XX. Contribuie într-adevăr sindicatele la creșterea salariilor?

XX. Contribuie într-adevăr sindicatele la creșterea salariilor?

1

Credința că sindicatele pot crește substanțial salariile reale, pe termen lung și pentru toată populația activă, este una din cele mai mari iluzii ale zilelor noastre. Aceasta este în principal rezultatul incapacității de a recunoaște că salariile sunt determinate în principal de productivitatea muncii. De aceea, de exemplu, salariile în Statele Unite erau incomparabil mai mari decât cele din Anglia sau din Germania de-a lungul întregii perioade în care „mișcările muncitorești” din aceste două țări erau cu mult mai ample.

În ciuda faptului că este absolut evident că productivitatea muncii este determinanta principală a salariilor, această concluzie este trecută cu vederea sau minimalizată de conducătorii sindicatelor și de acel grup numeros de economiști care caută să își clădească o reputație de „socialiști”, susținând afirmațiile conducătorilor sindicali. Această concluzie nu se bazează, așa cum presupun aceștia, pe ipoteza că patronatul este format din persoane care sunt toate la fel de amabile, generoase, și dornice să facă doar lucruri bune. Se bazează exact pe opusul acestei ipoteze, și anume pe faptul că fiecare patron în parte este dornic să-și maximizeze profiturile. Dacă oamenii sunt dispuși să lucreze pentru patron pentru un salariu sub nivelul valorii lor reale, de ce să nu profite patronul la maximum de acest lucru? De ce n-ar prefera, de exemplu, să obțină 1 $ pe săptămână de pe urma unui lucrător decât să vadă cum un alt patron obține 2 $ pe săptămână de pe urma lui? Și atâta vreme cât există această situație, va exista o tendință din partea patronilor de a licita pentru muncitori până la valoarea economică reală a muncii lor.

Asta nu înseamnă că sindicatele nu pot funcționa în mod util sau legitim. Funcția principală pe care o pot avea este să îmbunătățească condițiile locale de muncă și să lupte pentru ca toți membrii sindicatelor să fie plătiți la valoarea reală, stabilită pe piață, a muncii lor.

Dar competiția muncitorilor pentru locuri de muncă și competiția patronilor pentru muncitori nu funcționează perfect. Și este posibil ca nici muncitorii nici patronii să nu aibă informații complete asupra pieței forței de muncă existente în momentul respectiv. Un muncitor oarecare nu poate, de regulă, să știe cât valorează serviciile sale pentru un anumit patron. Și din acest motiv, s-ar putea afla într-o poziție slabă de negociere. Greșelile de raționament îl costă mult mai mult pe el decât pe patron. Dacă un patron, din greșeală, nu angajează un muncitor care i-ar fi adus un profit, el nu pierde decât profitul net pe care i l-ar fi adus acea persoană, dar poate angaja o sută sau o mie de alte persoane. Dar dacă un muncitor refuză o slujbă, în ideea că va obține cu ușurință o alta mai bine plătită, greșeala l-ar putea costa scump. Sunt în joc toate mijloacele sale de subzistență. Nu numai că s-ar putea să nu găsească imediat o slujbă mai bună, dar s-ar putea ca multă vreme să nu găsească un loc de muncă nici pe departe la fel de bine plătit. Iar timpul poate fi o problemă esențială pentru el, pentru că atât el cât și familia lui trebuie să se hrănească. Deci el ar putea să fie tentat să accepte o slujbă plătită – după părerea lui – cu mult sub „valoarea sa reală”, decât să-și asume aceste riscuri. Când lucrătorii fac corp comun în negocierile cu patronul, fixând un „salariu standard” pentru o anumită categorie de lucrări, pot să contribuie la egalizarea puterii de negociere și a riscurilor implicate de greșeli.

