Harrison Bergeron

Republicăm aici o proză scurtă notorie pentru iubitorii de libertate, prin amabilitatea domnului Sorin Șerb, care a tradus-o și publicat-o pe facebook.

Este anul 2081 și toată lumea a ajuns, în sfârșit, egală. Nu erau doar egali în fața lui Dumnezeu și a legii. Erau egali în toate privințele. Nimeni nu era mai deștept decât celălalt. Nimeni nu arăta mai bine decât celălalt. Nimeni nu era mai puternic sau mai rapid decât celălalt. Toată această egalitate se datora amendamentelor 211, 212 și 213 ale Constituției și vigilenței neîncetate a agenților de la Statele Unite-Handicapatori generali. Totuși, unele lucruri legate de viața de zi cu zi încă nu erau tocmai în regulă. Aprilie, de exemplu, încă îi înnebunea pe oameni pentru că nu era primăvară. Și era acea lună mohorâtă când cei de la Handicapatorii generali l-au săltat pe Harrison, fiul de paisprezece ani al lui George și Hazel Bergeron.

Tragic, ce-i drept, dar George și Hazel nu au dat mare importantă. Hazel avea o inteligență perfect medie, ceea ce însemna că nu putea depune eforturi de gândire decât pentru scurte perioade de timp. Iar George, cu o inteligență mult peste normă, avea, ca mic handicap mintal, o cască radio în ureche. Era obligat prin lege să o poarte tot timpul. Era reglată pe un emițător guvernamental. La fiecare douăzeci de secunde sau cam așa ceva, transmițătorul trimitea un semnal de înaltă frecvență pentru a împiedica oameni ca George să se folosească de nedreptul avantaj pe care li-l dădea creierul lor.

George și Hazel se uitau la televizor. Hazel era toată lacrimi, dar uitase pentru moment despre ce era vorba.

Pe ecranul televizorului erau balerine.

În capul lui George răsună un țiuit. Gândurile lui fugiră panicate, ca niște găinari stârniți de o alarmă antifurt.

„Un dans foarte frumos, ăsta pe care l-au dansat”, spuse Hazel.

„Cum?”, icni George.

„Dansul ăla… frumos”, repetă Hazel.

„Mde”, zise și George. Încercă să se gândească puțin la balerine. Nu erau grozave – oricum, nu mai mult decât ar fi fost oricine altcineva. Erau împovărate de ranițe cu nisip și alice, iar fețele lor erau mascate, pentru ca nimeni să nu aibă gânduri necurate văzând vreun gest degajat și grațios sau vreun chip frumos. George cochetă vag cu ideea că poate balerinele nu ar trebui să fie handicapate. Dar nu reuși să-și ducă ideea prea departe pentru că în urechea lui casca radio prinse viață din nou, speriindu-i gândurile.

George tresări. La fel făcură și două dintre cele opt balerine.

Hazel îl văzu tresărind. Neavând ea însăși niciun handicap mintal, se simți obligată să-l întrebe pe George care a fost ultimul zgomot.

„A bubuit de parcă ar fi lovit cineva o sticlă de lapte cu un ciocan cu bilă”, spuse George.

„Cred că este nemaipomenit să auzi mereu alte și alte sunete,” spuse Hazel puțin invidioasă. „Toate chestiile alea pe care le inventează”.

„Hm”, mormăi George.

„Numai că, dacă aș fi de la Handicapatorii generali, știi ce aș face?”, zise Hazel. Hazel, de fapt, semăna foarte mult cu un handicapator general, o femeie pe nume Diana Moon Glampers. „Dacă aș fi Diana Moon Glampers,” spuse Hazel, „aș pune clopote de duminică – doar clopote. Un fel a cinsti religia.”

„De ar fi doar clopote, aș putea gândi”, spuse George.

„Ei bine – să le pună foarte tare”, a spus Hazel. „Cred că aș fi un bun handicapator general”.

„La fel de bun ca oricine altcineva”, spuse George.

„Cine știe mai bine ca mine ce este normal?” spuse Hazel.

