerii, devenind astfel monedă discreţionară (fiat money). Moneda discreţionară este o monedă care constă în simple însemne monetare, care nu pot fi întrebuinţate nici pentru scopuri industriale, nici nu reprezintă o creanţă asupra nimănui.

Investigarea faptului dacă în trecut au apărut specimene de monedă discreţionară, sau dacă toate tipurile de monedă care n-au fost monedă marfă au fost monedă credit nu este o sarcină a catalacticii, ci a istoriei economice. Singurul lucru pe care-l stabileşte catalactica în mod necesar, este că trebuie admisă posibilitatea existenţei monedei discreţionare.

Ceea ce este important de reţinut este că, în cazul fiecărui tip de monedă, demonetizarea – i.e. abandonarea utilizării monedei ca mijloc de efectuare a schimburilor – trebuie să conducă la o reducere serioasă a valorii sale de schimb. Ce înseamnă lucrul acesta din punct de vedere practic s-a văzut în ultimii nouăzeci de ani, când utilizarea argintului ca monedă marfă a fost progresiv restrânsă. [p.430]

Există specimene de monedă credit sau de monedă discreţionară care sunt încorporate într-o monedă metalică. Banii aceştia sunt tipăriţi, aşa-zicând, pe argint, nichel sau cupru. Dacă o asemenea monedă discreţionară se demonetizează, ea îşi păstrează totuşi valoarea de schimb, ca bucată de metal. Însă aceasta nu este decât o indemnizaţie foarte redusă pentru proprietarul ei. Ea este lipsită de importanţă practică.

Păstrarea de deţineri monetare necesită sacrificii. În măsura în care cineva păstrează bani în buzunare sau în soldul său bancar, el renunţă la cumpărarea imediată de bunuri pe care le-ar putea consuma sau întrebuinţa în vederea producţiei. În cadrul unei economii de piaţă aceste sacrificii pot fi determinate cu precizie, prin calcul. Ele sunt egale cu nivelul dobânzii originare pe care ar fi încasat-o prin investirea sumei respective. Faptul că cineva ia în calcul această pierdere a unei posibilităţi de câştig este o dovadă că el preferă avantajele deţinerii monetare, în ciuda pierderii venitului pe care i l-ar fi adus dobânda.

Se pot specifica avantajele pe care le aşteaptă oamenii de pe urma păstrării unei anumite cantităţi de bani lichizi. Dar este o iluzie să presupunem că analizarea acestor motive ne-ar putea furniza o teorie a determinării puterii de cumpărare, independentă de noţiunile de deţinere monetară şi de cerere şi ofertă de monedă. [12] Avantajele şi dezavantajele provenite din deţinerea de monedă nu sunt factori obiectivi, care să poată influenţa direct mărimea deţinerilor monetare. Ele sunt ierarhizate de către fiecare individ şi sunt evaluate comparativ. Rezultatul este o judecată subiectivă de valoare, colorată de personalitatea individului. Diferite persoane, sau aceleaşi persoane la diferite momente, evaluează aceleaşi fapte obiective în mod diferit. Exact aşa cum informaţiile despre avuţia şi condiţia fizică a unei persoane nu ne spun ce sumă ar fi aceasta dispusă să cheltuiască pentru hrana de o anumită capacitate nutritivă, tot astfel informaţiile despre date ce privesc condiţia materială a omului nu ne permit să facem afirmaţii precise referitoare la dimensiunea deţinerilor sale monetare.

10. Însemnătatea relaţiei monetare

Relaţia monetară, adică relaţia între cererea şi oferta de bani, determină în mod unic structura preţurilor, cât priveşte raportul reciproc de schimb dintre bani şi bunurile şi serviciile comercializabile.

Dacă relaţia monetară rămâne neschimbată, atunci nu se poate manifesta nici o presiune inflaţionistă (expansionistă), nici una deflaţionistă (contracţionistă) asupra comerţului, afacerilor, producţiei, consumului şi utilizării mâinii de lucru. Aserţiunile contrare reflectă nemulţumirea persoanelor nedoritoare [p.431] să-şi ajusteze activităţile la cererile semenilor lor, aşa cum se manifestă acestea pe piaţă. Totuşi, nu datorită unei aşa-zise rarităţi a banilor sunt preţurile produselor agricole prea scăzute pentru a le asigura fermierilor submarginali încasările pe care ar dori să le realizeze. Cauza necazurilor acestor fermieri este că alţi fermieri produc la costuri mai scăzute.

O creştere a cantităţii de bunuri produse trebuie să aducă cu sine, în absenţa altor modificări, o ameliorare a condiţiilor de trai ale indivizilor. Ea are drept consecinţă o scădere a preţurilor monetare ale bunurilor a căror producţie a crescut. Dar o asemenea scădere a preţurilor monetare nu diminuează câtuşi de puţin beneficiile provenite de pe urma surplusului de avuţie produsă. Creşterea părţii din avuţia adiţională care le revine creditorilor poate fi considerată inechitabilă, deşi asemenea critici sunt de valoare îndoielnică, în măsura în care creşterea puterii de cumpărare a fost anticipată corect şi luată adecvat în calcul printr-o primă negativă inclusă în preţuri. [13] Dar nu trebuie să afirmăm că scăderea preţurilor determinată de creşterea producţiei la bunurile în chestiune constituie o dovadă a vreunui dezechilibru care n-ar putea fi eliminat altfel decât printr-o creştere a cantităţii de monedă. Bineînţeles, de regulă toate creşterile producţiei la unele sau la toate bunurile, presupun o nouă alocare a factorilor de producţie între diversele ramuri economice. Când cantitatea de monedă rămâne neschimbată, necesitatea unor asemenea realocări devine vizibilă în structura preţurilor. Unele linii de producţie devin mai profitabile, în vreme ce în altele profiturile scad şi apar pierderi. Astfel, funcţionarea pieţei tinde să elimine aceste dezechilibre despre care s-a vorbit atât de mult. Prin sporirea cantităţii de bani este posibilă amânarea sau întreruperea unui astfel de proces de ajustare. A-l face superfluu sau mai puţin dureros pentru cei vizaţi nu este cu putinţă.

Dacă schimbările puterii de cumpărare induse de monedă care sunt determinate de guvern n-ar produce decât transferuri de avuţie de la anumiţi oameni către alţi oameni, atunci nu ar fi posibil să le condamnăm din punctul de vedere al neutralităţii ştiinţifice a catalacticii. Bineînţeles că justificarea lor sub pretextul binelui comun sau al bunăstării publice este frauduloasă. Cu toate acestea unii le-ar putea totuşi lua în consideraţie, ca mămsuri politice potrivite pentru a privilegia interesele anumitor grupuri de persoane pe seama altora, fără a produce alte pagube. Însă aici mai sunt implicate şi alte consecinţe.

Nu este cazul să specificăm consecinţele la care trebuie să conducă o politică deflaţionistă indefinit continuată. Nimeni nu preconizează asemenea [p.432] politici. Preferinţele maselor şi ale scriitorilor şi politicienilor dornici să culeagă aplauze se îndreaptă către inflaţie. Cu privire la aceste practici trebuie să subliniem trei lucruri. În primul rând, politica inflaţionistă şi expansionistă trebuie să ducă la supraconsum, pe de o parte, şi la malinvestiţii, pe de alta. Astfel, ea implică irosire de capital şi subminează satisfacerea viitoare a dorinţelor. [14] În al doilea rând, procesul inflaţionist nu elimină necesitatea ajustării producţiei şi a realocării resurselor. El nu face decât să-l amâne, şi prin aceasta să-l facă mai dificil. În al treilea rând, inflaţia nu poate fi întrebuinţată ca o politică permanentă deoarece, atunci când este perpetuată, ea trebuie să ducă în cele din urmă la prăbuşirea sistemului monetar.

Un vânzător cu amănuntul sau un cârciumar pot cădea cu uşurinţă pradă iluziei că, pentru ca el şi colegii săi să devină mai prosperi, nu este necesară decât sporirea cheltuielilor efectuate de public. În ochii lor, problema esenţială este de a-i îmboldi pe oameni să cheltuiască mai mult. Dar este uimitor că această opinie a putut fi prezentată lumii sub forma unei noi filozofii sociale. Lordul Keynes şi discipolii săi fac absenţa propensiunii de a cumpăra responsabilă pentru condiţiile economice pentru ceea ce consideră ei condiţii economice necorespunzătoare. În ochii lor, ceea ce este necesar pentru a-i face pe oameni mai prosperi nu este un spor al producţiei, ci o creştere a cheltuielilor. Pentru a le da oamenilor posibilitatea să cheltuiască mai mult, ei recomandă o politică “expansionistă”.

Doctrina aceasta este tot atât de veche pe cât este de greşită. Analiza şi respingerea ei vor fi întreprinse în capitolul referitor la ciclul economic. [15]

11. Substitutele monetare

Creanţele asupra unei anumite cantităţi de bani, plătibile şi rambursabile la cerere de către un debitor a cărui solvabilitate şi disponibilitate de a plăti nu ridică nici cea mai mică îndoială, furnizează individului toate serviciile pe care le pot furniza banii, cu condiţia ca toate părţile cu care ar putea el tranzacţiona să fie perfect familiarizate cu calităţile esenţiale ale creanţelor respective: scadenţă cotidiană şi, de asemenea, solvabilitate şi disponibilitate de a plăti neîndoielnice din partea debitorului. Putem numi asemenea creanţe substitute monetare, deoarece ele pot înlocui complet banii în deţinerile monetare ale unui individ sau ale unei firme. Caracteristicile tehnice şi legale ale substitutelor monetare nu privesc catalactica. Un substitut monetar poate fi încorporat fie într-o bancnotă, fie într-un depozit la cerere la o bancă rambursabil la vederea unui cec (“monedă-cec” [ “checkbook money”] sau monedă-depozit [ deposit currency] ), presupunând că banca este pregătită să [p.433] preschimbe nota sau depozitul în bani propriu-zişi cotidian şi fără a percepe vreun tarif. Însemnele monetare (token coins) sunt de asemenea substitute monetare, cu condiţia ca posesorul lor să fie în măsură să le preschimbe la nevoie în bani, imediat şi fără cheltuieli. În acest scop nu este necesar ca guvernul să fie constrâns prin lege să le ramburseze. Ceea ce contează este ca aceste însemne monetare să poată fi efectiv convertite în bani, imediat şi fără cheltuieli. Dacă volumul total al însemnelor monetare emise este menţinut în limite normale, atunci nu sunt necesare măsuri speciale legiferate de guvern pentru a le păstra valoarea de schimb la paritate cu cea înscrisă pe ele. Cererea publicului pentru monedă divizionară (small change) le asigură tuturor posibilitatea de a preschimba cu uşurinţă aceste însemne în bani. Lucrul cel mai important este ca toţi deţinătorii de substitute monetare să fie perfect siguri ca le pot preschimba oricând pe acestea în bani, imediat şi fără alte cheltuieli.

Dacă debitorul – un guvern sau o bancă -- menţine o rezervă de 100% bani propriu-zişi pentru a acoperi întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare certificate monetare. Certificatul monetar individual este – nu neapărat în sens legal, dar întotdeauna în sens catalactic – reprezentarea unei cantităţi corespunzătoare de bani, menţinute în rezervă. Emiterea de certificate monetare nu sporeşte cantitatea de lucruri care pot satisface cererea de bani pentru deţineri monetare. De aceea, modificările cantităţii de certificate monetare nu afectează oferta de bani şi relaţia monetară. Ele nu joacă un rol în determinarea puterii de cumpărare a banilor.

Dacă rezervele monetare menţinute de debitori pentru acoperirea substitutelor monetare emise sunt mai reduse decât volumul total al acestor substitute, atunci numim acest excedent de substitute în raport cu rezerva mijloace fiduciare. De regulă, nu este posibil să stabilim dacă un specimen concret de substitute monetare este un certificat monetar sau un mijloc fiduciar. De obicei o parte din cantitatea totală a substitutelor monetare emise este acoperită de rezerva monetară păstrată. Astfel, o parte din volumul total al substitutelormonetare emise constă din certificate monetare, restul fiind mijloace fiduciare. Însă lucrul acesta nu poate fi stabilit decât de către cei ce au acces la bilanţurile contabile ale băncii. Bancnota, depozitul, sau însemnul monetar individuale nu-şi relevă caracterul catalactic.

Emiterea de certificate monetare nu sporeşte fondurile pe care le poate întrebuinţa banca în desfăşurarea activităţilor sale de creditare. O bancă ce nu emite mijloace fiduciare nu poate acorda decât credite reale (commodity credit), i.e., nu poate împrumuta decât propriile sale fonduri şi suma de bani pe care i-au încredinţat-o clienţii. Emisiunea de mijloace fiduciare sporeşte fondurile de care dispune o bancă în vederea creditării dincolo de aceste limite. [p.434] Ea permite de acum băncii să acorde nu numai credite reale, ci şi credite de circulaţie (circulation credit), adică credite acordate din mijloacele fiduciare nou emise.

Spre deosebire de cantitatea de certificate monetare, care este indiferentă, cantitatea de mijloace fiduciare nu este. Mijloacele fiduciare afectează fenomenele de piaţă la fel ca şi banii. Modificările survenite în cantitatea lor influenţează determinarea puterii de cumpărare a monedei şi preţurile şi, temporar, afectează de asemenea şi rata dobânzii.

Economiştii mai timpurii întrebuinţau o terminologie diferită. Mulţi dintre ei erau gata să numească substitutele monetare pur şi simplu bani, deoarece acestea puteau furniza serviciile pe care le furnizează banii. Însă această terminologie nu este adecvată. Cel dintâi obiectiv al terminologiei ştiinţifice este de a facilita analiza problemelor la care se referă. Sarcina teoriei catalactice a banilor – care este deosebită de teoria legală şi de disciplinele tehnice a managementului bancar şi a contabilităţii – este cercetarea problemelor legate de determinarea preţurilor şi a ratelor dobânzilor. Pentru acest scop este necesară o distincţie netă între certificatele monetare şi mijloacele fiduciare.

Termenul de expansiune a creditului a fost adesea răstălmăcit. Este important să realizăm că creditul real nu poate fi expandat. Vehiculul expansiunii creditului este creditul de circulaţie. Dar acordarea de credit de circulaţie nu înseamnă întotdeauna o expansiune a creditului. Dacă volumul de mijloace fiduciare emise în prealabil şi-a consumat toate efectele asupra pieţei, dacă preţurile, ratele salariale şi ratele dobânzii s-au adaptat la oferta totală de bani propriu-zişi plus mijloace fiduciare (adică la oferta de bani în sens larg), atunci acordarea de credit de circulaţie, fără alte augmentări ale cantităţii de mijloace fiduciare, nu mai este o expansiune a creditului. Expansiunea creditului este prezentă numai când se acordă credite prin emiterea unei cantităţi adiţionale de mijloace fiduciare; ea nu este prezentă dacă băncile reîmprumută mijloace fiduciare care le-au fost returnate de foştii lor debitori.

12. Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Oamenii tratează substitutele monetare ca şi cum ar fi bani pentru că sunt pe deplin încredinţaţi că va fi posibil să le preschimbe oricând în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. Îi putem numi pe cei care împărtăşesc această încredere, şi care sunt deci gata să trateze substitutele monetare ca şi când ar fi vorba de bani, clienţi ai băncii, bancherului sau autorităţii emitente. Nu are importanţă dacă instituţia emitentă este gestionată conform practicilor curente în industria bancară. Însemnele monetare emise de trezoreria unei ţări sunt şi ele substitute monetare, deşi trezoreria nu contabilizează de regulă suma emisă în registrele sale ca pe un [p.435] pasiv şi nici nu priveşte această sumă ca pe o parte a datoriei naţionale. Nu este mai puţin irelevant dacă posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanţă care îi conferă un drept legal la rambursare. Ceea ce contează este dacă substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. [16]

Emiterea de certificate monetare este o operaţiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tipărite, însemnele monetare trebuiesc bătute; trebuie organizat un sistem complicat de menţinere a contabilităţii pentru depozite; rezervele trebuie păstrate în siguranţă; în fine, există riscul fraudelor comise prin întrebuinţarea de bancnote şi cecuri contrafăcute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu există decât şansa redusă ca unele dintre bancnotele emise să fie distruse şi posibiliatatea încă şi mai redusă ca unii depozitari să uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o întreprindere ruinătoare, dacă nu este corelată cu emiterea de mijloace fiduciare. În istoria timpurie a activităţilor bancare sunt consemnate bănci a căror unică activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste bănci erau indemnizate de clienţii lor, pentru a putea suporta costurile corespunzătoare. În orice caz, catalactica nu se preocupă de problemele pur tehnice ale băncilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care îl prezintă certificatele fiduciare pentru catalactică ţine de legătura dintre emiterea lor şi emiterea de mijloace fiduciare.

În vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsită de importanţă, o creştere sau o descreştere de mijloace fiduciare afectează determinarea puterii de cumpărare a banilor în acelaşi mod în care o fac şi variaţiile cantităţii de monedă. De aceea, întrebarea dacă există sau nu o limită în calea creşterii cantităţii de mijloace fiduciare este de o importanţă vitală.

Dacă printre clienţii unei bănci se numără toţi membrii economiei de piaţă, atunci limita existentă în calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existentă în calea augmentării cantităţii de monedă. O bancă aflată în situaţia de a fi singura instituţie emitentă de mijloace fiduciare într-o ţară izolată sau în întreaga lume, şi în a cărei clientelă se numără toţi indivizii şi toate firmele trebuie să respecte în desfăşurarea activităţilor sale două reguli: [p.436]

În primul rând, trebuie să evite orice acţiune care ar putea trezi suspiciunea clienţilor săi, adică a publicului. Îndată ce clienţii încep să-şi piardă încrederea, ei încep să solicite rambursarea bancnotelor şi îşi retrag depozitele. Cât de departe poate merge o bancă în direcţia augmentării emisiunilor sale de mijloace fiduciare fără a genera neîncredere, ţine de factori psihologici.

În al doilea rând, banca nu trebuie să sporească cantitatea de mijloace fiduciare în aşa măsură şi cu asemenea viteză încât clienţilor săi să li se formeze convingerea că creşterea preţurilor va continua la nesfârşit şi în ritm accelerat. Într-adevăr, dacăpublicul îşi formează această credinţă, atunci oamenii îşi vor reduce deţinerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” şi vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă un se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranţă, publicul va prefera să-şi preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferenţiat diverse bunuri. În aceste condiţiibanca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligaţia de a-şi rambursa bancnotele şi de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreţionară. Suspendarea plăţilor de metal preţios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare şi a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Bancă îşi pierde existenţa independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.

Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, sau de mai multe bănci care acţionează concertat, a căror clientelă înglobează toţi indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantităţilor emise. Le vom analiza în capitolul XX, care este consacrat legăturilor dintre cantitatea de monedă şi rata dobânzii.