Dar pentru sindicate este ușor, mai ales cu ajutorul unei legislații a muncii care impune restricții numai patronatului, să-și depășească atribuțiile pentru care au fost inițial create, să acționeze într-o manieră iresponsabilă și să promoveze politici antisociale lipsite de înțelepciune. Această situație apare, de exemplu, ori de câte ori ele încearcă să fixeze nivelul minim al salariilor membrilor de sindicat deasupra valorii lui de piață. Un astfel de aranjament atrage întotdeauna după sine șomaj și nu poate fi stabilit decât făcându-se apel la o formă oarecare de intimidare sau de coerciție.

Una dintre acestea este introducerea de restricții privind apartenența la sindicat utilizând alte criterii de eligibilitate decât cele referitoare la competență și îndemânare. Restricțiile pot îmbrăca forme diferite: plata unei cotizații excesive pentru intrarea în sindicat; cerințe arbitrare privind calificare noilor membri de sindicat; discriminări – deschise sau nu – religioase, de rasă sau sex; limitarea numărului maxim de membri sau excluderea – chiar și prin forță, dacă este necesar – nu numai a produselor muncii nesindicalizate, dar și a produselor sindicatelor afiliate din alte state sau orașe.

Cazul cel mai evident în care sindicatele folosesc forța și intimidarea pentru a determina creșterea salariilor deasupra valorii lor de piață este greva. Se poate face grevă fără violență. Atâta vreme cât este non-violentă, greva este o armă legitimă, chiar dacă ar trebui utilizată rar și doar în ultimă instanță. Dacă muncitorii fac corp comun și nu lucrează, ar putea să îl determine pe patronul lor să-și reconsidere atitudinea, în cazul în care acesta îi plătea cu mai puțin decât valoarea pe piață a muncii lor. Acesta și-ar putea da seama că nu-i poate înlocui pe muncitorii săi cu alții la fel de buni care ar accepta salariul pe care muncitorii săi l-au respins. Dar în momentul în care muncitorii trebuie să se folosească de intimidări sau violență pentru a-și satisface cererile – momentul în care folosesc pichetele de grevă pentru a-i împiedica pe muncitorii mai bătrâni să continue să lucreze sau pe patron să angajeze noi muncitori permanenți care să le ia locul – cauza lor devine suspectă. Pentru că pichetele nu sunt folosite în primul rând împotriva patronilor, ci împotriva altor muncitori. Ceilalți muncitori sunt dornici să preia posturile pe care primii le-au lăsat vacante, cu salariile pe care primii le-au respins. Aceasta demonstrează că alternativele pe care le au la dispoziție muncitorii care doresc să se angajeze nu sunt la fel de bune ca acelea respinse de vechii lucrători. Dacă vechii angajați reușesc ca prin forță să-i împiedice pe noii muncitori să le ia locul, îi împiedică pe aceștia să aleagă cea mai bună alternativă și-i forțează să aleagă o alternativă mai proastă. Deci, greviștii insistă asupra unei poziții privilegiate și folosesc forța pentru menținerea acestei poziții față de ceilalți muncitori.

Dacă analiza pe care am făcut-o este corectă, ura nediscriminatorie contra „spărgătorilor de grevă” nu este justificată. Dacă spărgătorii de grevă sunt bătăuși de profesie, care amenință cu violența, sau muncitori care, de fapt, nu sunt capabili să presteze munca cerută, sau dacă li se plătește temporar un salariu mai mare doar pentru a se preface că ei continuă să meargă la lucru până când greviștilor li se face teamă și se întorc la lucru acceptând salariul inițial, este sigur că între ei se va naște ura. Dar dacă acești spărgători de grevă nu sunt altceva decât femei și bărbați care caută un loc de muncă sigur și sunt gata să-l accepte la nivelul de salarizare respins de greviști, atunci aceștia, pentru a permite greviștilor să obțină condiții mai bune, trebuie îndreptați spre locuri de muncă cu salarii mult mai mici. Iar vechii lucrători și-ar putea menține poziția privilegiată numai atâta vreme cât amenință cu forța.