„Corect”, încuviință George. Îi trecu pâlpâind prin cap un gând despre fiul său anormal care era acum în închisoare, un gând despre Harrison, dar salva celor douăzeci și una de bubuituri de tun din capul lui îi risipi acest gând.

„Uau!”, zise Hazel, „trebuie că a fost una grozavă, nu?”

A fost atât de grozavă că George se albise la față și tremura, cu lacrimile atârnând la colțul ochilor săi roșii. Două dintre cele opt balerine se prăbușiră la podea ținându-se de cap.

„Pari așa, deodată, atât de obosit”, îi spuse Hazel. „De ce nu te întinzi pe canapea, ca să-ți poți odihni ranița de handicap pe perne, scumpule.” Se referea la sacul de pânză conținând 25 de kilograme de alice, zăvorât cu un lacăt de gâtul lui George. „Du-te și odihnește-ți ranița o vreme”, zise ea. „Nu-mi pasă că nu ești egal cu mine o vreme.”

George cumpăni ranița în mâini. „Nu mă deranjează”, a spus el. „Nici n-o mai bag în seamă. E doar o parte din mine.”

„Ai fost atât de obosit în ultima vreme – cumva stors de vlagă”, spuse Hazel. „Dacă ar exista vreo cale să facem o găurică în fundul sacului să scoatem câteva alice de plumb. Doar câteva.”

„Doi ani de închisoare și două mii de dolari amendă pentru fiecare alice scoasă”, ziseGeorge. „Nu mi se pare o afacere.”

„Măcar de-ai scoate câteva când vii de la serviciu”, zise Hazel. „Adică, nu ești cu nimeni în competiție pe aici. Doar stai pe-aici…”

„Dacă aș încerca să scap asta”, spuse George, „atunci ar încerca și alții – și, în curând, ne-am întoarce din nou în Evul Mediu, când toată lumea se întrecea cu toată lumea. Nu cred că ți-ar plăcea, nu-i așa? Nu cred că ți-ar plăcea”

„Nu mi-ar plăcea”, spuse Hazel.

“Poftim,” zise George. „În momentul în care oamenii încep să șmecherească legile, ce crezi că se întâmplă cu societatea?”

Dacă Hazel nu reușea să găsească un răspuns la această întrebare, George nu i-ar fi putut oferi unul. În capul lui urla o sirenă.

„Presupun că s-ar prăbuși totul”, a spus Hazel.

„Ce anume?”, a spus George vlăguit.

“Societatea”, a spus Hazel nesigură. „Nu asta spuneai adineauri?”

“Cine știe?” zise George.

Programul de televiziune se întrerupse brusc pentru un buletin de știri. Nu fu clar la început despre ce era vorba în buletinul de știri, deoarece crainicul, ca toți prezentatorii, avea mari dificultăți de articulare. Timp de aproximativ o jumătate de minut, și extrem de emoționat, crainicul a încercat să rostească, „Doamnelor și domnilor”.

În cele din urmă renunțând, dădu buletinul unei balerine să-l citească.

„Nu-i nimic – a spus Hazel despre prezentator – măcar a încercat. E mare lucru. S-a străduit să facă tot ce a putut cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. Ar trebui să primească o mărire de salariu pentru că s-a străduit atâta.”

„Doamnelor și domnilor”, a spus balerina, citind buletinul. Probabil că era extraordinar de frumoasă, pentru că masca pe care o purta era hidoasă. Și era ușor de văzut că era cea mai puternică și mai grațioasă dintre toate balerinele, pentru că saci ei de handicap erau la fel de mari ca aceia purtați de

bărbații de nouăzeci de kilograme.

Dar a trebuit să-și ceară imediat scuze pentru vocea ei, care era o voce pe care nu era drept s-o aibă nicio femeie. Avea o căldură melodioasă, luminoasă, atemporală. „Scuzați-mă…”, spuse ea, și o luă de capăt, acum cu o voce absolut neatrăgătoare.

„Harrison Bergeron, în vârstă de paisprezece ani”, a spus ea cu glas răgușit, „tocmai a evadat din închisoare, unde era închis pentru că e bănuit că a complotat pentru răsturnarea guvernului. Este extrem de inteligent, de o conformație atletică. Are un handicap insuficient și trebuie considerat extrem de periculos.”

O fotografie a lui Harrison Bergeron, făcută de poliție, fu de îndată afișată pe ecran – pe partea de sus a ecranului, apoi jos, apoi lateral, din nou cu susul în jos, apoi vertical, pe partea dreaptă. Imaginea arăta cât de înalt este lui Harrison pe un fundal marcat în metri și centimetri. Avea exact doi metri și zece înălțime.

În rest, Harrison era o mască de Halloween încărcată cu de toate. Nimeni nu a avut vreodată handicapuri mai grele. Depășea handicapurile mai repede decât puteau inventa tipii de la HG altele. În loc să aibă doar o cască mică de radio la ureche pentru handicap mintal, purta o pereche imensă de căști și ochelari cu lentile groase și deformante. Ochelarii erau concepuți nu doar să-l facă pe jumătate orb, ci să-i dea și puternice dureri de cap.

Erau agățate de el tot soiul de șpanuri și ruginituri. În mod normal, handicapurile unor oameni puternici aveau un nu știu ce simetric, o austeritate militară, dar Harrison arăta ca o groapă de gunoi ambulantă. În cursa lui pentru supraviețuire, Harrison ducea în cârcă vreo 75 de kilograme.

Și pentru a nu se mai vede cât e de atrăgător, tipii de la HG îi cereau să poarte tot timpul o minge roșie de cauciuc pe nas, să aibă sprâncenele rase și să-și acopere dinții albi și uniformi cu coroane dentare negre puse ici-colo.

„Dacă vedeți acest băiat”, spunea balerina, „nu încercați – repet, nu încercați să stați de vorbă cu el.”

Chiar atunci se auzi scrâșnetul unei uși smulse din balamale.

Pe platoul TV se auziră țipete și lătrături consternate. Fotografia lui Harrison Bergeron începu să joace din nou pe ecran, de ca și cum ar fi dansat pe melodia unui cutremur.

George Bergeron recunoscu fără ezitare cutremurul, și cum altfel… că de atâtea ori propria-i casă dansase pe aceeași melodie bubuitoare. „Dumnezeule…” spuse George, „Ăsta trebuie să fie Harrison!”

Acest gând îi fu spulberat pe dată de vacarmul unei coliziuni auto care răsună în urechile lui.

Când George putu deschide din nou ochii, fotografia lui Harrison dispăruse de pe ecran. Un Harrison viu, gâfâind, umplu ecranul.

Zăngănitor, clovn, uriaș, Harrison stătea – în centrul studioului. Mânerul rupt al ușii de la studio era încă în mâna lui. Balerine, tehnicieni, muzicieni și crainici îngenuncheară în fața lui, așteptând să moară.

„Eu sunt Împăratul!”, strigă Harrison. „Se aude? Eu sunt Împăratul! Toată lumea trebuie să mi se supună pe dată!” Bătu din picior și studioul se cutremură.

„Așa cum stau aici”, urlă el, „schilod, șchiop, bolnav – sunt un mai mare conducător decât orice om care a trăit vreodată! Acum priviți cum devin ceea ce pot deveni!”

Harrison rupse curelele hamului de handicapat ca pe un șervețel umed, rupse curele garantate să susțină două tone jumate.

Handicapul de fier ruginit purtat în cârcă de Harrison se prăbuși la podea.

Harrison își înfipse apoi degetele sub urechea de oțel a lacătului care îi prindea hamul de pe cap. Bara pocni ca o foaie de țelină. Harrison zdrobi căștile și ochelarii de perete.

Apoi își aruncă bila de cauciuc de pe nas, descoperind chipul unui bărbat care l-ar fi îngrozit pe însuși Thor, zeul tunetului.