Ajunşi în acest punct al investigaţiilor noastre, trebuie să cercetăm problema coexistenţei mai multor bănci independente. Independenţa înseamnă că fiecare bancă îşi urmează propriul ei curs în ce priveşte emisiunea de mijloace fiduciare şi nu acţionează în înţelegere cu alte bănci. Coexistenţa înseamnă că fiecare bancă are o clientelă în care nu se numără toţi membrii sistemului de piaţă. Pentru simplificare, vom presupune că nici un individ sau firmă nu sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci. Rezultatul raţionamentului nu s-ar modifica dacă am presupune că există şi persoane care sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci şi persoane care nu sunt clienţi ai nici unei bănci.

Întrebarea care se pune este dacă există sau nu o limită [p.437] în calea emiterii de mijloace fiduciare de către asemenea bănci care coexistă în mod independent. Deoarece există limite chiar şi pentru emisiunea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, a cărei clientelă include toţi indivizii, este evident că asemenea limite există şi pentru o multitudine de bănci, care coexistă în mod independent. Ceea ce dorim să arătăm este că pentru o asemenea multitudine de bănci care coexistă independent, limitele sunt mai severe decât cele existente în cazul unei singure bănci cu o clientelă nelimitată.

Presupunem că, în cadrul unui sistem de piaţă, au fost înfiinţate mai multe bănci independente în trecut. După ce, în prealabil, nu s-au utilizat decât bani, aceste bănci au introdus utilizarea substitutelor monetare, o parte dintre acestea fiind mijloace fiduciare. Fiecare bancă posedă o clientelă şi a emis o anumită cantitate de mijloace fiduciare, care sunt păstrate, în calitate de substitute monetare, în deţinerile monetare ale diverşilor clienţi. Cantitatea totală de mijloace fiduciare emisă astfel de către bănci şi absorbită de deţinerile monetare ale clienţilor lor a modificat structura preţurilor şi puterea de cumpărare a unităţii montare. Dar efectele acestea s-au consumat deja şi, în prezent, piaţa nu mai este perturbată de mişcări provenite din această expansiune trecută a creditelor.

Presupunem în continuare că, în prezent, o singură bancă se lansează în emiterea de noi mijloace fiduciare, în vreme ce celelalte nu procedează la fel. Clienţii băncii expansioniste – foşti clienţi sau clienţi noi, dobândiţi prin intermediul expansiunii – primesc credite suplimentare, îşi extind activităţile economice, intervin pe piaţă cu o cerere suplimentară de bunuri şi servicii, determinăcreşterea preţurilor. Persoanele care nu se numără printre clienţii băncii expansioniste nu-şi pot permite să cumpere la aceste preţuri mai ridicate; ele sunt nevoite să-şi restrângă cumpărăturile. Astfel, pe piaţă se manifestă un transfer al bunurilor, de la nonclienţi la clienţii băncii expansioniste. Clienţii cumpără mai mult de la nonclienţi decât le vând acestora; ei au posibilitatea de a le plăti nonclienţilor mai mult decât primesc de la ei. Dar substitutele monetare emise de banca expansionistă nu sunt mijloace de plată adecvate pentru nonclienţi, deoarece aceşti oameni nu le atribuie caracterul de substitute monetare. Pentru a-şi reglementa plăţile către nonclienţi, clienţii trebuie întâi să preschimbe substitutele monetare emise de propria lor bancă -- banca expansionistă -- în bani. Banca expansionistă trebuie să-şi ramburseze bancnotele şi să înapoieze depozitele. Rezerva sa scade (presupunând că numai o parte din substitutele monetare pe care le emisese aveau caracterul de mijloace fiduciare). Se apropie momentul în care – după epuizarea rezervei sale monetare – banca nu va mai fi în măsură să-şi ramburseze substitutele monetare aflate încă în circulaţie. Pentru a evita insolvabilitatea, ea trebuie să se întoarcă în cel mai scurt timp [p.438] posibil la o politică de consolidare a rezervei sale monetare. Ea trebuie să-şi abandoneze metodele expansioniste.

Această reacţie a pieţei la expansiunea creditului, venită din partea unei bănci cu o clientelă limitată, a fost descrisă strălucit de Şcoală Monetară (Currency School). Cazul particular analizat de Şcoala Monetară se referea la coincidenţa expansiunii creditului de către banca centrală privilegiată a unei ţări, sau de către toate băncile unei ţări, cu politica nonexpansionistă practicată de băncile altor ţări. Demonstraţia noastră se referă la cazul mai general al coexistenţei unei multitudini de bănci cu clientele diferite, precum şi la cazul cel mai general, al existenţei unei singure bănci cu clientelă limitată, într-un sistem în care restul populaţiei nu patronează nici o bancă şi nu acordă nici unui fel de creanţe statutul de substitute monetare. Bineînţeles că nu contează dacă presupunem că clienţii unei bănci trăiesc net separat de geografic de cei ai altor bănci dintr-un anumit district sau dintr-o anumită ţară, sau dacă cele două categorii de clienţi trăiesc laolaltă. Acestea nu sunt decât diferenţe de date care nu privesc problemele catalactice la care ne referim.

O bancă nu poate niciodată emite mai multe substitute monetare decât cele pe care le pot păstra clienţii săi în deţinerile lor de monedă. Un client individual nu poate păstra niciodată sub formă de substitute monetare o parte mai mare din deţinerea sa de monedă decât cea corespunzătoare proporţiei dintre tranzacţiile sale cu alţi clienţi ai băncii la care este afiliat şi tranzacţiile sale totale. Din considerente practice el se va fixa, de regulă, mult sub această proporţie maximală. Astfel se defineşte o limită în calea emiterii de mijloace fiduciare. Putem admite că, în tranzacţiile curente, toţi actorii sunt dispuşi să accepte fără discriminare bancnote şi cecuri emise de orice bancă. Dar fiecare actor depozitează neîntârziat, la propria sa bancă, atât cecurile cât şi bancnotele băncilor al căror client personal nu este. În continuare, banca sa îşi reglează conturile cu cealaltă bancă. Astfel se pune în mişcare procesul descris mai sus.

S-au scris o mulţime de absurdităţi despre o aşa-zisă predilecţie perversă a publicului pentru bancnotele emise de bănci dubioase. Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase şi cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate. Argumentul frecvent avansat, că bancnotele de valoare mică ar fi ajuns în mâinile oamenilor săraci şi ignoranţi, care erau incapabili de a distinge între bancnotele sănătoase şi cele nesănătoase, nu poate fi luat în serios. Cu cât este mai sărac şi mai puţin familiarizat cu operaţiunile bancare cel ce intră în posesia unei bancnote, cu atât el o va cheltui mai repede, astfel încât ea se va întoarce mai repede, [p.439] prin intermediul comerţului cu amănuntul şi cu ridicata, la banca emitentă sau la persoane familiarizate cu situaţiile bancare.

Pentru o bancă este foarte uşor să sporească numărul persoanelor dispuse să accepte împrumuturi acordate prin expansiunea creditelor şi plătite în substitute monetare. Dar, pentru orice bancă este foarte dificil să-şi mărească clientela, adică numărul de persoane dispuse să atribuie acestor creanţe calitatea de substitute monetare şi să le păstreze ca atare în deţinerile lor de monedă. Mărirea clientelei este un proces dificil şi lent, asemenea tuturor proceselor care se bazează pe câştigarea bunăvoinţei. Pe de altă parte, o bancă îşi poate pierde clientela foarte rapid. Dacă doreşte să şi-o păstreze, ea nu trebuie să permită niciodată apariţia vreunor îndoieli în legătură cu capacitatea şi disponibilitatea sa de a–şi onora toate datoriile, cu respectarea strictă a termenilor contractuali. Ea trebuie să menţină o rezervă suficient de mare pentru a rambursa toate bancnotele pe care le poate prezenta vreun purtător în acest scop. De aceea, nici o bancă nu se poate limita doar la emiterea de mijloace fiduciare; ea trebuie să păstreze o rezervă corelată cu volumul total de substitute monetare emise, combinând astfel emiterea de mijloace fiduciare cu cea de certificate monetare.

A fost o mare eroare să se creadă că rostul rezervelor este de a furniza mijloacele de rambursare pentru acele bancnote ale căror deţinători şi-au pierdut încrederea în bancă. Încrederea de care se bucură o bancă şi substitutele monetare emise de ea este indivizibilă. Ea fie este prezentă la toţi clienţii săi, fie dispare cu totul. Dacă unii dintre clienţi îşi pierd încrederea, atunci şi-o pierd şi ceilalţi. Nici o bancă ce emite mijloace fiduciare şi acordă credit de circulaţie nu-şi poate îndeplini obligaţiile asumate în momentul emiterii de substitute monetare dacă toţi clienţii îşi pierd încrederea în ea şi solicită rambursarea bancnotelor şi restituirea depozitelor lor. Aceasta este o caracteristică sau o slăbiciune esenţială a emiterii de mijloace fiduciare şi a acordării de credit de circulaţie. Ea nu poate fi remediată de nici un sistem de politici de gestionare a rezervelor şi de nici un fel de cerinţă de acoperire cu rezerve reglementată prin lege. Tot ce se poate obţine prin menţinerea unei rezerve este posibilitatea ca banca să-şi retragă de pe piaţă excesul de mijloace fiduciare emise. Dacă banca a emis mai multe bancnote decât pot întrebuinţa clienţii săi în tranzacţiile cu alţi clienţi, ea trebuie să ramburseze acest exces.

Legile care au constrâns băncile să menţină rezerve corespunzătoare unei anumite fracţiuni din depozitele şi bancnotele emise au fost eficace în măsura în care au limitat creşterea volumului de mijloace fiduciare şi de credit de circulaţie. Ele au fost inutile în măsura în care au urmărit asigurarea rambursării prompte a bancnotelor şi a înapoierii prompte a depozitelor, în eventualitatea unei pierderi a încrederii.

Şcoala Bancară (Banking School) a eşuat complet în ce priveşte analizarea acestor probleme. [p.440] Ea a fost indusă în eroare de ideea greşită că necesitatea desfăşurării afacerilor limitează rigid cantitatea maximă de bancnote convertibile pe care le poate emite o bancă. Reprezentanţii săi nu au realizat faptul că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de disponibilitatea băncii de a împrumuta şi că băncile care nu se preocupă de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulaţie, prin reducerea ratei dobânzii sub valoarea ei de piaţă. Nu este adevărat că suma totală pe care o poate împrumuta o bancă, dacă îşi limitează împrumuturile la scontarea efectelor de comerţ cu scadenţă rapidă, rezultate din vânzarea şi cumpărarea de materiale şi bunuri semifinite, este o cantitate unic determinată de mersul afacerilor şi independentă de politicile băncii. Această cantitate creşte sau scade odată cu scăderea sau creşterea ratei de scont. Scăderea ratei dobânzii este echivalentă cu augmentarea cantităţii a ceea ce se consideră în mod eronat a fi cerinţele normalepentru desfăşurarea afacerilor.

Şcoala Monetară (Currency School) a oferit o explicaţie în întregime corectă a crizelor recurente care perturbau situaţia economică din Anglia în anii treizeci şi patruzeci ai secolului al XIX-lea. Banca Angliei şi alte bănci şi bancheri britanici practicau expansiunea creditului, în vreme ce în ţările cu care făcea negoţ Marea Britanie nu exista expansiune a creditului, sau cel puţin nu în acelaşi grad. Scurgerea în exterior survenea ca o consecinţă necesară a acestei stări de lucruri. Toate argumentele avansate de Şcoala Bancară pentru a respinge această teorie au fost eronate. Din nefericire, Şcoala Monetară a greşit în două privinţe. Ea n-a realizat niciodată că remediul pe care-l sugera -- anume legiferarea limităriistricte a cantităţii de bancnote emise în surplus faţă de rezervele de metal preţios – nu era singurul posibil aici. Ea n-a acordat nici un fel de atenţie ideii de liberă competiţie bancară (free banking). A doua greşeală a Şcolii Monetare a fost incapacitatea sa de a recunoaşte faptul că depozitele rambursabile la vedere reprezintă substitute monetare şi, în măsura în care volumul lor depăşeşte rezervele existente, reprezintă mijloace fiduciare şi, în consecinţă, sunt vehicule ale expansiunii creditului, la fel ca şi bancnotele. Faptul de a fi recunoscut că ceea ce se numeşte monedă-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca şi bancnotele, a fost singurul merit al Şcolii Bancare. Dar în afara acestui aspect, toate doctrinele Şcolii Bancare erau viciate. Ea se ghida după idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, încerca să respingă teoria cantitativă a banilor prin invocarea unui deus ex machina – mult pomenitele tezaurizări – şi denatura complet problemele legate de rata dobânzii.

Trebuie subliniat faptul că problema restricţiilor legale impuse asupra emiterii de mijloace fiduciare n-a putut apărea decât datorită faptului că guvernele [p.441] acordaseră privilegii uneia sau mai multor bănci, împiedicând astfel libera dezvoltare a activităţilor bancare. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată în beneficiul anumitor bănci, dacă nu ar fi scutit niciodată unele bănci de obligaţia, care le revine tuturor indivizilor şi firmelor dintr-o economie de piaţă, de a-şi achita datoriile în deplină concordanţă cu termenii contractuali, nu s-ar fi ivit niciodată o problemă bancară. Limitele care stau în calea expansiunii creditului ar fi funcţionat cu eficacitate. Fiecare bancă ar fi fost constrânsă de consideraţii legate de propria ei solvabilitate să dea dovadă de reţinere în emiterea de mijloace fiduciare. Băncile care nu s-ar fi conformat acestor reguli indispensabile ar fi fost condamnate la faliment, iar publicul, avertizat datorită pagubelor, ar fi devenit de două ori mai suspicios şi mai rezervat.

Atitudinea guvernelor europene cu privire la activităţile bancare a fost dintru început lipsită de sinceritate şi înclinată către mistificare. Pretinsa solicitudine faţă de binele naţiunii, faţă de public în general şi faţă de sărmanele mase ignorante în particular n-a fost decât un paravan. Guvernele doreau inflaţie şi expansiune a creditului, doreau boom-uri şi bani ieftini. Americanii aceia care au reuşit în două rânduri să se debaraseze de banca centrală erau conştienţi de pericolul pe care-l reprezentau asemenea instituţii; regretabil a fost numai că ei n-au sesizat faptul că răul pe care-l combăteau era prezent în toate tipurile de amestec guvernamental în activităţile bancare. Astăzi, nici chiar cei mai fanatici etatişti nu pot nega că pretinsele deficienţe ale liberei competiţii bancare sunt minore în comparaţie cu efectele dezastruoase ale inflaţiilor gigantice provocate de băncile privilegiate şi controlate de guvern.

Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a reduce emiterea de mijloace fiduciare şi a împiedica expansiunea creditului este un mit. Guvernele au fost ghidate, dimpotrivă, de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat băncile deoarece doreau să lărgească limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului, sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie. De cele mai multe ori, aceste consideraţii au constituit ambele o motivaţie pentru autorităţi. Acestea împărtăşeau convingerea că mijloacele fiduciare sunt un mijloc eficient de reducere a ratei dobânzii şi le cereau băncilor să expandeze creditul, în beneficiul atât al economiei cât şi al trezoreriei. Abia atunci când au devenit vizibile efectele nedorite ale expansiunii creditului s-au adoptat legi menite să reducă emisiunea de bancnote – iar uneori şi de depozite – neacoperite în metal preţios. Instituirea liberei competiţii bancare nu a fost luată niciodată serios în consideraţie, tocmai pentru că ar fi fost prea eficientă în ce priveşte limitarea expansiunii creditului. Într-adevăr, conducătorii, scriitorii şi publicul împărtăşeau în unanimitate credinţa că mediile de afaceri [p.442] posedă un drept bine întemeiat la o cantitate “normală” şi “necesară” de credit circulant, şi că această cantitate nu putea fi asigurată în regim de liberă competiţie bancară. [17]

Multe guverne n-au privit niciodată emiterea de mijloace fiduciare din alt punct de vedere decât cel al fiscalităţii. În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emişi de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. Odată cu progresul statolatriei şi cu politica intervenţionismului aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. Astăzi nici un guvern nu-şi mai pune problema de a lua în consideraţie programul adepţilor liberei competiţii bancare, deoarece nici un guvern nu doreşte să renunţe la ceea ce consideră o sursă comodă de venit. Ceea ce se numeşte astăzi pregătire financiară pentru război nu este decât capacitatea de a obţine prin mijlocirea băncilor privilegiate şi controlate de către stat, toate sumele de bani de care ar putea avea nevoie o ţară aflată în război. Cu toate că acest lucru nu este admis în mod explicit, inflaţionismul radical este o caracteristică esenţială a ideologiei economice din epoca în care trăim.

Însă chiar şi pe vremea când liberalismul se bucura de cel mai înalt prestigiu pe care l-a avut vreodată, şi guvernele erau mai înclinate să păstreze pacea şi bunăstarea decât să stârnească războaie, moarte, distrugere şi mizerie, oamenii priveau problemele legate de activitatea bancară cu idei preconcepute. În afara ţărilor anglo-saxone, opinia publică era convinsă că una din principalele sarcini ale bunei guvernări este de a reduce rata dobânzii şi că expansiunea creditului este mijlocul potrivit pentru atingerea acestui obiectiv.

Marea Britanie nu era afectată de aceste erori când, în 1844, şi-a reformat legislaţia bancară. Dar această lege faimoasă a fost viciată de cele două neajunsuri de care suferea Şcoala Monetară. Pe de o parte se păstra sistemul amestecului guvernamental în activitatea bancară. Pe de altă parte nu se limita decât emiterea de bancnote neacoperite în metal preţios. Mijloacele fiduciare n-au fost suprimate decât în măsura în care luau forma bancnotelor. Ele puteau prolifera sub forma monedei depozit.

În vederea dezvoltării ideii implicate în teoria Şcolii Monetare până la ultimele sale concluzii logice, s-ar putea sugera ca toate băncile să fie forţate prin lege să deţină o rezervă monetară de 100%, pentru acoperirea cantităţii totale de substitute monetare (bancnote plus depozite la cerere). Acesta este nucleul planului de adoptare a rezervelor 100%, al profesorului Irving Fisher. Însă profesorul Fisher şi-a combinat planul cu propunerea sa de adoptare ca etalon [p.443] a unui index numeric (inde-number standard). Am arătat deja de ce o asemenea schemă este iluzorie şi echivalentă cu aprobarea în mod deschis a puterii statului de a manipula puterea de cumpărare în funcţie de apetitul celor mai puternice grupuri de presiune. Dar chiar şi dacă planul de legiferare al rezervelor 100% ar fi adoptat pe baza unui etalon aur neadulterat, el nu ar îndepărta cu totul dezavantajele inerente oricărui tip de amestec guvernamental în activităţile bancare. Pentru a evita orice nouă expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancară să fie aşezată sub jurisdicţia regulilor generale ale dreptului comercial şi civil, care silesc pe fiecare individ şi pe fiecare firmă să-şi îndeplinească toate obligaţiile, în sensul respectării depline a termenilor contractuali. Dacă se perpetuează caracterul de organisme privilegiate al băncilor, care sunt supuse unor prevederi legislative speciale, atunci nu dispare instrumentul pe care guvernele îl pot întrebuinţa pentru obiective fiscale. Atunci orice restricţie impusă emisiunii de mijloace fiduciare depinde de bunele intenţii ale guvernului şi ale parlamentului. Acestea pot limita emisiunea în timpul perioadelor considerate normale. Însă restricţia va fi ridicată oridecâteori un guvern socoteşte că recursul la asemenea măsuri extraordinare este justificat de vreo stare de urgenţă. Dacă o administraţie şi partidul care o susţine doresc să-şi sporească cheltuielile fără a-şi periclita popularitatea prin impunerea de impozite mai ridicate, ei vor fi întotdeauna gata să declare că impasul în care se află este o stare de urgenţă. Recursul la tiparniţă şi la complezenţa servilă a responsabililor bancari grăbiţi să dea satisfacţie autorităţilor prin felul în care-şi gestionează activităţile, este instrumentul preferat al guvernelor dornice să cheltuiască bani pentru care contribuabilii nu sunt dispuşi să suporte impozite mai ridicate.

