În precedentul capitol am analizat versiunea marxistă ortodoxă a socialismului -socialismul în stil rus, așa cum a fost ea numită- și am explicat efectele ei asupra procesului de producție și asupra structurii morale a societății. Am continuat prin a arăta că pauperizarea relativă, consecință teoretic previzibilă a socializării, se dovedește a fi atât de puternică încât, de fapt, o politică de socializare a mijloacelor de producție nu ar putea fi niciodată dusă până la capătul ei logic, anume socializarea tuturor factorilor de producție, fără a cauza un dezastru economic imediat. Într-adevăr, mai devreme sau mai târziu, în toate instanțierile reale ale socialismului marxist a fost necesară reintroducerea unor elemente ale proprietății private asupra mijloacelor de producție, pentru a preveni sau a depăși falimentul evident. Totuși, nici chiar socialismul moderat, “de piață”, nu poate împiedica o sărăcire relativă a populației, dacă ideea producției socializate nu este abandonată în întregime, odată pentru totdeauna.
Mai mult decât orice argument teoretic, experiența dezamăgitoare a socialismului de tip rus a fost cea care a dus la declinul constant al popularității socialismului marxist ortodox și care a impulsionat apariția și dezvoltarea socialismului modern de tip social-democrat, de care ne vom ocupa în acest capitol. Fără îndoială, ambele tipuri de socialism derivă din aceleași surse ideologice. [1] Ambele au o motivație egalitaristă, cel puțin în teorie, [2] și împărtășesc în esență același țel final: abolirea capitalismului ca sistem social bazat pe proprietatea privată și formarea unei noi societăți, caracterizată printr-o solidaritate frățească și prin eradicarea rarității bunurilor; o societate în care fiecare este retribuit “după nevoile sale”. Totuși, chiar de la începuturile mișcării socialiste, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, au existat idei divergente privitoare la metodele cele mai adecvate pentru atingerea acestui țel. Deși în general a existat un acord cu privire la necesitatea socializării mijloacelor de producție, s-au exprimat întotdeauna opinii divergente privitoare la maniera de acțiune. Pe de o parte, au existat în interiorul mișcării socialiste apărători ai unui curs revoluționar al acțiunii. Ei susțineau, pentru stabilizarea noii ordini, răsturnarea violentă a guvernelor existente, exproprierea completă a tuturor capitaliștilor dintr-o lovitură și dictatura temporară (adică până când raritatea ar fi fost, conform promisiunilor, eradicată) a proletariatului, adică a celor care nu erau capitaliști și care trebuiau să-și vândă munca. Pe de altă parte, au existat reformiștii care susțineau o abordare gradualistă. Raționamentul lor era că, prin lărgirea dreptului de vot, și în ultimă instanță printr-un sistem al sufragiului universal, victoria socialismului ar putea fi obținută prin acțiune democratică, parlamentară. Acest lucru s-ar întâmpla deoarece capitalismul, conform doctrinei socialiste comune, ar produce o tendință de proletarizare a societății, adică o tendință ca tot mai puțini oameni să muncească pentru sine, și ca tot mai mulți să fie angajații altora. În conformitate cu credința socialistă comună, această tendință ar produce la rândul ei o conștiință proletară de clasă tot mai uniformă care, la rândul ei, ar conduce la o răsturnare radicală a opiniei votanților în favoarea partidului socialist. și, credeau ei, cum această strategie era mult mai apropiată opiniei publice (mult mai atrăgătoare pentru muncitorii în majoritate pașnici și în același timp mult mai puțin terifiantă pentru capitaliști), prin adoptarea ei, succesul final al socialismului ar deveni și mai sigur.
Ambele forțe au coexistat în interiorul mișcării socialiste, deși relația dintre ele era uneori destul de încordată, până la revoluția bolșevică din Rusia, care s-a produs în octombrie 1917. În practică, mișcarea socialistă urmase în general calea reformistă, deși pe terenul dezbaterii ideologice varianta revoluționară [3] fusese dominantă. Evenimentele din Rusia au modificat această stare de lucruri. Cu Lenin în frunte, socialiștii revoluționari și-au realizat pentru întâia oară programul, iar mișcarea socialistă ca întreg a trebuit să adopte o poziție față de experiența rusă. Ca o consecință, mișcarea socialistă s-a divizat în două ramuri, reprezentate de două partide diferite: un partid comunist mai mult sau mai puțin în favoarea evenimentelor din Rusia, și un partid socialist sau social-democrat care manifesta rezerve, sau era împotriva acestora. Totuși, dezbinarea nu a apărut în problema socializării; ambele partide îi erau favorabile. A fost o divizare deschisă în problema schimbării revoluționare sau parlamentar-democratice. Puși în fața experienței reale a revoluției ruse -violența, vărsarea de sânge, practica exproprierilor necontrolate, faptul că mii de noi lideri, foarte adesea cu o reputație îndoielnică sau pur și simplu cu caractere obscure, inferioare, au fost propulsați pe scena politică- social-democrații, în încercarea lor de a câștiga sprijinul public, au simțit că trebuie să-și abandoneze imaginea revoluționară și să devină, nu doar în practică ci și în teorie, un partid vădit reformist și democratic. Chiar și unele partide comuniste occidentale, oricât ar fi fost de atașate unei teorii a schimbării revoluționare, dar având la fel de multă nevoie de susținere publică, au simțit că trebuie să găsească ceva de reproșat, cel puțin modului specific bolșevic de realizare a revoluției. și aceste partide, la rândul lor, au considerat din ce în ce mai mult că este necesar să joace un joc reformist și democratic, chiar dacă numai în practică.
Toțuși, acesta a fost doar primul pas în transformarea mișcării socialiste produsă în urma experienței revoluției ruse. Următorul pas, așa cum am indicat, a fost forțat de experiența întunecată a performanțelor economice sovietice. Indiferent de viziunile lor diferite asupra dezirabilității schimbării revoluționare și la fel de nefamiliarizați sau incapabili sau nedispuși să înțeleagă raționamentele economice abstracte, socialiștii și comuniștii laolaltă au putut încă, într-un soi de lună de miere pe care au simțit că noul experiment ar merita-o, să nutrească cele mai iluzorii speranțe în privința realizărilor economice ale unei politici de socializare. Dar această perioadă nu a putut să dureze la nesfârșit, iar după o vreme faptele au trebuit să fie înfruntate, iar rezultatele evaluate. Pentru orice observator decent și neutru al stării de lucruri, iar mai târziu pentru orice vizitator sau călător atent, a devenit evident că socialismul de tip rus nu însemna mai multă avuție, ci mai degrabă mai puțină și că, mai presus de toate, era vorba despre un sistem care, nevoit să permită chiar și mici insule de formare a capitalului privat, își recunoștea de fapt propria inferioritate economică, chiar dacă numai implicit. Pe măsură ce această experiență a devenit mai pe larg cunoscută, și în particular atunci când, după cel de-al doilea război mondial, experimentul sovietic a fost repetat în țările Europei de Est, producând exact aceleași rezultate și infirmând astfel teza că harababura sovietică se datora doar mentalității asiatice specifice a poporului, partidele socialiste din vest (atât comuniste, cât și social-democrate) au fost forțate, în goana lor după susținerea publică, să-și modifice din nou programele. Comuniștii vedeau acum neajunsuri serioase și în introducerea programului de socializare în Rusia, și cochetau tot mai mult cu ideea unei planificări și a unui proces decizional mai descentralizate, precum și cu ideea socializării parțiale, adică a unei socializări care să atingă doar marile firme și industrii (deși ei nu au abandonat niciodată pe deplin ideea unei producții socializate).[4] Partidele socialiste și social-democrate, pe de altă parte, mai puțin atrase dintru început de modelul rus al socialismului, și prin politica lor hotărât reformist-democratică deja dispuse să accepte compromisuri cum ar fi socializarea parțială, au fost nevoite să recurgă la adaptări suplimentare. Aceste partide, ca reacție la experiența rusă și la cea est-europeană, au renunțat tot mai explicit la noțiunea de producție socializată și au subliniat din ce în ce mai mult ideea că impozitarea și egalizarea veniturilor și, într-o altă mișcare, egalizarea oportunităților, sunt adevărata piatră de temelie a socialismului.