2

Economiștii sentimentali au dat naștere unor teorii pe care examinarea la rece nu le poate valida. Una din acestea este că forța de muncă este în general plătită sub nivelul „normal”. Această afirmație este echivalentă cu aceea că pe o piață liberă prețurile sunt, în general, mult prea mici. O altă noțiune stranie, dar persistentă, este că interesele tuturor muncitorilor sunt aceleași și că mărirea salariilor unei categorii de muncitori i-ar ajuta pe toți ceilalți. Nu numai că nu este nicio fărâmă de adevăr în această idee; adevărul este că dacă un sindicat reușește, pe căi coercitive, să obțină creșterea salariilor muncitorilor săi mult deasupra valorii de piață, aceasta va dăuna celorlalți muncitori, precum și tuturor membrilor societății.

Pentru a înțelege mai bine care este mecanismul, să ne imaginăm o comunitate în care realitățile sunt mult simplificate din punct de vedere aritmetic. Să presupunem că această comunitate este alcătuită din doar șase grupuri de muncitori, și că inițial aceste grupuri aveau fonduri de salarii egale, iar valoarea pe piață a producției era aceeași.

Să presupunem că cele șase grupuri sunt (1) lucrători agricoli, (2) vânzători cu amănuntul, (3) muncitori în confecții, (4) mineri, (5) constructori, (6) angajați ai căilor ferate. Salariile lor, determinate fără intervenția niciunui element coercitiv, nu sunt în mod necesar egale, dar oricare ar fi ele, să le atribuim un indice inițial de 100 ca bază. Să presupunem acum că fiecare grup formează un sindicat național și că-și poate impune voința proporțional cu forța sa politică și cu poziția sa strategică, și nu proporțional cu productivitatea sa economică. Să presupunem că lucrătorii agricoli nu pot impune creșterea salariilor, că vânzătorii cu amănuntul obțin o creștere de 10%, lucrătorii din confecții de 20%, minerii de 30%, constructorii de 40% iar lucrătorii de la căile ferate de 50%.

Pe baza presupunerilor inițiale, aceasta va însemna că a avut loc o creștere medie a salariului pe economie de 25%. Acum să presupunem, tot în mod simplificat aritmetic, că prețul produsului fiecărui grup de muncitori crește în aceeași proporție cu creșterea salariului grupului respectiv. (Din câteva motive – cum ar fi faptul că forța de muncă nu reprezintă totalitatea costurilor –, prețurile nu vor evolua chiar așa, oricum nu într-o perioadă scurtă de timp. Dar cifrele sunt totuși folositoare pentru a ilustra principiul de bază.)

În aceste condiții, costul vieții a crescut, în medie, cu 25%. Lucrătorii din agricultură, deși n-au suferit nicio reducere nominală a salariilor, vor avea o situație semnificativ mai grea din punct de vedere real. Vânzătorii cu amănuntul, deși salariul lor nominal a crescut cu 10%, vor avea o situație mai grea decât la început. Chiar și muncitorii din confecții, ale căror salarii au crescut cu 20%, se vor afla într-o situație mai dezavantajoasă decât cea anterioară. Minerii, care au beneficiat de o creștere de 30% a salariilor, nu își vor fi îmbunătățit decât puțin puterea de cumpărare. Constructorii și lucrătorii căilor ferate au câștigat, bineînțeles, dar și în cazul lor, creșterea reală se situează mult sub cea nominală.

Dar chiar și astfel de calcule se bazează pe presupunerea că mărirea forțată a salariilor nu a atras după sine șomaj. Această ipoteză se verifică doar dacă mărirea salariilor a fost însoțită de o creștere echivalentă a cantității de bani și a creditelor bancare; chiar și în aceste condiții, este puțin probabil ca astfel de distorsionări ale salariilor să nu inducă fenomene de șomaj, mai ales în branșele în care creșterea salariului a fost cea mai mare. Dacă nu se acceptă o inflație monetară corespunzătoare, creșterile forțate ale salariilor vor atrage șomaj pe scară largă.