„Acum îmi voi alege împărăteasa!”, spuse el, privindu-i de sus pe cei încovrigați pe jos. „Fie ca prima femeie care va îndrăzni să se ridice în picioare să-și primească jumătatea și tronul!”

Trecu o clipă, apoi o balerină se ridică, legănându-se ca o salcie.

Harrison îi smulse handicapul mintal de la ureche și, cu o delicatețe angelică, o despovără de handicapurile fizice. În cele din urmă, îi îndepărtă masca.

Era orbitor de frumoasă.

„Acum – spuse Harrison, luând-o de mână -, să le arătăm oamenilor ce înseamnă dansul! Muzica!”

spuse el poruncitor.

Muzicienii se cățărară la loc pe scaunele lor, iar Harrison le smulse și lor handicapurile. „Cântați cât puteți de bine”, le-a spus el, „și fac din voi baroni, duci și conți.”

Muzica începu. La început a fost ca-ndeobște – ieftină, prostească, falsă. Dar Harrison smulse doi muzicieni de pe scaunele lor, îi scutură în aer ca pe niște baghete de dirijor, fredonând melodia așa cum i-ar fi plăcut. Îi trânti înapoi pe scaune.

Muzica începu din nou și suna mult mai bine.

Harrison și împărăteasa lui se mulțumiră să asculte muzica pentru o vreme – o ascultau cu aer grav, ca și cum și-ar fi sincronizat bătăile inimii cu ea.

Se ridicară apoi pe vârfuri.

Harrison își așeză mâinile lui mari pe mijlocelul fetei, făcând-o să simtă lipsa de greutate care avea să fie, în curând, a ei.

Și apoi, într-o explozie de bucurie și grație, se avântară în aer!

Nu doar legile pământului fură abandonate, ci și legile gravitației și ale mișcării, deopotrivă.

S-au rostogolit, s-au învârtit, s-au rotit, s-au avântat în văzduh, au făcut giumbușlucuri, zburdând și răsucindu-se prin aer.

Au sărit ca niște căprioare pe lună.

Tavanul studioului era înalt de 30 de metri, dar fiecare salt îi aducea pe dansatori mai aproape de el.

Era clar că voiau să atingă tavanul. Și l-au atins.

Și apoi, anulând gravitația cu dragoste și voință pură, rămaseră suspendați…în aer la câțiva centimetri sub tavan, și se sărutară pentru o lungă, lungă perioadă de timp.

Tocmai atunci Diana Moon Glampers, handicapator general, intră în studio cu o pușcă de vânătoare cu țeavă dublă, calibru zece. Trase de două ori, iar Împăratul și Împărăteasa muriră înainte chiar de lovi podeaua. Diana Moon Glampers încărcă din nou arma. O îndreptă către muzicieni și le spuse că au zece secunde să-și pună handicapurile la loc.

În acel moment, tubul televizorului familiei Bergeron se stinse.

Hazel se răsuci să comenteze cu George pana de curent. Dar George ieșise în bucătărie să-și ia o cutie de bere.

George se întoarse cu berea, făcu o pauză scuturat de un șoc de handicap. Apoi se așeză din nou. „Ai plâns”, îi spune el lui Hazel.

„Da”, spune ea.

„De ce?”, a spus el.

„Nu-mi mai amintesc”, zice ea. „Ceva foarte trist la televizor”.

„Ce a fost?”, zice el.

„Se învârtejesc toate în mintea mea”, zice Hazel.

„Uită de lucrurile triste”, spune George.

„Asta fac mereu”, zice Hazel.

„Așa, fata mea”, zice George. Apoi făcu o grimasă. În capul lui bubuia un pistol de nituri.

„Iisuse – cred că ăsta a fost din cale afară”, exclamă Hazel.

„Poți să mai spui asta o dată”, zice George.

„Iisuse ”, spuse Hazel, „cred că ăsta a fost din cale afară!”

„Harrison Bergeron” copyright Kurt Vonnegut, Jr. în 1961. Text publicat inițial aici.


Vezi și acest comentariu de Costel Stăvărache:

Scris de
Kurt Vonnegut, Jr.
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?