Deși această trecere de la socialismul de tip rus la unul de tip social-democrat a avut și încă mai are loc în toate societățile occidentale, ea nu este pretutindeni la fel de intensă. În mare, dacă luăm în considerare doar cazul Europei, înlocuirea vechiului tip de socialism cu cel nou a fost cu atât mai pronunțată cu cât a fost mai directă și mai imediată experiența socialismului de tip rus pentru populația din țările în care partidele comuniste și socialiste trebuiau să-și găsească susținători și votanți. Dintre toate țările occdentale mari, în Germania de Vest, unde contactul cu acest tip de socialism este cel mai direct și unde milioane de oameni au încă ocazia de a vedea cu proprii lor ochi nenorocirile aduse locuitorilor Germaniei de Est, înlocuirea a fost cea mai completă. Aici, în 1959, social-democrații au adoptat (sau mai degrabă au fost siliți de opinia publică să adopte) un nou program al partidului, din care toate urmele evidente ale trecutului marxist au fost șterse cu grijă, care menționa aproape explicit importanța proprietății private și a piețelor, care vorbea despre socializare doar ca despre o simplă posibilitate, și care în schimb sublinia cu tărie importanța măsurilor redistributive. Aici, suținătorii unei politici de socializare a mijloacelor de producție din interiorul partidului social-democrat au fost de atunci, în mod sistematic, copleșiți ca număr. Și, tot aici, partidele comuniste, chiar și atunci când s-au pronunțat doar în favoarea unei socializări pașnice și parțiale, au devenit insignifiante. [5] În țări mai îndepărtate față de cortina de fier, cum ar fi Franța, Spania, Italia și, de asemenea, Marea Britanie, schimbarea a fost mai puțin dramatică. Cu toate acestea, se poate spune, fără riscul de a greși, că astăzi doar socialismul de tip social-democrat, avându-i ca cei mai tipici reprezentanți pe social-democrații vest-germani, poate pretinde o popularitate largă în occident. De fapt, și în parte datorită influenței Internaționalei Socialiste (asociația partidelor socialiste și social-democrate), se poate spune azi că socialismul de tip social-democrat este una dintre cele mai răspândite ideologii ale timpului nostru, influențând tot mai mult nu doar programele și politicile practice promovate de partidele explicit socialiste (și într-o mai mică măsură pe cele susținute de comuniștii occidentali), ci și pe cele adoptate de grupuri care nici în visele lor cele mai fanteziste nu și-ar spune “socialiste” (cum ar fi grupul democraților “liberali” de pe coasta estică a Statelor Unite). [6] Iar pe terenul politicii internaționale, ideile socialismului social-democrat, și în special ideea unei abordări redistributive a așa-numitului conflict Nord-Sud, au dobândit aproape statutul unei poziții oficiale printre oamenii “bine informați” și “bine intenționați”; este un consens care se întinde cu mult dincolo de cei care se consideră a fi socialiști. [7]
Care sunt trăsăturile centrale ale socialismului de tip social-democrat? Există în esență două astfel de caracteristici. Prima, într-un contrast pozitiv cu socialismul tradițional de tip marxist, este că socialismul social-democrat nu scoate în afara legii proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și chiar acceptă ideea ca toate mijloacele de producție să fie deținute privat -cu excepția doar a educației, a transporturilor și comunicațiilor, a băncilor centrale, a poliției și a tribunalelor. În principiu, fiecare are dreptul de a-și apropria și de a deține în mod privat mijloace de producție, de a le vinde, de a le cumpăra sau de a produce altele noi, de a le da cadou sau de a le închiria altcuiva printr-un aranjament de tip contractual. Dar a doua caracteristică este aceea că nici un proprietar al mijloacelor de producție nu este și proprietarul de drept al întregului venit ce poate fi obținut prin utilizarea lor, și nici unui proprietar nu îi este permis să decidă cât anume din totalul venitului rezultat din producție să aloce pentru consum și cât pentru investiții. În schimb , o parte a venitului rezultat de pe urma producției aparține de drept societății și trebuie să-i fie cedată, pentru a fi apoi redistribuită membrilor săi individuali în conformitate cu anumite idei de egalitate sau de dreptate distributivă. Mai mult, cu toate că părțile din venit care aparțin societății și producătorului pot să fie fixe la un moment dat, ele sunt în principiu flexibile, iar determinarea mărimii lor nu este o decizie a producătorului, ci una care aparține de drept societății. [8]
Văzută din perspectiva teoriei naturale a proprietății (teorie subiacentă capitalismului), adoptarea acestor reguli constituie o încălcare agresivă a drepturilor proprietarului natural. Ar trebui să reamintim faptul că, în această teorie a proprietății, producătorul-utilizator al mijloacelor de producție poate face cu ele orice dorește, iar venitul rezultat de pe urma utilizării lor constituie un venit privat, pe care îl poate folosi, de asemenea, după voie, atâta vreme cât nu modifică integritatea fizică a proprietății altcuiva și cât se bazează exclusiv pe schimburi contractuale. Din punctul de vedere al teoriei naturale a proprietății, nu avem de-a face cu două procese distincte: producerea venitului și apoi, după ce acesta a fost produs, distribuirea sa. Există un singur proces: venitul este distribuit automat prin producerea sa, iar proprietarul său este producătorul. Prin comparație, socialismul în stil social-democrat susține exproprierea parțială a proprietarului natural prin redistribuirea unei părți a venitului obținut din producție în favoarea unor oameni care, indiferent ce alte merite ar avea, cu siguranță că nu au produs venitul în cauză și nici nu au avut vreo revendicare contractuală asupra acestuia. În plus, beneficiarii redistribuirii au dreptul de a determina în mod unilateral (adică fără a fi nevoiți să aștepte consimțământul producătorului afectat), cât de departe poate merge această expropriere parțială.
Din această descriere ar trebui să reiasă clar faptul că, în pofida impresiei pe care socialismul în stil social-democrat intenționează să o creeze publicului, diferența dintre cele două tipuri de socialism nu este una de natură categorică. Mai degrabă, este o chestiune de grad. Desigur, prima regulă menționată pare să deschidă calea pentru o diferență fundamentală, prin aceea că permite existența proprietății private. Dar cea de-a doua regulă permite în principiu exproprierea întregului venit obținut de producător, reducând astfel dreptul său de proprietate la unul pur nominal. Desigur, socialismul în stil social-democrat nu este nevoit să meargă atât de departe, până la a reduce proprietatea privată la una doar cu numele. Și putem admite că, deoarece partea din venit pe care producătorul trebuie să o cedeze societății poate de fapt să fie una destul de moderată, efectul practic poate fi o diferență extraordinară între cele două tipuri de socialism în ceea ce privește performanțele economice. Cu toate acestea, trebuie să observăm că, din punctul de vedere al non-producătorilor, gradul de expropriere a venitului producătorilor este un expedient -ceea ce este suficient pentru a reduce diferența, odată pentru totdeauna, la una doar de grad. Implicațiile pentru producător ale acestui aspect important ar trebui sa fie evidente. Înseamnă că, oricât de mic ar fi nivelul actual de expropriere, eforturile sale productive se desfășoară sub amenințarea continuă că, în viitor, partea din venit care trebuie cedată societății va fi în mod unilateral mărită. Nu este nevoie de prea multe explicații pentru a vedea cum acest lucru sporește riscul, sau costul producției, și prin aceasta contribuie la scăderea ratei investițiilor.
