Poziţia misesiană nu ne poate ajuta decât să evităm câteva erori elementare,
observa la un moment dat profesorul Hans-Hermann Hoppe. Păstrând în minte acest
avertisment, Teoria socialismului şi a capitalismului este indispensabilă
pentru toţi cei care încearcă să contureze o alternativă viabilă la actuala
confuzie post-sovietică. Alături de inegalabilul pamflet monetar al lui Murray
Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, lucrarea poate constitui
introducerea ideală, pentru această parte a lumii, la contribuţiile Şcolii austriece
în domeniile dreptului si al economiei. Cititorii familiarizaţi cu marxismul
vor fi atraşi de profuzimea critică a teoriei comparate a sistemelor socialiste
pe care o propune aici profesorul Hoppe, teorie care, în parte, reflectă şi
experienţele sale academice timpurii, sub îndrumarea lui J. Habermas, corifeul
Şcolii de la Frankfurt. „Austriecii” vor aprecia, în paginile dedicate problemelor
monopolului şi a bunurilor publice, întrebuinţarea nuanţată a subiectivismului
economic si robusteţea accentului pus pe aplicabilitatea rezultatelor la condiţiile
lumii reale.
Pe frontul etic şi epistemologic, nici unui cititor nu-i va scăpa întrebuinţarea
sistematică de către profesorul Hoppe a argumentului contradicţiei performative,
numit de M. Rothbard şi „principiul bumerangului” (cu o sintagmă împrumutată
dintr-o lucrare dedicată de R. P. Philips filosofiei tomiste moderne), pentru
a indica faptul că anumite propoziţii nu pot fi „îndepărtate” pe cale argumentativă,
deoarece ele „revin” la noi, sub formă de presupoziţii inconturnabile, implicate
în însuşi actul argumentării. Acest principiu serveşte la sublinierea modului
în care raţionalismul misesian este valid, în vreme ce empirismul este o eroare
auto-dizolvantă, transformată în pavăza intelectuală a relativismului cognitiv
şi a ingineriei sociale.
Aplicat cu atenţie la presupoziţia curentă că întelegerile bilaterale paşnice
atinse prin argumentaţie şi conflictul violent se exclud mutual, că distincţia
între dialog paşnic si război este într-adevăr universal valabilă (aşa cum presupunea,
de pildă, Papa Ioan Paul al II-lea, când afirma: „Speranţa mea fierbinte este
ca liderii şi învăţătorii religioşi musulmani şi creştini să îndrume marile
noastre comunităţi religioase astfel încât ele să se angajeze în dialog respectuos
şi să nu mai apară niciodată ca nişte comunităţi aflate în conflict”), principiul
bumerangului consolidează concluzia intuitiv plauzibilă conform căreia orice
aşa-zisă etică socialistă nu este în realitate câtuşi de puţin o etică, ci numai
un zgomot auto-contradictoriu, destinat să camufleze acte brutale de exploatare
si de tulburare a ordinii fireşti.