Un rezumat la The Mystery of Banking de Murray N. Rothbard – partea 1 din 4

Un rezumat la The Mystery of Banking de Murray N. Rothbard – partea 1 din 4

Numbers on metal deposit boxes in a bank
Până vom publica această carte de Murray Rothbard, te invităm să citești analiza extinsă pe care o face Mihai Tănăsuică pe marginea ei.

Introducere

La o prelegere susținută în 2011 în cadrul Mises U, cu tema „Public Finance”, Walter Block, în stilu-i caracteristic, se scuza spunând că, dintr-o perspectivă libertariană, nu prea se poate elabora mult despre finanțele publice.

Ideea de finanțe publice pleacă de la premisa că avem nevoie de guvern pentru a oferi serviciile pe care nu le poate oferi piața, acele eșecuri ale pieței de care se tot vorbește. Cum însă noțiunea de „eșec de piață” este greșită, iar taxarea este o agresiune, orice discuție suplimentară este de prisos.

Cam același lucru ar putea fi rapid concluzionat și în ce privește sistemul monetar reglementat și monopolizat de stat. Activitatea bancară în regim de rezerve fracționare nu respectă dreptul de proprietate privată (singurul drept legitim, celelalte fiind corolare ale acestuia) și este echivalentă cu frauda și delapidarea. Prin urmare, ea trebuie să înceteze. Cum însă un atare răspuns ar da puțină satisfacție publicului larg, mai mult, ar fi văzut ca simplist și radical, devine necesară o analiză în detaliu, praxeologică, a consecințelor economico-sociale ale sistemului bancar etatizat.

Cartea lui Rothbard, apărută în 1983, este printre puținele lucrări pe probleme monetare care pot fi citite cu destulă ușurință de către orice persoană educată. Lasând la o parte ultimele capitole, care propun o citire revizionistă a istoriei activității bancare și îndeosebi a circumstanțelor care au dus la apariția băncilor centrale, esența expansiunii creditului și a manipulării masei monetare printr-o cartelizare a băncilor comerciale, cât și legătura nefastă dintre easy money și dezmățul bugetar, sunt explicate extrem de limpede, concis și într-un limbaj accesibil, fiind la tot pasul introduse exemple pentru fixarea cât mai pună a principiilor fundamentale.

Părerea lui Rothbard, împărtășită de economiștii tradiției austro-libertariene, este că problemele monetare sunt poate cel mai puțin înțelese de către publicul larg, dată fiind starea controverselor din interiorul științei economice. Așadar, titlul nu este întâmplător: activitatea bancară este învăluită într-o aură de mister, care necesită o minimă inițiere pentru a fi străpunsă. Avem de-a face, deci, cu o introducere în problemele monetare, care dorește să clădească fundația pentru cititor, rămânând în sarcina acestuia să adauge următoarele niveluri prin lecturi suplimentare.

Lucrarea de față este un rezumat al The Mystery of Banking, putând fi folosită ca introducere pentru a culege de ici, de colo câteva dintre ideile importante. Desigur, dorința noastră este stârnirea curiozității cititorului îndeajuns pentru a se angaja în lectura cărții.

Am împărțit cartea în trei, plecând de la primele capitole în care Rothbard descrie apariția monedei și legile pieței în legătură cu aceasta. Urmează capitolele mai tehnice despre activitatea bancară în context de concurență liberă și în regim de rezerve fracționare. Ultima parte (unde, din rațiuni de spațiu, am sintetizat la maxim) cuprinde o istorie bancară, văzută în lumina teoriei expuse în primele 2 părți, cu aplecare pe situațiile din SUA și Marea Britanie.

Partea întâi – capitolele I-V

Rothbard începe prin a recapitula teoria mengeriană a apariției banilor, modul în care are loc trecerea de la schimbul direct la schimbul indirect.

