Ascensiunea noului socialism – și ce poți face în această privință

Ascensiunea noului socialism – și ce poți face în această privință

I. Condițiile inițiale

În acest articol vreau să explic că sub ochii noștri are loc o îndepărtare rapidă de sistemul pieței libere (sau de ceea ce a mai rămas din el astăzi) și că aceasta este o evoluție care pune în pericol nu numai prosperitatea, ci și coexistența pașnică a oamenilor în această lume.

Pentru a vă explica acest lucru și pentru a găsi o soluție la această problemă, încep cu condițiile inițiale.

Economiile se străduiesc să-și revină din lockdown-ul dictat politic al ultimilor doi ani. Faptul că lanțurile internaționale de producție și de logistică au suferit daune considerabile devine evident prin perioadele persistente de întrerupere a producției, prin întârzierile de livrare, prin creșterea prețurilor mărfurilor și, ici și colo, prin rafturile goale din supermarketuri. Am putea spera acum că, mai devreme sau mai târziu, aceste perturbări vor fi rezolvate și că structura globală a cererii și ofertei se va normaliza din nou. Din păcate, însă, această speranță este umbrită de schimbarea implacabilă de paradigmă economică și sociopolitică ce are loc. Sub ochii noștri are loc renunțarea, indusă politic și ideologic, la sistemul de piețe libere (sau la puținul care a mai rămas din el astăzi). Ceea ce se întâmplă se presupune că va face loc unui fel de model economic comandat și planificat care nu este de bun augur pentru prosperitatea și pacea lumii.

De ce este îndepărtarea de sistemul pieței libere problematică, chiar periculoasă, devine clar atunci când ne uităm la modul în care funcționează acesta, și cât de bine funcționează.

2. Ce poate face sistemul pieței libere

Sistemul de piețe libere poate face lucruri extraordinare din punct de vedere economic și social. Într-un sistem al pieței libere, consumatorii sunt liberi să ceară bunurile pe care doresc să le cumpere. Iar furnizorii au libertatea de a oferi bunuri despre care cred că vor fi cumpărate de bunăvoie de către consumatori.

Pe o piață liberă, oamenii profită de diviziunea muncii. Acest lucru crește productivitatea muncii; permite producerea de bunuri mai multe și mai bune. Companiile sunt înființate și își propun să producă și să ofere bunurile și serviciile pe care consumatorii doresc să le cumpere.

În cazul în care companiile au succes, acestea vor fi recompensate cu profit. Profitul le permite să își extindă producția în interesul clienților. Dacă întreprinzătorul înregistrează pierderi, capitalul său ajunge literalmente pe mâini mai bune, adică la întreprinzători care sunt comparativ mai buni în satisfacerea cererii consumatorilor. Principiul profitului și al pierderilor garantează că producția se aliniază cu cerințele clienților.

Cumpără cartea în Librărie

Formarea prețului bunurilor joacă un rol deosebit de important în sistemul de piețe libere. Dacă prețul unui bun crește, aceasta indică faptul că bunul în cauză este rar (în raport cu oferta altor bunuri). Pe de o parte, acest lucru îi încurajează pe consumatori să folosească bunul respectiv cu mai multă parcimonie. Pe de altă parte, companiile primesc semnalul de a-și extinde producția. Creșterea volumului de producție a bunului contracarează creșterea prețului acestuia și îmbunătățește situația ofertei pentru consumator. Același lucru este valabil și în cazul unei scăderi a prețului unui bun. Aceasta semnifică faptul că bunul este disponibil din abundență și că întreprinzătorii ar trebui mai bine să crească producția altor bunuri, ale căror prețuri sunt mai mari în raport cu bunul mai ieftin. Mecanismul prețurilor garantează că resursele limitate sunt canalizate către utilizările în care, din punctul de vedere al consumatorului, generează cel mai mare beneficiu.

