Teoria socialismului şi a capitalismului

Poziţia misesiană nu ne poate ajuta decât să evităm câteva erori elementare, observa la un moment dat profesorul Hans-Hermann Hoppe. Păstrând în minte acest avertisment, Teoria socialismului şi a capitalismului este indispensabilă pentru toţi cei care încearcă să contureze o alternativă viabilă la actuala confuzie post-sovietică. Alături de inegalabilul pamflet monetar al lui Murray Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, lucrarea poate constitui introducerea ideală, pentru această parte a lumii, la contribuţiile Şcolii austriece în domeniile dreptului si al economiei. Cititorii familiarizaţi cu marxismul vor fi atraşi de profuzimea critică a teoriei comparate a sistemelor socialiste pe care o propune aici profesorul Hoppe, teorie care, în parte, reflectă şi experienţele sale academice timpurii, sub îndrumarea lui J. Habermas, corifeul Şcolii de la Frankfurt. „Austriecii” vor aprecia, în paginile dedicate problemelor monopolului şi a bunurilor publice, întrebuinţarea nuanţată a subiectivismului economic si robusteţea accentului pus pe aplicabilitatea rezultatelor la condiţiile lumii reale.

Pe frontul etic şi epistemologic, nici unui cititor nu-i va scăpa întrebuinţarea sistematică de către profesorul Hoppe a argumentului contradicţiei performative, numit de M. Rothbard şi „principiul bumerangului” (cu o sintagmă împrumutată dintr-o lucrare dedicată de R. P. Philips filosofiei tomiste moderne), pentru a indica faptul că anumite propoziţii nu pot fi „îndepărtate” pe cale argumentativă, deoarece ele „revin” la noi, sub formă de presupoziţii inconturnabile, implicate în însuşi actul argumentării. Acest principiu serveşte la sublinierea modului în care raţionalismul misesian este valid, în vreme ce empirismul este o eroare auto-dizolvantă, transformată în pavăza intelectuală a relativismului cognitiv şi a ingineriei sociale.

Aplicat cu atenţie la presupoziţia curentă că întelegerile bilaterale paşnice atinse prin argumentaţie şi conflictul violent se exclud mutual, că distincţia între dialog paşnic si război este într-adevăr universal valabilă (aşa cum presupunea, de pildă, Papa Ioan Paul al II-lea, când afirma: „Speranţa mea fierbinte este ca liderii şi învăţătorii religioşi musulmani şi creştini să îndrume marile noastre comunităţi religioase astfel încât ele să se angajeze în dialog respectuos şi să nu mai apară niciodată ca nişte comunităţi aflate în conflict”), principiul bumerangului consolidează concluzia intuitiv plauzibilă conform căreia orice aşa-zisă etică socialistă nu este în realitate câtuşi de puţin o etică, ci numai un zgomot auto-contradictoriu, destinat să camufleze acte brutale de exploatare si de tulburare a ordinii fireşti.