Într-o comunitate cu o economie primitivă, schimburile, în măsura în care au loc, sunt schimburi directe, de barter, adică bunurile sunt evaluate direct prin prisma valorii de utilizare (a utilității în consum). Schimburile directe se lovesc rapid de două limitări severe: absența dublei coincidențe a nevoilor și indivizibilitatea. Prima presupune că situațiile în care un individ va găsi un partener de schimb care să prefere exact bunul oferit, în cantitatea oferită, și să ofere la rându-i bunul cerut, exact în cantitatea cerută (adică să apară o coincidență a nevoilor celor doi, fiecare evaluând ce are celălalt mai mult decât propriul bun oferit în schimb), sunt rarisime.

Un exemplu des folosit de Rothbard este cel al unui profesor de economie, care, dorind să-și cumpere un sandviș într-o pauză de lucru, ar trebui să găsească un vânzător dispus să asculte 10 minute de teorie economică în schimbul gustării. Șansele ca schimbul să se realizeze sunt infime. Așadar, într-o asemenea comunitate, fără monedă, schimburile directe vor fi ocazionale și vor implica puține bunuri, iar diviziunea muncii nu va fi deloc intensivă.

A doua problemă a schimburilor de tip barter o reprezintă indivizibilitatea (sau diferitele grade de divizibilitate ale bunurilor). Există bunuri care sunt relativ divizibile: grâul, laptele, făina, etc., dar și bunuri puțin divizibile sau indivizibile (nu pot fi sparte în subunități fără a-și pierde valoarea totală): de pildă o casă este indivizibilă; nu se poate oferi la schimb 1/20 dintr-o construcție pentru achiziționarea unui televizor (sau, dacă se poate, cazurile sunt rarisime).

Din fericire, este în natura lucrurilor ca aceste dificultăți să poată fi depășite. Indivizii realizează, treptat, că există anumite bunuri care au, dincolo de o valoare de utilizare directă, și o valoare de schimb. Cu alte cuvinte, ele sunt cerute pe o scară largă în comunitate și sunt foarte „vandabile”. Oamenii le cumpără nu pentru a le consuma direct, ci pentru a le oferi la schimb mai departe pentru alte bunuri, care vor fi consumate în final.

Aceste bunuri, selectate în mod conștient de indivizi pe piață, se numesc medii / mijloace de schimb. Ele au anumite proprietăți care le fac potrivite pentru funcția pe care o îndeplinesc (a se vedea I.3), iar când un asemenea mijloc de schimb devine general acceptat într-o anumită arie geografică sau chiar la nivel global, el este denumit monedă sau bani.

Este de asemenea important de reținut că toate aceste monede-marfă, rezultate din schimburile de pe piață, prin tranziția de la o valoare de utilizare la o valoare de schimb (neînsemnând că un anume bun, odată devenit monedă, trebuie numaidecât să-și piardă și utilizarea directă în consum sau producție), au avut denumiri care însemnau o anumită greutate.[1] Lira sterlină însemna 1 livră de argint; dolarul era 1 uncie de argint; leul a reprezentat inițial moneda de 5 grame de argint, etc. Înseamnă că raportul de schimb între toate aceste monede este unul fix, deoarece raportul greutăților este fix. O livră înseamnă 16 uncii, deci 1 Liră va fi echivalentul a 16 dolari.

Prețurile

După ce am stabilit ce sunt banii și cum apar aceștia, trebuie să înțelegem care sunt forțele care determină prețurile și ce rol au banii în formarea acestora. Reținem scopul cu care pleacă la drum Rothbard: să explice cauzele inflației cronice, iar pentru aceasta trebuie să explicăm înainte de toate prețurile.

Știm că prețul unui bun este dat de întâlnirea cererii cu oferta. Un preț mai mare va atrage după sine, ceteris paribus, o cerere mai mică și viceversa. Tot așa, un preț mai mare va atrage după sine, ceteris paribus, o ofertă mai mare și viceversa. Prețul de echilibru este cel la care cererea este egală cu oferta.