Un sistem de piață liberă – și aceasta este caracteristica sa principală – este caracterizat de proprietate: mijloacele de producție sunt deținute în proprietate privată. Antreprenorul poate încasa profiturile din activitatea sa și trebuie să suporte costurile a ceea ce face.

Pe o piață liberă, efortul de a păstra proprietatea sau de a obține mai mult îl încurajează, de asemenea, pe antreprenor să își alinieze în mod consecvent producția la dorințele consumatorului. El își folosește mijloacele de producție pentru a produce bunuri care nu răspund nevoilor sale, ci celor ale cumpărătorilor. Prin urmare, el se pune pe sine și proprietatea sa în slujba consumatorului. Iar consumatorii sunt cei care decid dacă antreprenorul va reuși sau nu prin decizia lor de a cumpăra sau nu; numim acest lucru suveranitatea consumatorului.

Problema mediului poate fi, de asemenea, controlată într-un sistem de piețe cu adevărat libere. Dacă ar exista un sistem de piețe libere, toate resursele – cum ar fi terenurile, drumurile, pădurile, lacurile, râurile, mările, oceanele – ar fi deținute în proprietate privată, fie de indivizi, fie de grupuri de oameni. Utilizarea excesivă și risipa resurselor ar fi prevenite, deoarece proprietarii și-ar gestiona proprietatea, adică ar încerca să maximizeze valoarea de capital a resurselor.

Proprietarii care și-ar vedea drepturile de proprietate lezate, de exemplu, de zgomot, aer sau schimbări climatice, ar avea opțiunea de a acționa în instanță pe cel care a greșit. Pentru a face acest lucru, ei ar furniza dovezi ale prejudiciului cauzat de o terță parte, iar judecătorii ar decide asupra plângerii, ar da verdicte, ar stabili despăgubiri sau ar respinge procesul în lipsa unor dovezi suficiente.

O altă caracteristică a sistemului de piață liberă este producția de masă, adică producția de bunuri destinate consumului de către o populație mai largă. Asociată cu aceasta este o tendință spre o îmbunătățire constantă a nivelului mediu de trai al populației largi, adică o îmbunătățire progresivă a situației de trai a majorității populației. S-ar mai putea spune (și s-ar putea ca marxiștii și socialiștii să nu vrea să audă deloc acest lucru): sistemul pieței libere îi deproletarizează pe oamenii obișnuiți, ridicându-i treptat la rangul de clasă de mijloc (adică burghezi).

După cum s-a menționat deja în introducere, un sistem de piață liberă dezvoltă o diviziune a muncii din ce în ce mai mare și mai fin divizată, atât la nivel național, cât și internațional. Deoarece diviziunea muncii este cea care mărește productivitatea muncii, aceasta încurajează oamenii să producă acele bunuri pe care le pot produce la un cost relativ scăzut. Diviziunea muncii nu numai că permite producerea mai multor bunuri cu o forță de muncă dată, dar creează și bunuri care nu ar putea fi produse fără diviziunea muncii. O diviziune permanentă a muncii creează îmbunătățiri de neimaginat în ceea ce privește prosperitatea oamenilor. Sistemul de piețe libere creează o conexiune de partajare a muncii între oamenii din întreaga lume, aducându-i împreună într-o rețea cooperantă și productivă în beneficiul tuturor. În acest sens, piața liberă este un program de pace pentru lume.

Succesul economic al lumii occidentale, cu oferta sa extinsă de bunuri și cu o dezvoltare tehnologică ridicată, se bazează pe sistemul piețelor libere – care nu au fost niciodată cu adevărat complet libere, dar care au făcut posibilă, în limitele restricțiilor existente impuse de state, promovarea prosperității oamenilor: în mod evident, întreprinzătorii aveau încă suficientă libertate pentru a-și extinde producția; semnalele de preț erau suficient de fiabile pentru a conduce investițiile spre succes. Dar realizările fostului sistem de piață liberă (sau ceea ce a mai rămas din el astăzi) sunt din ce în ce mai mult puse sub semnul întrebării, subminate și distruse, în principal din cauza creșterii intervenționismului.

3. Ascensiunea intervenționismului

În ultimele decenii, în economiile occidentale nu a existat un sistem de piață liberă în forma sa cea mai pură. Modelul economic predominant a fost și este intervenționismul.

În intervenționism, mijloacele de producție sunt în mod oficial în proprietate privată. Cu toate acestea, statul restricționează drepturile de dispoziție ale proprietarilor asupra proprietății lor – prin norme și reglementări, impozitare etc. – și, de asemenea, dictează ce pot și ce nu pot face cu proprietatea lor. Problema intervenționismului este că obiectivele pe care dorești să le atingi cu el fie nu pot fi atinse, fie pot fi atinse doar cu efecte secundare nedorite și problematice.

Să vă dau un exemplu: statul vrea să reducă chiria pentru a face spațiul de locuit accesibil. Pentru a face acest lucru, stabilește un plafon al chiriei. Dacă plafonul chiriei este mai mic decât chiria de pe piață, cererea de spații de închiriat depășește oferta. În acest caz, oferta limitată de spațiu trebuie să fie alocată într-un fel, adică raționalizată. Consecințele previzibile sunt cozile, corupția, nepotismul etc. De asemenea, un plafon al chiriilor va descuraja investitorii să investească în construcția de apartamente noi. Acest lucru este valabil și pentru investițiile de întreținere și renovare.

În consecință, condițiile de viață ale chiriașilor se deteriorează. Prin urmare, un plafon al chiriilor nu numai că reduce spațiul de locuit disponibil, dar scade și calitatea locuințelor pentru chiriași.

Intervenționismul declanșează în mod regulat o spirală a intervenției: pentru că nu și-a atins scopul sau a provocat efecte secundare nedorite, statul intervine în continuare. Și, pe măsură ce statul intervine din ce în ce mai mult în sistemul de piețe (inițial) libere, se infiltrează și îl distruge. Dacă nu renunțăm la intervenționism, nu putem pune capăt spiralei sale și ajungem la o economie planificată și comandată, în care statul stabilește cine produce ce, unde și în ce cantități și cine are voie să consume ce, unde și în ce cantități. Dacă nu îl oprești, intervenționismul duce la servitute, la o economie de comandă care va reduce serios prosperitatea oamenilor și va aduce coerciție și violență.

4. Intervenționismul ca un cal troian

Intervenționismul a devenit un model acceptat peste tot în zilele noastre: ideea că statul ar trebui și trebuie să intervină în sistemul de piață pentru a atinge obiectivele dorite din punct de vedere politic este foarte populară. Ea este celebrată de oamenii bine intenționați care cred că intervenționismul poate îmblânzi sau elimina consecințele nedorite pe care le atribuie piețelor libere – cum ar fi crizele financiare și economice, decalajul prea mare dintre bogați și săraci, sărăcia în rândul persoanelor în vârstă etc. Dar această convingere rezultă dintr-o analiză greșită a cauzelor, deoarece intervenționismul, și nu piața liberă, este responsabil pentru relele care sunt deplânse pe scară largă în prezent, și este evident că intervenționismul nu poate elimina problemele pe care le provoacă.

Cu toate acestea, unii pledează pentru intervenționism deoarece știu că, cu ajutorul acestuia, sistemul piețelor libere (sau ceea ce a mai rămas din el) poate fi abolit sau distrus în liniște și în mod discret. Cu propuneri fin formulate, ei recomandă ca statul să intervină în economie și în societate pentru a obține rezultate presupus mai bune. Și astfel, statul pătrunde efectiv în educație (grădiniță, școală, universitate), transporturi, mass-media, sănătate, planificarea pensiilor, monedă, credite și mediu, devine peste tot jucătorul dominant – subminează elementele rămase ale sistemului de piață liberă până când acesta nu mai este un sistem de piață liberă, ci doar o cochilie goală.

Forțele marxist-socialiste, în special, folosesc intervenționismul ca pe un cal troian. Datorită ajutorului acestuia, de exemplu, în chestiunile legate de schimbările climatice și de coronavirus, intervențiile de anvergură ale statului în viața economică și socială – fără precedent în vremuri de pace – pot fi aparent legitimate. Pentru mulți oameni sună bine și corect atunci când aud: economiile naționale nu mai au voie să producă și să consume ca înainte; altfel, planeta va deveni nelocuibilă și numai statul poate aduce salvarea. Prin urmare, acesta ar trebui să preia cu îndrăzneală controlul și să reorganizeze producția și consumul prin diktat. Iar răspândirea unui virus impune ca statul să controleze sănătatea oamenilor în conformitate cu orientările sale.

5. Agenda globaliștilor politici

Printre susținătorii intervenționismului, în ultimii ani a apărut o ramură deosebit de agresivă: zeloții care vor să transforme și să reconstruiască economia și societatea prin dispoziții politice, și asta la nivel mondial. Aceștia pot fi descriși pe bună dreptate drept globaliști politici. Ceea ce au în comun este convingerea că oamenii nu ar trebui să își ducă viața în mod independent și nu ar trebui să li se permită să trăiască într-o lume a piețelor libere, ci mai degrabă că trebuie să fie controlați de o autoritate centrală. Și cine ar trebui să ocupe această autoritate centrală? Dacă globaliștii politici își urmează calea, această putere ar trebui să fie plasată în mâinile unui cartel de state, în mod ideal un fel de guvern mondial, un grup de interese format din politicieni și birocrați de rang înalt, consilii ale băncilor centrale, reprezentanți ai marilor companii – adică cei care sunt numiți în mod obișnuit elita de la Davos sau establishmentul. Calea urmată de globalismul politic se reduce la stabilirea unei economii comandate și planificate pe această planetă, o economie mondială comandată.

Aceasta ar fi o etapă preliminară a socialismului, o expresie a ideii că producția economiei naționale ar putea fi determinată de o autoritate centrală pentru a crea o economie mondială mai bună, mai echitabilă și mai ecologică. Acest lucru ar trebui să se realizeze nu numai prin stipulații directe (cum și ce trebuie produs, când și unde și în ce condiții), ci și, în special, prin influența statului asupra prețurilor de pe piață – prin impozite, dar și prin stabilirea de prețuri maxime (pentru bunurile rare) și / sau minime (pentru bunurile disponibile din abundență) – care să facă imposibilă din punct de vedere economic producția și consumul anumitor bunuri. Dar aceasta este o cale care trebuie să ducă la dezastru, deoarece va spulbera ceea ce a mai rămas din sistemul pieței libere.

Eșecurile intervenționismului – de la creșterea prețurilor bunurilor, la rafturile goale din supermarketuri și până la foamete și mizerie – nu îi conving de impracticabilitatea intervenționismului. Mai degrabă, ei atribuie eșecul de a-și atinge obiectivele faptului că intervențiile nu au fost de mai mare anvergură, nu au fost suficient de agresive și că, în viitor, vor atinge obiectivul dorit cu intervenții mai bune și mai curajoase. Și astfel, intervențiile se succed, iar elementele rămase ale pieței libere sunt din ce în ce mai mult anulate și distruse. Drepturile pe care proprietarii le au de a dispune de proprietățile lor sunt reduse treptat, până când proprietarii nu mai sunt, de fapt, proprietari.

Una dintre cererile intervenționiștilor este de a uniformiza politicile din diferitele regiuni ale lumii – de exemplu, prin alinierea ratelor de impozitare și a reglementărilor pieței muncii, prin coordonarea politicilor fiscale și monetare etc. Mai presus de toate, globaliștii politici care folosesc intervenționismul îndeamnă, de asemenea, în mod sistematic la relativizarea și discreditarea sistemului de piețe libere (sau a ceea ce a mai rămas din el). De exemplu, ei propagă ideea că întreprinderile nu ar mai trebui să urmărească maximizarea profitului capitalist, ci trebuie să urmeze liniile directoare ale capitalismului deținătorilor de interese (stakeholder): adică activitățile lor nu sunt definite în mod consecvent de interesele proprietarilor, ci (și) aliniate la obiectivele clienților, creditorilor, furnizorilor, angajaților, precum și ale comunităților locale. Această reeducare a gândirii este adesea prezentată ca fiind reproiectarea capitalismului.

În special, globalismul politic începe cu investițiile agențiilor de colectare a capitalului, cum ar fi companiile de asigurări, sistemele de pensii și fondurile mutuale. Principiul este bine cunoscut și este practicat de ani de zile pentru obligațiunile guvernamentale. Statul își privilegiază datoriile. De exemplu, băncile nu trebuie să dețină capitaluri proprii pentru obligațiunile de stat. În plus, obligațiunile de stat beneficiază de un tratament privilegiat din partea băncii centrale, fiind aprobate pentru operațiunile de piață deschisă. Acest lucru sporește atractivitatea obligațiunilor guvernamentale din punctul de vedere al investitorilor, iar aceștia împrumută statele în condiții care ar fi de neconceput fără privilegiile pe care statul le acordă propriilor datorii. În acest fel, statul obține o cantitate considerabilă de capital privat.

Ca urmare, statul nu numai că devine mai mare și mai puternic, dar primește și o putere financiară enormă, pe care o folosește în scopuri diriguitoare – de exemplu, sprijinind financiar anumite ramuri industriale, dar nu și altele. O gestionare foarte asemănătoare a capitalului, care echivalează cu o politică industrială, are loc acum prin determinarea de către stat a ceea ce sunt și ce nu sunt investiții durabile și care sunt companiile care primesc sigiliul de aprobare pentru mediu, afaceri sociale și guvernanță corporativă, și care nu. Pentru a fi clasificată drept un model de afaceri durabil, o companie trebuie să acționeze în conformitate cu criterii economice, ecologice și sociale pe care statul le poate modela și extinde în mod semnificativ, după bunul plac. Atât scopul afacerii și crearea de valoare intră în vizorul politic, cât și relațiile cu toate părțile interesate (acționari, angajați, parteneri de afaceri etc.), iar aspecte precum echitatea fiscală sunt, de asemenea, luate în considerare. Controlul industriei de către stat este astfel extins și externalizat către investitorii privați.

6. Vechiul socialism și neosocialismul

În istoria ideilor, globalismul politic are rădăcini colectivist-socialiste și este precursorul neosocialismului. În comparație cu vechiul socialism, însă, neosocialismul are un principiu călăuzitor mult mai sumbru și mai sinistru. Vechiul socialism, cel puțin oficial, avea ca obiectiv îmbunătățirea condițiilor materiale ale muncitorimii și creșterea nivelului de trai al acesteia. (Din păcate, mijloacele pe care le-a folosit pentru a-și atinge obiectivele au fost cele greșite.) Neosocialismul, însă, este diferit. Acesta nu vede omul ca pe o creație a lui Dumnezeu [nici socialismul tradițional nu excela în această privință – n.tr.], ci ca pe un distrugător al pământului, a cărui îngăduință de sine trebuie contestată. Al cărui consum de resurse trebuie să fie redus. Și probabil că vreunul sau doi globaliști politici au și dorința de a controla sau de a reduce populația mondială, astfel încât planeta să nu devină nelocuibilă.

Raritatea și renunțarea, pe care le preconizează neosocialismul, adăpostesc un enorm potențial exploziv. Deoarece creșterea economică, i.e., creșterea bunurilor disponibile în timp, nu numai că sporește nivelul de trai al oamenilor. Ea se dovedește a fi și un instrument de evitare a conflictelor: dacă plăcinta crește în ansamblu, toată lumea va fi mai într-o stare mai bună, chiar dacă partea lor din plăcintă rămâne aceeași. Dacă plăcinta se micșorează, însă, dintr-o dată este mai puțin pentru toată lumea, iar atunci luptele pentru distribuire devin inevitabil mai dure. Acționând pentru reducerea cererii de bunuri, a ofertei de bunuri și a consumului de resurse, neosocialismul îi întoarce inevitabil pe oameni unii împotriva altora, la nivel național și internațional, iar riscul de conflicte armate crește.

Vezi în Librărie

Dacă globalismul politic nu este oprit, neosocialismul se va instaura, iar rămășițele pieței libere vor fi abolite. Problema mult prea bine cunoscută, și anume că socialismul și varietățile sale sunt impracticabile, se va manifesta fără încetare. Sărăcirea populației, a umanității, va fi rezultatul neîndoios. Creșterea prețurilor la energie, indusă politic, indică deja ceea ce se prefigurează: creșterea radicală a prețurilor la energie, care a fost provocată într-o perioadă relativ scurtă de timp, amenință să răstoarne structura existentă a producției și a ocupării forței de muncă în lume, declanșând falimente corporative și șomaj în masă. Acest lucru, la rândul său, va declanșa apeluri pentru ca statul să vină în ajutor. În calitate de salvator, statul va plăti ajutoare de șomaj și subvenții pe scară largă și va asigura programe de cheltuieli.

7. Neosocialismul și banii de hârtie fără acoperire

Acest lucru este finanțat prin emiterea de noi datorii naționale, care sunt cumpărate de băncile centrale și plătite cu bani noi. Scăderea influenței economice, dar mai ales, cantitățile tot mai mari de bani pe care le emit băncile centrale determină creșterea prețurilor bunurilor. Viața devine mai scumpă, nivelul de trai al populației în general este în declin. Dacă oamenii nu recunosc cauza deteriorării situației lor materiale, statul va acționa permanent ca o sursă a soluționării problemelor. Acesta ia măsuri pentru a contracara creșterea prețurilor alimentelor, a chiriilor, a primelor de asigurare etc. – printre altele, prin stabilirea de plafoane de preț (de exemplu, pentru alimente și transport) și de prețuri minime (de exemplu, pentru salarii). Acest lucru inhibă economia națională, producția are de suferit, iar situația aprovizionării populației se deteriorează.

Inflația (crescută) a prețurilor este în totalitate în concordanță cu programul neosocialist. Nu numai că încetinește expansiunea economică, dar transformă și mari părți ale populației în persoane nevoiașe care (trebuie să) apeleze la stat pentru a primi ajutoare. Devalorizarea banilor și a economisirilor în bani, o altă fațetă a inflației prețurilor, oferă statului un număr tot mai mare de adepți, care au un interes vital pentru un stat mare și puternic din punct de vedere financiar. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că băncile centrale urmăresc acum o politică monetară care duce inflația prețurilor peste pragul de 2%. Atâta timp cât inflația prețurilor rămâne ascunsă de ochii publicului larg, ea își face efectul nociv: devalorizare, distrugerea economiilor, redistribuire. Dar dacă inflația prețurilor devine prea mare, escrocheria amenință să fie demascată.

Acest lucru poate duce chiar la abandonarea banilor: oamenii încearcă să scape de bani, schimbându-i cu active reale (acțiuni, case, artă etc.). Dacă încrederea în banii fără acoperire scade, inflația ridicată sau chiar hiperinflația sunt după colț – cu excepția cazului în care băncile centrale bat în retragere și reduc inflația prețurilor prin creșterea ratelor dobânzii și încetinirea creșterii masei monetare. Atunci, însă, piramida datoriilor, care s-a construit în lumea occidentală timp de decenii, s-ar prăbuși și, odată cu ea, structura de producție și de ocupare a forței de muncă, precum și întregul proiect neosocialist. Este de înțeles, așadar, de ce băncile centrale fac tot ce le stă în putință pentru a convinge populația că ele, băncile centrale, sunt indispensabile, sunt garanții banilor buni, luptătorii împotriva inflației. Denaturarea adevărului nu poate fi mai mare de atât.

Sistemul monedei de hârtie fără acoperire, sau al banilor fiduciari, este crucial pentru succesul megaproiectului neosocialist. Bine dozat, este posibil, cel puțin teoretic, să se ascundă de ochii publicului întreaga amploare a costurilor cauzate de „Marea Resetare”. Așadar, dacă consiliile băncilor centrale reușesc să mențină încrederea oamenilor în moneda fiduciară, neosocialiștii pot merge mai departe cu lovitura lor. Pe de altă parte, o pierdere a încrederii în banii fiduciari – declanșată, de exemplu, de o inflație ridicată a prețurilor ca urmare a unei creșteri excesive a cantității de bani – poate să dea peste cap proiectul neosocialismului. Privită din această perspectivă, actuala creștere bruscă a prețurilor bunurilor și activelor – oricât de dureroasă ar fi pentru majoritate – prezintă cel puțin o șansă ca frauda banilor fiat să fie demascată și ca neosocialiștii să rămână literalmente fără bani.

8. Lupta de idei

Istoria omenirii nu este – așa cum le șoptea Karl Marx oamenilor – rezultatul unor legi de dezvoltare socială care duc inevitabil la socialism-marxism. Mai degrabă, ea este determinată de ideile care îi inspiră pe oameni. Dacă ești convins că socialismul este sistemul care aduce mântuirea, atunci vei face tot ce-ți stă în putință pentru a instaura socialismul. Așadar, pentru a opri și inversa ceea ce se întâmplă în prezent în întreaga lume – avansul statului și reprimarea sistemului de piață liberă – nu există altă cale decât să intri în lupta pentru idei mai bune, să demontezi ideile rele, să ajuți ideile bune, ideile piețelor libere, să pătrundă în mințile oamenilor.

Din punct de vedere economic, bătălia s-a încheiat de mult: este ușor de demonstrat că socialismul și toate varietățile sale sunt sortite eșecului, că eșecul lor, în realitate, nu este o coincidență, ci că poate fi pus pe seama funcționării legilor economice. Dar, deoarece aceste cunoștințe nu sunt omniprezente, trebuie să ne educăm semenii cu privire la pericolele care însoțesc socialismul și toate varietățile sale. Trebuie, de asemenea, să explicăm că ceea ce este prezentat ca politici ecologice, ca o mare resetare, vine direct din bucătăria vrăjitoarei socialiste și reprezintă o reeditare a unor idei socialiste bine cunoscute, acum sub o nouă înfățișare.

Vezi în Librărie

Ne putem educa semenii, de exemplu, trimițând articole, podcast-uri, videoclipuri ale gânditorilor libertarieni sau oferind cărțile lor membrilor familiei, prietenilor sau colegilor. Și trebuie să arătăm întotdeauna alternativa pozitivă pe care o oferă conservarea și apărarea proprietății, a libertății individuale și a piețelor libere – și că acceptarea lor face posibilă o coexistență durabilă, pașnică și productivă a oamenilor în această lume.

Aderarea la bătălia ideilor, comunicarea ideilor economice mai bune, explicarea și promovarea superiorității ideilor pieței libere este o modalitate de a opri ascensiunea neosocialismului, o oportunitate care nu trebuie ratată.

Fie implicându-te tu însuți, devenind activ, fie sprijinindu-i cu curaj pe alții care pornesc în bătălia intelectuală pentru tine – cum ar fi, de exemplu, Institutul Mises și alte grupuri de reflecție cu vederi liberale și libertariene.

Publicat inițial pe Mises.org

Scris de
Thorsten Polleit
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?