Cel mai ridicat șomaj, în termeni procentuali, nu se înregistrează în mod necesar în rândul sindicatelor ale căror salarii au crescut cel mai mult, pentru că șomajul va fi distribuit în funcție de elasticitatea relativă a cererii pentru diferite tipuri de servicii și în funcție de natura „compusă” a cererii pentru multe tipuri de servicii. Totuși, odată ce aceste concedieri au fost făcute, chiar și grupurile ale căror salarii au fost sporite cel mai mult se vor găsi, probabil – dacă se face o medie între veniturile celor concediați și respectiv ale celor rămași –, într-o situație mai grea decât cea anterioară. Iar în ceea ce privește bunăstarea generală, desigur, pierderea efectiv suferită va fi mult mai mare decât cea înregistrată în termeni pur aritmetici, pentru că pierderile pe plan psihologic ale celor care devin șomeri vor fi cu mult mai mari decât realizările, pe același plan, înregistrate de cei a căror putere de cumpărare a crescut puțin.

Situația nu poate fi îmbunătățită nici dacă se acordă asistență de șomaj. În primul rând, o astfel de asistență provine – direct sau indirect – din salariile celor ce muncesc, reducând aceste salarii. Ajutoarele bănești „adecvate” creează și ele șomaj, după cum am văzut. O fac pe câteva căi. Când, în trecut, sindicatele își asumau obligația de a-i ajuta pe aceia dintre membrii lor care deveneau șomeri, se gândeau bine înainte să ceară o creștere a salariilor care ar fi cauzat șomaj puternic. Dar când există un sistem de asistență prin care un contribuabil oarecare este forțat să plătească pentru șomajul cauzat de salarii excesive, a dispărut această restricție din calea cererilor excesive ale sindicatelor. Mai mult decât atât, după cum am văzut, o asistență „adecvată” îi face pe unii să nu caute de lucru și îi va determina pe alții să gândească că lor, de fapt, li se cere să muncească nu pentru salariul care se oferă, ci pentru diferența între acel salariu și ajutorul de șomaj. Iar șomajul puternic înseamnă scăderea producției, sărăcirea națiunii și reducerea avuției totale.

Promotorii salvării prin sindicalism încearcă uneori să dea un alt răspuns problemei pe care tocmai am prezentat-o. Se poate considera, vor admite ei, că membrii sindicatelor puternice îi exploatează astăzi, printre alții, și pe muncitorii nesindicalizați, dar remediul este simplu: să intre toți în sindicat. Cu toate acestea, remediul nu este atât de simplu. În primul rând, în ciuda puternicelor încurajări legale și politice (care uneori seamănă chiar a obligație) pentru formarea de sindicate, precum cele care apar în Legea Wagner-Taft-Hartley și în alte legi, nu întâmplător doar a patra parte din forța de muncă ocupată din cadrul acestei națiuni este înscrisă în sindicate. Condițiile propice formării de sindicate sunt mult mai speciale decât se recunoaște. Dar chiar dacă s-ar reuși sindicalizarea universală, sindicatele nu vor fi niciodată toate la fel de puternice, la fel cum nu sunt nici în prezent. Unele grupuri de muncitori se află într-o poziție strategică mult mai bună decât altele, datorită numărului mai mare de membri, importanței bunurilor pe care o produc, dependenței sporite a altor industrii față de produsele propriei industrii, sau datorită abilității lor de a folosi metode coercitive. Dar dacă nu ar fi așa? Să presupunem, în ciuda caracterului contradictoriu al presupunerii, că toți muncitorii își pot mări salariile cu același procent utilizând metode coercitive. Pe termen lung, nu s-ar îmbunătăți situația nimănui, ar fi ca și când salariile nu ar fi crescut deloc.