Orice modificare în sus, va elimina cumpărătorul marginal de pe piață, iar orice modificare în jos, va elimina de pe piață ofertantul marginal. În barter aceste forțe duc la formarea unei constelații de prețuri relative, fiecare bun având o putere de cumpărare exprimată în cantitățile din toate celelalte bunuri pe care le poate primi în schimb.

Am spus că prețurile bunurilor sunt determinate de cerere și ofertă. Dar ce înseamnă asta mai exact?

Știm că fiecare om acționează, adică utilizează mijloace pentru a atinge scopuri. Aceste scopuri sunt ordonate într-o ierarhie, iar importanța lor se traduce în importanța mijloacelor avute în vedere pentru atingerea scopurilor. Orice individ își satisface în primul rând cele mai urgente nevoi. Astfel, prima unitate dintr-un bun este alocată către cea mai urgentă nevoie; a doua unitate către nevoia imediat următoare etc.

Aceasta este legea utilității marginale descrescânde. Ea stă la baza formării cererii pentru orice bun și dă forma bine-cunoscută a curbei cererii, având pantă negativă. Deci, cu cât poziția în ierarhie a nevoii către care este alocată o unitate dintr-o resursă (unitatea marginală) este mai jos, sau cu cât este mai puțin urgentă nevoia satisfăcută de o unitate suplimentară dintr-un bun, cu atât prețul pe care va fi dispus individul să-l plătească pentru acea unitate suplimentară va fi mai mic.

Același lucru este valabil și pentru bani: cererea de bani se formează pe baza utilității marginale a fiecărei unități monetare suplimentare. Există o singură diferență interesantă în cazul banilor, anume că utilitatea marginală a unității monetare nu este dată, ca în cazul celorlalte bunuri, de valoarea de utilizare directă (banii nu sunt consumați direct), ci de puterea de cumpărare, adică de bunurile pe care le poate cumpăra o unitate monetară suplimentară.

Are loc aici o evaluare indirectă a utilității banilor. Explicația aceasta a ridicat obiecția circularității, rezolvată de Mises prin teorema regresiei. Bref, Mises a argumentat că explicarea utilității marginale pe baza puterii de cumpărare a monedei nu constituie o regresie ad infinitum, ci doar până la momentul trecerii de la schimb direct la schimb indirect, adică până în momentul în care bunul folosit ca monedă, face trecerea de la o valoare strict de utilizare la o valoare de schimb.

Puterea de cumpărare a banilor

Presupunând o masă monetară fixă, orice modificare a cererii pentru un bun, în sus sau în jos, presupune o modificare simultană și de sens opus pentru alte bunuri (există un cost de oportunitate). Cererea nu poate crește simultan pentru toate bunurile (sau nu poate crește în același ritm). Pentru a cheltui mai mult într-o anumită direcție, este nevoie de economisire sau abținere de la alte cheltuieli, în alte direcții. Banii, fiind și ei unul dintre numeroasele bunuri pentru care se formează o cerere, intră și ei în calculul de oportunitate al indivizilor. Pentru a crește cererea de bani, este nevoie ca cererea pentru bunuri să scadă și viceversa.

Deși întâmpină dificultăți practice și conceptuale, Rothbard admite că putem teoretiza un nivel general al prețurilor, care să ne permită o analiză la nivel „macro” în aceiași termeni de cerere și oferă. Definim astfel prețul sau putererea de cumpărare a unei unități monetare (PPM – Purchasing Power of Money) ca fiind inversul „nivelului general” al prețurilor. Sau PPM = 1 / P.

Dacă prețul unei pâini este 1 leu, reversul este că prețul unui leu (sau PPM a unui leu) este o pâine. Evident, obiecția că se pot construi tot atâtea PPM-uri câți indivizi sunt, este într-o mare măsură validă. În definitiv, contează coșul de produse preferat de fiecare individ în parte, iar orice stabilire a unui coș fix, cu pretenția de obiectivitate în determinarea puterii de cumpărare, nu poate fi decât arbitrară. În cele ce urmează vom face, ca și Rothbard, abstracție de aceste dificultăți teoretice.