Libera competiţie bancară este singura metodă disponibilă pentru prevenirea pericolelor inerente expansiunii creditelor. Este adevărat că ea nu ar împiedica o expansiune lentă a creditelor, menţinute în limite foarte înguste, practicată de bănci precaute, care ar furniza publicului toate informaţiile necesare despre statutul lor financiar. Dar în regim de liberă competiţie bancară ar fi fost imposibil ca expansiunea creditelor, cu toate consecinţele sale inevitabile, să capete proporţiile unei caracteristici obişnuite – am fi tentaţi să spunem chiar normale – a sistemului economic. Numai libera competiţie bancară ar fi putut feri economia de piaţă de crize şi de presiuni.

Privind în urmă la istoria ultimelor două secole, nu putem să nu observăm că erorile comise de liberalism în domeniul problemelor legate de activităţile bancare au reprezentat o lovitură fatală pentru economia de piaţă. Nu exista nici un motiv să se abdice de la principiul liberei iniţiative în domeniul activităţilor bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur şi simplu în faţa ostilităţii populare, îndreptate împotriva acordării de bani [p.444] cu împrumut şi a perceperii de dobânzi. Ei n-au reuşit să înţeleagă că rata dobânzii este un fenomen de piaţă, care nu poate fi manipulat ad libitum de autorităţi sau de vreun alt organism. Ei şi-au însuşit superstiţia că reducerea ratei dobânzii este benefică şi că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit în vederea obţinerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a dăunat mai mult cauzei liberalismului decât revenirea aproape regulată a boom-urilor febrile şi a prăbuşirii pieţelor dominate de optimism cu privire la creşterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publică a căpătat convingerea că astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piaţă neobstrucţionată. Oamenii nu realizau că ceea ce îi deranja erau consecinţele necesare ale politicilor menite să reducă rata dobânzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu încăpăţânare de aceste politici şi au încercat zadarnic să combată consecinţele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronunţat.

Observaţii referitoare la discuţiile despre libera competiţie bancară

Şcoala Bancară considera că emiterea unei cantităţi prea mari de bancnote este imposibilă atâta vreme cât banca se limitează la acordarea de împrumuturi pe termen scurt. [18] Când un împrumut este înapoiat la scadenţă, bancnotele reintră în posesia băncii şi dispar astfel de pe piaţă. Însă lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă banca reduce volumul creditelor acordate. (Dar chiar şi atunci, prin aceasta nu se neutralizează efectele precedentei expansiuni a creditului. Efectelor acesteia i se adaugă, pur şi simplu, efectele unei contracţii ulterioare a creditului.) Scenariul obişnuit este cel în care banca înlocuieşte efectele expirate şi achitate prin scontarea unor noi efecte de schimb (bills of echange). În acest caz, cantităţii de bancnote retrase de pe piaţă prin onorarea unui împrumut prealabil îi corespunde o cantitate de bancnote nou emise.

Concatenarea care limitează expansiunea creditului într-un sistem de liberă competiţie bancară funcţionează diferit. Ea nu are nici un fel de legătură cu procesul avut în vedere de acest aşa-zis Principiu al lui Fullarton, ci este provocată de faptul că expansiunea creditelor nu măreşte prin ea însăşi clientela băncii, adică numărul de persoane care le atribuie creanţelor la cerere asupra băncii caracterul de substitute monetare. Deoarece emiterea de către o bancă de mijloace fiduciare în exces augmentează, după cum am văzut mai sus, suma care trebuie plătită de clienţii băncii expansioniste către alte persoane, ea sporeşte concomitentcererea de rambursare a substitutelor sale monetare. În felul acesta ea forţează banca expansionistă să dea dovadă de reţinere.

Faptul acesta n-a fost niciodată pus în discuţie în ce priveşte depozitele rambursabile la cerere. Este evident că banca expansionistă ar ajunge rapid într-o poziţie dificilă în privinţa operaţiunilor de clearing cu alte bănci. [p.445] Însă uneori s-a susţinut că lucrurile se prezintă diferit în ce priveşte bancnotele.

În tratarea problemelor legate de substitute monetare, catalactica afirmă că creanţele respective sunt privite de un număr de oameni ca şi cum ar fi bani, că sunt date şi primite în tranzacţii şi păstrate în deţineri monetare, ca şi banii. Tot ce afirmă catalactica cu privire la substitutele monetare presupune această stare de lucruri. Însă ar fi ridicol să credem că orice bancnotă emisă de o bancă devine într-adevăr un substitut monetar. Ceea ce conferă unei bancnote statutul de substitut monetar este un anumit tip de bunăvoinţă de care se bucură banca emitentă. Cea mai mică îndoială cu privire la capacitatea sau disponibilitatea unei bănci de a rambursa orice bancnotă fără întârziere, în orice moment şi fără nici o cheltuială pentru purtător subminează tipul acesta special de bunăvoinţă şi înlătură caracterul de substitute monetare al bancnotelor. Putem admite că toată lumea este nu numai dispusă să primească asemenea bancnote îndoielnice cu împrumut, ci şi că preferă să le primească în calitate de plăţi, mai degrabă decât să mai aibe de aşteptat. Însă dacă există îndoieli cu privire la caracterul lor ireproşabil, oamenii se vor grăbi să scape de ele cât mai rapid cu putinţă. Ei vor păstra în deţinerile lor monetare bani şi substitute monetare pe care le consideră întru totul sigure, renunţând la bancnotele suspecte. Aceste bancnote vor fi comercializate cu un rabat, iar această împrejurare va face ca ele să se îndrepte din nou către banca lor emitentă, singura care este obligată să le răscumpere la întreaga valoare nominală înscrisă pe ele.

Chestiunea poate fi clarificată şi mai bine dacă aruncăm o privire asupra condiţiilor de desfăşurare a activităţilor bancare din Europa continentală. Aici băncile comerciale nu erau supuse nici unei limite în ce priveşte cantitatea depozitelor rambursabile la vedere. Ele ar fi fost în măsură să acorde credit de circulaţie, şi astfel să expandeze creditul, prin adoptarea metodelor aplicate de băncile din ţările anglo-saxone. Însă publicul nu s-a arătat dispus să trateze asemenea depozite bancare ca pe nişte substitute monetare. O persoană care primea un cec îl convertea de regulă imediat în bani, retrăgând astfel de la bancă suma respectivă. Pentru o bancă comercială era imposibil să acorde împrumuturi prin deschiderea de credite în contul debitorului, cu excepţia unei sume neglijabile. Îndată ce un debitor plătea cu un cec urma retragerea sumei respective de la bancă. Numai firmele mari priveau depozitele ca pe nişte substitute monetare. Deşi băncile centrale din majoritatea acestor ţări nu erau supuse nici unor restricţii legale care să le afecteze gestionarea depozitelor, ele au fost împiedicate să întrebuinţeze acest instrument ca pe un vehicul de expansiune a creditelor pe scară mare, deoarece clientela monedei-depozit era prea redusă. Practic singurul instrument al creditului circulant şi al expansiunii creditelor erau bancnotele.

În anii optzeci ai secolului al XIX-lea guvernul austriac s-a lansat într-un proiect de popularizare a monedei-cec prin înfiinţarea unui departament de conturi de cecuri în cadrul Serviciului de Economii al Oficiului Poştal. Iniţiativa a fost într-o anumită măsură încununată de succes. Depozitele din cadrul acestui departament [p.446] al Oficiului Poştal erau tratate ca substitute monetare de către o clientelă mai largă decât cea a departamentului conturilor de cecuri din cadrul Băncii Centrale de Emisiune a ţării. Sistemul a fost păstrat de noile state, care i-au succedat imperiului habsburgic în 1918. El a fost adoptat de asemenea de numerose alte ţări europene, cum ar fi Germania. Este important să observăm că acest tip de monedă depozit a fost o iniţiativă pur guvernamentală, iar creditul de circulaţie acordat de acest sistem a fost destinat exclusiv guvernelor. Este grăitor faptul că numele instituţiei austriece de economii din cadrul Oficiului Poştal, ca şi cel al majorităţii replicilor sale din străinătate, nu a fost Bancă de Economii, ci Oficiu de Economii (Amt). În afara acestor depozite la cerere gestionate de sistemul poştal de stat, în majoritatea ţărilor non-anglo-saxone principalele vehicule ale creditului circulant sunt bancnotele şi, într-o măsură mai redusă, depozitele de la Bancă Centrală de Emisiune controlată de stat.

În Statele Unite mulţi patroni plătesc indemnizaţii şi chiar salarii prin emitere de cecuri. În măsura în care beneficiarii preschimbă imediat cecurile în bani lichizi şi retrag întreaga sumă de la bancă, această metodă nu înseamnă decât că povara oneroasă a manipulării de monede şi bancnote este transferată de la casieria patronului la casieria băncii. Ea nu are implicaţii catalactice. Dacă toţi cetăţenii ar proceda în felul acesta cu cecurile pe care le primesc, depozitele nu ar fi substitute monetare şi nu ar putea fi utilizate ca instrumente ale creditului circulant. Ceea ce face ca depozitele să fie ceea ce se numeşte îndeobşte monedă-cec sau monedă depozit este doar faptul că o parte considerabilă a opiniei publice le priveşte ca substitute monetare.

Este o greşeală să se asocieze noţiunii de liberă competiţie bancară imaginea unei stări de lucruri în care toată lumea este liberă să emită bancnote şi să înşele publicul ad libitum. Se invocă adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: “Liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liber schimb în activitatea de escrocare” (“Free trade in banking is free trade in swindling”). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuinţarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de anchetă asupra activităţior bancare din 24 octombrie 1865: “Cred că ceea ce se numeşte libertate bancară ar avea drept rezultat dispariţia completă a bancnotelor din Franţa. Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.” [19]

Se poate susţine opinia după care bancnotele sunt mai comode decât moneda metalică, astfel încât întrebuinţarea lor este recomandată de considerente practice. În măsura în care lucrurile stau astfel, publicul ar fi dispus să plătească o primă pentru evitarea inconvenientelor legate de transportul de greutăţi mari de monede în buzunare. Astfel, bancnotele emise [p.447] de bănci a căror solvabilitate era nepusă la îndoială se tranzacţionau cândva cu un mic adaos faţă de moneda metalică. Astfel, cecurile de călătorie sunt destul de populare, deşi băncile care le emit percep un comision pentru această operaţie. Dar nimic din toate acestea n-are legătură cu problema care ne preocupă. Lucrurile acestea nu justifică politicile care urmăresc să convingă publicul să recurgă la utilizarea bancnotelor. Guvernele nu au favorizat întrebuinţarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii şi de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantităţii de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reuşitele economice ale capitalismului ar fi existat şi dacă ele n-ar fi apărut niciodată. În plus, moneda depozit poate furniza toate serviciile pe care le furnizează bancnotele. Iar amestecul statului în gestionarea depozitelor băncilor comerciale nu poate fi justificat prin pretextul ipocrit că sărmanii salariaţi şi fermieri ignoranţi trebuie să fieprotejaţi împotriva bancherilor cei răi.

Însă, se pot întreba unii, cum rămâne cu posibilitatea cartelizării băncilor comerciale? Oare n-ar putea băncile să se înţeleagă între ele în vederea expansiunii nelimitate a emisiunilor lor de mijloace fiduciare? Obiecţia aceasta este ridicolă. Câtă vreme publicul nu este lipsit, prin intervenţii guvernamentale, de dreptul de a-şi retrage depozitele, nici o bancă nu-şi poate risca bunăvoinţa de care dispune prin înţelegeri cu bănci a căror reputaţie nu se ridică la acelaşi nivel. Nu trebuie să uităm că orice bancă care emite mijloace fiduciare se află într-o poziţie mai degrabă precară. Atuul său cel mai preţios este reputaţia. Ea este condamnată la faliment îndată ce se nasc îndoieli cu privire la credibilitatea şi solvabilitatea ei ireproşabilă. Pentru o bancă care se bucură de un bun renume ar fi o sinucidere să-şi lege numele de acelea ale altor bănci cu o reputaţie mai proastă. Într-un sistem de liberă competiţie bancară, un cartel bancar ar distruge întregul sistem bancar al ţării. El nu ar sluji interesele nici unei bănci.

Cel mai adesea băncilor cu o bună reputaţie li se reproşează conservatorismul şi îndărătnicia de care dau dovadă când este vorba de expansiunea creditelor. În ochii celor care nu merită credite, această abstinenţă apare ca un viciu. Însă ea este prima şi cea mai importantă regulă pentru gestionarea operaţiunilor bancare în regim de liberă competiţie bancară.

Pentru contemporanii noştri este extrem de dificil să-şi imagineze o situaţie de liberă competiţie bancară, deoarece ei iau amestecul guvernului în activităţile bancare drept de la sine înţeles şi necesar. Însă trebuie să ne amintim că acest amestec guvrnamental s-a bazat pe presupoziţia eronată că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit de reducere permanentă a ratei dobânzii, fără a dăuna nimănui cu excepţia capitaliştilor cei lipsiţi de scrupule. Guvernele s-au amestecat tocmai pentru că ştiau că libera competiţie bancară asigură menţinerea expansiunii creditelor în limite reduse.

Economiştii pot avea dreptate atunci când afirmă că actuala situaţie a băncilor face ca intervenţia guvernamentală în activităţile bancare să fie recomandabilă. [p.448] Însă această situaţie actuală a băncilor nu este rezultatul funcţionării economiei de piaţă neobstrucţionate. Ea este produsul tentativelor diverselor guverne de a crea condiţiile necesare pentru expansiunea creditelor pe scară largă. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată, atunci utilizarea bancnotelor şi a monedei-depozit ar fifost limitată la acele segmente ale populaţiei care ştiu foarte bine cum să distingă între băncile solvabile şi cele insolvabile. În acest caz nu ar fi fost posibilă vreo expansiune a creditelor pe scară mare. Numai guvernele sunt responsabile pentru răspândirea extazului superstiţios cu care omul de rând priveşte fiecare bucăţică de hârtie pe care trezoreria sau agenţiile pe care le controlează aceasta au tipărit cuvintele magice: mijloc legal de efectuare a plăţilor (legal tender).

Amestecul guvernului în actuala configuraţie a întreprinderilor bancare s-ar putea justifica, dacă obiectivul său ar fi de a pune capăt situaţiei nesatisfăcătoare, împiedicând, sau cel puţin reducând orice expansiune suplimentară a creditelor. În fapt, principalul obiectiv alamestecului guvernamental contemporan este intensificarea noilor expansiuni ale creditelor. Politica aceasta este destinată eşecului. Mai devreme sau mai târziu ea trebuie să conducă la o catastrofă.

13. Volumul şi compoziţia deţinerilor monetare

Cantitatea totală de bani şi de substitute monetare se află în posesia indivizilor şi a firmelor, în deţinerile lor monetare. Partea fiecăruia este determinată de utilitatea marginală. Fiecare individ sau firmă doreşte să deţină o anumită parte din avuţia sa totală sub formă de bani. Pentru a se debarasa de un exces monetar el îşi sporeşte cumpărăturile, iar pentru a remedia o insuficienţă îşi sporeşte vânzările. Economistul nu trebuie să se lase înşelat de terminologia curentă, care confundă cererea de bani în vederea deţinerii de monedă cu cererea de avuţie şi bunuri comercializabile.

Ceea ce se poate spune despre indivizi şi firme nu este mai puţin adevărat cu privire la orice sumă de deţineri monetare, ale unui număr de indivizi sau de firme. Punctul de vedere din care analizăm un număr de asemenea indivizi şi firme ca pe o totalitate, sumând deţinerile lor monetare, este indiferent. Deţinerile monetare ale unui oraş, ale unei provincii, sau ale unei ţări, reprezintă suma deţinerilor monetare ale tuturor rezidenţilor teritoriului respectiv.

Să presupunem că economia de piaţă întrebuinţează numai un singur tip de monedă şi că substitutele monetare sunt fie necunoscute, fie utilizate în întreaga regiune de toată lumea, în mod nediferenţiat. Poate fi vorba, de exemplu, de bani de aur şi de bancnote rambursabile, emise de o bancă mondială şi tratate de toată lumea ca substitute monetare. În aceste ipoteze măsurile care stânjenesc schimbul de bunuri şi servicii nu afectează situaţia tranzacţiilor monetare şi nici volumul deţinerilor monetare. Tarifele vamale, embargourile şi barierele ridicate în calea migraţiei afectează tendinţele de egalizare a preţurilor, salariilor şi ratelor dobânzii, dar nu acţionează direct asupra deţinerilor monetare. [p.449]

Dacă un guvern urmăreşte sporirea volumului de bani aflat în posesia supuşilor săi, el trebuie să le ordone acestora să depună o anumită cantitate la o instituţie şi să-i lase acolo neatinşi. Necesitatea de a-şi procura această cantitate i-ar forţa pe toţi să vândă maimult şi să cumpere mai puţin. Preţurile locale ar scădea; exporturile ar spori iar importurile s-ar reduce; o cantitate de bani ar fi importată. Însă dacă guvernul nu ar face decât să obstrucţioneze importul de bunuri şi exportul de bani, el nu ar reuşi să-şi atingă ţelul. Dacă importurile scad, în absenţa altor modificări, exporturile scad concomitent şi ele.