3

Aceasta ne conduce în miezul problemei. Se presupune, de obicei, că mărirea salariilor se face pe seama profitului patronilor. Acest lucru s-ar putea întâmpla pentru perioade scurte de timp sau în circumstanțe deosebite. Dacă se forțează creșterea salariilor într-o anumită firmă care se află în concurență cu alte firme, concurență care nu-i permite creșterea prețurilor, creșterea salariilor va fi dedusă din profit. Acest lucru este puțin probabil să se întâmple atunci când creșterea salariilor se produce în toată ramura respectivă. Dacă sectorul în cauză nu trebuie să facă față concurenței străine, ar putea să-și crească prețurile și să treacă mărirea salariilor pe umerii consumatorilor. Întrucât aceștia sunt, în cea mai mare parte, muncitori, li se vor reduce, pur și simplu, salariile reale, ei trebuind să plătească un preț mai mare pentru un anumit produs. Este adevărat că în urma creșterii prețurilor ar putea să scadă vânzările produselor sectorului respectiv, scăzând astfel nivelul profitului înregistrat; este probabilă și o scădere corespunzătoare a ocupării forței de muncă în ramura respectivă.

Se poate concepe o situație în care se reduc profiturile unui întreg sector fără să scadă corespunzător și ocuparea forței de muncă – deci, cu alte cuvinte, o situație în care o creștere a salariilor semnifică o creștere corespunzătoare a fondurilor de salarizare și în care întregul cost se suportă din profituri, în condițiile în care nicio firmă nu este scoasă din circuitul economic. Un astfel de rezultat nu este foarte probabil, dar nu este nici total exclus.

Să ne referim, de exemplu, la o ramură ca aceea a căilor ferate, care nu poate să arunce pe umerii publicului costurile rezultate din creșterile mari de salarii pentru că reglementările guvernamentale nu permit așa ceva.

Este posibil ca sindicatele să realizeze niște câștiguri pe termen scurt pe seama patronilor și a investitorilor. Investitorii au avut, la un moment dat, lichidități. Dar le-au investit în, să zicem, căile ferate. Au transformat fondurile în șine și traverse, vagoane de marfă și locomotive. La un moment dat, capitalul lor ar fi putut fi transformat într-o mie de forme, dar astăzi el este „prins în capcană”, fixat într-o anumită formă. Sindicatele din căile ferate i-ar putea forța să accepte un venit mai mic adus de capitalul pe care l-au investit deja. Pentru investitori, merită să continue să-și exploateze căile ferate dacă obțin ceva mai mult decât cheltuielile de operare, chiar și o zecime dintr-un procent al investiției lor.

Dar există un corolar al tuturor acestora. Dacă banii pe care i-au investit în căi ferate le aduc un venit mai mic decât banii pe care îi pot investi în alte domenii, investitorii nu vor continua să investească în căile ferate. Este probabil să înlocuiască unele componente care se uzează primele, pentru a-și proteja veniturile mici pe care le aduce capitalul investit; dar pe termen lung nu se vor obosi să înlocuiască nicio componentă care se uzează fizic sau moral. În cazul în care capitalul pe care-l investesc în țară le aduce un venit mai mic decât dacă l-ar investi în străinătate, atunci ei vor investi în străinătate. Dacă nu găsesc niciun domeniu în care investiția lor să le aducă venituri destul de mari care să îi compenseze pentru riscul pe care și-l asumă, atunci vor înceta să mai investească.

Astfel, exploatarea capitalului de către muncitori poate să fie, în cel mai bun caz, temporară. Ea se va sfârși repede. Se va termina, de fapt, nu așa cum am descris noi în exemplul nostru ipotetic, ci prin eliminarea firmelor marginale, prin creșterea șomajului și prin ajustarea impusă a salariilor și profiturilor până în punctul în care perspectivele unor profituri normale (sau anormale) determină o înviorare a producției și o reducere a șomajului. Dar între timp, ca rezultat al exploatării, șomajul și producția scăzută vor fi dus la sărăcirea tuturor. Chiar dacă muncitorii vor deține, pentru un timp, o parte relativ mai mare din venitul național, venitul național va scădea în termeni absoluți; astfel încât câștigurile relative ale muncitorilor în aceste perioade scurte vor reprezenta o victorie scump plătită, ca aceea a lui Pius: poate însemna că și muncitorii, pe ansamblu, vor avea o putere de cumpărare mai scăzută.

