Explicaţii hayekiene la problema ostilităţii faţă de comerţ şi comercianţi
În lucrarea The Fatal Conceit (1988), Friedrich Hayek oferă câteva explicaţii interesante la atitudinea relativ ostilă, în general, faţă de comerţ şi comercianţi. În esenţă, aceştia n-au avut parte de o atitudine favorabilă de-alungul istoriei dintr-un motiv legat de misteriozitatea şi necunoaşterea legilor care guvernează fenomenul comercial. Sau chiar o anumită teamă de aceste legi.
15. O strategie pentru libertate
Iată-ne, aşadar, în posesia noului liberalism: un corp al adevărului, al teoriei sănătoase, aplicabil problemelor noastre politice. Dar, acum, că suntem în posesia adevărului, cum putem obţine victoria? Ne confruntăm cu marea problemă strategică pe care au avut-o toate crezurile „radicale” de-a lungul istoriei: cum putem ajunge de aici, acolo? Din lumea noastră imperfectă, plină de etatism, la marele ţel al libertăţii.
14. Războiul şi politica externă
Mulţi liberali nu se simt în largul lor în chestiuni de politică externă şi preferă să îşi dedice energiile fie problemelor fundamentale de teorie liberală, fie unor griji „interne”, precum piaţa liberă sau privatizarea serviciilor poştale şi a celor de salubritate. Totuşi, atacarea războiului sau a politicii externe războinice este de o importanţă crucială pentru liberali, din două motive importante.
Prefaţă la Acţiunea Umană
Pentru cei care vor să îşi asume riscuri împreună cu prefaţatorul, propunem următorul plan de bătaie: (1) mai întâi vom prezenta pe scurt biografia autorului, urmată de o trecere în revistă (de asemenea foarte succintă) a principalelor opere şi teme atinse; (2) apoi vom încerca să prezentăm esenţa viziunii economice misesiene, aşa cum transpare şi din (mai ales din) Acţiunea umană, rezumând-o la o formulă cât mai scurtă cu putinţă, pe care totuşi o vom comenta; (3) în ultima parte vom prezenta un mini ghid de lectură aplicat concret pe structura şi conţinutul tratatului misesian.
13. Conservare, ecologie şi creştere
Problema reală este căpuşarea investirii productive a capitalului prin taxe, restricţii şi contracte guvernamentale cu care se risipesc banii publici, inclusiv pe proiecte falimentare din domeniul militar sau spaţial. Mai mult, oamenii de ştiinţă şi inginerii, care sunt o resursă tehnică preţioasă, sunt din ce în ce mai intens deturnaţi către stat, în loc să folosească producţiei de bunuri de consum „civile”. Avem nevoie ca statul să se dea la o parte, să-şi înlăture incubul taxării şi cheltuielilor din economie şi să permită ca resursele productive şi tehnice să fie din nou direcţionate pe de-a-ntregul către creşterea bunăstării maselor de consumatori. Ne trebuie creştere, niveluri de trai mai înalte şi tehnologia şi înzestrarea cu bunuri de capital care satisfac nevoile şi cerinţele consumatorilor; dar nu putem obţine aceste lucruri decât înlăturând incubul etatismului şi permiţând energiilor tuturor oamenilor să se exprime liber în economia pieţei libere.
Rising Inequality and Slowing Productivity Have a Common Driver: Government Intervention
Starting with Thomas Piketty and moving to more moderate positions, such as those held by the OECD, a growing chorus of alarmist voices decries the rising economic inequality in the Western world and especially in the United States. Surprisingly enough, the same mainstream analysts complain about the anaemic growth of labour productivity without seeing the correct link between the two.
Despre rolul esenţial al capitalului străin pentru economiile emergente
Sub acest titlu care aparţine editorului, vă oferim un extras din capitolul XVIII al tratatului Acţiunea umană. Subliniază necesitatea unor fundamente ideologice pentru acceptarea investiţiilor străine, istoria şi importanţa capitalului străin pentru economiile subdezvoltate sau emergente. De asemenea, ilustrează consecinţele sumbre ale retragerii capitalului străin şi ale fugii celui autohton spre economii mai primitoare. Îl postăm astăzi în lumina atacaurilor pe care guvernul plănuieşte să le dea capitalului (preponderent străin) şi economiei de piaţă a României.
11. Sectorul public, II: Şoselele şi străzile
Cum ar arăta un sistem raţional de preţuri, un sistem instituit de proprietarii de drumuri private? În primul rând, autostrăzile ar introduce plăţi, în special în puncte convenabile precum intrările în oraşe, sau la poduri şi tunele, dar nu aşa cum se practică acum. Preţurile ar fi mult mai mari la orele de vârf (de exemplu, în duminicile de vară) decât la orele mai libere. Pe o piaţă liberă, cererea mai mare la orele de vârf ar duce la o creştere a preţului până la nivelul descongestionării şi stabilirii unei circulaţii normale. Dar – ar putea întreba cititorii – oamenii nu trebuie să ajungă la lucru? Sigur, dar nu trebuie să ajungă în propriile lor maşini. Unii navetişti ar renunţa cu totul şi s-ar muta înapoi în oraş; alţii ar adopta soluţii de folosire în comun a maşinilor; iar alţii ar folosi autobuzele şi trenurile. Astfel, utilizarea drumurilor la ore de vârf ar fi rezervată acelora care sunt cei mai dornici să plătească preţul de piaţă. Alţii, de asemenea, vor încerca să-şi adapteze orele de lucru astfel încât să vină şi să plece eşalonat. Şi călătorii de week-end vor şofa mai puţin sau îşi vor eşalona cursele. În fine, profiturile crescute obţinute pentru poduri şi tunele, de exemplu, vor stimula firmele private să construiască mai multe astfel de utilităţi. Construcţia de drumuri va fi guvernată nu de lupta pentru subvenţii a grupurilor de presiune, ci de cererea eficientă şi calculele de cost specifice pieţei.
Eroarea „sectorului public”
Am auzit multe lucruri în ultimii ani despre „sectorul public” şi discuţii solemne în toată ţara dacă sectorul public trebuie crescut sau nu vis-à-vis de „sectorul privat”. Însăşi terminologia evocă ştiinţa pură şi, fireşte, emerge din lumea presupus ştiinţifică, chiar dacă mai degrabă neşlefuită, a „statisticii venitului naţional”. Dar cu greu conceptul e neutru valoric, wertfrei; de fapt, e plin de consecinţe grave şi problematice.
Vrem spitale, nu catedrale?
„Biserica a contribuit cu doi lei la fiecare 10 lei investiţi în noua Catedrală” – titlul unui articol apărut zilele trecute în presă, menit mai curând să încurce decât să clarifice şi folosit în mod vădit pentru a confirma prejudecăţile multor români (mizând probabil că nu vor trece mai departe la lecturarea textului) cu privire la cler, şi anume: Biserica este principalul spoliator (sau spoliatorul nelegitim?), nu statul. În text, aflăm că, de fapt, 80% din cheltuieli au fost suportate prin finanţare de la bugetele central şi locale, cât şi din donaţiile (private) ale credincioşilor. Acum, deşi suntem de acord că Biserica nu ar trebui să primească finanţare sub nici o formă de la stat, sunt totuşi interesante presupoziţiile subiacente din articol şi, credem noi, din mintea multor oameni din România, cu precădere a celor ce fac parte din categoria „tinerilor frumoşi şi liberi”.