Rolul pe care-l joacă banii în comerţul internaţional nu diferă de cel pe care-l joacă în comerţul intern. Banii reprezintă un mijloc de efectuare a schimburilor în comerţul internaţional, în aceeaşi măsură ca şi în comerţul intern. Atât în comerţul intern cât şi în cel internaţional, cumpărările şi vânzările au drept rezultat mai mult decât transferuri de monedă între deţinerile monetare ale indivizilor şi firmelor numai dacă actorii urmăresc deliberat augmentarea sau reducerea deţinerilor lor monetare. Pătrunderea unui surplus de monedă într-o ţară are loc numai când rezidenţii acesteia devin mai dornici să-şi augmenteze deţinerile monetare decât străinii. O scurgere de bani intervine numai dacă localnicii sunt mai dornici decât străinii să-şi reducă deţinerile monetare. Un transfer de bani dintr-o ţară în alta care nu este compensat printr-un transfer în direcţia opusă nu este niciodată rezultatul neintenţionat al tranzacţiilor comerciale internaţionale. El este întotdeauna rezultatul modificării deliberate a deţinerilor monetare ale rezidenţilor. După cum grâul nu este exportat decât dacă rezidenţii ţării respective doresc să exporte un surplus degrâu, tot astfel banii nu sunt exportaţi decât dacă rezidenţii ţării respective doresc să exporte o sumă de bani, pe care o consideră un surplus.

Dacă o ţară adoptă întrebuinţarea de substitute monetare care nu sunt întrebuinţate în străinătate, atunci apare un asemenea surplus. Apariţia acestor substitute monetare este echivalentă cu o creştere a ofertei de bani în sens larg – adică a ofertei de bani plus mijloace fiduciare -- a ţării respective; ea provoacă un surplus al ofertei de monedă în sens larg. Rezidenţii devin dornici să se debaraseze de partea lor de surplus, sporindu-şi cumpărăturile de bunuri, fie autohtone fie străine. În primul caz exporturile scad, iar în al doilea importurile cresc. În ambele cazuri, surplusul de bani se scurge în străinătate. Deoarece, conform ipotezei pe care am făcut-o, substitutele monetare nu se pot exporta, în afara ţării nu se scurg decât bani propriu-zişi. Rezultatul este că, în compoziţia ofertei interne de bani în sens larg (monedă + mijloace fiduciare) proporţia banilor scade şi proporţia mijloacelor fiduciare creşte. Stocul intern de bani în sens restrâns este acum mai redus decât era în prealabil.

Presupunem în continuare că substitutele monetare interne încetează [p.450] de a mai fi substitute monetare. Bancă emitentă încetează de a le mai rambursa în bani propriu-zişi. Aceste foste substitute monetare sunt acum creanţe asupra unei bănci care nu-şi îndeplineşte obligaţiile, o bancă ale cărei capacitate şi disponibilitate de plată ale datoriilor sunt îndoielnice. Nimeni nu ştie dacă şi când vor mai fi ele eventual rambursate. Dar este posibil ca aceste creanţe să fie utilizate de public în calitate de monedă-credit. Ca substitute monetare, ele erau considerate echivalente cu suma de bani asupra căreia crea o creanţă rambursabilă în orice moment. Ca monedă credit, ele sunt comercializate acum cu un rabat.

În acest moment guvernul poate interveni. El decretează că aceste piese de monedă credit reprezintă mijloace legale de efectuarea plăţilor la valoarea înscrisă pe ele. [20] Fiecare creditor este ţinut să le accepte drept plată, la valoarea nominală înscrisă pe ele. Nici un comerciant nu are libertatea de a discrimina împotriva lor. Decretul urmăreşte să forţeze publicul să trateze lucruri cu valori de schimb diferite ca şi cum ar avea aceeaşi valoare de schimb. El se amestecă cu structura preţurilor determinată de către piaţă. El stabileşte preţuri minimale pentru moneda credit şi preţuri maximale pentru moneda marfă (aur) şi pentru valuta străină. Rezultatul nu este cel urmărit de guvern. Diferenţa între valoarea de schimb a monedei credit şi a monedei aur nu dispare. Deoarece întrebuinţarea monedelor metalice la preţul lor de piaţă este interzisă, actorii încetează de a le mai întrebuinţa în actele de vânzare, cumpărare şi pentru plata datoriilor. Ei le păstrează sau le exportă. Banii marfă dispar de pe piaţa internă. Moneda proastă, spune legea lui Gresham o alungă din ţară pe cea bună. Mai corect ar fi să se spună că moneda subevaluată ca urmare a decretului guvernamental dispare de pe piaţă, iar cea supraevaluată prin decret rămâne.

Scurgerea monedei marfă nu este efectul unei balanţe defavorabile de plăţi, ci al unui amestec guvernamental în structura preţurilor.

14. Balanţele de plăţi

Confruntarea echivalentului monetar al tuturor intrărilor şi ieşirilor unui individ sau unui grup de indivizi, pe durata unei anumite perioade de timp, se numeşte balanţă de plăţi. Rubrica creditelor şi rubrica debitelor sunt întotdeauna egale. Balanţa de plăţi este întotdeauna în echilibru. [p.451]

Dacă dorim să cunoaştem poziţia unui individ în cadrul economiei de piaţă, trebuie să ne uităm la balanţa sa de plăţi. Ea ne spune totul despre rolul pe care-l joacă el în sistemul de diviziune socială a muncii. Ea ne arată ce oferă el concetăţenilor săi şi ce primeşte sau ia de la aceştia. Ea ne arată dacă el este un cetăţean decent, care se autosusţine, un hoţ, sau un cerşetor. Ea arată dacă el îşi consumă toate veniturile, sau economiseşte o parte din ele. Există multe aspecteale vieţii umane care nu se reflectă în paginile unui registru. Există virtuţi şi realizări, vicii şi crime, care nu lasă nici o urmă în conturi. Dar în măsura în care o persoană este integrată în viaţă şi activităţile sociale, în măsura în care ea contribuie la efortul comun al societăţii şi contribuţiile sale sunt apreciate de semenii săi, şi în măsura în care consumă ceea ce se comercializează sau s-ar putea comercializa pe piaţă, informaţia furnizată este completă.

Combinând balanţele de plăţi ale unui anumit număr de indivizi şi lăsând deoparte intrările contabile care se referă la tranzacţiile dintre membrii acestui grup, obţinem balanţa de plăţi a grupului. Această balanţă ne spune cum sunt racordaţi membrii grupului, considerat ca un complex integrat de persoane, la restul societăţii. Astfel putem stabili balanţa de plăţi a membrilor baroului din New York, a fermierilor belgieni, a locuitorilor oraşului Paris, sau a locuitorilor cantonului elveţian Berna. Statisticienii manifestă interes mai ales pentru stabilirea balanţelor de plăţi ale rezidenţilor diverselor ţări care sunt organizate ca naţiuni independente.

În vreme ce balanţa de plăţi a unui individ furnizează informaţii exhaustive despre poziţia sa socială, balanţa unui grup este mult mai puţin relevantă. Ea nu ne spune nimic despre relaţiile mutuale dintre membrii grupului. Cu cât este mai mare grupul şi cu cât sunt mai puţin omogeni membrii săi, cu atât este mai defectuoasă informaţia pe care ne-o comunică balanţa de plăţi. Balanţa de plăţi a Danemarcei ne spune mai mult despre situaţia danezilor decât ne spune balanţa de plăţi a Statelor Unite despre situaţia americanilor. Pentru a descrie condiţiile sociale şi economice dintr-o ţară nu este necesar să analizăm balanţa de plăţi a fiecărui individ în parte. Însă nu trebuie să grupăm laolaltă decât persoane care sunt, în linii mari, omogene în ce priveşte statutul lor social şi activităţile lor economice.

Citirea balanţelor de plăţi este, aşadar, foarte instructivă. Însă, pentru a ne feri de erorile curente, trebuie să ştim să le interpretăm.

Există obiceiul de a lista separat elementele monetare şi pe cele nonmonetare din balanţa de plăţi a unei ţări. Se spune că balanţa [p.452] este favorabilă dacă există un surplus de bani şi metale preţioase, relativ la exporturile de bani şi de metale preţioase. Se spune că balanţa este defavorabilă dacă exporturile de bani şi metale preţioase depăşesc importurile. Terminologia aceasta provine din erorile inveterate ale mercantiliştilor, care mai supravieţuiesc, din nefericire, în ciuda criticilor devastatoare ale economiştilor. Importurile şi exporturile de monedă şi metale preţioase sunt privite ca o consecinţă neintenţionată a configuraţiei elementelor nemonetare ale balanţei de plăţi. Opinia aceasta este complet eronată. Un exces al exporturilor de monedă şi metale preţioase nu este produsul vreunei secvenţe nefericite de împrejurări care se abate asupra unei ţări, ca un act determinat de providenţă. El este rezultatul faptului că locuitorii ţării respective urmăresc să-şi diminueze cantitatea de bani deţinuţi şi să cumpere bunuri în schimb. Iată de ce balanţa de plăţi a ţărilor producătoare de aur este, de regulă, “defavorabilă”; iată de ce balanţa de plăţi a unei ţari care întrebuinţează mijloace fiduciare ca parte a stocului ei monetar este “defavorabilă”, câtă vreme nu se pune capăt acestui proces.

Pentru a evita ca o ţară să-şi piardă întregul stoc monetar datorită unei balanţe de plăţi defavorabile nu este necesară nici o acţiune înţeleaptă din partea vreunei autorităţi paterne. În această privinţă nu există diferenţe între balanţele de plăţi personale ale indivizilor şi cele ale grupurilor, după cum nu există diferenţe nici între balanţele de plăţi ale unui oraş sau district şi cele ale unei ţări suverane. Pentru a-i împiedica pe locuitorii statului New York să-şi cheltuiască toţi banii în tranzacţii cu celelalte 49 de state ale Uniunii nu este necesară nici un fel de interferenţă guvernamentală. Câtă vreme fiecare american atribuie vreo importanţă deţinerii de monedă, el se va îngriji spontan de problema aceasta. În felul acesta el va avea partea lui de contribuţie la menţinerea unei oferte adecvate de bani în ţara sa. Dar dacă nici un american nu ar fi interesat de menţinerea unei deţineri monetare,atunci nici o măsură guvernamentală privitoare la comerţul internaţional şi la reglarea plăţilor internaţionale n-ar putea împiedica scurgerea întregului stoc monetar al ţării. Pentru a obţine acest rezultat ar fi necesară instituirea unui embargou asupraexportului de bani şi de metal preţios, la a cărui respectare să se vegheze cu rigiditate.

15. Ratele de schimb interregionale

Să presupunem mai întîi că există un singur tip de monedă. În acest caz, cu privire la puterea de cumpărare a banilor în diferite locuri se poate spune acelaşi lucru ca şi cu privire la preţurile bunurilor. Preţul final al bumbacului la Liverpool nu poate depăşi preţul final din Houston, Texas, cu mai mult decât costul transportului. Îndată ce preţul din Liverpool creşte mai multdecât atât, comercianţii vor trimite bumbac la Liverpool, [p.453] generând astfel o tendinţă de revenire la preţul final. În absenţa unor obstacole instituţionale, preţurile unui ordin de plată pentru o anumită cantitate de guldeni plătibili în Amsterdam nu se poate ridica la New York deasupra sumei determinate de costurile necesare pentru rebaterea monedei, transport, asigurare şi dobânda corespunzătoare perioadei necesare pentru toate aceste operaţiuni. Îndată ce diferenţa depăşeşte acest punct -- punctul de ieşire al aurului (the gold export point) – devine profitabil să se trimită aur de la New York spre Amsterdam. Asemenea transporturi determină scăderea ratei de schimb a guldenului la New York, până la o valoare inferioară punctului de ieşire al aurului. Diferenţa existentă între configuraţia ratelor de schimb interregionale pentru mărfuri şi, respectiv, pentru bani, provine din faptul că, de regulă, mărfurile sunt transportate într-o singură direcţie, anume din spre locurile unde există un surplus de producţie către cele unde există un surplus de consum. Bumbacul este transportat de la Houston la Liverpool, şi nu de la Liverpool la Houston. Preţul său este mai redus la Houston decât la Liverpool, diferenţa fiind determinată de costurile de transport. Însă banii sunt transferaţi când într-un sens, când în celălalt.

Eroarea celor ce încearcă să interpreteze fluctuaţiile ratelor de schimb interregionale şi ale transporturilor interregionale de bani în funcţie de configuraţia elementelor nonmonetare la balanţei de plăţi este că atribuie banilor o poziţie excepţională. Ei nu realizează faptul că, în privinţa ratelor de schimb interregionale, nu există nici o diferenţă între bani şi mărfuri. Dacă între Houston şi Liverpool este posibil comerţul cu bumbac, atunci preţurile bumbacului în aceste două locuri nu pot diferi prin mai mult decât suma totală a costurilor necesare transportului. Aşa cum există un flux de bumbac dinspre părţile sudice ale Statelor Unite către Europa, tot astfel aurul este transferat dinţările producătoare de aur, ca Africa de Sud, către Europa.

Să lăsăm deoparte comerţul triunghiular şi cazul ţărilor producătoare de aur, şi să presupunem că indivizii şi firmele fac comerţ între ei pe baza unui etalon aur, fără intenţia de a-şi modifica volumul deţinerilor monetare. Din asemenea achiziţii şi vânzări se nasc creanţe, care necesită efectuarea de plăţi interregionale. Dar, conform ipotezelor noastre, aceste plăţi interregionale sunt egale ca volum. Suma pe care trebuie să o plătească locuitorii lui A locuitorilor lui B este egală cu cea pe care trebuie să o plătească locuitorii lui B locuitorilor lui A. În consecinţă, este posibil să se evite costurile de transportare a aurului din A în B şi din B în A. Creanţele şi datoriile pot fi compensate printr-un sistem de clearing interregional. Dacă această compensare se va efectua prin intermediul unei instituţii interregionale de clearing sau prin tranzacţiile efectuate pe o piaţă specială a devizelor străine, [p.454] este numai o problemă tehnică. În orice caz, preţul pe care trebuie să-l achite un locuitor din A (sau din B) pentru efectuarea unei plăţi în B (sau în A) se menţine în limitele determinate de costurile de transport. El nu poate depăşi valoarea nominală a plăţii cu o sumă mai mare decât cea necesară pentru costurile de transport (punctul de ieşire al aurului) şi nu poate scădea sub această valoare cu mai mult decât costurile de transport (punctul de intrare al aurului).

Este posibil ca – păstrând neschimbate toate celelalte presupoziţii pe care le-am făcut -- să apară o discrepanţă temporală între plăţile făcute din A spre B şi cele făcute din B spre A. În acest caz, evitarea unui transport interregional de aur nu se poate face decât prin interpunerea unei tranzacţii de credit. Dacă importatorul care trebuie să plătească astăzi din A spre B poate cumpăra pe piaţa de devize străine creanţe asupra rezidenţilor din B scadente în nouăzeci de zile, atunci el poate economisi costul de transport al aurului prin împrumutarea sumei respective din B, pentru o perioadă de nouăzeci de zile. Dealerii de devize străine vor recurge la această stratagemă atunci când costurile contractării unui împrumut în B nu depăşesc costurile contractării unui împrumut în A cu o sumă mai mare decât dublul costurilor de transport al aurului. Dacă transportul aurului costă 1/8 %, ei vor fi dispuşi să plătească pentru un împrumut de trei luni contractat în B până la 1 % (anual) mai mult, ca dobândă, decât rata dobânzii pe piaţa monetară la care s-ar efectua tranzacţiile de credit între A şi B, în absenţa unor asemenea solicitări pentru efectuarea de plăţi interregionale.

Putem exprima lucrurile acestea spunând că starea cotidiană a balanţei de plăţi dintre A şi B determină, în intervalul mărginit de punctul de ieşire al aurului şi punctul de intrare al aurului, punctul în care se stabilesc ratele de schimb valutar. Dar nu trebuie să uităm să adăugăm că lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă locuitorii din A şi B nu urmăresc să îşi modifice volumul deţinerilor lor monetare. Numai datorită faptului acesta este posibil să se evite complet transferul de aur şi să se menţină ratele de schimb valutar în limitele determinate de cele două puncte ale aurului. Dacă rezidenţii din A doresc să-şi reducă deţinerile monetare, iar cei din B să şi le sporească, atunci este necesar să se transporte aur din A spre B, iar preţul unui transfer telegrafic în B va urca în A până la nivelul punctului de ieşire a aurului. Apoi aurul va fi trimis din A în B, în acelaţi mod în care bumbacul este trimis cu regularitate din Statele Unite în Europa. Preţul unui transfer telegrafic spre B atinge punctul de ieşire al aurului datorită faptului că locuitorii din A le vând aur celor din B, şi nu datorită faptului că balanţa lor de plăţi este defavorabilă.

Toate aceste lucruri sunt adevărate cu referire la orice plăţi care trebuie efectuate între diverse regiuni. Nu are importanţă dacă oraşele respective aparţin unei aceleiaşi ţări suverane, sau unor ţări suverane diferite. Cu toate acestea, amestecul guvernelor a modificat considerabil condiţiile. Toate guvernele au creat instituţii care le dau [p.455] locuitorilor din fiecare ţară posibilitatea de a efectua plăţile interregionale interne la paritate. Costurile de transport ale monedei dintr-un loc în altul sunt suportate fie de trezorerie, fie de banca centrală a ţării şi sistemul ei de sucursale, fie de vreo altă bancă guvernamentală, aşa cum sunt casele de economii de pe lângă oficiile poştale în diverse ţări europene. Astfel încetează să mai existe o piaţăinternă pentru tranzacţii de monedă. Publicului nu i se percepe mai mult când este vorba de achitarea unui ordin de plată interregional decât când este vorba de unul local sau, dacă tariful este uşor diferit, el nu are nici o legătură cu fluctuaţiile transferurilor interregionale de monedă din interiorul ţării. Acutizarea diferenţelor dintre plăţile interne şi plăţile externe este o consecinţă a intervenţiilor guvernamentale. Plăţile interne se efectuează la paritate, în vreme ce plăţile externe sunt afectate de fluctuaţii, în limitele determinate de punctele de intrare şi de ieşire ale aurului.

Dacă se întrebuinţează mai multe tipuri de bani ca mijloace de efectuare a schimburilor, atunci raportul mutual de schimb dintre ele este determinat de puterile lor de cumpărare. Preţurile finale ale diverselor bunuri, exprimate în fiecare dintre cele două sau mai multe tipuri de bani, sunt proporţionale. Rata finală de schimb dintre diversele tipuri de bani reflectă puterea acestora de cumpărare cu referire la mărfuri. Dacă apare vreo discrepanţă, se ivesc posibilităţi de efectuare a unor tranzacţii profitabile, iar acţiunile oamenilor de afaceri dornici să profite de aceste posibilităţi tind să le facă din nou să dispară. Teoria parităţii devizelor străine în funcţie de puterea lor de cumpărare nu este decât o aplicaţie a teoremelor generale referitoare la determinarea preţurilor, la cazul special al coexistenţei unor tipuri de bani diferite.

Nu contează dacă diferitele tipuri de bani coexistă pe acelaşi teritoriu sau dacă întrebuinţarea lor se limitează la teritorii distincte. În orice caz, raportul mutual de schimb dintre ele tinde spre o stare finală, a cărei atingere ar face să nu mai conteze dacă actorii cumpără şi vând în schimbul unei monede sau alteia. În măsura în care intervin costuri de transport interregional, acestea trebuiesc adăugate sau scăzute.