Odată stabilit nivelul prețurilor și puterea de cumpărare ca inversul acestuia, devin evidente câteva observații.

În primul rând, cum am spus anterior, PPM nu este altceva decât prețul unei unități monetare. Prin urmare, tot ce știm despre prețuri se aplică și la PPM. Modificările PPM (ca și în cazul prețurilor celorlalte bunuri), apar ca urmare a modificărilor, fie în cererea de bani, fie în oferta de bani, fie în amândouă.

Pe graficul de mai sus putem vedea toate cele patru cazuri. În primul caz, pornind de la echilibrul format între D0 și M0, presupunem o creștere a cererii de bani la D1 (masa monetară, M0, rămânând constantă). Se observă ușor cum PPM crește, explicația fiind că, datorită creșterii cererii de bani, ceteris paribus, prețurile scad (oamenii preferă banii în locul bunurilor, adică curbele cererii pentru celălalte bunuri se mută în stânga și in jos), iar PPM fiind inversul prețurilor, aceasta va crește.

În cazul al doilea, cererea de bani scade de la D0 la D2. Aici avem exact opusul primului caz – PPM scade, deoarece cresc prețurile (oamenii vor să scape de bani, cheltuie mai mult, curbele cererii pentru celelalte bunuri se mută în sus și spre dreapta). Aceste două cazuri reprezintă modificările pe partea cererii.

Cel de-al treilea caz presupune o creștere a masei monetare de la M0 la M1. PPM va scădea deoarece creșterea masei monetare înseamnă că există un excedent de dețineri monetare. Din nou, oamenii doresc să cheltuie dețineri monetare în exces, iar curbele cererii celorlalte bunuri se mută în sus și înspre dreapta, ducând la o creștere a nivelului prețurilor.

În fine, cazul al patrulea (destul de rar în viața reală), când oferta de bani se contractă de la M0 la M2, PPM va crește, deoarece va exista un deficit de dețineri monetare. Indivizii vor încerca să-și sporească deținerile monetare prin abținerea de la consum și economisiri, iar curbele cererii pentru celelalte bunuri se vor mută în jos și înspre stânga.

Oferta de bani

În ce privește oferta de bani, este necesar să spunem câteva cuvinte. În primul rând, oferta de bani este egală cu stocul total de bani de la un moment dat.

S-a pus însă problema care ar trebui să fie masa monetară optimă. Rothbard remarcă drept curios faptul că aceasta întrebare se pune cu precădere raportat la masa monetară. Sunt mai rare cazurile când cineva întreabă care ar trebui să fie stocul optim de pantofi, stocul optim de mașini, etc. (deși, cu cât planificarea de stat capătă din ce în ce mai multă plauzibilitate, aceste întrebări sunt puse fără dar și poate).

Explicațiile de mai sus privind forțele pieței care restabilesc echilibrul, după modificări ale cererii de bani, prin flexibilitatea prețurilor, ne arată că orice masă monetară este adecvată pentru realizarea schimburilor (atâta vreme cât unitatea monetară este îndeajuns de divizibilă pentru a acomoda tranzacțiile de toate mărimile).

Creșterea sau contracția masei monetare nu aduc nici un beneficiu social sau economic. Aceasta este o particularitate a banilor. Ne dorim ca numărul celorlalte bunuri, de consum sau de capital, să crească pe cât de mult posibil, deoarece mai multe bunuri înseamnă mai mult consum și mai multe nevoi satisfăcute. Pe de altă parte, o dublare a masei monetare va duce, în cel mai bun caz, la o dublare a prețurilor și nimic mai mult.

Așa stând lucrurile, s-ar putea ridica următoarea obiecție: dacă într-adevăr creșterea masei monetare nu are beneficii economico-sociale, fiind chiar dăunătoare (vom vedea mai jos), cum rămâne cu industria extractivă de aur (presupunem că încă suntem în situația cu monedă marfă 100%)?

