Ar putea aurul și argintul să redevină monedele lumii?

Ar putea aurul și argintul să redevină monedele lumii?

Nu suntem cumva prea mulți oameni pe Pământ și nu avem de schimbat prea multe bunuri și servicii pentru ca aurul și argintul să mai fie suficiente? Nimic nu sugerează o astfel de concluzie. Dacă încă nu avem o astfel de monedă, nu este vina legilor economice sau a vreunei imposibilități tehnice, ci a autorităților care au interesul să țină lumea în iadul monetar al inflației permanente a monedei decret și a crizelor recurente, pentru a optimiza prin redistribuție extragerea de avere în favoarea statului, bancherilor și a altor privilegiați.

Trebuie arătat din capul locului că pentru a afla dacă un bun este sau nu monedă cel mai important test este acesta: există un sistem de prețuri exprimate în acel bun? Dacă participanții la piață schimbă sau doresc să schimbe toate bunurile produse pe piață cu acel bun, în anumite proporții, atunci bunul respectiv este monedă și permite calculul economic și aduce toate avantajele ce decurg din producția și deținerea lui.

Un cititor întreabă dacă nu cumva este deja prea târziu pentru a pleda pentru cazul aurului și argintului ca monede, în condițiile actualei abundențe demografice și de productivitate. Nu suntem cumva prea mulți oameni pe Pământ și nu avem de schimbat prea multe bunuri și servicii pentru ca aurul și argintul să mai fie suficiente?

Răspunsul cred că trebuie căutat în teorie și apoi în istorie:

În primul rând, stocul total sau oferta de bani din societate la orice moment în timp este dat(ă) de greutatea totală a cantității de marfă ce joacă rolul de monedă. Pentru moment, să presupunem că doar un singur bun este consacrat de piața liberă ca monedă. Să mai presupunem că aurul este acel bun (deși la fel de bine am fi putut lua argintul sau chiar fierul; ține de piață, nu de noi, să decidă care e cea mai aptă marfă pentru a servi de monedă). Cum moneda e aurul, oferta totală de monedă e dată de cantitatea totală de aur existentă în societate. Forma aurului nu contează – în afară de cazul în care costul schimbării formei prin anumite procedee este mai mare decât prin altele (de pildă, baterea monezilor e mai costisitoare decât topirea lor). În acest caz, una dintre forme va fi aleasă de piață ca monedă de calcul, iar celelalte vor avea un premiu sau un discount în raport cu costurile lor relative pe piață. (Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noștri?)

Din pasajul de mai sus avem două indicii folositoare: piața este cea care alege moneda și nu teoreticienii nostalgici sau loviți de aurofilie. Singura afirmație cu validitate universală referitoare la monedă este că nu poate fi decât o monedă-marfă, cu o utilizare și valoare concrete pe piață înainte de a deveni monedă (vezi teorema misesiană a regresiei). Dacă moneda-marfă aleasă de o ipotetică viitoare piață liberă va fi iarăși aurul, argintul, ambele, sau o cu totul altă marfă, nu se poate ști cu certitudine. Teoria economică nu ne ajută în această privință.

Dar să vedem la ce ne-ar putea ajuta istoria.

It is not merely conceivable that several monies will be in parallel use; this has been in fact the universal practice until the twentieth century. In the Middle Ages, gold, silver, and copper coins, as well as alloys thereof, circulated in overlapping exchange networks. At most times and places in the history of Western Europe, silver coins were most widespread and dominant in daily payments, whereas gold coins were used for larger payments and copper coins in very small transactions. In ancient times too, this was the normal state of affairs. (Hülsmann, Ethics of Money Production, Ludwig von Mises Institute, 2008, p. 46.)