4

Ajungem astfel la concluzia că sindicatele, deși ar putea să asigure temporar o creștere a salariilor nominale ale membrilor lor, în parte pe seama patronilor, în parte pe seama muncitorilor nesindicalizați, nu pot să asigure, pe termen lung și pentru absolut toți muncitorii, o creștere a salariului real.

Părerea că o pot face se bazează pe iluzii. Una dintre acestea este eroarea post hoc ergo propter hoc, care constă în atribuirea creșterii substanțiale a salariilor în ultima jumătate de secol, datorată investițiilor de capital și descoperirilor tehnologice, sindicatelor, pentru simplul motiv că ele s-au dezvoltat în această perioadă. Dar cea mai gravă eroare este de a lua în considerare în principal efectele pe termen scurt ale creșterii salariilor provocate de sindicate pentru categoriile de muncitori care își păstrează locurile de muncă și nereușita în a identifica efectele acestei creșteri asupra gradului de ocupare a forței de muncă în general, asupra producției și a costului vieții pentru toți muncitorii, inclusiv pentru cei care au beneficiat de această creștere.

Se poate merge și mai departe, punându-se întrebarea dacă, de fapt, sindicatele nu au împiedicat creșterea salariilor până la nivelul la care ar fi ajuns, pe termen lung, pentru toți muncitorii. Ele au constituit, cu siguranță, o forță care a contribuit la menținerea unui nivel scăzut sau chiar la reducerea salariilor în cazul în care efectul concret al acțiunii lor a fost reducerea productivității muncii, și avem motive întemeiate să credem că acest lucru s-a și întâmplat.

Cu privire la productivitatea muncii, trebuie menționate câteva contribuții pozitive ale sindicatelor. În unele ramuri, acestea au luptat pentru introducerea de standarde care să crească nivelul de calificare și de competență a muncitorilor, iar la începuturile existenței lor au contribuit mult la protejarea sănătății membrilor lor. Acolo unde se găsea mână de lucru din belșug, patronii încercau adesea să obțină profituri imediate, forțându-i pe muncitori să lucreze mai repede și mai multe ore în ciuda faptului că aceasta le afecta sănătatea, pentru că muncitorii puteau fi înlocuiți cu ușurință de alții. S-a întâmplat uneori ca anumiți patroni ignoranți chiar să-și reducă profiturile pentru că-și aduceau muncitorii în stare de epuizare. În toate aceste cazuri, sindicatele, cerând introducerea unor standarde decente de viață și de muncă, au contribuit adesea la îmbunătățirea stării de sănătate și la creșterea bunăstării membrilor lor, contribuind concomitent la creșterea salariilor reale ale acestora.

Dar în ultimii ani, pe măsură ce au devenit mai puternice și pe măsură ce simpatia publică direcționată greșit a condus la tolerarea sau chiar la sprijinirea practicilor antisociale, sindicatele și-au depășit țelurile lor legitime. Reducerea săptămânii de lucru de la șaptezeci de ore la șaizeci de ore a reprezentat un câștig nu numai pentru starea generală de sănătate și bunăstare, ci, pe termen lung, și pentru producție. Reducerea săptămânii de lucru de la șaizeci de ore la patruzeci și opt a reprezentat un punct câștigat pentru starea de sănătate și pentru timpul liber al fiecăruia. Reducerea săptămânii de lucru de la patruzeci și opt de ore la patruzeci și patru a reprezentat un avantaj din punctul de vedere al timpului liber, dar nu a fost neapărat un punct câștigat pentru producție și pentru venitul personal. Impactul pozitiv pe care l-ar avea reducerea săptămânii de lucru la patruzeci de ore asupra sănătății și posibilităților de destindere este mult mai mic decât influența sa negativă asupra scăderii producției și a veniturilor. Dar astăzi sindicatele aduc în discuție, iar uneori chiar impun, săptămâni de lucru de treizeci și cinci sau de treizeci de ore, negând, totodată, că acestea pot afecta sau chiar afectează producția sau veniturile.