Cu această afirmație, am făcut deja un prim pas în analiza care urmează. Care sunt consecințele economice, în sensul colocvial al termenului, ale adoptării unui sistem al socialismului de tip social-democrat? După tot ceea ce tocmai s-a spus, probabil că nu va mai fi deloc surprinzător să auzim că, cel puțin în privința direcției lor generale, efectele acestui sistem sunt foarte asemănătoare cu cele ale socialismului tradițional de tip marxist. Totuși, în măsura în care socialismul de tip social-democrat se mulțumește cu exproprierea parțială și cu redistribuirea veniturilor producătorilor, câteva dintre efectele de pauperizare ce rezultă în urma unei politici de socializare deplină a mijloacelor de producție pot fi evitate. Atâta vreme cât aceste resurse pot fi încă vândute și cumpărate, este evitată cea mai tipică problemă a unei economii a administratorilor: aceea că nu există prețuri de piață pentru mijloacele de producție, și prin urmare nu sunt posibile nici calculul monetar, nici contabilitatea, ceea ce conduce la alocări defectuoase și la risipirea de resurse rare în utilizări care sunt, în cel mai bun caz, de importanță secundară. În plus, efectul de suprautilizare a mijloacelor de producție este cel puțin atenuat. De asemenea, cum investițiile private și formarea de capital sunt încă posibile (în măsura în care o parte venitului rezultat din producție îi este lăsată producătorului pentru a o folosi după voie), în socialismul de tip social-democrat există, prin comparație, o motivație relativ mai puternică de a munci, de a economisi și de a investi.
În nici un caz, însă, nu pot fi evitate toate efectele de pauperizare. Socialismul de tip social-democrat, oricât de bine ar arăta în comparație cu cel de tip rus, conduce totuși în mod necesar, prin comparație cu ceea ce se întâmplă în capitalism, [9] la o reducere a investițiilor, și deci a avuției viitoare. Luându-i proprietarului-producător o parte oricât de mică a venitului obținut din producție și acordând-o unor persoane care nu au produs venitul în cauză, costurile de producție (care nu se situează niciodată la nivelul zero, deoarece producția, aproprierea și contractarea presupun întotdeauna cel puțin folosirea timpului, care ar putea fi utilizat în alte scopuri, cum ar fi, de exemplu, odihna, distracția sau munca la negru) cresc și, mutatis mutandis, costurile non-producției sau/și ale producției subterane scad, fie și numai cu puțin. În consecință, vor exista relativ mai puțină producție și mai puține investiții chiar dacă, pentru motive ce vor fi discutate în curând, nivelul absolut de producție și de avuție ar putea totuși să crească. Va exista relativ mai mult timp alocat agrementului, mai mult consum, mai multă muncă la negru și, prin urmare, una peste alta, se va produce o relativă sărăcire. Iar această tendință va fi cu atât mai puternică cu cât va fi mai mare partea din venit redistribuită, și cu cât va fi mai mare probabilitatea ca ea să fie mărită în viitor prin decizii unilaterale, non-contractuale, ale societății.
Multă vreme, ideea de departe cea mai populară pentru realizarea țelului general al politicilor socialiste de tip social-democrat a fost aceea de a redistribui venitul monetar prin intermediul impozitului pe venit sau al unui impozit general pe vânzări. O analiză a acestei tehnici va clarifica poziția noastră și va evita unele neînțelegeri și concepții eronate întâlnite frecvent în privința efectului general de sărăcire relativă. Care este efectul economic al introducerii impozitului pe venit sau pe vânzări acolo unde un astfel de impozit nu exista înainte, sau al ridicării nivelului existent de impozitare? [10] În încercarea de a răspunde la această întrebare, voi ignora complicațiile ce rezultă din existența diferitelor moduri posibile de a redistribui banii obținuți din impozite către diferite persoane sau grupuri de persoane –toate aceste subiecte vor fi discutate mai târziu în acest capitol. Aici vom lua însă în considerare doar faptul general, adevărat prin definiție pentru toate sistemele redistributive, că orice redistribuție a banilor impozitați este un transfer de la producătorii de venit monetar și de la destinatarii prin contract ai banilor, către persoane care nu sunt nici producători, nici deținători ai veniturilor monetare contractuale. Introducerea sau mărirea impozitelor implică astfel faptul că venitul monetar obținut din producție este redus pentru producător și mărit pentru persoane aflate în rolul de non-producători sau non-contractanți. Acest lucru modifică costurile relative ale producției pentru venituri monetare față de cele ale non-producției sau ale producției pentru venituri non-monetare. În consecință, în măsura în care această modificare este percepută de către oameni, ei se vor orienta din ce în ce mai mult înspre consum și/sau înspre producția în vederea trocului, reducând în același timp eforturile lor productive pentru obținerea de venituri monetare. În orice caz, cantitatea de bunuri care pot fi cumpărate cu bani va scădea, ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare a banilor va fi mai mică, iar standardul general de viață se va afla în declin.
Împotriva acestui raționament se aduce uneori argumentul că observația empirică arată adesea cum o creștere a nivelului de impozitare este de fapt însoțită de o creștere, și nu o scădere a produsului intern brut (PIB), și că deci raționamentul de mai sus, oricât de plauzibil, trebuie să fie considerat nevalid din punct de vedere empiric. Acest pretins contra-argument indică o simplă neînțelegere: o confuzie între reducerea relativă și cea absolută. În analiza anterioară s-a ajuns la concluzia că efectul unor impozite mai mari este o reducere relativă a producției pentru venituri monetare, adică o reducere în comparație cu nivelul de producție care ar fi fost atins dacă nu s-ar fi modificat nivelul de impozitare. Nu se spune nimic aici cu privire la cantitatea absolută produsă. De fapt, o creștere în termeni absoluți a PIB-ului nu doar că este compatibilă cu analiza noastră, ci poate fi privită ca un fenomen perfect normal în măsura în care sporirea productivității este posibilă și are loc în realitate. Dacă a devenit posibil, printr-o îmbunătățire a tehnologiei de producție, să produci o cantitate mai mare la costuri identice, sau o cantitate identică la costuri reduse, atunci coincidența dintre creșterea impozitelor și sporirea cantității produse nu este deloc surprinzătoare. Dar, fără îndoială, aceasta nu afectează câtuși de puțin validitatea afirmațiilor făcute mai sus cu privire la sărăcirea relativă cauzată de impozitare.
O altă obiecție care se bucură de o oarecare popularitate este aceea că mărirea impozitelor duce la o reducere a veniturilor monetare, și că această reducere sporește utilitatea marginală a banilor în comparație cu cea a altor forme de venit (cum ar fi agrementul) și că, prin urmare, în loc de a slăbi tendința oamenilor de a munci pentru venituri monetare, ea ajută de fapt la întărirea acestei tendințe. Această observație, fără îndoială, este perfect adevărată. Dar este greșit să credem că invalidează cu ceva teza sărăcirii relative. În primul rând, pentru a obține o imagine completă, ar trebui să notăm faptul că prin impozitare nu doar că se reduc veniturile monetare pentru unii oamenii (pentru producători), ci sunt sporite simultan veniturile monetare pentru alții (pentru non-producători) , iar pentru aceștia din urmă utilitatea marginală a banilor, și prin urmare disponibilitatea lor de a munci pentru venituri monetare, vor scădea. Trebuie să mai adăugăm însă ceva, căci până acum impresia ar putea fi că, pur și simplu, impozitarea nu afectează deloc cantitatea totală de bunuri destinate schimbului –deoarece ea reduce utilitatea marginală a veniturilor monetare pentru unii și o mărește pentru alții, cele două efecte anulându-se reciproc. O astfel de impresie ar fi însă greșită. De fapt, această teză ar fi o negare a ceea ce a fost presupus din start: și anume că o creștere a impozitelor, adică o contribuție monetară sporită impusă producătorilor care nu sunt de acord cu acest lucru, a avut loc în realitate și a fost percepută ca atare –și prin urmare ar implica o contradicție logică. Eroarea din opinia că impozitarea este “neutră” în ceea ce privește cantitatea produsă devine intuitiv evidentă imediat ce argumentul este dus până la extrem. S-ar ajunge la afirmația că până și exproprierea completă a întregului venit monetar al producătorilor și transferul lui către un grup de non-producători nu ar schimba cu nimic lucrurile, și că lenea din ce în ce mai mare a non-producătorilor rezultată ca urmare a acestei redistribuiri ar fi compensată în întregime de o poftă din ce în ce mai mare de muncă din partea producătorilor (ceea ce este cu siguranță absurd). Ceea ce se ignoră în acest mod de a raționa este faptul că introducerea impozitării sau o creștere a nivelului existent de impozitare nu doar că implică favorizarea non-producătorilor pe seama producătorilor, ci modifică simultan, pentru ambele categorii, costurile atașate diferitelor metode de a obține un venit monetar sporit. Este acum relativ mai puțin costisitor să obții un venit monetar suplimentar prin mijloace non-productive, adică nu producând efectiv mai multe bunuri, ci participând la procesul de achiziție non-contractuală a unor bunuri deja produse. Chiar dacă producătorii sunt într-adevăr mai motivați să obțină mai mulți bani ca o consecință a măririi impozitului, vor face acest lucru, din ce în ce mai mult, nu prin intensificarea eforturilor lor productive, ci prin metode exploatatoare. Aceasta explică de ce impozitarea nu este, și nici nu poate fi vreodată neutră. Prin impozitarea (sporită) este instituționalizată o nouă structură legală a motivației: una care schimbă costurile relative ale producției pentru venituri monetare și ale non-producției, incluzând aici non-producția în scopuri de agrement și non-producția cu scopul de a obține venituri monetare, precum și costurile producției pentru venituri nemonetare (troc). Iar dacă o astfel de structură diferită a motivației este aplicată uneia și aceleiași populații atunci, în mod necesar, rezultatul va fi o scădere a cantității totale de bunuri produse pentru venituri monetare. [11]
Deși impozitele pe venituri și pe vânzări reprezintă cele mai comune tehnici, ele nu epuizează registrul de metode redistributive al socialismului de tip social-democrat. Indiferent de modul în care sunt redistribuiți banii proveniți din impozite în favoarea indivizilor ce compun o societate dată, și indiferent, de exemplu, în ce măsură este egalizat venitul monetar, atâta vreme cât acești indivizi pot avea (și în fapt au) stiluri de viață diferite, și atâta vreme cât ei alocă în proporții diferite venitul pe care îl realizează pentru consum sau pentru acumularea de avuție privată folosită non-productiv, mai devreme sau mai târziu vor apărea din nou diferențe semnificative între oameni, dacă nu în privința venitului lor monetar, atunci în privința avuției lor private. Și nu ar fi deloc surprinzător ca aceste diferențe să devină din ce în ce mai pronunțate dacă ar exista o lege pur contractuală a moștenirilor. De aceea, socialismul de tip social-democrat, motivat fiind de zelul său egalitar, include și avuția privată în politicile sale și o impozitează, folosind în special un impozit pe moștenire pentru a da satisfacție protestului popular împotriva “bogățiilor nemuncite” ale moștenitorilor.
Din punct de vedere economic, aceste măsuri reduc imediat gradul de formare a avuției private. Cum impozitarea face mai costisitor faptul de a te bucura de avuția ta privată, se va forma mai puțină avuție, va apărea mai mult consum –inclusiv cel al stocurilor existente de avuție utilizată non-productiv-, iar standardul general de viață, care depinde la rândul său, fără îndoială, de înlesnirile datorate avuției private, va scădea.
La concluzii similare în ceea ce privește efectele de sărăcire se ajunge atunci când este analizat al treilea domeniu major al politicilor fiscale –cel al “înzestrărilor naturale”. Din motive ce vor fi discutate mai jos, acest domeniu, alături de cele două tradiționale (impozitarea venitului monetar și a avuției private), a dobândit o importanță sporită în timp datorită ideii egalizării șanselor. Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru a se descoperi faptul că poziția unei persoane în viață nu depinde exclusiv de venitul monetar sau de avuția în materie de bunuri folosite pentru scopuri non-productive. Există și alte lucruri importante în viață și care aduc venituri suplimentare, deși nu neapărat sub forma banilor sau a altor bunuri de schimb: o familie bună, educația, sănătatea, aspectul fizic plăcut, etc. Voi numi aceste bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului și care produc venit (psihic) “înzestrări naturale”. Socialismul redistributiv, condus de idei egalitariste, este iritat și de existența diferențelor în privința acestor înzestrări și încearcă, dacă nu să le elimine, atunci măcar să le modereze. Dar înzestrările naturale, fiind bunuri care nu pot constitui obiect al schimbului, nu pot fi ușor expropriate și redistribuite ulterior. Nici nu este prea practic, ca să nu spunem mai mult, să atingi acest scop reducând în mod direct venitul non-monetar mai mare derivat de unii oameni din astfel de înzestrări până la nivelul venitului celor mai puțin înzestrați, prin metode cum ar fi, de exemplu, a nenoroci sănătatea unora pentru a-i face egalii celor bolnavi sau a-i desfigura pe cei arătoși pentru a-i face să arate la fel ca semenii lor urâți, mai puțin norocoși. [12] Astfel, metoda comună pe care o susține socialismul de tip social-democrat pentru a crea “egalitatea șanselor” este impozitarea înzestrărilor naturale. Acei oameni despre care se crede că ar obține un venit non-monetar mai ridicat datorită unei asmenea înzestrări, sunt supuși unui impozit suplimentar, pe care îl plătesc în bani. Acești bani sunt ulterior redistribuiți celor al căror venit analog este relativ scăzut, pentru a compensa acest lucru. Un impozit suplimentar, de exemplu, este plătit de către cei sănătoși, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi să-și plătească doctorii, sau de către cei arătoși, pentru a-i ajuta pe cei urâți să-și plătească operația estetică sau să cumpere băutură pentru a-și putea îneca amarul. Consecințele economice ale unor astfel de scheme redistributive ar trebui să fie clare. În măsura în care venitul psihic reprezentat, de exemplu, de sănătate, necesită un efort productiv costisitor și care cere timp, și în măsura în care oamenii pot, în principiu, să-și abandoneze rolurile productive în favoarea unora non-productive, sau să-și canalizeze eforturile productive înspre domenii diferite de producere a unor bunuri șanjabile sau non-șanjabile, deloc (sau mai puțin) impozitate, ei vor face acest lucru (datorită costurilor sporite presupuse de producerea sănătății personale). Producția totală de sănătate se va reduce, ceea ce înseamnă că standardul general de sănătate va scădea. Chiar și în cazul înzestrărilor cu adevărat naturale, cum ar fi inteligența, în privința căreia se admite că oamenii nu pot face mare lucru, vor rezulta consecințe de același tip, deși cu o întârzâiere de o generație. Dându-și seama că a devenit relativ mai costisitor să fii inteligent și mai puțin costisitor să nu fii inteligent, și dorind ca progeniturile lor să obțină pe cât de mult venit (de toate tipurile) este posibil, motivația persoanelor inteligente de a produce urmași va scădea, iar a celor mai puțin inteligente va crește. Date fiind legile geneticii, rezultatul va fi o populație per total mai puțin inteligentă. În plus, în orice caz de impozitare a înzestrărilor naturale, de la exemplul sănătății până la cel al inteligenței, deoarece venitul impozitat este cel monetar, va apărea o tendință similară celei rezultate de pe urma impozitului pe venit, adică o tendință de reducere a eforturilor pentru obținerea de venituri monetare și de angajare crescândă în tot felul de activități productive urmărind venituri non-monetare sau în tot felul de întreprinderi non-productive. Desigur, toate aceste lucruri reduc odată în plus standardul general de viață.
Totuși, nu am spus încă tot ceea ce este de spus despre consecințele socialismului de tip social-democrat, deoarece el produce efecte îndepărtate, dar deloc lipsite de importanță, asupra structurii social-morale a societății (efecte care devin vizibile doar atunci când luăm în considerare efectele pe termen lung ale introducerii politicilor redistributive). Nu este probabil o surpriză faptul că, și în această privință, diferența dintre socialismul de tip rus și cel de tip social-democrat, deși extrem de interesantă la nivelul unor detalii, nu este dintre cele mai importante..