Modificările puterii de cumpărare nu intervin în acelaşi moment pentru toate bunurile şi serviciile. Să considerăm din nou cazul foarte important din punct de vedere practic al unei inflaţii care se produce într-o singură ţară. Creşterea cantităţii autohtone de monedă credit sau de monedă discreţionară afectează, la început, doar preţurile anumitor bunuri şi servicii. Preţurile celorlalte bunuri mai rămân câtva timp la nivelul lor prealabil. Raportul de schimb între moneda autohtonă şi devizele străine se determină la bursa financiară, o piaţă organizată şi gestionată după modelul şi uzanţele comerciale ale bursei de valori. Dealerii de pe această piaţă specifică [p.456] anticipează schimbările care urmează mai repede decât restul oamenilor. De aceea, structura preţurilor existente pe piaţa valutară reflectă noua relaţie monetară mai devreme decât preţurile multor bunuri şi servicii. Îndată ce inflaţia internă începe să afecteze preţurile anumitor mărfuri şi, în orice caz, cu mult înainte ca ea să-şi consume toate efectele asupra celei mai mari părţi a preţurilor de bunuri şi servicii, preţul devizelor străine tinde să crească până la nivelul corespunzător stării finale a preţurilor şi ratelor salariale naţionale.

Acest fapt a fost interpretat de o manieră complet greşită. Oamenii n-au reuşit să înţeleagă că creşterea ratelor de schimb valutar nu face decât să anticipeze mişcarea preţurilor interne ale mărfurilor. Ei au pus boom-ul valutei străine pe seama unei balanţe defavorabile de plăţi. Cererea pentru devize străine, spuneau ei, a crescut datorită unei deteriorări a balanţei comerciale, sau a altor elemente ale balanţei de plăţi, sau pur şi simplu datorită maşinaţiunilor sinistre ale speculatorilor lipsiţi de patriotism. Preţurile mai mari la care se tranzacţionează devizele străine determină creşterea preţurilor interne ale bunurilor importate. Preţurile bunurilor autohtone trebuie să se alinieze acestei tendinţe, deoarece altfel nivelul lor scăzut ar încuraja furnizorii să le reţină de la consumul autohton şi să le vândă la un preţ mai ridicat în străinătate.

Erorile implicate în această doctrină larg răspândită sunt uşor de arătat. Dacă venitul nominal al publicului autohton nu ar fi fost sporit prin inflaţie, acesta ar fi fost silit să-şi reducă consumul de bunuri, fie importate fie autohtone. În primul caz ar avea loc o scădere a importurilor, iar în a doua o creştere a exporturilor. Astfel, balanţa comercială ar fi readusă la ceea ce mercantiliştii numesc o situaţie favorabilă.

Dacă sunt presaţi s-o facă, mercantiliştii nu pot să nu recunoască pertinenţa acestui raţionament. Dar, adaugă ei, el nu se aplică decât situaţiilor comerciale normale. El nu ia în calcul situaţia ţărilor care sunt constrânse să importe bunuri de importanţă vitală, cum ar fi hrana şi materii brute esenţiale. Importul acestor bunuri nu poate fi redus la mai puţin decât un anumit minimum. Ele vor fi importate indiferent de preţ. Dacădevizele străine necesare pentru importatrea lor nu pot fi procurate printr-un volum adecvat de exporturi, atunci balanţa comercială devine defavorabilă şi ratele de schimb valutar cresc tot mai mult.

Acest argument nu este mai puţin iluzoriu decât toate celelalte idei mercantiliste. Oricât de intensă şi vitală ar fi cererea pentru anumite bunuri a unui individ sau a unui grup de indivizi, ei nu şi-o pot satisface pe piaţă decât achitând preţul de piaţă. Dacă un austriac doreşte să achiziţioneze grâu canadian, [p.457] el trebuie să plătească preţul de piaţă în dolari canadieni. El trebuie să-şi procure aceşti dolari canadieni exportând bunuri, fie direct în Canada, fie în altă ţară. El nu-şi sporeşte cantitatea disponibilă de dolari canadieni plătind pentru ei preţuri mai mari în şilingi (moneda naţională austriacă). Mai mult, el nu-şi poate permite să plătească asemenea preţuri mai mari (în şilingi) pentru grâul de import, dacă venitul său (în şilingi) rămâne neschimbat. Numai dacă guvernul austriac se lansează într-o politică inflaţionistă, sporind prin această numărul de şilingi din buzunarul cetăţenilor săi, vor fi austriecii în măsură să continue să cumpere cantităţile de grâu canadian pe care le cumpărau în prealabil, fără a-şi reduce celelalte cheltuieli. Dacă n-ar exista inflaţie internă, orice creştere a preţurilor bunurilor de import s-ar solda fie cu o scădere a consumului lor, fie cu o reducere a consumului altor bunuri. Astfel, procesul de reajustare descris mai sus ar trebui să se pună în mişcare.

Dacă unui om îi lipsesc banii necesari pentru a cumpăra pâine de la vecinul său, brutarul satului, cauza nu trebuie căutată într-o presupusă raritate a banilor. Cauza este că acest om nu a reuşit să câştige suma de bani necesară, nici prin vânzare de bunuri, nici prin furnizarea de servicii către cei dispuşi să plătească. Acelaşi lucru se poate spune şi despre comerţul internaţional. O ţară poate regreta faptul că nu este în măsură să vândă în străinătate atâtea bunuri câte ar fi nevoie pentru a putea achiziţiona toată hrana pe care şi-o doresc cetăţenii ei. Dar această nu înseamnă că devizele străine sunt rare. Înseamnă că cetăţenii âării respective sunt săraci. Iar inflaţia internă nu este în nici un caz un mijloc de îndepărtare a sărăciei.

Nici specula nu are vreo legătură cu modul de determinare a ratelor de schimb valutar. Speculatorii nu fac decât să anticipeze fluctuaţiile probabile. Dacă se înşală, dacă opinia lor că inflaţia va continua este greşită, atunci structura preţurilor şi ratele de schimb valutar nu vor corespunde anticipărilor lor, ceea ce îi va sili să plătească pentru greşelile care le-au făcut, prin suportarea de pierderi.

Doctrina conform căreia ratele de schimb valutar sunt determinate de balanţa de plăţi se bazează pe o generalizare ilicită a unui caz particular. Dacă două localităţi, A şi
B, întrebuinţează acelaşi tip de monedă, şi dacă locuitorii lor nu doresc să-şi modifice dimensiunea deţinerilor lor monetare, atunci în decursul unei anumite perioade de timp suma de bani plătită de locuitorii din A către locuitorii din B devine egală cu suma plătită de locuitorii din B celor din A, astfel încât toate plăţile pot fi efectuate fără a transporta bani din A în B sau din B în A. În acest caz, rata transferului telegrafic în A către B nu poate depăşi un nivel uşor mai scăzut decât punctul de ieşire al aurului şi nu poate scădea sub un nivel uşor [p.458] superior punctului de intrare al aurului, şi viceversa. În limitele determinate de aceste mărimi, starea cotidiană a balanţei de plăţi determină starea cotidiană a ratei de schimb valutar. Acest lucru este adevărat numai pentru că nici locuitorii lui B nici cei ai lui A nu doresc să-şi modifice nivelul deţinerilor lor monetare. Dacă locuitorii din A doresc să îşi reducă deţinerile monetare, iar cei din B să şi le augmenteze pe ale lor, atunci se transferă bani din A în B, iar preţul transferurilor telegrafice către B atinge în A punctul de ieşire al aurului. Însă banii nu sunt transportaţi pentru că balanţa de plăţi a localităţii A este defavorabilă. Ceea ce numesc mercantiliştii o balanţă de plăţi defavorabilă este efectul unei reduceri deliberate a deţinerilor monetare decise de cetăţenii din A şi al unei augmentări deliberate a deţinerilor monetare decise de cetăţenii din B. Dacă nici un locuitor din A nu ar fi dispus să-şi reducă deţinerea sa monetară, o asemenea scurgere monetară din A nu s-ar putea materializa niciodată.

Diferenţa dintre comerţul cu bani şi cel cu alte bunuri comercializabile este următoarea: De regulă, bunurile se deplasează într-o singură direcţie, şi anume din locurile unde există un surplus de producţie către cele unde există un surplus de consum. În consecinţă, preţul unei anumite mărfi în locurile unde există un surplus de producţie este, de regulă, mai redus decât în locurile unde există un surplus de consum, diferenţa fiind egală cu suma costurilor de transport. Lucrurile se prezintă altfel în cazul banilor, dacă lăsăm de o parte cazurile ţărilor producătoare de aur şi pe cel al ţărilor ai căror locuitori urmăresc deliberat să-şi modifice volumul deţinerilor monetare. Banii se deplasează când într-o direcţie, când în cealaltă. O ţară care la un moment dat exportă bani, altădată îi importă. Orice ţară exportatoare devine în scurt timp importatoare, tocmai datorită exporturilor sale prealabile. Numai datorită motivului acesta este posibil să se evite costurile de transport ale banilor, prin interpunerea pieţei valutare.

16. Ratele dobânzii şi relaţia monetară

În tranzacţiile de credit banii joacă acelaşi rol pe care-l joacă şi în toate celelalte tranzacţii economice. De regulă, împrumuturile sunt acordate în bani, iar dobânda şi suma principală sunt de asemenea plătite în bani. Plăţile rezultate din asemenea tranzacţii nu influenţează volumul deţinerilor monetare decât temporar. Beneficiarii împrumuturilor, dobânzilor, şi ai sumelor principale cheltuiesc sumele încasate, fie pentru consum, fie pentru investiţii. Ei îşi sporesc deţinerile monetare numai dacă sunt motivaţi în acest sens de anumite consideraţii, independente de fluxul de bani încasaţi.

Starea finală a ratei de piaţă a dobânzii este aceeaşi pentru toate împrumuturile cu acelaşi caracter. Diferenţele dintre ratele dobânzii sunt determinate fie de diferenţe legate de situaţia mai mult sau mai puţin sănătoasă şi credibilitatea [p.459] debitorului, fie de diferenţe între termenii contractuali. [21] Diferenţele între ratele dobânzii care nu provin din asemenea diferenţe de condiţii tind să dispară. Doritorii de credite se adresează ofertanţilor de împrumuturi care solicită o dobândă mai scăzută. Cei ce dau cu împrumut sunt dornici de a-i satisface pe clienţii dispuşi să plătească dobânzi mai mari. Pe piaţa monetară lucrurile se petrec la fel ca şi pe toate celelalte pieţe.

Cu privire la tranzacţiile de credit interregionale, trebuie să se ia în consideraţie atât ratele interregionale de schimb, cât şi diferenţele de etalon monetar, dacă ele există. Să considerăm cazul a două ţări, A şi B. A funcţionează în regim de etalon aur, iar B în regim de etalon argint. Furnizorul de împrumuturi dispus să împrumute bani din A către B trebuie întâi să vândă aur contra argint, iar apoi, la scadenţa împrumutului, argint contra aur. Dacă la această dată ulterioară preţul argintului a scăzut relativ la aur, atunci suma principală restituită de debitor (în argint) va fi comercializabilă contra unei cantităţi mai reduse de aur decât cea cheltuită de creditor în prealabil, când s-a angajat în această tranzacţie. În consecinţă, acesta din urmă nu va accepta să ofere împrumuturi în B decât dacă diferenţa dintre ratele de piaţă ale dobânzii din A şi, respectiv, B este suficient de mare pentru a acoperi reducerea anticipată a preţului argintului, relativ la aur. Tendinţa de egalizare a ratelor de piaţă ale dobânzii la împrumuturi pe termen scurt, care se manifestă dacă A şi B au acelaşi etalon monetar, este subminată serios în condiţiile existenţei unei diversităţi de etaloane.

Dacă A şi B au acelaşi etalon monetar, atunci este imposibil ca băncile din A să practice expansiunea creditului dacă cele din B nu adoptă aceeaşi politică. Expansiunea creditului în A determină o creştere a preţurilor, iar ratele dobânzii la împrumuturile pe termen scurt scad temporar în A, în vreme ce preţurile şi ratele dobânzii din B rămân neschimbate. În consecinţă, exporturile din A scad, iar importurile către A cresc. În plus, furnizorii de împrumuturi din A devin dornici să ofere împrumuturi pe piaţa de împrumuturi pe termen scurt din B. Rezultatul este o scurgere în exterior din A, care determină scăderea rezervelor monetare ale băncilor din A. Dacă băncile din A nu-şi abandonează politicile expansioniste, ele vor deveni insolvabile.

Acest proces a fost interpretat într-un mod în întregime deformat. Se vorbeşte despre o funcţie importantă şi vitală pe care banca centrală a fiecărei ţari este ţinută să o îndeplinească în numele naţiunii. Este, se spune, datoria sacră a băncii centrale să asigure prezervarea stabilităţii ratelor de schimb valutar şi să protejeze rezerva naţională de aur împotriva atacurilor speculanţilor străini şi ale complicilor lor interni. Adevărul este că tot ce face o bancă centrală ca să nu i se evapore rezerva de aur se face în scopul menţinerii propriei sale solvabilităţi. Ea şi-a periclitat poziţia financiară prin practicarea expansiunii creditelor, iar acum trebuie [p.460] să-şi neutralizeze acţiunile din trecut în scopul evitării consecinţelor lor dezastruoase. Politica sa expansionistă s-a lovit de obstacolele care limitează emiterea de mijloace fiduciare.

Întrebuinţarea unei terminologii marţiale este inadecvată atât pentru analizarea problemelor monetare, cât şi pentru cercetarea tuturor celorlalte chestiuni care ţin de domeniul catalacticii. Nu există nimic de felul unui “război” între băncile centrale. Nu există nici un fel de forţe sinistre care să “atace” poziţia unei bănci şi să ameninţe stabilitatea ratelor de schimb valutar. Nu este necesar nici un “apărător” pentru a “proteja” sistemul monetar al unei ţări. În fine, nu este adevărat că ceea ce împiedică banca naţională a unei ţări sau băncile private din ţara respectivă să reducă rata autohtonă a dobânzii sunt consideraţii legate de prezervarea etalonului aur şi a stabilităţii ratelor de schimb valutar, sau de anihilarea efectelor maşinaţiunilor unui complot internaţional al furnizorilor de împrumuturi. Rata de piaţă a dobânzii nu poate fi redusă prin expansiunea creditelor decât pe intervale scurte de timp şi chiar şi atunci reducerea ei provoacă efectele descrise de teoria ciclului economic.

Când Banca Angliei îşi rambursa bancnotele emise, conform termenilor contractuali, ea nu făcea poporului britanic vreun serviciu vital din altruism. Ea nu făcea decât să imite pur şi simplu comportamentul oricărei gospodine, atunci când îşi achită nota de plată la băcănie. Ideea că respectarea de către banca centrală a responsabilităţilor sale asumate în mod voluntar ar denota vreun merit deosebit nu putea să apară decât datorită faptului că guvernele le-au acordat în mod repetat acestor bănci privilegiul de a le refuza clienţilor lor plăţile la care aveau un drept legal. În fapt, băncile centrale au devenit din ce în ce mai mult nişte oficii subordonate ale trezoreriilor, simple instrumente de punere în mişcare a expansiunii creditelor şi a inflaţiei. Din punct de vedere practic nu are nici o importanţă dacă ele se află sau nu în posesia guvernului şi sunt gestionate nemijlocit de funcţionari guvernamentali. Într-adevăr, băncile furnizoare de credit de circulaţie nu sunt astăzi, în toată lumea, decât sucursale ale trezoreriilor.

Nu există decât un singur mijloc de păstrare a unei monede locale şi naţionale la paritate cu aurul şi cu devizele străine: rambursarea necondiţionată. Bancă centrală trebuie să cumpere la rata paritară orice cantitate de aur şi devize străine care i se oferă, în schimbul bancnotelor şi monedei depozit autohtone; pe de altă parte, ea trebuie să vândă, fără discriminare, orice cantitate de aur şi de valută solicitată de persoane dispuse să plătească la preţul paritar în bancnote, monedă, sau monedă depozit autohtone. Aceasta a fost politica băncilor centrale în perioada etalonului aur. Această a fost politica acelor guverne şi bănci centrale care adoptaseră sistemul cunoscut în general sub denumirea de etalon aur pentru schimburile valutare. Singura diferenţă dintre etalonul aur “ortodox” sau clasic, aşa cum [p.461] exista acesta în Marea Britanie de la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut până la izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi în alte ţări, pe de o parte, şi etalonul aur pentru schimburi valutare, pe de alta, se referea la utilizarea monedelor de aur pe piaţă internă. În condiţiile etalonului aur clasic, o parte a deţinerilor monetare ale cetăţenilor constau în monezi de aur, restul fiind compus din substitute monetare. În condiţiile etalonului aur pentru schimburi valutare, deţinerile monetare constau numai din substitute monetare.

Legarea monedei de o valută străină, la o anumită rată, este echivalentă cu o promisiune de rambursare la acea rată.

Un cont de egalizare a devizelor străine nu poate avea nici el succes în îndeplinirea obiectivului său, decât în măsura în care se conformează aceloraşi principii.

Motivele pentru care, în ultimele decenii, guvernele europene au preferat conturile de egalizare a devizelor străine, mai degrabă decât gestionarea băncilor centrale, sunt evidente. Legislaţia referitoare la băncile centrale a fost o realizare a guvernelor liberale, sau a guvernelor care nu îndrăzneau să sfideze în mod deschis opinia publică din ţările liberale, cel puţin în cepriveşte desfăşurarea politicilor fiscale. De aceea funcţionarea băncilor centrale era adaptată libertăţii economice. Acesta este motivul pentru care ele au fost considerate nesatisfăcătoare, în această epocă de afirmare a totalitarismului. Principalelecaracteristici ale funcţionării unui cont de egalizare a devizelor străine, prin contrast cu o bancă centrală, sunt:

1. Autorităţile ţin secrete operaţiunile contului. Legile au silit băncile centrale să-şi facă publică situaţia curentă la intervale scurte, de regulă săptămânal. Însă situaţia conturilor de egalizare a devizelor străine nu le este cunoscută decât iniţiaţilor. Oficialităţile nu furnizează un raport public decât după scurgerea unui interval de timp care face ca cifrele respective să nu mai prezinte decât un interes istoric, nemaifiind de nici un folos pentru oamenii de afaceri.

2. Acest secret deschide posibilitatea discriminării împotriva persoanelor care nu sunt foarte agreate de autorităţi. În numeroase ţări din Europa continentală, el s-a soldat cu o corupţie scandaloasă. Alte guverne şi-au întrebuinţat puterea de discriminare în detrimentul oamenilor de afaceri care aparţineau unor minorităţi lingvistice sau religioase, sau care acordau sprijin partidelor din opoziţie.