Aceasta se adaugă, chiar dacă într-un ritm lent, la masa monetară. Înseamnă că este dăunătoare? Rothbard dă un răspuns ușor evaziv la pagina 48. El afirmă că, chiar dacă nu există beneficii monetare ale extracției de aur, există totuși beneficii non-monetare, industriale, de consum. Găsim acest răspuns nesatisfăcător din următorul motiv: dacă mărimea masei monetare este irelevantă pentru funcția de schimb a banilor, iar industria extractivă este ancorată în structura prețurilor de piață, funcționând în condiții de concurență liberă și diviziune a muncii, înseamnă că, atâta vreme cât activitatea extractivă rămâne profitabilă (veniturile sunt mai mari decât costurile), putem spune că ea contribuie la determinarea acelei mase optime de către piață.

Nu există nicio altă metodă compatibilă cu piața liberă de determinare a masei monetare, oricare ar fi aceea. Tocmai de asta nu avem motive să afirmăm că aportul suplimentar de aur generat de industria extractivă este nociv, dacă profiturile se mențin.

Spre deosebire de activitatea frauduloasă a băncilor în context de rezerve fracționare, extragerea aurului nu este decât o activitate economică precum oricare alta, supusă acelorași legi și constrângeri, și nu există motive teoretice care să ducă spre ideea unei profitabilități diferite față de alte activități economice.

Cererea de bani

De cealaltă parte, cererea de bani este și ea influențată de anumiți factori. În primul rând, o producție sporită de bunuri și servicii duce la creșterea cererii de bani. Sunt mai multe bunuri care „se luptă” pentru fiecare unitate monetară. Tendința va fi una de scădere treptată a prețurilor, iar aceasta a fost, în bună măsură, evoluția istorică, pe fondul unei monede relativ stabile, exceptând perioadele de război (când, din nefericire, are loc o distrugere masivă de capital).

Un alt factor, pe care nu vom insista, este frecvența încasărilor. Cu cât un individ este plătit mai rar (o dată la șase luni, comparativ cu o dată pe lună), ceteris paribus, cu atât vor fi mai mari deținerile sale monetare.

Un al treilea element este performanța sistemelor de decontare și compensare (așa-numitele clearing systems). Cu cât acestea sunt mai răspândite și mai avansate, cu atât nevoia de dețineri monetare scade.

Ultimul factor este încrederea în monedă și așteptările inflaționiste ale publicului. Cele două sunt în mare măsură legate, iar o prăbușire a încrederii (sau așteptări hiperinflaționiste) înseamnă și o prăbușire a cererii pentru moneda respectivă, putând duce la disoluția acesteia și fuga în bunuri (crack-up boom).

Pentru a încheia prima parte, vom trage câteva concluzii. Așa cum am arătat mai sus, flexibilitatea prețurilor face ca orice masă monetară să fie adecvată pentru realizarea schimburilor și pentru acomodarea modificărilor în cererea de bani. Evident, presupunând că această flexibilitate este permisă și că nu există intervenții guvernamentale care îngheață prețurile sau le fixează la niveluri diferite de cele ale pieței. Totodată, am văzut că nu avem elemente semnificative pe partea cererii care să ne conducă spre concluzia că sunt determinante în inflația cronică. Rezultă că aceste cauze trebuie căutate pe partea ofertei de bani. Oferta de bani, așa cum am văzut, în absența unor intervenții exogene, este relativ stabilă, neexistând fenomene care să ducă la o modificare importantă a acesteia, decât per accidens.

Ne interesează oferta de bani (sau masa monetară) – și inflația cauzată de creșterea acesteia – pentru mai multe motive, dintre care efectele redistributive (efectele Cantillon) și rolul unui anumit tip de expansiune monetară (prin creditul bancar) în generarea ciclului de afaceri.

Note:

  1. Este adevărat că în istorie au existat numeroase bunuri folosite ca bani sau mijloace de schimb. Treptat însă, cele care au trecut „testul timpului” au fost aurul și argintul (și, ocazional, alte metale pentru subdiviziuni).

Vezi și partea a 2-a.

Scris de
Mihai Tănăsuică
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!