Perioada în care utilizarea monetară a aurului și argintului s-a bucurat de cea mai mare libertate, și aceasta relativă și niciodată complet scutită de intervențiile autorităților, a durat de la începutul secolului al nouăsprezecelea și a început să se sfârșească odată cu Primul Război Mondial. Lovitura finală contra etalonului aur clasic a fost dată în 1933 de regimul F.D. Roosevelt prin naționalizarea aurului în Statele Unite. Se poate, deci, spune că până în 1932 aurul și argintul erau folosite ca bani pe piața liberă.

Dacă se afirmă că raportul actual dintre cantitățile existente de aur și argint și numărul de oameni vădește o imposibilitate fizică în calea revenirii celor două metale în circuitul monetar, haideți să vedem cum a evoluat acest raport în timp.

Recent, stocul mondial de aur a fost estimat la 156.750 de tone (estimare 2009), iar cel de argint la 24.883 de tone (estimare 2008). Populația lumii a fost estimată în 2009 la 6.800.000.000 de oameni, iar în 2008 la 6.707.000.000 de oameni. Obținem un „raport de imposibilitate” de aproximativ 23 de grame de aur/persoană în 2009 și unul de 3,71 de grame de argint/persoană în 2008.

Aparent, aceste rapoarte sunt dezastruoase pentru șansele reapariției aurului și argintului în roluri monetare. Dar dacă punem acest „indicator” în perspectivă istorică vom avea surprize: în anul 1900, la apogeul etalonului aur, valorile raportului sunt 9,13 pentru aur și 165,6 pentru argint; în 1930, la asfințitul etalonului aur, avem valori de 16,37 pentru aur și 230,84 pentru argint.

Dacă acest mod de a pune problema are vreo valoare, atunci putem concluziona că aurul e mai potrivit ca niciodată pentru a redeveni monedă și că argintul a devenit prea rar pentru a fi utilizat în schimburile monetare.

Dar critica aurului și argintului nu se oprește aici. Dincolo de creșterea populației, a crescut mult productivitatea lumii în cei 80 de ani de când cele două metale nu mai tranzacționează schimburile pe piețele lumii. Producția mondială s-a diversificat și a crescut cantitativ. În aceste condiții, chiar dacă lăsăm deoparte problema creșterii populației, puterea de cumpărare a aurului și argintului ar trebui să fie mult mai mare decât înainte, astfel încât să medieze mult mai multe schimburi. Mai mult, prețurile exprimate în aur și argint ar trebui să fie mici, extrem de mici și, pe măsură ce productivitatea crește mai mult decât stocul de metale prețioase, în scădere. Ne-am putea descurca în asemenea condiții?

Teoria economică spune că da. În ciuda inflaționiștilor (care susțin că economia poate crește doar în condițiile circulării unei cantități proporțional sau mai mult de cât proporțional mai mare de monedă) și a celor care cultivă fobia de deflație, nu nivelul prețurilor este important pentru buna desfășurare a calculului economic și aprecierea profitului și pierderilor, ci posibilitatea de a aprecia corect diferența dintre costuri și prețuri. Orice cantitate de monedă este optimă, din punct de vedere economic.

Dar, este adevărat, nu orice cantitate este fezabilă din punct de vedere tehnic. Așa cum în hiperinflații se merge cu roaba sau sacii de bani la cumpărături zilnice și aceasta nu se poate nici pe departe considera o variantă satisfăcătoare de plată, s-ar putea obiecta că în condițiile revenirii aurului și argintului am putea fi forțați să plătim cu cantități de bani vizibile doar cu lupa, iarăși o situație indezirabilă.

Apar astfel două probleme: cea a divizibilității și cea a capacității limitate de mânuire și stocare.

Divizibilitatea este o caracteristică în care metalele prețioase excelează: avem așadar o falsă problemă. Aici e momentul să amintim că o unitate populară de măsură a metalelor prețioase a fost în mod tradițional bobul (grain), definit ca a 480-a parte dintr-o uncie, adică aproximativ 0,0648 de grame. Acest lucru sugerează că am putea avea un sistem de prețuri exprimat în bobi, care să poată permite chiar și schimbul celor mai puțin valoroase mărfuri.

Dar cum rămâne cu cea de-a doua aparentă limitare? Un răspuns ar fi că inovațiile care au făcut posibilă productivitatea crescută vor putea potența și rezolvarea problemelor de portabilitate și stocare.

Azi avem sistemul de plată prin card. Să lăsăm deoparte toate neajunsurile asociate acestui sistem sub actualul aranjament fraudulos bazat pe rezerve fracționare. Să facem abstracție și de teoriile conspirației legate de numărul fiarei și utilizarea generalizată a microcipurilor. Sub un etalon bazat pe monedă-marfă cu rezerve 100%, plata prin card, care nu este decât un sistem perfecționat de plată cu cec, ar putea rezolva mare parte din tranzacțiile foarte mici, pentru care este impractică purtarea și înmânarea monedei propriu-zise.

La valoarea actuală a aurului, un bob de aur înseamnă aproximativ 2,6 dolari sau 8,5 roni, iar un bob de argint aproximativ 3,8 cenți sau 12,6 bani. Ne-am putea închipui că facem cumpărături la supermarket plătind cu cardul la casă echivalentul a câțiva bobi de aur sau a câtorva sute de bobi de argint? Eu nu văd de ce nu.

Apoi, în afară de card, rămân toate celelate instrumente de plată: cecul, ordinul de plată și chiar bancnotele de hârtie sau plastic, denominate de această dată în monedă-marfă.

Într-adevăr, bancnotele ar putea căpăta o cu totul altă semnificație decât cea pe care o au în prezent. Dacă astăzi bancnotele sunt substitute monetare și foste false certificate care nu mai au acoperire în niciun fel de monedă autentică, aur sau argint, ele ar putea deveni iar parte a unui sistem de certificare a monedei, dar de această dată ar fi un certificat înglobat cu moneda propriu zisă. Noua bancnotă ar putea fi un simplu suport de hârtie sau de plastic pe care sau în care sunt aplicate cantități foarte mici de metal prețios. Mijloacele tehnice, precum aplicarea foiței de aur sau metoda filării permit apariția unor astfel de produse inovatoare.

Problema plăților, manevrabilității și transportabilității unor cantități infime de monedă ar putea fi astfel rezolvată în moduri care ar da noi semnificații unor obișnuințe foarte răspândite în prezent.

Esențial pentru monedă și activitatea bancară este ca producția monetară să fie independentă de voința autorităților și a falsificatorilor ocazionali. Societatea trebuie să beneficieze iarăși de una sau mai multe monede care dincolo de artibutele tradiționale, cum ar fi portabilitatea, divizibilitatea, omogenitatea, fungibilitatea, să fie caracterizată de raritatea relativ mare și dificultatea de multiplicare prin falsificare.

În final, s-ar putea specula că, în contextul monedelor și instrumentelor de plată tradiționale, rolurile monetare ale argintului și cuprului se vor inversa. Ar fi posibil ca argintul să fie folosit pentru tranzacții marginale, iar cuprul să ia locul argintului în plățile zilnice, aurului fiindu-i rezervat rolul de mediu pentru schimburile de valoare mare. Dar progresul tehnic și alegerile surprinzătoare ale oamenilor ar putea schimba cu totul fața unui viitor sistem monetar liber. Dacă istoria ne învață multe, doar teoria ne poate da verdicte certe. Iar pentru domeniul monetar verdictul este că avem nevoie de libertate și cel puțin o monedă-marfă, oricare ar fi ea.

Iar dacă încă nu avem o astfel de monedă, nu este vina legilor economice sau a vreunei imposibilități tehnice, ci a autorităților care au interesul să țină lumea în iadul monetar al inflației permanente a monedei-decret și a crizelor recurente, pentru a optimiza prin redistribuție extragerea de avere în favoarea statului, bancherilor și a altor privilegiați.

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?