Ar trebui reamintit faptul că efectul primului sistem asupra formării tipurilor de personalitate este dublu, reducând pe de o parte motivația oamenilor de a-și dezvolta talentele productive și favorizând concomitent dezvoltarea celor politice. Exact aceasta este și consecința generală a socialismului de tip social-democrat. Cum socialismul de tip social-democrat favorizează rolurile non-productive, la fel ca și pe cele productive care scapă atenției publice și, prin urmare, impozitării, caracterul populației se modifică în consecință. Acest proces poate fi unul lent, dar atâta timp cât durează structura specială a motivației stabilită prin politicile redistributive, el se desfășoară constant. Va avea loc o scădere a investițiilor în dezvoltarea și îmbunătățirea abilităților productive și, ca o consecință, oamenii vor deveni din ce în ce mai puțin capabili să-și asigure singuri veniturile, prin producție sau pe cale contractuală. Iar cum nivelul de impozitare crește și cercul veniturilor impozitate se lărgește, se vor dezvolta din ce în ce mai mult tipuri de personalitate pe atât de șterse, de uniforme și de mediocre pe cât este posibil –cel puțin în ceea ce privește aparența publică. În același timp, cum venitul fiecăruia devine în mod simultan dependent de considerente politice, adică de decizia societății asupra modului de redistribuire a impozitelor (decizie la care se ajunge, bineînțeles, nu prin contract, ci prin impunerea voinței unei persoane asupra voinței altora, recalcitranți!), cu cât va fi mai mare această dependență, cu atât vor fi nevoiți oamenii să se implice mai mult în activități politice, adică cu atât mai mult timp și energie vor fi nevoiți să investească în dezvoltarea talentelor lor speciale de a obține avantaje pe seama celorlalți (într-un mod non-contractual) sau de a evita apariția acestei exploatări.
Diferența dintre cele două tipuri de socialism rezidă (doar) în faptul că, în socialismul de tip rus, controlul societății asupra mijloacelor de producție, și deci asupra venitului produs prin utilizarea lor, este complet, și nu pare să existe loc pentru dezbaterea politică asupra gradului adecvat de politizare a societății. Problema este rezolvată –la fel cum este rezolvată la celălalt capăt al spectrului, în capitalismul pur, acolo unde nu există deloc spațiu pentru politică și toate relațiile sunt exclusiv contractuale. În socialismul de tip social-democrat, pe de altă parte, controlul social asupra venitului privat este de fapt doar unul parțial, iar controlul sporit sau complet există doar ca un drept încă neactualizat al societății, doar ca amenințare potențială atârnând deasupra capetelor producătorilor privați. Dar faptul de a trăi sub amenințarea unui impozit total, mai degrabă decât a fi astfel impozitat în realitate, explică o trăsătură interesantă a socialismului de tip social-democrat, legată de dezvoltarea sa generală înspre un caracter din ce în ce mai politizat. Explică de ce, într-un sistem al socialismului de tip social-democrat, tipul de politizare este diferit de cel specific socialismului de tip rus. În cel de-al doilea sistem, se cheltuiesc în mod neproductiv timpul și eforturile, în discuții despre cum să fie redistribuit venitul aflat în proprietate socială. Și în primul sistem, bineînțeles, se întâmplă acest lucru, dar se cheltuiește de asemenea timp și efort pentru certuri politice asupra a cât de mari sau de mici ar trebui de fapt să fie părțile de venit administrate social. Într-un sistem în care mijloacele de producție sunt socializate și în care acest subiect este definitiv închis, se poate observa relativ mai mult cinism, mai multă resemnare, și o mai accentuată retragere din viața publică. Pe de altă parte, în socialismul de tip social-democrat, acolo unde chestiunea este încă deschisă, și unde producătorii, la fel ca și non-producătorii, pot încă să nutrească o oarecare speranță de a-și îmbunătăți poziția prin scăderea sau creșterea impozitelor, retragerea în sfera privată este mai puțin prezentă. În schimb, oamenii se implică mai des, într-o manieră activă, în agitația politică, acționând fie în favoarea controlului sporit al societății asupra veniturilor produse privat, fie împotriva lui. [13]
Explicate fiind atât similaritatea generală, cât și diferența specifică dintre cele două tipuri de socialism, ne rămâne sarcina de a prezenta o scurtă analiză a unor forțe ce influențează evoluția generală către tipuri de personalitate non-productive și politizate. Acestea sunt rezultatul abordărilor diferite în problema pattern-ului dezirabil al distribuției veniturilor. Atât socialismul de tip rus, cât și cel de tip social-democrat, se confruntă cu problema distribuției venitului care se întâmplă să fie controlat social. Pentru socialismul de tip rus, problema este aceea a salariilor ce urmează să fie plătite indivizilor cărora le-au fost atribuite diferite poziții în economia administratorilor. Pentru socialismul redistributiv, problema este cât anume din banii proveniți din impozitare să fie alocați și cui. Deși în principiu există nenumărate moduri de a opera redistribuirea, filosofia egalitaristă a ambelor tipuri de socialism reduce în practică opțiunile disponibile la trei tipuri generale. [14] Primul este reprezentat de metoda egalizării, mai mult sau mai puțin, a venitului monetar al tuturor (și poate a egalizării avuției private, folosite non-productiv). Profesorii, doctorii, constructorii, minerii, directorii de fabrică și femeile de serviciu câștigă cu toții cam același salariu, sau diferența între salariile lor este considerabil redusă. [15] Nu este nevoie de o analiză prea aprofundată pentru a ne da seama că această abordare reduce cel mai drastic motivația de a munci, deoarece nu există nici o diferență fundamentală (în privința salariilor) între cineva care muncește conștiincios toată ziua și cineva care mai mult taie frunze la câini. Astfel, utilitatea negativă a muncii fiind un fapt, oamenii vor tăia din ce în ce mai multe frunze la câini, iar salariul mediu ce pare să fie garantat fiecăruia va scădea constant (în termeni relativi). Prin urmare, această abordare duce la o intensificare a tendinței de retragere, la deziluzie, cinism și, mutatis mutandis, contribuie la o relativă rarefiere a atmosferei generale de politizare. Cea de-a doua abordare are scopul mai moderat de a garanta un venit minim care, deși în mod normal corelat cumva venitului mediu, îi este inferior. [16] Această abordare reduce, la rândul ei, motivația de a munci deoarece, în măsura în care ei sunt doar producători de venit marginal, realizând din producție venituri ce abia depășesc cu puțin pragul minim, oamenii vor fi acum mai înclinați să muncească mai puțin sau chiar deloc, și în schimb să profite de timpul destinat agrementului și să se mulțumească cu venitul minim. Astfel, veniturile unui număr mai mare de oameni vor scădea sub nivelul minim, sau mai mulți oamenii își vor păstra ori vor dobândi acele caracteristici care condiționează plătirea unor salarii minime și din nou, ca o consecință, venitul mediu căruia îi este corelat salariul minim va scădea sub nivelul care ar fi fost altfel atins. Dar, desigur, motivația de a munci este redusă într-un grad mai mic în cea ce-a doua schemă decât in prima. Pe de altă parte, cea de-a doua abordare va duce la un nivel relativ mai ridicat de politizare activă (și la unul relativ mai scăzut de retragere resemnată) deoarece, spre deosebire de venitul mediu, care poate fi obiectiv identificat, nivelul la care este fixat venitul minim este o problemă complet subiectivă și arbitrară, care astfel este extrem de adecvată pentru a deveni un subiect politic permanent.
Fără îndoială, cel mai înalt grad de politizare activă este atins atunci când se alege a treia abordare a distribuirii. Țelul acesteia, a cărui realizare care câstigă tot mai multă importanță pentru social-democrație, este obținerea egalității șanselor. [17] Ideea este de a crea, prin măsuri redistribuționiste, o situație în care șansa fiecăruia de a dobândi orice venit sau poziție posibilă în viață este egală (exact ca într-o loterie în care toate biletele au aceleași șanse de a fi câștigătoare sau perdante) și, în plus, de a avea la dispoziție un mecanism corectiv care să ajute la rectificarea situațiilor de “neșansă nemeritată” (indiferent ce ar însemna acest lucru) care ar putea să apară în cursul respectivului joc de noroc. Desigur că, în sens literal, această idee este absurdă: nu există nici un mod de a egaliza șansele cuiva care locuiește în Alpi cu șansele cuiva care locuiește pe malul mării. În plus, pare destul de clar că ideea unui mecanism corectiv este incompatibilă cu ideea loteriei. Totuși, exact gradul înalt de nebulozitate este cel care contribuie la atractivitatea acestui concept pentru public. Ce este o șansă, ce face ca o șansă să fie sau nu diferită, mai bună sau mai rea, cât de mare și de ce tip să fie compensarea necesară pentru a egaliza șanse ce nu pot fi egalizate în termeni fizici (ca în exemplul cu Alpii și malul mării), ce este neșansa nemeritată și ce este rectificarea, toate acestea sunt chestiuni total subiective. Ele sunt dependente de evaluări subiective, inerent schimbătoare, și există prin urmare (dacă acest concept al egalității șanselor este într-adevăr aplicat) un rezervor nesecat de cereri distributive, pentru toate genurile de motive și pentru toate genurile de oameni. Aceasta se întâmplă, în special, deoarece egalizarea șanselor este compatibilă cu revendicarea unor diferențe în ceea ce privește veniturile monetare sau avuția privată. A și B pot avea același venit și pot fi la fel de bogați, dar A poate să fie negru, sau femeie, sau să aibă o vedere slabă, sau să locuiască în Texas, sau poate avea zece copii, sau poate fi necăsătorit, sau poate fi bătrân, în timp ce B să fie cu totul diferit. Prin urmare, A poate argumenta că șansele sale de a obține tot ceea ce este posibil în viață sunt diferite, ori chiar mai slabe decât cele ale lui B, și că ar trebui cumva să primească o compensație, ceea ce ar face ca veniturile monetare ale celor doi, inițial egale, să devină diferite. B, la rândul său, ar putea să argumenteze în același mod, prin simpla răsturnare a evaluării șanselor. Ca o consecință, va rezulta un grad de politizare nemaiauzit. Totul ar părea acum echitabil, iar producătorii și non-producătorii deopotrivă, primii pentru scopuri defensive, iar ceilalți pentru scopuri agresive, vor fi conduși să cheltuiască tot mai mult timp pentru a formula, a distruge și a respinge revendicările distributive. Și, bineînțeles, această activitate (la fel ca și angajarea în activități de agrement), este neproductivă. Dar, într-un contrast clar cu activitățile de agrement, ea implică și cheltuirea timpului cu scopul explicit de a stingheri în fapt atât bucuria celui care altfel s-ar bucura în liniște de avuția produsă, cât și producerea de avuție nouă.
Dar nu numai că politizarea sporită este stimulată (până dincolo de nivelul presupus în general de socialism) prin promovarea ideii egalizării șanselor; ci vom întâlni și în acest caz (iar aceasta este probabil una dintre cele mai interesante trăsături ale noului socialism de tip social-democrat, în comparație cu forma sa tradițională marxistă), un caracter nou și diferit al acestei politizări. Pentru orice politică de distribuire, trebuie să existe oameni care să o susțină și să o promoveze. În mod normal, deși nu întotdeauna, susținerea vine de la cei care au cel mai mult de profitat de pe urma ei. Astfel, într-un sistem al egalizării veniturilor și avuției, la fel ca și în cazul politicilor venitului minim, suporterii politizării vieții sociale sunt în special “săracii”. Având în vedere că de obicei se întâmplă ca aceștia să fie cei cu capacități intelectuale ( și în special cu abilități verbale) slabe, ne putem explica de ce politicii pare să-i lipsească acut rafinamentul intelectual (ca să nu spunem mai mult). Mai direct spus, politica tinde să fie cu totul anostă, stupidă și oribilă, chiar și pentru un mare număr de săraci. Pe de altă parte, prin adoptarea ideii egalizării șanselor, diferențele de venit monetar și de avuție nu doar că sunt tolerate, ci devin chiar mai pronunțate, cu condiția ca ele să fie justificabile prin anumite discrepanțe subiacente în structura oportunităților, pe care aceste diferențe să le poată compensa. La acest gen de politică pot participa, la rândul lor, și “bogații”. De fapt, ei fiind aceia care, în medie, sunt posesorii unor abilități verbale superioare, iar sarcina de a defini șansele ca bune sau slabe fiind în mod esențial dependentă de puterile retoricii persuasive, am putea spune că aceștia joacă pe terenul lor. Astfel, cei bogați vor deveni acum forța dominantă în susținerea procesului de politizare. Din ce în ce mai mult, din rândurile lor vor fi selectați liderii partidelor socialiste, drept care aparența și retorica politicii socialiste vor primi o formă diferită, devenind din ce în ce mai intelectualizate și atrăgând o nouă clasă de susținători.
Am atins, în analiza socialismului de tip social-democrat, stadiul în care este nevoie de câteva succinte remarci și observații care să ajute la ilustrarea validității concluziilor teoretice de mai sus. Deși acest lucru nu afectează validitatea concluziilor la care am ajuns, dependentă exclusiv de adevărul premiselor și de corectitudinea deducțiilor, nu există din nefericire nici un caz aproape perfect, cvasi-experimental, care să ilustreze efectele socialismului de tip social-democrat în comparație cu cele ale capitalismului, așa cum a fost, pentru socialismul de tip rus, cazul celor două Germanii. Ilustrarea va presupune o comparație între societăți clar diferite, pentru care caeteris, în mod clar, nu sunt și paribus, nemaifiind astfel posibil să asociem univoc anumite cauze cu anumite efecte. Adesea, experiența socialismului de tip social-democrat pur și simplu nu a durat îndeajuns, sau a fost întreruptă în mod repetat prin politici care în nici un caz nu pot fi clasificate ca ținând de socialismul de tip social-democrat. Sau, când acest lucru nu s-a întâmplat, politicile social-democrate au fost amestecate dintru bun început (ca urmare a compromisurilor politice), cu politici atât de diferite (sau chiar contradictorii), încât în realitate diversele cauze și efecte sunt atât de întrețesute că nici un fel de dovezi ilustrative izbitoare nu pot fi aduse în favoarea nici unei teze cu un anume grad de particularitate. Sarcina de a descâlci cauzele și efectele devine iarăși una autentic teoretică, lipsită de puterea specială de convingere pe care o posedă dovezile produse experimental.
Cu toate acestea, există anumite dovezi, chiar dacă de o calitate ceva mai îndoielnică. În primul rând, la nivelul observațiilor globale, teza generală a sărăcirii relative produse de socialismul redistributiv este ilustrată de faptul că standardul de viață este mai ridicat în SUA decât în Europa Occidentală (sau, mai concret, decât în țările Comunității Europene -CE) , iar diferența a devenit mai mare în timp. Cele două regiuni sunt, în mare, comparabile în ceea ce privește mărimea populației, diversitatea culturală și etnică, tradiția și moștenirea trecutului, ca și înzestrările naturale, dar Statele Unite sunt comparativ mai capitaliste, iar Europa este mai socialistă. Cu greu ar putea vreun observator neutru să nu remarce acest lucru, indicat și de măsurători globale, cum ar fi cheltuielile statului ca procent din PIB, cheltuieli care se ridică aproximativ la 35% în SUA și la 50% sau mai mult în Europa de Vest. Este grăitor și faptul că țările europene (în special Marea Britanie) au prezentat rate mai impresionante de creștere economică în secolul al XIX-lea, care a fost constant descris de istorici ca perioadă a liberalismului clasic, decât în secolul al XX-lea care, prin contrast, a fost considerat a fi unul al socialismului și etatismului. În același mod, validitatea teoriei este ilustrată de faptul că Europa de Vest este tot mai mult depășită în privința ratelor de creștere economică de către țările Pacificului, cum ar fi Japonia, Hong Kong, Singapore și Malaezia. Acestea din urmă, adoptând o direcție relativ mai capitalistă, au atins între timp un standard de viață mult mai ridicat decât țările înclinate spre socialism, care au pornit la drum cam în aceeași perioadă, și de pe aceeași bază de dezvoltare economică (cum ar fi India).
Trecând la observații mai puțin generale, sunt instructive recentele experiențe ale Portugaliei. În 1974, regimul socialist-conservator autocrat al lui Salazar (pentru acest tip de socialism, vezi capitolul următor), care a făcut din Portugalia una dintre cele mai sărace țări ale Europei, a fost răsturnat printr-o revoltă și înlocuit cu socialismul redistributiv (cu elemente de naționalizare), iar de atunci standardul general de viață a scăzut și mai mult, transformând literalmente această țară într-o regiune a lumii a treia.Grăitoare este și experiența socialistă a Franței lui Mitterand, care a produs o deteriorare imediată a situației economice, atât de evidentă (cele mai clare indicii fiind creșterea drastică a numărului șomerilor și devaluarea repetată a monedei), încât după mai puțin de doi ani reducerea netă a sprijinului public pentru guvern a provocat o inversare a sensului politicilor, aproape comică prin aceea că guvernul a ajuns să nege complet ceea ce cu doar câteva săptămâni înainte susținuse cu titlul de cele mai ferme convingeri.
Totuși, cel mai instructiv caz poate fi din nou oferit de Germania, cea occidentală de această dată. [18] Din 1949 până în 1966 a funcționat un guvern liberal-conservator ce a demonstrat un remarcabil angajament față de principiile economiei de piață, deși amestecate încă de la început cu un grad considerabil de elemente socialist-conservatoare, care în timp au câștigat tot mai multă importanță. În orice caz, dintre toate marile națiuni europene, Germania de Vest a fost în acea perioadă , în termeni relativi, cea mai capitalistă, rezultatul fiind că societatea germană a devenit cea mai prosperă societate a Europei, cu rate de creștere care le-au depășit cu mult pe cele ale vecinilor. Până în 1961, milioane de refugiați germani, iar mai apoi milioane de muncitori din țările Europei Meridionale, au fost integrați de această economie în expansiune, iar șomajul și inflația au fost aproape necunoscute. Apoi, după o scurtă perioadă de tranziție, din 1969 până în 1982 (un interval de timp aproape egal), conducerea a fost preluată de un guvern socialist-liberal, de orientare social-democrată. Acesta a mărit considerabil impozitele și contribuțiile pentru asigurările sociale, a sporit numărul funcționarilor publici, a alocat sume suplimentare provenite din impozite pentru programe sociale deja existente și a creat noi astfel de programe, și a mărit în mod semnificativ cheltuielile pentru toate genurile de așa-numite “bunuri publice”, realizând astfel o pretinsă egalizare a șanselor și creștere a “calității vieții”. Adoptând o politică keynesiană a cheltuielilor publice finanțate prin deficit și a inflației neanticipate, efectele creșterii veniturilor minime garantate social pentru non-producători pe seama creșterii impozitelor pentru producători au putut fi amânate pentru câțiva ani (motto-ul politicii economice a fostului cancelar vest-german Helmut Schmidt a fost “mai bine 5%, inflație decât 5% șomaj”). Totuși, amânarea nu a făcut decât ca efectele să fie chiar mai dramatice ceva mai târziu, de vreme ce expansiunea creditului și inflația neanticipată au creat și prelungit starea de supra-investiție (sau mai degrabă de investiții greșit direcționate) tipică pentru o perioadă de boom. Rezultatul a fost nu doar o inflație mai mare de 5%, ci și creșterea constantă a șomajului până aproape de 10%. Creșterea PIB-ului a devenit tot mai lentă, până când, în ultimii ani ai perioadei discutate, a ajuns să scadă în termeni absoluți. În loc să fie o economie în expansiune, ea a devenit una în care numărul absolut al angajaților scăzuse. Muncitorii străini au fost supuși unor noi și noi presiuni să părăsească țara, iar simultan alte și alte bariere au fost așezate în calea imigrației. Și, în timp ce se desfășurau toate aceste procese, importanța economiei subterane creștea constant.
Dar toate acestea nu au fost decât efectele cele mai evidente, de natură economică (dacă operăm cu o definiție îngustă). Au existat și efecte de un tip diferit, a căror importanță s-a manifestat, de fapt, pe termen mai lung. Odată cu instalarea guvernului socialist-liberal, ideea egalizării șanselor a fost adusă în prim-planul scenei ideologice. Și, așa cum a prezis teoria, în special răspândirea oficială a doctrinei mehr Democratie wagen (“să riscăm mai multă democrație”) –inițial unul dintre cele mai populare slogane ale noii ere, lansat de Willy Brandt- a fost cea care a condus la un nivel de politizare cum nu mai existase vreodată. Toate genurile de revendicări erau formulate în numele egalității șanselor; și aproape că n-a existat o sferă a vieții, de la copilărie la bătrânețe, și de la agrement la condițiile de muncă, care să nu fi fost examinată intens pentru detectarea unor posibile diferențe între diverse persoane, în ceea ce privește șansele definite ca relavante. Nu este deloc surprinzător că astfel de diferențe au fost descoperite constant [19] și că, în consecință, domeniul politicii părea să se extindă aproape de la o zi la alta. “Nu există problemă care să nu fie politică”, se putea auzi din ce în ce mai des. Pentru a putea rămâne în frunte, partidele la putere au fost nevoite să se schimbe și ele. În special social-democrații, prin tradiție un partid muncitoresc, au trebuit să-și formeze o nouă imagine. Ideea egalizării șanselor câștigând teren, acest partid a devenit din ce în ce mai mult, și în mod cu totul predictibil, partidul intelighenției (verbale), al profesorilor și al cercetătorilor din științele sociale. Iar acest “nou” partid, aproape ca și când ar fi dorit să demonstreze faptul că un proces de politizare va fi susținut în special de către cei care au de profitat de pe urma schemelor distributive și că sarcina de a defini șansele este esențialmente arbitrară, fiind o chestiune de retorică, a făcut din canalizarea celor mai diverse energii politice existente înspre domeniul egalizării, întâi de toate, a oportunităților educaționale, una din preocuparile sale centrale. În particular, social-democrații au “egalizat” șansele pentru educația liceală și universitară, nu doar oferind gratuit respectivele servicii, ci efectiv plătind mari grupuri de studenți pentru a le folosi. Această politică nu doar că a mărit cererea pentru pedagogi, profesori, și specialiști din domeniul științelor sociale, ale căror salarii, în mod natural, proveneau din impozite. Ea a condus însă în practică, oarecum ironic pentru un partid socialist care argumentează că egalizarea oportunităților educaționale va implica un transfer de venit de la bogați la săraci, la subvenționarea celor mai inteligenți cu prețul unei reduceri complementare a venitului celor mai puțin inteligenți și, în măsura în care numărul celor inteligenți este mai mare în clasa de sus și în cea de mijloc, la subvenționarea celor bogați de către cei săraci. [20] Ca un rezultat al acestui proces de politizare condus de un număr sporit de profesori plătiți din impozite, care câștigau influență asupra unui număr sporit de studenți, s-a produs (la fel de predictibil) o modificare a mentalității oamenilor. Din ce în ce mai mult, era considerată întru totul normală satisfacerea tuturor genurilor de cereri prin mijloace politice și revendicarea tuturor genurilor de pretinse drepturi împotriva celor despre care se presupunea că sunt mai avantajați și a proprietăților lor. Și pentru o întreagă generație de oameni formați în această perioadă, devenea din ce în ce mai puțin natural să se gândească la îmbunătățirea propriei situații prin eforturi productive sau prin contracte. Astfel, atunci când, datorită politicii redistribuționiste, a apărut efectiv criza economică, oamenii erau mai puțin pregătiți decât oricând să o depășească, deoarece, în timp, aceleași politici au slăbit exact abilitățile și talentele devenite acum cele mai necesare. Grăitor este faptul că, atunci când guvernul socialist-liberal a fost înlocuit, în 1982, în special ca urmare a performanțelor sale economice evident deplorabile, opinia dominantă era încă aceea că criza ar trebui să fie depășită nu prin eliminarea cauzelor sale (creșterea condițiilor minime garantate pentru non-producători și non-contractanți), ci mai degrabă printr-o altă măsură redistribuționistă: prin egalizarea forțată a timpului de lucru disponibil pentru angajați și pentru șomeri. Și, în acest spirit, noul guvern liberal-conservator nu a făcut de fapt mai mult decât să încetinească rata măririi impozitelor.
[1] Cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; de asemenea W. Leonhard, Sovietideologie heute. Die politischen Lehren, Frankfurt am Main, 1963.
[2] Cf. nota 16 de mai jos despre utilizarea unei practici oarecum diferite.
[3] Cf. E. Bernstein, Die Voraussetzungen des Sozialismus und die Aufgaben der Sozialdemocratie, Bonn, 1975, ca exponent major al curentului reformist-revizionist; K. Kautsky, Bernstein und das sozialdemocratische Programm, Bonn, 1976, ca exponent al ortodoxiei marxiste.
[4] Despre ideea “socialismului de piață”, cf. unuia dintre reprezentanții săi de frunte, O.Lange, “On the Economic Theory of Socialism”, în M.I. Goldman (ed), Comparative Economic Systems, New York, 1971.
[5] Despre ideologia social-democraților germani, cf. T. Meyer (ed), Democratischer Sozialismus, München, 1980; G. Sshwan (ed), Democratischer Sozialismus fuer Industriegesellschagten, Frankfurt/M, 1979.
[6] Faptele ce indică social-democratizarea mișcării socialiste sunt ascensiunea partidului socialist și declinul corelat al partidului comunist ortodox în Franța; apariția unui partid social-democrat ca rival al partidului laburist, mai ortodox, în Marea Britanie; moderarea doctrinei comuniștilor italieni, singurul partid comunist occidental care a rămas puternic, înspre politici tot mai social-democrate; și dezvoltarea partidelor socialiste de tip social-democrat în Spania și Portugalia sub conducerea lui Gonzales și Soares, ambii având legături strânse cu social-democrația germană. Mai mult, partidele socialiste din Scandinavia, care în mod tradițional au urmat modelul german și care mai târziu au oferit adăpost sigur câtorva socialiști germani proeminenți în timpul persecuției naziste (exemplele cel mai notabile fiind W. Brandt și B. Kreisky), au avut multă vreme idei revizioniste.
[7]Despre poziția social-democrată în privința conflictului Nord-Sud, cf. North-South: A Programme for Survival, Comisia independentă pentru probleme ale dezvoltării internaționale (președinte: W. Brandt), 1980.
[8] Să observăm din nou că această caracterizare a socialismului de tip social-democrat are statutul unui “tip ideal” (cf. Cap. 3, nota 2). Ea nu trebuie luată ca o descriere a politicii sau ideologiei unui partid real. Mai degrabă, ar trebui să fie înțeleasă ca o încercare de a reconstrui ceea ce a ajuns să fie esența socialismului modern de tip social-democrat, subiacentă, ca nucleu unificator, unei realități mult mai diversificate de programe și politici ale diferitelor partide sau mișcări purtând diferite nume.
[9] Pentru ceea ce urmează, cf; L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, în special partea a V-a; Human Action, Chicago, 1966, în special partea a VI-a.
[10] Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977.
[11] În plus, nu trebuie să uităm că, și dacă ar conduce la mai multă muncă din partea celor impozitați, un nivel mai înalt de impozitare va reduce, în orice caz, timpul de agrement disponibil pentru aceștia, și deci și nivelul lor de viață. Cf. M. N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 95 ș.u..
[12] O prezentare de tip literar a introducerii unei astfel de politici, supervizată de “vigilența sporită a agenților Serviciului American pentru Identificarea celor Dezavantajați” a fost făcută de K. Vonnegut în “Harrison Bergeron”, în K. Vonnegut, Welcome to the Monkey House, New York, 1970.
[13] Despre fenomenul politizării, cf. de asemenea K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977.
[14] Despre preocuparea socialismului ortodox și a celui de tip social-democrat pentru egalitate, cf. S. Lukes, “Socialism and Equality”, în L. Kolakowski și S. Hampshire (eds.), The Socialist Idea, New York, 1974; de asemenea B. Williams, “The Idea of Equality”, în P. Laslett și W. G. Runciman (eds), Philosophy, Politics, and Society, seria a doua, Oxford, 1962.
Pentru o critică a conceptului socialist de egalitate, cf. M. N. Rothbard, “Freedom, Inequality, Primitivism and the Division of Labour”, în K. S. Templeton (ed), The Politicalization of Society, Indianapolis, 1977; și Egalitarianism as a Revolt against Nature, Washington, 1974; H. Schoeck, Envy, New York, 1976, și Ist Leistung unanstaendig?, Osnabrueck, 1971; A. Flew, The Politics of Procrustes, London, 1980; și Sociology, Equality and Education, New York, 1976.
[15] Tradițional, această abordare a fost susținută, cel puțin în teorie, de socialismul marxist ortodox –în linia faimosului dicton al lui Marx din a sa “Critică a programului de la Gotha” (K. Marx, Selected Works, vol. 2, London, 1942, p. 566), “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Totuși, realitatea economică a forțat țările socialiste în stil rus să facă, în practică, concesii considerabile. În general, au fost într-adevăr făcute eforturi de a egaliza veniturile monetare (presupuse ca vizibile) pentru diferitele ocupații dar, pentru a menține economia în stare de funcționare, a fost necesară introducerea unor diferențe considerabile în ceea ce privește veniturile non-monetare, mai puțin vizibile (cum ar fi privilegiile speciale în privința călătoriilor, educației, locuințelor, cumpărăturilor etc.).
Survolând literatura de specialitate, P. Gregory și R. Stuart (Comparative Economic Systems, Boston , 1985), menționează: “…câștigurile sunt mai egal distribuite în Europa de Est, Iugoslavia și Uniunea Sovietică decât în Statele Unite. Pentru URSS, acesta pare să fie un fenomen relativ nou, de vreme ce, până în 1957, câștigurile din Uniunea Sovietică erau mai inegale decât cele din SUA.” Totuși, în țările cu o economie în stil sovietic, “un volum relativ mai mare de resurse…este alocat prin alte mecanisme decât piața…” (p.502). În concluzie: “Venitul este distribuit mai inegal în țările capitaliste în care statul joacă un rol redistributiv relativ minor…(Statele Unite, Italia, Canada). Totuși, chiar și acolo unde statul joacă un rol redistributiv major (Regatul Unit, Suedia), distribuirea veniturilor pare să fie ceva mai inegală decât în țările socialiste cu economie planificată (Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria). Uniunea Sovietică, în 1966, pare să aibă o distribuție mai puțin egalitară a veniturilor decât colegele sale est-europene” (p.504). Cf., de asemenea, F. Parkin, Class Inequality and Political Order, New York, 1971, în special cap. 6.
[16] Această abordare este în mod tradițional cea mai tipică pentru socialismul de tip social-democrat. În ultima vreme, ea a primit un sprijin mult mediatizat, din partea economiștilor profesioniști, prin propunerea lui M. Friedman de introducere a unui “impozit negativ pe venit” (Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap. 12) și, dintr-o perspectivă filosofică, prin “principiul diferenței” al lui John Rawls (Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, 1971, pp. 60, 75 ș.u., 83). În consecință, ambii autori s-au bucurat de multă atenție din partea intelectualilor din partidele social-democrate. În general, Friedman a fost găsit vinovat doar pentru faptul că nu a vrut fixeze venitul minim destul de sus –dar, oricum, nu avea la dispoziție nici un criteriu principial pentru a-l fixa undeva. Despre Rawls, care dorește să silească “persoana cea mai avantajată” să-i permită “celei mai puțin avantajate” să-i ia o parte din avuție ori de câte ori acest lucru i-ar îmbunătăți poziția, s-a crezut uneori chiar că merge prea departe cu egalitarismul său. Cf. G. Schwan, Sozialsmus und Demokratie. Theorie eine konsequent sozialdemokratischen Politik, Stuttgart, 1982, cap. 3 D.
[17] Un exemplu al cercetării egalității șanselor influențate de social-democrație, în special în privința educației, este oferit de C. Jencks, Inequality, London, 1973; importanța sporită a ideii egalizării șanselor explică și torentul de studii sociologice asupra “calității vieții” și “indicatorilor sociali” care au început să curgă pe la sfârșitul anilor ’60. Cf., de exemplu, A. Szalai și F Andrews (eds), The Quality of Life, London, 1980.
[18] Pentru ceea ce urmează, cf. de asemenea R. Merklein, Griff in die eigene Tasche, Hamburg, 1980; și Die Deutschen Werden aermer, Hamburg, 1982.
[19] Cf., ca exemplu reprezentativ, W Zapf (ed), Lebensbedingungen in der Bundesrepublik, Frankfurt/M, 1978.
[20] Despre acest subiect, cf. A. Alchian, “The Economic and Social Impact of Free Tuition”, în A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977.