3. Rata paritară nu mai este fixată printr-o lege promulgată în mod corespunzător de parlament şi deci cunoscută fiecărui cetăţean. Determinarea sa depinde de bunul plac al birocraţilor. Din când în când ziarele relatează: moneda ruritană este slabă. O relatare mai corectă ar fi fost: autorităţile ruritane au luat hotărârea de a ridica preţul devizelor străine. [22]

Un cont de egalizare a devizelor străine nu este o baghetă magică pentru [p.462] remedierea inconvenientelor inflaţiei. El nu poate întrebuinţa alte mijloace decât cele de care dispun şi băncile centrale “ortodoxe”. Şi, ca şi în cazul băncilor centrale, eforturile lor de menţinere a unei rate paritare de schimb valutar trebuie să dea greş, dacă există inflaţie şi expansiune a creditelor autohtone.

S-a spus că metodele “ortodoxe” de combatere a scurgerilor în exterior, care întrebuinţează rata de scont, n-ar mai funcţiona datorită faptului că naţiunile nu mai sunt dispuse să respecte “regulile jocului”. Însă etalonul aur nu este un joc, ci o instituţie socială. Funcţionarea sa nu depinde de disponibilitatea vreunei naţiuni de a respecta anumite reguli arbitrare. Ea este reglementată de legi economice inexorabile.

Criticii îşi susţin obiecţia citând faptul că, în perioada interbelică, o creştere a ratei de scont nu a izbutit să oprească scurgerea în exterior, adică pierderea de metal preţios şi transferul de depozite în ţări străine. Însă acest fenomen a fost determinat de politicile guvernamentale ostile aurului şi favorabile inflaţiei. Dacă o persoană anticipează că va pierde 40% din soldul său datorită unei devaluări probabile, ea va încerca să-şi transfere depozitul în altă ţară şi nu se va răzgândi dacă rata de scont din ţara care pregăteşte o devaluare creşte cu 1 sau 2%. O asemenea creştere a ratei de scont nu este, bineînţeles, în măsură să compenseze o pierdere de 20 sau chiar de 40 de ori mai mare. Bineînţeles că etalonul aur nu poate funcţiona dacă guvernul încearcă din răsputeri să-l saboteze.

17. Mijloace secundare de efectuare a schimburilor

Întrebuinţarea banilor nu îndepărtează diferenţele existente între diversele bunuri nonmonetare, cu privire la gradul lor de comercializabilitate. În economia monetarizată există o diferenţă foarte substanţială între comercializabilitatea banilor şi cea a bunurilor vandabile. Dar între diversele specimene ale acestui din urmă grup rămân diferenţe. Pentru unele dintre ele este mai uşor de găsit în cel mai scurt timp un cumpărător dispus să achite cel mai ridicat preţ care, dată fiind configuraţia respectivă a pieţei, poate fi obţinut. Pentru altele este mai dificil. Un titlu de valoare de cea mai bună calitate este mai comercializabil decât o casă de pe una din străzile principale ale oraşului, iar o haină veche de blană este mai comercializabilă decât autograful unui om de stat din secolul al XVIII-lea. În asemenea cazuri nu se mai compară comercializabilitatea diverselor bunuri vandabile cu nivelul perfect de comercializabilitate al banilor. Nu se mai compară decât gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri. Putem vorbi despre o comercializabilitate secundară a bunurilor vandabile.

Deţinătorul unui stoc de bunuri cu un grad ridicat de comercializabilitate secundară este în măsură să-şi reducă deţinerea monetară. El se poate aştepta ca, atunci când într-o bună zi va fi necesar să-şi augmenteze deţinerea monetară, [p.463] să fie în măsură să vândă aceste bunuri cu un grad înalt de comercializabilitate secundară, neîntârziat şi la cel mai ridicat preţ care poate fi obţinut pe piaţă. Astfel, volumul deţinerii monetare a unei persoane sau al unei firme este influenţat de faptul că el posedă sau nu un stoc de bunuri cu un grad înalt de comercializabilitate secundară. Volumul deţinerii monetare şi cheltuielile suportate pentru păstrarea ei pot fi reduse dacăsunt disponibile bunuri aducătoare de venit cu un înalt grad de comercializabilitate secundară.

Apare, în consecinţă, o cerere specifică pentru asemenea bunuri, exercitată de persoanele dornice să le posede în scopul reducerii costurilor deţinerilor monetare. Preţurile acestor bunuri sunt parţial determinate de această cerere specifică; în absenţa ei ele ar fi mai reduse. Aceste bunuri sunt, aşa-zicând, mijloace secundare de efectuare a schimburilor, iar valoarea lor de schimb este rezultanta a două tipuri de cerere: cererea legată de serviciile lor ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor şi cererea legată de celelalte servicii pe care le furnizează.

Costurile deţinerii de monedă sunt egale cu nivelul dobânzii pe care ar fi adus-o suma respectivă, dacă ar fi fost investită. Costul suportat prin deţinerea unui stoc de mijloace secundare de efectuare a schimburilor constă în diferenţa între venitul adus de dobânzile corespunzătoare valorilor întrebuinţate în acest scop şi venitul mai mare adus dealte valori, care diferă de primele numai în ce priveşte gradul lor mai redus de comercializabilitate, nefiind de aceea potrivite pentru a juca rolul de mijloace secundare de efectuare a schimburilor.

Din timpuri imemoriale bijuteriile au fost întrebuinţate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Astăzi, mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cele mai frecvent întrebuinţate sunt:

1. Creanţe asupra unor bănci, bancheri şi case de economii care – deşi nu sunt substitute monetare [23] – sunt scadente cotidian sau sunt rambursabile în termen scurt.

2. Hârtii de valoare ale căror volum şi popularitate sunt atât de mari încât, de regulă, este posibil să se vândă cantităţi moderate din ele fără a deprima piaţa.

3. În fine, uneori, chiar anumite acţiuni deosebit de comercializabile, sau chiar anumite mărfuri.

Bineînţeles, că avantajele anticipabile de pe urma reducerii costurilor deţinerii de monedă trebuie confruntate cu anumite riscuri care apar. Vânzarea de hârtii de valoare şi chiar şi cea a mărfurilor poate să nu fie posibilă decât cu suportarea unei pierderi. Pericolul acesta nu apare în cazul conturilor bancare, iar riscul ca banca să devină insolvabilă este de regulă neglijabil. De aceea, creanţele purtătoare de dobândă asupra băncilor şi bancherilor care sunt rambursabile în termen scurt reprezintă cel mai popular mijloc secundar de efectuare a schimburilor. [p.464]

Nu trebuie să se confunde mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cu substitutele monetare. Substitutele monetare sunt tranzacţionate în vederea reglării plăţilor exact la fel ca şi banii. Însă mijloacele secundare de efectuare a schimburilor trebuie mai întâi preschimbate în bani sau în substitute monetare, dacă cineva doreşte să le întrebuinţeze – pe o cale indirectă -- pentru a-şi efectua plăţile sau a-şi augmenta deţinerile monetare.

Creanţele întrebuinţate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor posedă, datorită acestei întrebuinţări, o piaţă mai largă de desfacere şi un preţ mai ridicat. Drept consecinţă, ele aduc dobânzi mai reduse decât creanţele de acelaşi tip care nu se pretează a fi utilizate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de trezorerie care pot fi întrebuinţate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor pot fi emise în condiţii mai favorabile pentru debitor decât împrumuturile inadecvate acestui scop. Debitorii respectivi sunt deci interesaţi să organizeze piaţa pentru certificatele lor de credit în aşa fel încât acestea să devină atractive pentru cei ce se află în căutare de mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Ei urmăresc să dea posibilitatea fiecărui deţinător de astfel de efecte să le vândă, sau să le întrebuinţeze drept garanţii pentru împrumuturi, în condiţiile cele mai avantajoase cu putinţă. În publicitatea pe care o fac emisiunilor lor, ei subliniază aceste posibilităţi, ca pe un avantaj deosebit.

În mod similar, băncile şi bancherii urmăresc să atragă cereri pentru mijloacele secundare de efectuare a schimburilor. Ei le oferă clienţilor lor condiţii convenabile. Ei încearcă să se depăşească unii pe alţii prin scurtarea timpului de notificare în vederea rambursării. Uneori, ei plătesc dobândă chiar şi pentru bani rambursabili fără notificare. În această competiţie, anumite bănci au mers prea departe, periclitându-şi solvabilitatea.

Circumstanţele politice din ultimele zeci de ani le-au conferit soldurilor bancare utilizabile ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor o importanţă sporită. Guvernele aproape a tuturor ţărilor sunt angajate într-o campanie împotriva capitaliştilor. Ele urmăresc să-i exproprieze pe aceştia, prin impozitare şi măsuri monetare. Capitaliştii încearcă să-şi protejeze proprietatea, prin menţinerea unei părţi din fondurile decare dispun sub formă lichidă, pentru a putea evita la timp măsurile confiscatoare. Ei menţin solduri la băncile din acele ţări în care pericolul confiscării sau al devalorizării monedei este temporar mai redus decât în alte ţări. Îndată ce perspectivele se schimbă, ei îşi transferă soldurile în ţările care par să ofere mai multă siguranţă la momentul respectiv. Acestea sunt fondurile la care se referă expresia de “bani fierbinţi” (“hot money”).

Semnificaţia banilor fierbinţi pentru afacerile monetare este consecinţa sistemului de rezervă unică. Pentru a facilita expansiunea creditului de către băncile centrale, guvernele europene şi-au propus de multă vreme să concentreze [p.465] rezervele de aur ale ţărilor respective în mâinile băncilor centrale. Celelalte bănci (băncile private, i.e. cele care nu se bucură de privilegii speciale şi nu au dreptul să emită bancnote) îşi limitează deţinerile monetare la necesităţile tranzacţiilor cotidiene. Ele nu mai păstrează o rezervă pentru a-şi acoperi datoriile scadente. Ele nu consideră că este necesar să-şi ajusteze datele de scadenţă ale datoriilor cu cele ale activelor, astfel încât să fie gata oricând să-şi onoreze fără sprijin extern obligaţiile faţă de creditori. Ele se bizuie pe banca centrală. Când creditorii doresc să retragă sume mai mari decât cele “normale” băncile private împrumută fondurile necesare de la banca centrală. O bancă privată se consideră protejată împotriva crizelor de lichiditate dacă posedă fie o cantitate suficientă de titluri de valoare pe care banca centrală le acceptă ca garanţii pentru acordarea de împrumuturi, fie o cantitate suficientă de efecte de comerţ pe care banca centrală le va resconta. [24]

Când a început afluxul de bani fierbinţi, băncile private din ţările în care aceştia erau depozitaţi temporar n-au văzut nici un motiv pentru a nu trata aceste fonduri în maniera obişnuită. Ele au întrebuinţat fondurile suplimentare care le-au fost încredinţate pentru a-şi spori împrumuturile către firmele de afaceri. Nu le-a fost teamă de consecinţe, deşi ştiau că aceste fonduri urmau să fie retrase îndată ce ar apărea îndoieli cu privire la politicile fiscale şi monetare ale ţării respective. Lipsa de lichiditate ce caracteriza situaţia acestei bănci era evidentă: pe de o parte sume mari pe care clienţii le puteau retrage după o notificare pe termen scurt; iar pe de altă parte împrumuturi acordate firmelor de afaceri, care nu puteau fi recuperate decât la o dată ulterioară. Singura metodă prudentă de a trata banii fierbinţi ar fi fost de a păstra o rezervă de aur şi devize străine suficient de mare pentru a achita întreaga sumă, în caz de retragere bruscă. Bineînţeles, această metodă ar fi presupus ca băncile să încaseze un comision de la clienţi în schimbul păstrării fondurilor lor în siguranţă.

Pentru băncile elveţiene ora adevărului a sosit atunci când, în septembrie 1936, Franţa a devaluat francul francez. Depunătorii de bani fierbinţi au început să se teamă; ei erau îngrijoraţi de posibilitatea ca Elveţia să urmeze exemplul francez. Era de aşteptat ca ei să încerce cu toţii să-şi transfere imediat fondurile la Londra sau New York, sau chiar la Paris, care în săptămânile imediat următoare părea mai puţin probabil să fie afectat de o depreciere a monedei. Însă băncile comerciale elveţiene nu erau în măsură să achite aceste fonduri fără sprijinul Băncii Naţionale. Ei le împrumutaseră către firmele de afaceri – o mare parte din ele către firme de afaceri din ţări care, prin controlul schimbului valutar, le blocaseră conturile. Singura ieşire ar fi fost ca ele să împrumute de la Banca Naţională. Procedând astfel, ele şi-ar fi menţinut solvabilitatea. Însă depunătorii plătiţi în bancnote ar fi [p.466] cerut imediat rambursarea acestora de către Banca Naţională, în aur sau în devize străine. Dacă Banca Naţională nu s-ar fi supus acestei solicitări, ea ar fi abandonat de fapt etalonul aur şi ar fi devaluat francul elveţian. Dacă, pe de altă parte, Banca ar fi rambursat bancnotele, ea şi-ar fi pierdut cea mai mare parte din rezerve, ceea ce ar fi provocat o panică. Elveţienii înşişi ar fi încercat şi ei să-şi procure cât mai mult aur şi cât mai multe devize cu putinţă. Întregul sistem monetar al ţării s-ar fi prăbuşit.

Singura alternativă pentru Banca Naţională a Elveţiei ar fi fost de a nu acorda nici un fel de asistenţă băncilor private. Dar aceasta ar fi fost echivalent cu falimentul celor mai importante instituţii de credit. Astfel guvernul elveţian nu mai avea de ales. El nu avea la dispoziţie decât un singur mijloc pentru a evita o catastrofă economică: de a urma exemplul Franţei şi de a devalua francul elveţian. Chestiunea nu mai suporta amânare.

În linii mari, la izbucnirea războiului în septembrie 1939, Marea Britanie a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Londra a fost pe vremuri centrul bancar al întregii lumi. Ea şi-a pierdut de mult timp această funcţie. Dar străinii şi cetăţenii dominioanelor încă mai păstrau, în ajunul războiului, solduri rambursabile în termen scurt considerabile în băncile britanice. În plus, mai existau şi depozite importante datorate băncilor centrale din “zona sterlină”. Dacă guvernul britanic nu ar fi îngheţat aceste solduri prin impunerea de restricţii asupra schimburilor valutare, atunci insolvabilitatea băncilor britanice ar fi devenit manifestă. Controlul schimburilor valutare a reprezentat un moratoriu deghizat acordat băncilor, eliberându-le de obligaţia de a recunoaşte public incapacitatea de a-şi onora angajamentele.

18. Interpretarea inflaţionistă a istoriei

O doctrină foarte populară afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluţia istorică. Se spune că omenirea nu ar fi atins starea sa actuală de bunăstare dacă oferta de bani nu ar fi crescut în mai mare măsură decât cererea pentru bani. Reducerea corespunzătoare a puterii de cumpărare, se afirmă, ar fi fost o condiţie necesară pentru progresul economic. Intensificarea diviziunii muncii şi ritmul accelerat de acumulare a capitalului, care au însutit productivitatea muncii, n-ar fi putut apărea decât într-o lume caracterizată prin creşterea continuă a preţurilor. Inflaţia generează prosperitate şi bunăstare, iar deflaţia suferinţă şi decădere economică. [25] O trecere în revistă a literaturii politice şi a [p.467] ideilor care au ghidat vreme de secole politicile monetare şi de credit ale naţiunilor arată că această opinie este aproape universal acceptată. În ciuda tuturor avertismentelor venite din partea economiştilor ea este încă şi astăzi nucleul filozofiei economice a omului de rând. Ea este în aceeaşi măsură şi esenţa învăţăturilor lordului Keynes şi a discipolilor săi în ambele emisfere.

Popularitatea inflaţionismului se datorează în mare parte urii adânc înrădăcinate care există împotriva creditorilor. Inflaţia este considerată justă pentru că îi favorizează pe debitori pe seama creditorilor. Însă interpretarea inflaţionistă a istoriei, pe care trebuie să o analizăm în această secţiune, nu este decât indirect legată de acest argument, îndreptat împotriva creditorilor. Afirmaţia că “expansionismul” este forţa motrice a progresului economic şi că “restricţionismul” este cel mai rău dintre toate relele se bazează în primul rând pe alte argumente.

Este evident că problemele ridicate de doctrina inflaţionistă nu pot fi rezolvate recurgând la învăţăturile experienţei istorice. Este de netăgăduit că istoria preţurilor indică, în linii mari, o tendinţă de creştere a acestora, continuă, deşi uneori întreruptă pe intervale scurte. Bineînţeles, stabilirea acestui fapt nu se poate face decât prin înţelegere istorică. Problemelor istorice nu li se poate aplica precizia catalactică. Tentativele unor istorici şi statisticieni de a urmări şi măsura modificările puterii de cumpărare a metalelor preţioase vreme de mai multe secole sunt inutile. Am arătat deja că toate tentativele de măsurare a mărimilor economice se bazează pe ipoteze în întregime eronate şi denotă ignorarea principiilor fundamentale, atât ale teoriei economice cât şi ale istoriei. Însă lucrurile pe care ni le poate spune istoria înaceastă privinţă, prin întrebuinţarea metodelor sale specifice, sunt suficiente pentru a justifica afirmaţia că puterea de cumpărare a banilor are de mai multe secole tendinţa să scadă. Asupra acestui punct toată lumea este de acord.

Dar nu acesta este problema pe care trebuie să o elucidăm. Întrebarea este dacă scăderea puterii de cumpărare a fost sau nu un factor indispensabil pentru evoluţia care a dus de la sărăcia epocilor anterioare la condiţiile mai satisfăcătoare din perioada capitalismului modern. La această întrebare trebuie să răspundem fără a apela la experienţa istorică, experienţă care poate fi şi a fost întotdeauna interpretată în diferite feluri, şi pe care atât adepţii cât şi adversarii fiecărei teorii şi explicaţii a istoriei o invocă drept dovadă pentru afirmaţiile lor contradictorii şi incompatibile. Ceea ce lipseşte este o clarificare a efectelor modificărilor puterii de cumpărare asupra diviziunii muncii, acumulării de capital şi progresului tehnologic.

Cu privire la această problemă nu ne putem mulţumi cu respingerea argumentelor avansate, în sprijinul tezei lor, de inflaţionişti. Absurditatea acestor argumente este atât de evidentă încât respingerea şi dovedirea falsităţii lor este, cu adevărat, o sarcină uşoară. Încă de la [p.468] apariţia sa, teoria economică a arătat, în mod repetat, că afirmaţiile privitoare la aşa-numitele binecuvântări asociate abundenţei de bani şi la aşa-numitele dezastre provocate de limitarea cantităţii de monedă sunt produsele unor erori patente de raţionament. Încercările apostolilor inflaţionismului şi ai expansionismului monetar de a respinge corectitudinea învăţăturii economiştilor au eşuat lamentabil.

Singura întrebare relevantă este: Este sau nu posibil să se reducă ireversibil rata dobânzii prin expansiunea creditului? Vom trata exhaustiv această problemă în capitolul consacrat relaţiei existente între relaţia monetară şi rata dobânzii. Vom arăta acolo care trebuie să fie consecinţele boom-urilor economice create prin intermediul expansiunii creditului.

În acest stadiu al cercetărilor noastre, trebuie însă să ne întrebăm dacă nu este cumva posibil să existe alte argumente în favoarea interpretării inflaţioniste a istoriei. Nu este oare posibil ca adepţii inflaţionismului să fi omis anumite argumente valide, favorabile tezei lor? Este, desigur, necesar să examinăm problema din toate unghiurile posibile.

Să ne imaginăm o lume în care cantitatea de monedă este rigid fixată. Locuitorii acestei lumi au produs, într-un stadiu timpuriu al istoriei, întreaga cantitate a mărfii întrebuinţate pentru servicii monetare care poate fi produsă. O nouă creştere a cantităţii de monedă nu este posibilă. Nu sunt cunoscute mijloacele fiduciare. Toate substitutele monetare – inclusiv numerarul subsidiar – sunt certificate monetare.

În aceste ipoteze intensificarea diviziunii muncii, tranziţia de la auto-suficienţa economică a gospodăriilor, satelor, districtelor şi ţărilor, la sistemul de piaţă mondial din secolul al XIX-lea, acumularea progresivă de capital şi îmbunătăţirea metodelor tehnologice de producţie, ar fi indus o tendinţă continuă de scădere a preţurilor. Oare o asemenea creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar fi oprit evoluţia capitalismului?

Omul de afaceri obişnuit va răspunde afirmativ la această întrebare. Trăind şi activând într-un mediu în care o scădere lentă, dar continuă, a puterii de cumpărare a unităţii monetare este considerată normală, necesară şi benefică, el pur şi simplu nu poate înţelege o altă stare de lucruri. El asociază,pe de o parte, ideea de creştere a preţurilor cu profiturile şi, pe de altă parte, pe cea de scădere a preţurilor cu pierderile. Faptul că există şi operaţiuni economice care speculează scăderea preţurilor şi că asemenea operaţiuni au putut duce la constituirea de mari averi nu-i clatină dogmatismul. Acestea, spun ei, nu sunt decât tranzacţii speculative, ale unor persoane care urmăresc să profite de scăderea preţurilor unor bunuri deja produse şi [p.469] disponibile pe piaţă. Inovaţiile, creativitatea şi aplicarea metodelor tehnologice îmbunătăţite presupun stimulentele asociate cu anticiparea creşterii preţurilor.

Opinia aceasta este eronată. Într-o lume caracterizată prin creşterea puterii de cumpărare a unităţii monetare, modul de gândire al tuturor actorilor ar fi nevoit să se adapteze acestei stări de lucruri, exact aşa cum în lumea noastră el s-a ajustat la scăderea puterii de cumpărare a unităţii monetare. Astăzi toată lumea este pregătită să privească un spor al venitului monetar sau nominal al cuiva ca pe o îmbunătăţire a bunăstării materiale a acelei persoane. Atenţia oamenilor este îndreptată îndeosebi spre creşterea ratelor salariale nominale şi al echivalentului monetar al avuţiei, decât spre augmentarea cantităţii de bunuri. Într-o lume caracterizată prin creşterea puterii de cumpărare a unităţii monetare, ei s-ar concentra mai mult pe scăderea costurilor vieţii. Astfel ar ieşi mai limpede în relief faptul că progresul economic constă îndeosebi în a spori accesibilitatea celor necesare vieţii.

În desfăşurarea afacerilor, consideraţiile privind tendinţele seculare ale preţurilor nu joacă nici un fel de rol. Întreprinzătorii şi investitorii nu se preocupă de tendinţele seculare. Ceea ce le ghidează lor acţiunile sunt opiniile pe care le au despre variaţiile preţurilor în următoarele săptămâni, luni, sau, cel mult, ani. Ei nu urmăresc mişcarea generală a tuturor preţurilor. ceea ce contează pentru ei este existenţa unor discrepanţe între preţurile factorilor complementari de producţie şi preţurileanticipate ale produselor. Nici un om de afaceri nu se lansează într-un anumit proiect productiv pentru că socoteşte că preţurile, adică preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor, vor creşte. El se angajează în producţie dacă socoteşte că poate profita de pe urma diferenţelor de preţuri dintre bunurile de diverse ordine. Într-o lume caracterizată printr-o tendinţă seculară de scădere a preţurilor, asemenea prilejuri de a realiza profituri vor apărea în acelaşi fel în care apar într-o lume caracterizată printr-o tendinţă seculară de creştere a preţurilor. Anticiparea unei evoluţii generale progresiv ascendente a tuturor preţurilor nu atrage după sine intensificarea producţiei şi creşterea bunăstării. Ea induce “precipitarea asupra valorilor reale”, boom-ul economic urmat de colaps (crack-up boom) şi prăbuşirea completă a sistemului monetar.

Dacă opinia cu privire la scăderea viitoare a preţurilor tuturor bunurilor devine generală, atunci rata dobânzii pe termen scurt scade cu o valoare corespunzătoare primei de preţ negative. [26] Întreprinzătorul care întrebuinţează fonduri împrumutate este astfel protejat împotriva consecinţelor unei asemenea scăderi a preţurilor, în aceeaşi măsură în care, în condiţii [p.470] de creştere a preţurilor, creditorul este protejat prin prima de preţ împotriva consecinţelor unei scăderi a puterii de cumpărare.

O tendinţa seculară de creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar necesita adoptarea de către oamenii de afaceri şi investitori a unor reguli de calcul diferite de cele dezvoltate în condiţiile unei tendinţe seculare de scădere a puterii de cumpărare. Dar este sigur că ea nu ar influenţa semnificativ cursul activităţilor economice. Ea nu ar anula dorinţa oamenilor de a-şi îmbunătăţi bunăstarea materială, înmăsura posibilului, prin ajustarea corespunzătoare a producţiei. Ea nu ar lipsi sistemul economic de factorii ce determină ameliorarea condiţiilor materiale, adică de străduinţa promotorilor întreprinzători de a obţine profit şi de disponibilitatea publicului de a cumpăra acele bunuri care sunt în măsură să-i ofere cele mai mari satisfacţii la cele mai reduse costuri.

Asemenea observaţii nu sunt în nici un caz o pledoarie în favoarea deflaţiei. Ele nu implică decât o respingere a ineradicabilelor fabule inflaţioniste. Ele reliefează caracterul iluzoriu al doctrinei lordului Keynes, după care cauza sărăciei şi a neajunsurilor, a depresiunilor economice şi a neutilizării forţei de muncă este de găsit într-o aşa-numită “presiune contracţionistă”. Nu este adevărat că “o presiune deflaţionistă… ar fi… împiedicat dezvoltarea industriilor moderne.” Nu este adevărat ca expansiunea creditului determină “miracolul… transformării pietrelor în pâine.” [27]

Teoria economică nu recomandă nici politici inflaţioniste, nici deflaţioniste. Ea nu recomandă statelor să se amestece în alegerea de către piaţă a mijlocului de efectuare a schimburilor. Ea nu stabileşte decât următoarele adevăruri:

1. Adoptând politici inflaţioniste sau deflaţioniste, un stat nu promovează binele public, bunăstarea, sau interesele întregii naţiuni. El nu face decât să favorizeze unul dintre multiplele grupuri ale populaţiei, pe seama celorlalte grupuri.

2. Este imposibil să ştim dinainte ce grup va fi favorizat printr-o anumită politică inflaţionistă sau deflaţionistă şi în ce măsură se va întâmpla aceasta. Aceste efecte depind de întregul complex al datelor de piaţă relevante. Ele depind, de asemenea, de viteza mişcărilor inflaţioniste sau deflaţioniste şi pot fi complet inversate, în funcţiede evoluţia acestor mişcări.

3. În orice caz, o expansiune monetară induce greşeli în investirea capitalului şi supraconsum. În urma ei ţara rămâne, în ansamblu, mai săracă, nu mai bogată. Aceste probleme sunt tratate în cap. XX. [p.471]

4. Prelungirea inflaţiei trebuie să se sfârşească în colaps economic, prăbuşirea completă a sistemului monetar.

5. Politicile deflaţioniste sunt costisitoare pentru trezorerie şi impopulare. Însă politicile inflaţioniste sunt o “binecuvântare” pentru trezorerie şi foarte populare printre neştiutori. Pericolul deflaţiei este, practic, foarte mic, iar cel al inflaţiei este imens.

19. Etalonul aur

Oamenii au ales aurul şi argintul, metale preţioase, pentru a îndeplini funcţia de monedă, datorită proprietăţilor lor mineralogice, fizice şi chimice. Utilizarea banilor într-o economie de piaţă este o necesitate praxeologică. Faptul că aurul – şi nu altceva – este întrebuinţat ca monedă nu este decât un fapt istoric şi, ca atare, nu poate fi stabilit de ştiinţa catalactică. În istoria monetară, ca şi în toate celelalte ramuri istorice, suntem nevoiţi să recurgem la înţelegerea (Verstehen) istorică. Dacă unora le face plăcere să numească etalonul aur o “relicvă barbară”, [28] atunci aceste persoane nu pot ridica nici o obiecţie la aplicarea aceleiaşi descrieri tuturor instituţiilor determinate istoric. Faptul că britanicii vorbesc engleza – şi nu daneza, germana, sau franceza – este, în acest caz, tot o relicvă barbară, iar toţi britanicii care se opun înlocuirii englezei cu limba Esperanto nu sunt mai puţin dogmatici şi ortodocşi decât cei ce nu elogiază entuziasmaţi planurile de administrare guvernamentală a banilor.

Demonetizarea argintului şi instituţionalizarea monometalismului pe bază de aur a fost rezultatul unor amestecuri deliberate ale statului în chestiunile monetare. Este inutil să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat în absenţa acestor politici. Însă nu trebuie să uităm că intenţia guvernelor nu era de a institui etalonul aur. Ele urmăreau instituirea unui dublu etalon –urmăreau substituirea ratelor de schimb fluctuante, stabilite pe piaţă, între monedele de aur şi cele de argint, care coexistau independent, cu o rată de schimb între aur şi argint decretată de stat. Doctrinele monetare dindărătul acestor tentative prezentau fenomenele de piaţă în acel mod complet inadecvat în care nu le pot reprezenta decât doctrinele birocraţilor. Tentativa de instituţionalizare a unui dublu etalon, pentru ambele metale – aur şi argint – a eşuat lamentabil. Apariţia etalonului aur a fostmanifestarea unei înfrângeri zdrobitoare suferite de guverne şi de doctrinele promovate de ele.

În secolul al XVII-lea ratele de schimb ale guvernului englez supraevaluau guineea [de aur – n. tr.] faţă de argint, determinând astfel dispariţia monedelor de argint. N-au rămas în uz decât acele monede de argint care [p.472] erau foarte uzate prin folosinţă, sau alterate, sau reduse ca greutate din alte motive: exportarea şi vânzarea acestora pe piaţa de metal preţios era neprofitabilă. În felul acesta Anglia a instituit etalonul aur, împotriva dorinţelor guvernului său. Abia mult mai târziu legile au transformat statutul de facto al etalonului aur într-unul de jure. Statul a renunţat la alte tentative inutile de a reinjecta monede de argint pe piaţă, la cursul oficial al etalonului-argint, mulţumindu-se să bată argintul numai ca monedă subsidiară, cu o putere limitată de mijloc legal de efectuare a schimburilor. Acest numerar subsidiar nu avea statut de monedă, ci de substitut monetar. Valoarea sa de schimb nudepindea de conţinutul de argint al monedelor, ci de faptul că ele puteau fi schimbate instantaneu în aur, fără amânare şi fără alte costuri, la întreaga valoare înscrisă pe ele. Ele erau, de facto, bancnote tipărite pe argint, creanţe asupra unei anumite cantităţi de aur.

Mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea, dublul etalon a dat naştere, în mod similar, monometalismului de facto bazat pe aur, în Franţa şi alte ţări din Uniunea Monetară Latină. Când scăderea preţului la argint, spre sfârşitul anilor 1870, ar fi determinat înlocuirea automată a etalonului aur de facto, cu un etalon argint de facto, statele acestea au suspendat baterea monedei de argint, în vederea prezervării etalonului aur. În Statele Unite, structura preţurilor pe piaţa de metale preţioase transformase bimetalismul legal într-un monometalism de facto, bazat pe aur, încă înaintea izbucnirii Războiului Civil. După perioada “biletelor verzi” (greenback period [perioada bancnotelor “unioniste”, emise începând din 1962, pentru finanţarea războiului prin inflaţie – n. tr.]), a urmat o luptă între adepţii etalonului aur şi cei ai etalonului argint. Rezultatul a fost o victorie a etalonului aur. După ce ţările cele mai avansate adoptaseră etalonul aur, ele au fost urmate şi de celelalte ţări. După marile aventuri inflaţioniste din perioada Primului Război Mondial, majoritatea ţărilor s-au grăbit să revină la etalonul aur, sau la etalonul aur comercial (gold exchange standard).

Etalonul aur a fost etalonul monetar al întregii lumi în perioada capitalismului, a creşterii bunăstării, a libertăţii şi a democraţiei, atât politică, cât şi economică. În ochii liber-schimbiştilor principala sa calitate era tocmai faptul că reprezenta un etalon monetar internaţional, adecvat necesităţilor comerţului internaţional şi tranzacţiilor efectuate pe pieţele internaţionale, financiare şi de capital. [29] El reprezenta mijlocul de efectuare a schimburilor prin intermediul căruia industrialismul occidental şi capitalul occidental purtaseră civilizaţia occidentală până în cele mai îndepărtate regiuni ale planetei, distrugând pretutindeni obstacolele străvechilor prejudecăţi şi superstiţii, sădind seminţele unei noi vieţi şi unei noi bunăstări, eliberând minţile şi sufletele şi provocând o avuţie nemaiauzită. El a însoţit avansul triumfal [p.473] fără precedent al liberalismului occidental, capabil să unească toate ţările într-o comunitate de naţiuni libere, aflate unele cu altele în relaţii de cooperare paşnică.

Putem înţelege cu uşurinţă de ce popoarele priveau etalonul aur ca pe simbolul acestei schimbări istorice, cum nu se poate mai mari şi mai benefice. Toţi cei dornici să saboteze evoluţia lumii către bunăstare, pace, libertate şi democraţie detestau etalonul aur - şi nu doar datorită semnificaţiei sale economice. În ochii lor etalonul aur era stindardul labarum, simbolul tuturor doctrinelor şi politicilor pe care doreau să le distrugă. În lupta împotriva etalonului aur miza depăşea cu mult preţurile bunurilor şi ratele de schimb valutar.

Naţionaliştii combat etalonul aur fiindcă doresc să-şi izoleze ţările de piaţa mondială şi să instituie, dacă se poate, un sistem de autarhie naţională. Guvernele intervenţioniste şi grupurile de presiune combat etalonul aur deoarece îl consideră cel mai serios obstacol în calea dorinţelor lor, de manipulare a preţurilor şi ratelor salariale. Însă cele mai fanatice atacuri împotriva aurului aparţin adepţilor expansiunii creditului. Pentru aceştia, expansiunea creditului este panaceul tuturor relelor economice. Cu ajutorul ei s-ar putea scădea, sau chiar aboli ratele dobânzii, s-ar putea ridica salariile şi preţurile, în beneficiul tuturor, mai puţin al capitaliştilor parazitari şi al patronilor exploatatori, s-ar putea elibera statul de necesitatea echilibrării bugetului – pe scurt, s-ar putea asigura prosperitatea şi fericirea tuturor persoanelor decente. Doar etalonul aur, această găselniţă diabolică a ticăloşilor şi stupizilor economişti “ortodocşi”, împiedică omenirea să dobândească prosperitatea veşnică.

Etalonul aur nu este, desigur, un etalon perfect sau ideal. Nu există perfecţiune în sfera activităţilor umane. Însă nimeni nu ne poate spune cum ar putea fi înlocuit etalonul aur cu ceva mai bun. Puterea de cumpărare a aurului nu este stabilă. Dar însăşi noţiunea de putere de cumpărare stabilă şi imuabilă este absurdă. Într-o lume vie şi schimbătoare nu poate exista nimic de felul stabilităţii puterii de cumpărare. În cadrul construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă nu rămâne loc pentru un mijloc de schimb. Modificarea puterii de cumpărare a monedei reprezintă una din trăsăturile sale esenţiale. De fapt, adversarii etalonului aur nu urmăresc stabilizarea puterii de cumpărare a monedei. Ţelul lor este mai curând să asigure guvernelor puterea de amanipula puterea de cumpărare, fără a fi inoportunate de un factor “extern”, cum este relaţia monetară corespunzătoare etalonului aur.

Principala obiecţie îndreptată împotriva etalonului aur este că face să se manifeste, în procesul determinării preţurilor, un factor pe care nici un guvern nu-l poate controla: vicisitudinile producţiei de aur. În felul acesta, o forţă “externă”, sau “automată”, restrânge [p.474] puterea unui guvern naţional, de a îşi face supuşii atât de prosperi cât ar dori. Capitaliştii internaţionali capătă puteri dictatoriale, iar suveranitatea naţională devine o ficţiune.

Însă neviabilitatea politicilor intervenţioniste nu are nimic de a face cu problemele monetare. Vom arăta mai jos de ce toate măsurile izolate de intervenţie guvernamentală în procesele de piaţă trebuie să eşueze în atingerea scopurilor urmărite. Dacă guvernul intervenţionist doreşte să remedieze neajunsurile primelor sale intervenţii mergând tot mai departe pe calea intervenţiei, atunci el transformă, în cele din urmă, sistemul economic naţional într-o economie socialistă de tip german. Apoi, el aboleşte în întregime piaţa autohtonă – şi, împreună cu ea, moneda şi toate problemele monetare – deşi ar putea reţine unii din termenii şi denumirile economiei de piaţă. [30] Oricum, nu etalonul aur este cel care frustrează bunele intenţii ale autorităţilor binevoitoare.

Semnificaţia faptului că etalonul aur face ca sporul ofertei de aur să depindă de profitabilitatea producerii de aur este, desigur, că limitează puterea guvernului de a recurge la inflaţie. Etalonul aur face determinarea puterii de cumpărare a banilor independentă de ambiţiile şi doctrinele schimbătoare ale partidelor politice şi ale grupurilor de presiune. Acesta nu este un defect al etalonului aur; este principala lui calitate. Toate metodele de manipulare ale puterii de cumpărare sunt, cu necesitate, arbitrare. Toate metodele recomandate pentru descoperirea unui aşa-zis etalon obiectiv şi “ştiinţific” de manipulare monetară se bazează pe iluzia că modificările puterii de cumpărare pot fi “măsurate”. Etalonul aur îndepărtează determinarea modificărilor induse monetar ale puterii de cumpărare din arena politică. Acceptarea sa generalizată presupune recunoaşterea adevărului că nu este posibilă augmentarea averilor tuturor prin tipărire de bani. Detestarea etalonului monetar este inspirată de superstiţia că atotputernicele guverne pot crea avuţie din bucăţele de hârtie.

S-a spus că şi etalonul aur este manipulat. Guvernele pot influenţa puterea de cumpărare a aurului, fie prin expansiunea creditului, chiar dacă ea este limitată de necesitatea prezervării rambursabilităţii substitutelor monetare, fie indirect, prin promovarea de măsuri care stimulează populaţia să-şi reducă volumul deţinerilor monetare. Afirmaţiile acestea sunt adevărate. Este incontestabil că creşterea preţurilor survenită între 1896 şi 1914 a fost, în bună măsură, provocată de asemenea politici guvernamentale. Însă faptul esenţial este că etalonul aur impune limite stricte tuturor acestor demersuri de scădere a puterii de cumpărare a banilor. Inflaţioniştii combat etalonul aur [p.475] tocmai pentru că văd în aceste limite un obstacol serios în calea planurilor lor.

Expansioniştii numesc defecte ale etalonului aur tocmai elementele care îi conferă acestuia eminenţa şi utilitatea. El stăvileşte demersurile inflaţioniste de amploare ale guvernelor. Etalonul aur nu a eşuat. Guvernele au ţinut să-l distrugă, deoarece erau dedicate doctrinei eronate că expansiunea creditului este un mijloc adecvatde reducere a ratei dobânzii şi de “îmbunătăţire” a balanţei comerciale.

Însă nici un guvern nu este suficient de puternic pentru a aboli etalonul aur. Aurul este moneda comerţului internaţional şi a comunităţii economice supranaţionale, a întregii omeniri. El nu poate fi afectat de măsuri ale unor guverne a căror suveranitate este limitată la anumite ţări. Câtă vreme o ţară nu este strict autosuficienţă din punct de vedere economic, câtă vreme mai exisă interstiţii rămase în zidurile prin care guvernele naţionale încearcă să-şi izoleze ţările de restul lumii, aurul încă mai este utilizat ca monedă. N-are importanţă dacă guvernele confiscă monedele de aur şi metalul preţios pe care pot pune mâna şi îi pedepsesc pe deţinătorii de aur ca pe nişte răufăcători. Limbajul înţelegerilor bilaterale de cliring, prin care guvernele urmăresc să elimine aurul din comerţul internaţional, evită orice referire la aur. Însă vărsămintele consumate pe baza acestor înţelegeri sunt calculate pe baza preţurilor exprimate în aur. Cei care cumpără sau vând pe pieţele externe calculează avantajele şi dezavantajele tranzacţiilor pe care le fac în aur. În ciuda faptului că o ţară şi-ar fi desprins moneda locală de orice legătură cu aurul, structura preţurilor sale interne rămâne legată îndeaproape de aur şi de preţurile exprimate în aur pe piaţa mondială. Dacă un stat doreşte să-şi izoleze structura preţurilor interne de preţurile internaţionale, el trebuie să recurgă la alte măsuri, cum ar fi taxe vamale prohibitive şi embargouri la importuri şi exporturi. Naţionalizarea comerţului cu ţările străine, efectuată fie deschis, fie direct prin controlul schimburilor valutare, nu elimină aurul. Guvernele, în calitate de comercianţi, tranzacţionează utilizând aurul ca mijloc de schimb.

Lupta împotriva aurului, care este una dintre principalele preocupări ale tuturor guvernelor contemporane, nu trebuie privită ca un fenomen izolat. Ea nu reprezintă decât un element din giganticul proces de distrugere ce caracterizează epoca noastră. Etalonul aur este combătut pentru că oamenii doresc să înlocuiască liberul schimb cu autarhia naţională, pacea cu războiul, libertatea cu omnipotenţa guvernelor totalitare.

Poate că într-o zi tehnologia va descoperi o metodă de augmentare a ofertei de aur la costuri atât de reduse încât aurul va deveni inutil pentru serviciul monetar. Atunci oamenii vor trebui [p.476] să înlocuiască etalonul aur cu un alt etalon. este inutil să ne preocupăm astăzi de felul în care va fi rezolvată această problemă. Nu ştim nimic despre condiţiile în care o asemenea decizie va trebui luată.

Cooperarea monetară internaţională

Etalonul aur internaţional funcţionează fără nici un fel de intervenţie din partea guvernelor. El exprimă cooperarea efectivă şi reală a tuturor membrilor economiei mondiale de piaţă. Pentru a face etalonul aur să funcţioneze ca etalon internaţional nu este necesar amestecul nici unui guvern.

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetară internaţională este acţiunea lor concertată în vederea expansiunii creditului. Ele au înţeles că, dacă expansiunea creditului este limitată la o singură ţară, aceasta nu duce decât la scurgerea metalului preţios în exterior. Ele consideră că numai această scurgere împiedică planurile lor, de reducere a ratei dobânzii şi de provocare, în felul acesta, a unui boom economic fără sfârşit. Dacă toate guvernele ar coopera, în realizarea politicilor lor expansioniste, atunci ele au convingerea că ar putea îndepărta acest obstacol. În opinia lor este necesară o bancă internaţională de emisiune a mijloacelor fiduciare, tratate ca substitute monetare de întreaga populaţie a tuturor ţărilor.

Nu este cazul să insistăm aici din nou asupra faptului că imposibilitatea reducerii ratelor dobânzii prin intermediul expansiunii creditului nu se datorează numai scurgerilor externe. Această chestiune fundamentală este analizată exhaustiv în alte capitole şi secţiuni ale acestei cărţi. [31]

Însă mai există o problemă importantă pe care trebuie să ne-o punem.

Să presupunem că există o bancă internaţională care emite mijloace fiduciare, a cărei clientelă este populaţia întregii lumi. Nu contează dacă aceste substitute monetare merg direct în deţinerile monetare ale persoanelor individuale şi firmelor, sau sunt deţinute numai de băncile centrale ale diverselor ţări, în calitate de rezerve, pe baza cărora emit substitute monetare naţionale. Esenţial este că există o monedă internaţională uniformă. Bancnotele naţionale şi depozitele la vedere sunt rambursabile în substitute monetare emise de banca internaţională. Necesitatea de a prezerva paritatea monedei naţionale cu cea internaţională limitează puterea sistemului bancar central al fiecărei ţări de a expanda creditul. Însă puterea băncii centrale internaţionale nu este limitată decât de factorii care limitează expansiunea creditului în cazul unei bănci unice, care operează într-un sistem economic izolat, sau în întreaga lume.

Putem la fel de bine presupune că banca internaţională nu este o bancă ce emite substitute monetare din care numai o parte sunt mijloace fiduciare, ci o autoritate mondială care emite o monedă internaţională discreţionară. Aurul a fost demonetizat în întregime. Singura monedă rămasă în uz este cea creată de o autoritate internaţională. Aceasta este liberă să augmenteze cantitatea acestor bani, câtă vreme nu merge până la a determina colapsul economic şi prăbuşirea monedei. [p.477]

Atunci s-ar realiza idealul keynesienilor. Atunci ar funcţiona o instituţie capabilă să exercite o “presiune expansionistă asupra comerţului internaţional.”

Însă adepţii unor astfel de planuri au neglijat o problemă fundamentală - cea a distribuţiei cantităţilor acestea suplimentare de monedă-credit, sau de bani de hârtie.

Să presupunem că autoritatea internaţională îşi sporeşte volumul emisiunilor cu o anumită sumă, alocată în întregime unei anumite ţări, Ruritania. Rezultatul final al acestei acţiuni inflaţioniste va fi o creştere a preţurilor bunurilor şi serviciilor din întreaga lume. Însă, pe parcursul desfăşurării acestui proces, condiţiile de trai ale cetăţenilor din diverse ţări sunt afectate în mod diferit. Primul grup binecuvântat cu mana suplimentară sunt ruritanienii. Ei au mai mulţi bani în buzunare, în vreme ce restul lumii nu a primit încă partea sa din banii nou creaţi. Ei pot licita preţuri mai ridicate pe piaţă, în vreme ce alţii nu pot. Aşa încât ruritanienii extrag mai multe bunuri de pe piaţa mondială decât înainte. Non-ruritanienii se văd nevoiţi să-şi restrângă consumul, deoarece nu pot rivaliza cu ruritanienii, la preţurile mai mari plătite de aceştia. Pe parcursul desfăşurării procesului de ajustare a preţurilor la noua relaţie monetară, ruritanienii se află într-o poziţie mai avantajoasă faţă de nonruritanieni. Până la finalizarea procesului cei dintâi se vor îmbogăţi pe seama celor din urmă.

Principala problemă pe care o ridică asemenea măsuri expansioniste este stabilirea proporţiei în care banii nou creaţi vor fi alocaţi diverselor ţări. Fiecare ţară va fi dornică să susţină un mod de distribuţie care să-i asigure ei o cât mai mare parte posibilă din banii nou creaţi. Orientul înapoiat din punct de vedere industrial, de pildă, va recomanda probabil o distribuţie egală per capita, un aranjament care evident îl va favoriza, pe seama ţărilor avansate din punct de vedere industrial. Orice aranjament se va adopta, toate ţările vor fi nemulţumite şi se vor plânge de tratament inechitabil. S-ar ajunge la conflicte serioase, care ar compromite întreaga schemă.

Obiecţia că această problemă nu a jucat un rol important în negocierile care au precedat înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional şi că s-a ajuns cu uşurinţă la un acord privitor la utilizarea resurselor Fondului nu este relevantă. Conferinţa de la Bretton Wood s-a desfăşurat în condiţii foarte particulare. La vremea respectivă majoritatea ţărilor participante depindeau în întregime de bunăvoinţa Statelor Unite. Ele erau pierdute dacă Statele Unite ar fi încetat să lupte pentru libertatea lor şi să le ajute material prin “împrumuturi nerambursabile”. Guvernul american, pe de altă parte, privea acordul monetar ca pe o schemă deghizată de continuare a împrumuturilor nerambursabile după încetarea ostilităţilor. Statele Unite erau dispuse să dea, iar ceilalţi participanţi – îndeosebi ţările europene, majoritatea [p.478] încă sub ocupaţie germană la vremea respectivă, alături de ţările asiatice – erau gata să primească orice li s-ar fi oferit. Problemele ridicate de aceste acorduri nu vor deveni vizibile decât după ce ideile himerice ale Statelor Unite, referitoare la chestiunile financiare şi de comerţ, vor face loc unei mentalităţi mai realiste.

Fondul Monetar Internaţional nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor sponsorilor săi. La întâlnirile anuale ale Fondului se discută multe lucruri, iar uneori se fac auzite observaţii şi critici pertinente, referitoare la politicile monetare şi de credit ale diverselor guverne şi bănci centrale. Fondul însuşi se angajează în tranzacţii de creditare şi contractare de împrumuturi, cu diverse guverne şi bănci centrale. El consideră că sarcina lui principală este de a asista guvernele în menţinerea unor rate de schimb valutar nerealiste, pentru monedele lor naţionale suprainflaţionate. Metodele la care recurge în acest scop nu diferă în mod esenţial de cele aplicate dintotdeauna în asemenea cazuri. Evoluţiile monetare din întreaga lume se desfăşoară ca şi cum nu ar exista un acord de la Bretton Wood sau un Fond Monetar Internaţional.

Configuraţia evoluţiilor politice şi economice ale omenirii a permis guvernului american să-şi onoreze promisiunea, de a furniza guvernelor şi băncilor străine o uncie de aur pentru treizeci şi cinci de dolari. Însă continuarea şi intensificarea politicilor “expansioniste” americane a stimulat considerabil solicitările de transformare a dolarilor în aur, generând îngrijorare cu privire la viitorul condiţiilor monetare. Temerile sunt provocate de perspectiva unei creşteri suplimentare a cererii pentru aur, care ar putea duce la epuizarea rezervelor americane şi ar putea determina S.U.A. să abandoneze modul actual de gestionare a aurului.

Trăsătura caracteristică a dezbaterilor publice referitoare la aceste probleme este că evită cu grijă menţionarea motivelor care determină creşterea cererii pentru aur. Nu se vorbeşte deloc despre politicile de finanţare a cheltuielilor publice prin deficite şi de expansiune a creditului. În schimb, se fac auzite plângeri cu privire la o aşa-numită “insuficienţă de lichiditate” şi o “penurie de rezerve”. Remediul sugerat este mai multă lichiditate, care urmează să fie procurată prin “crearea” de noi “rezerve” suplimentare. Cu alte cuvinte, propunerea este de a vindeca efectele inflaţiei prin mai multă inflaţie.

Este necesar să ne amintim că politicile guvernului american şi ale Băncii Angliei, destinate menţinerii preţului de 35 de dolari uncia de aur pe piaţa de aur londoneză, constituie singura măsură care împiedică astăzi ţările occidentale să recurgă la inflaţie nelimitată. Aceste politici nu sunt imediat afectate de volumul rezervelor diverselor ţări. Planurile vizând noi “rezerve” nu par, de aceea, să privească direct problema relaţiei dintre aur şi dolar. Ele o privesc numai indirect, fiind o încercare de abatere a atenţiei publicului de la adevărata problemă – inflaţia. În rest, doctrina oficială se bazează pe interpretarea, de mult discreditată, care leagă a necazurile monetare de balanţa de plăţi. [p.479]

1. Teoria calculului monetar nu aparţine teoriei schimbului indirect. Ea este o parte a teoriei generale a praxeologiei.

2. Cf. mai sus, p. 202. Contribuţii importante la istoria şi terminologia acestei doctrine sunt furnizate de Hayek, Prices and Production, ed. revăzută, Londra, 1935, pp. 1 ff., 129 ff.

3. Cf. Mises, The Theory of Money and Credit, trad. de H. E. Batson, Londra şi New York, 1934, pp. 34-37.

4. Banii se pot afla într-un proces de transport, ei pot călători cu trenuri, nave maritime, sau avioane, dintr-un loc într-altul. Dar şi în acest caz ei se află în permanenţă sub controlul cuiva, sunt proprietatea cuiva.

5. A se vedea lucrările lui Carl Menger, Grundsätze der Volkwirtschaftslehre, Viena, 1871, pp. 250 ff.; ibid., ed. a 2-a, Viena, 1923, pp. 241 ff.; Untersuchungen über die Methode der Sozialwissenschaften, Leipzig, 1883, p. 171 ff.

6. Cf. Menger, Untersuchungen, l.c., p. 178.

7. Problemele ridicate de moneda menită a servi exclusiv drept mijloc de efecuare a schimburilor şi inadecvată de a furniza vreun alt serviciu datrită căruia să fie solicitată sunt analizate mai jos, în secţiunea 9.

8. Autorul acestor rânduri a expus pentru prima oară teorema regresiei puterii de cumpărare în prima ediţie a cărţii sale Theory of Money and Credit, publicată în 1912 (pp. 97-123 ale traducerii în limba engleză). Teorema a fost criticată din mai multe puncte de vedere. Unele dintre obiecţiile formulate, îndeosebi cele ale lui B. M. Anderson, din importanta sa lucrare The Value of Money, publicată iniţial în 1917 (cf. pp. 100 ff. în ediţia din 1936) merită o cercetare foarte atentă. Importanţa problemelor implicate face necesară şi evaluarea obiecţiilor lui H. Ellis (German Monetary Theory 1905-1933, Cambridge, 1934, pp. 77 ff.). În textul de mai sus sunt particularizate şi examinate critic toate obiecţiile formulate.

9. Cf. Mises, Theory of Money and Credit, pp. 140-142.

10. A se vedea mai sus, p. 249.

11. A se vedea mai jos, capitolul XX.

12. O asemenea tentativă a fost făcută de Greidanus, The Value of Money, Londra, 1932, pp. 197 ff.

13. Referitor la legăturile dintre rata de piaţă a dobânzii şi modificările puterii de cumpărare, a se vedea mai jos, cap. XX.

14. Cf. mai jos, pp.564-565.

15. Cf. mai jos, pp. 548-565.

16. Este de asemenea irelevant dacă legislaţia le atribuie sau nu substitutelor calitatea de mijloace legale de efectuare a plăţilor. Dacă lucrurile acestea sunt efectiv tratate de oameni ca substitute monetare şi deci sunt substitute monetare care posedă o putere de cumpărare egală cu suma respectivă de bani, atunci singurul efect al legiferării calităţii de mijloace de efectuare a plăţilor este împiedicarea persoanelor rău voitoare să-şi şicaneze semenii, numai din plăcerea de a proceda astfel. Dacă, pe de altă parte, lucrurile respective nu sunt substitute monetare şi sunt comercializate cu un rabat faţă de valoarea înscrisă pe ele, atunci a li se conferi calitatea de mijloace legale de efectuare a plăţilor revine la impunerea autoritară a unui preţ-plafon, adică la stabilirea unui preţ maximal pentru aur şi valuta străină şi a unui preţ minimal pentru lucrurile care au încetat de a mai fi substitute monetare, dar au rămas fie monedă credit fie monedă discreţionară. În acest caz se manifestă efectele descrise de legea lui Gresham.

17. Noţiunea de expansiune “normală” a creditului este absurdă. Emiterea de noi mijloace fiduciare, indiferent în ce cantitate, pune întotdeauna în mişcare acele modificări în structura preţurilor a căror descriere cade în sarcina teoriei ciclului economic. Bineînţeles, dacă noua cantitate emisă nu este mare, nu vor fi mari nici efectele inevitabile ale expansiunii.

18. A se vedea mai sus, pp. 437-438.

19. Cf. Cernuschi, Contre le billet de banque, Paris, 1866, p. 55.

20. Foarte adesea calitatea de mijloace legale de efectuare a plăţilor le-a fost conferită unor astfel de bancnote încă din vremea cân ele mai constituiau substitute monetare, posedând ca atare o valoare de schimb egală cu cea a banilor. La vremea promulgării sale, decretul nu avea nici o importanţă catalactică. Acum el devine important, deoarece piaţa încetează de a mai considera bancnotele substitute monetare.

21. Pentru o analiză mai amănunţită a se vedea mai jos, pp. 539-548.

22. A se vedea mai jos, pp. 786-789.

23. De pildă depozite la vedere nerambursabile prin cecuri.

24. Toate acestea se referă la situaţia din Europa. Situaţia din Statele Unite diferă numai prin aspecte tehnice, dar nu şi din punct de vedre economic.

25. A se vedea studiul critic al Mariannei von Herzfeld, “Die Geschichte als Funktion der Geldbewegung”, Archiv für Sozialwissenschaft, LVI, pp. 654-686, şi scrierile citate în acest studiu.

26. Cf. mai jos, pp. 541-545.

27. Citat după International Clearing Union, Text of a Paper Containing Proposals by British Experts for an International Clearing Union, April 8, 1943 (publicaţie a British Information Services, un birou al guvernului britanic), p. 12.

28. Lordul Keynes, în cuvîntul rostit în faţa Camerei Lorzilor, în 23 mai 1944.

29. T. E. Gregory, The Gold Standard and Its Future, ed. întâia, Londra, 1934, pp. 22 ff.

30. Cf. mai jos, cap. XXVII – XXXI.

31. Cf. mai sus, pp. 441 – 442 şi mai jos, pp. 550 – 586.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România