Dar acțiunile sindicatelor care au condus la scăderea productivității muncii nu sunt doar cele legate de reducerea timpului de lucru. Acestea, de fapt, au reprezentat unul dintre factorii care au dăunat cel mai puțin, iar ceea ce s-a câștigat pe de altă parte a fost clar. Însă multe sindicate au insistat asupra unei subdivizări rigide a muncii, ce a condus la creșterea costurilor de producție și la apariția unor dispute „jurisdicționale” costisitoare și ridicole. S-au opus salariilor calculate pe baza productivității sau a eficienței și au insistat ca toți membrii sindicatelor să primească aceleași salarii orare, indiferent de productivitatea lor. Au insistat pentru promovarea angajaților în funcție de vechime și nu în funcție de meritele personale. Au încetinit deliberat ritmul de muncă, pretinzând că luptă împotriva unor așa-zise „accelerări”. I-au „renegat”, au insistat să fie concediați și uneori chiar i-au bătut cu cruzime pe cei care lucrau mai mult decât colegii lor. S-au opus îmbunătățirii mașinilor. Au insistat ca, dacă unii dintre membrii sindicatului sunt concediați datorită instalării unor utilaje mai eficiente sau care au condus la economisirea de forță de muncă, aceștia să aibă pe o perioadă de timp nedefinită „venituri garantate”. Au insistat pentru introducerea unor norme de muncă în care pentru îndeplinirea unei sarcini, să se prevadă fie un număr mai mare de persoane, fie un număr mai mare de ore. Au insistat, chiar amenințându-i pe patroni cu ruinarea, asupra angajării de personal inutil.

Cele mai multe dintre aceste politici au fost promovate în baza presupunerii că există o cantitate fixă de muncă ce trebuie făcută, un anumit „fond de muncă” ce trebuie distribuit unui număr cât mai mare de oameni și pe cât mai multe ore cu putință, pentru a nu-l epuiza prea repede. Această presupunere este complet eronată. Practic, cantitatea de muncă ce poate fi depusă este nelimitată. Munca generează muncă. Produsul lui A este cerut de fabricarea produsului lui B.

Dar, pentru că există această presupunere eronată și pentru că pe baza ei își elaborează sindicatele politicile, efectul a fost, în cele din urmă, reducerea productivității sub nivelul pe care altfel aceasta l-ar fi atins. Deci efectul lor net pe termen lung și asupra tuturor grupurilor de muncitori a fost reducerea salariilor reale – adică a salariilor exprimate în cantitatea de bunuri și servicii pe care și le pot procura – sub nivelul la care s-ar fi ridicat în alte condiții. Adevăratele cauze ale extraordinarei creșteri a salariului real în decursul ultimilor o sută de ani au fost, repet, acumularea de capital și progresul tehnic.

Acesta nu este, însă, un proces automat. De fapt, în ultimii zece ani s-a înregistrat o stagnare cauzată de politicile defectuoase promovate atât de guvern, cât și de sindicate. Dacă luăm doar câștigurile medii brute săptămânale ale lucrătorilor particulari din alte sectoare decât agricultura, este adevărat că ele au crescut de la 107,3 $ în 1968 la 189,36 $ în august 1977. Dar în condițiile în care Biroul de Statistică a Muncii ia în considerare inflația pentru a face sumele din 1977 comparabile cu cele din 1968 și se aplică o corecție cu indicele prețurilor bunurilor de consum, se constată că veniturile săptămânale reale au scăzut, de fapt, de la 103,39 $ la 103,36 $ în august 1977.

Această stagnare a creșterii salariilor reale nu a fost o consecință inerentă a activității sindicatelor. Ea a fost rezultatul politicii atinse de miopie a sindicatelor și a guvernului. Mai este încă timp ca lucrurile să se schimbe.

Scris de
Henry Hazlitt
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins