XXVI. Lecția după treizeci de ani

Prima ediție a acestei cărți a apărut în 1946. Acum, când scriu aceste rânduri, au trecut treizeci și doi de ani. Cât s-a învățat din lecția prezentată în paginile cărții în această perioadă?

Dacă ar fi să ne referim la politicieni, la toți cei care sunt responsabili de formularea și aplicarea politicii guvernului, practic nu s-a învățat nimic. Dimpotrivă, politicile analizate în capitolele anterioare sunt mult mai puternic înrădăcinate și mai extinse, nu numai în Statele Unite, ci practic în toate țările lumii, chiar mai mult decât erau când a apărut cartea prima oară.

Cel mai sugestiv exemplu pe care îl putem lua este inflația. Aceasta nu este o politică impusă doar de dragul ei, ci un rezultat inevitabil al celor mai multe politici intervenționiste. Ea reprezintă astăzi simbolul universal al intervenției guvernului în toate domeniile.

Ediția din 1946 a explicat consecințele inflației, deși atunci inflația era mult mai blândă comparativ cu cea din zilele noastre. Este adevărat că, deși cheltuielile guvernului federal au fost în 1926 mai mici de 3 miliarde $ și s-a înregistrat un surplus, în anul 1946 cheltuielile s-au ridicat la 55 miliarde $ și s-a înregistrat un deficit de 16 miliarde. Totuși, în anul fiscal 1947, odată cu sfârșitul războiului, cheltuielile au scăzut la 35 miliarde $ și s-a înregistrat un surplus de 4 miliarde $. Oricum, în anul fiscal 1978, cheltuielile s-au ridicat la 451 miliarde $, iar deficitul a fost de 49 miliarde $.

Toate acestea au fost însoțite de o creștere enormă a cantității de bani – de la 113 miliarde $ în depozite la vedere, plus numerar în circulație în afara băncilor în 1947, la 357 miliarde $ în august 1978. Cu alte cuvinte, oferta de bani a crescut de mai mult de trei ori în această perioadă.

Efectul acestei creșteri a cantității de bani a fost creșterea dramatică a prețurilor. Indicele prețurilor de consum era în 1946 de 58,5. În septembrie 1978 era 199,3. Prețurile au crescut de peste trei ori.

Politica inflației este, după cum am spus, impusă parțial doar de dragul ei. La peste patruzeci de ani de la publicarea cărții General Theory a lui John Maynard Keynes și la peste douăzeci de ani de la discreditarea cărții de către analiști și de experiența practică, mulți dintre politicienii noștri continuă să recomande extinderea deficitului bugetar pentru reducerea șomajului. Ironia este că ei fac această recomandare în condițiile în care din ultimii patruzeci și opt de ani, în patruzeci și unu de ani s-a înregistrat un deficit al bugetului, iar acest deficit a atins valoarea de 50 miliarde $ pe an. O și mai mare ironie este că, nefiind mulțumiți cu promovarea acestor politici dezastruoase în țara lor, oficialitățile americane au mustrat aspru alte țări, mai ales Germania și Japonia, că nu promovează aceste politici „expansioniste”. Aceasta seamănă mult cu vulpea lui Esop, care atunci când și-a pierdut coada le-a îndemnat pe toate celelalte vulpi să și le taie pe ale lor.

Unul dintre cele mai dezastruoase rezultate ale politicii economice bazate pe miturile lui Keynes este nu numai că duce la o inflație din ce în ce mai mare, dar mai ales distrage sistematic atenția de la cauzele reale ale șomajului, respectiv salariile excesive impuse de sindicate, legile care stabilesc nivelul minim al salariilor, asistență excesivă și prelungită pentru șomeri și ajutoare de șomaj mult prea generoase.

Inflația, deși parțial provocată în mod deliberat, reprezintă astăzi principala consecință a altor intervenții ale guvernului în economie. Este, pe scurt, consecința Statului Redistribuirii, consecința tuturor politicilor prin care se iau bani de la Petru ca să i se dea de pomană lui Pavel.

Ne-ar fi ușor să urmărim acest proces și efectele sale dezastruoase dacă am face-o utilizând doar un singur indicator – cum a fi venitul anual garantat, care a fost propus și luat cu seriozitate în discuție de către comitetele Congresului la începutul anilor ’70. Această propunere consta în impozitarea mai fermă și consecventă a tuturor veniturilor ce se situau deasupra mediei și de a distribui sumele astfel obținute celor care trăiesc sub un așa-numit prag de sărăcie, în vederea asigurării unui venit pentru aceștia, fie că erau sau nu dispuși să muncească, venit care să „le permită un trai demn”. Cu greu ar putea fi imaginat un plan care să descurajeze mai tare munca și eventual să-i sărăcească pe toți.

Dar în loc de a adopta această unică măsură care să aducă ruina dintr-o mișcare, guvernul nostru a preferat să elaboreze o sută de legi al căror efect să fie o redistribuire pe criterii selective. Aceste măsuri pot scăpa din vedere întregi grupuri cu adevărat nevoiașe; pe de altă parte, însă, pot revărsa asupra altor grupuri o varietate de beneficii, subvenții și alte înlesniri. Printre aceste beneficii se numără asistență socială, diverse tipuri de asistență medicală (Medicare, Medicaid), asigurări de șomaj, bonuri de hrană, avantaje pentru veterani, subvenții agricole, construcții de case și chirii subvenționate, ajutor pentru familiile cu copii handicapați precum și asistență directă de toate felurile, inclusiv ajutor pentru persoanele în vârstă, pentru orbi și pentru handicapați. Guvernul federal a estimat că pentru aceste din urmă categorii a oferit ajutor guvernamental unui număr de peste 4 milioane de persoane – fără a lua în calcul și asistența oferită de primării și de fiecare stat în parte. Recent, un autor a numărat și a examinat nici mai mult nici mai puțin decât patruzeci și patru de programe de ajutoare pentru creșterea bunăstării. Cheltuielile guvernamentale în acest domeniu au fost, în 1976, de 187 miliarde $. Creșterea medie corespunzătoare acestor programe pe perioada 1971-1975 a fost de 25% pe an, de 2,5 ori mai mare decât rata de creștere a produsului național brut estimat pentru aceeași perioadă. Cheltuielile propuse pentru 1979 erau de peste 250 miliarde $. Într-un mod asemănător extraordinarei dezvoltări a acestor cheltuieli de ajutorare s-a dezvoltat o „industrie națională” a bunăstării care se compunea, în 1978, din 5 milioane de muncitori angajați de stat sau de particulari care distribuiau bani și servicii unui număr de 50 de milioane de beneficiari.[1]

Aproape toate celelalte țări occidentale au programe similare de ajutorare, deși uneori acestea sunt mai integrate. Iar pentru a implementa astfel de programe au trebuit să recurgă din ce în ce mai mult la impozite draconice.

Să luăm, de exemplu, Marea Britanie. Guvernul Marii Britanii a legiferat impozite pe veniturile personale rezultate din muncă (venit „câștigat prin muncă”) de până la 83% și impozite pe veniturile rezultate din investiții (venituri care „nu au fost câștigate prin muncă”) de până la 98%. Ar trebui oare să fim surprinși că au fost descurajate munca și investițiile și, astfel, au fost descurajate profund producția și ocuparea forței de muncă?

Cea mai sigură cale de a reduce gradul de ocupare a forței de muncă o reprezintă hărțuirea patronilor. Cea mai sigură cale de a menține scăzut nivelul salariilor o reprezintă eliminarea tuturor stimulentelor de a investi în mașini și echipamente noi și eficiente. Dar aceasta devine, pe zi ce trece și din ce în ce mai mult, politica promovată de guvernele de pretutindeni.

Totuși, impozitarea aceasta draconică nu a reușit să furnizeze venituri suficiente care să poată ține pasul cu cheltuielile nesăbuite făcute de guverne și presupuse de schemele de redistribuire a veniturilor. Rezultatul a fost înregistrarea de deficite bugetare cronice din ce în ce mai mari și, deci, inflație cronică crescândă în toate țările lumii.

De treizeci de ani, Citybank din New York ține evidența inflației pe perioade de zece ani. Calculele se bazează pe estimările costului vieții publicate de fiecare guvern în parte. Studiul publicat în octombrie 1977 include înregistrarea evoluției inflației în cincizeci de țări. Aceste cifre arată că în 1976, de exemplu, marca vest-germană – care stătea cel mai bine – își pierduse 35% din puterea de cumpărare în ultimii zece ani; francul elvețian pierduse 40%, dolarul american 43%, francul francez 50%, yenul japonez 57%, coroana suedeză 47%, lira italiană 56% iar lira britanică 61%. În ceea ce privește America Latină, cruizero brazilian își pierduse 89% din valoare, iar pesosul uruguayan, cel chilian și cel argentinian pierduseră peste 99% din valoare.

Când se compară cu anul anterior sau cu nivelul înregistrat cu doi ani în urmă, deprecierea monedelor pare a fi mai moderată; dolarul american se depreciase în 1977 cu o rată anuală de 6%, francul francez cu 8,6%, yenul japonez cu 9,1%, coroana suedeză cu 9,5%, lira engleză cu 14,5%, lira italiană cu 15,7% și peseta spaniolă cu 17,5%. În ce privește țările Americii Latine, moneda braziliană se deprecia anual cu 30,8%, cea uruguayană cu 35,5%, cea chiliană cu 53,9% iar cea argentiniană cu 65,7%.

Îl las pe cititor să-și imagineze haosul pe care-l produceau aceste rate de depreciere în economiile țărilor respective și suferințele pe care le îndurau milioanele de locuitori ale acestora.

După cum am arătat, aceste rate ale inflației, ele însele cauză a atâtor suferințe, au fost, în mare parte, consecințe ale altor intervenții ale guvernelor în economie. Practic, toate aceste intervenții ilustrează și subliniază involuntar concluzia acestei cărți. Toate aceste politici s-au bazat pe intenția de a oferi unele beneficii imediate unui anumit grup. Promotorii acestor politici nu și-au dat seama care vor fi consecințele lor secundare, respectiv efectele acestor intervenții pe termen lung asupra tuturor.

Pe scurt, în ceea ce-i privește pe politicieni, ideile pe care a încercat această carte să le difuzeze cu mai mult de treizeci de ani în urmă se pare că nu au găsit ecou nicăieri.

Dacă trecem în revistă toate capitolele acestei cărți, constatăm că, practic, se continuă aplicarea acelorași politici ca și la momentul primei editări a cărții, dar acum cu o și mai mare obstinație. Guvernele de pretutindeni încearcă încă să rezolve problema șomajului prin lucrări publice, șomaj care este tocmai o consecință a politicilor promovate de ele. Legiferează impozite mai mari ca oricând. Continuă să recomande expansiunea creditelor. Majoritatea lor își stabilesc ca scop final „ocuparea deplină a forței de muncă”. Continuă să impună cote de import și tarife vamale protecționiste. Încearcă să crească exporturile depreciindu-și în continuare moneda. Fermierii mai fac încă „greve” pentru obținerea de „prețuri paritare”. Guvernele continuă să încurajeze unele industrii neprofitabile. Fac încă eforturi pentru a „stabiliza” prețurile anumitor bunuri de consum.

Crescând prețurile bunurilor de consum ca urmare a deprecierii monedelor lor, guvernele continuă să îi învinuiască de existența acestor prețuri ridicate pe producătorii particulari, pe vânzători și pe „profitori”. Impun limitări ale prețurilor petrolului și gazelor naturale pentru a descuraja efectuarea de noi prospecțiuni exact când acestea sunt mai necesare sau apelează la fixarea sau „controlul general” al salariilor și prețurilor. Continuă să practice controlul chiriilor, în ciuda dezastrului evident pe care această măsură l-a cauzat. Nu numai că perpetuează legi ale salariului minim, dar îi tot cresc nivelul, cu tot șomajul cronic pe care îl cauzează. Continuă să emită legi care oferă privilegii speciale și imunități sindicatelor; să oblige muncitorii să devină sindicaliști; să tolereze pichetele și alte forme de coerciție și să-i forțeze pe patroni să „negocieze cu bună-credință” cu astfel de sindicate – adică să facă cel puțin unele concesii la cererile acestora. Intenția tuturor acestor măsuri este de a „ajuta forța de muncă”. Dar rezultatul nu este altul decât continuarea, prelungirea și adâncirea șomajului și reducerea, pe ansamblu, a salariilor.

Cea mai mare parte a politicienilor continuă să ignore necesitatea obținerii de profituri, să supraestimeze nivelul mediu al acestora, să denunțe profituri anormale peste tot, să le impoziteze în mod excesiv și uneori chiar să deplângă existența profiturilor.

Mentalitatea anticapitalistă pare să fie astăzi mai înrădăcinată ca niciodată. Ori de câte ori se înregistrează un declin al afacerilor, politicienii de azi consideră că principala cauză ar fi reprezentată de „cheltuielile insuficiente pentru consum”.

Concomitent cu încurajarea de a cheltui cât mai mult pentru consum, ei ridică stavile și penalități în calea economisirii și investițiilor. Metoda de bază prin care fac acest lucru este, astăzi, după cum am văzut deja, promovarea sau accelerarea inflației. Rezultatul este că azi, pentru prima dată în istorie, nicio națiune nu folosește etalonul monetar „metalic” și practic toate guvernele își păcălesc poporul tipărind bani de hârtie care sunt supuși deprecierii cronice.

Tot în acest sens vă propun să examinăm tendința care se manifestă în prezent nu numai în Statele Unite, ci și în alte țări, și anume aceea de a scăpa de sub control programele sociale. Am aruncat deja o privire asupra imaginii de ansamblu, dar să studiem mai în amănunt un exemplu sugestiv – asistența socială în Statele Unite.

Legea asistenței sociale în forma sa inițială a fost votată în 1935. Teoria care a stat la baza emiterii sale a fost aceea că oamenii nu economiseau suficient de mult în timpul vieții productive și, astfel, când ajungeau prea bătrâni ca să mai lucreze, se găseau în poziția de a nu avea resurse de trai. S-a considerat că această problemă putea fi rezolvată dacă ar fi fost obligați să se asigure, iar patronii erau și ei obligați să contribuie cu jumătate din prima de asigurare, astfel încât muncitorii să poată să înceteze să mai muncească atunci când ajungeau la vârsta de șaizeci și cinci de ani sau mai mult. Asistența socială urma să fie un plan de asigurări complet autofinanțat, bazat pe principii stricte de actualizare. Urma să fie constituit un fond suficient de mare din care să se poată plăti cererile viitoare.

Acest sistem nu a fost însă realizat practic. Fondul de rezervă exista pe hârtie. Guvernul a utilizat sumele primite din taxele plătite de muncitori pentru asistență socială fie pentru cheltuieli curente, fie pentru a plăti beneficii speciale. Începând cu 1975, plățile curente de asigurări au devenit mai mari decât veniturile rezultate din taxe.

Apoi, Congresul, practic în fiecare sesiune, a găsit căi de a crește sumele plătite ca asistență socială și de a adăuga noi forme de „asigurare socială”. După cum spunea un comentator în 1965, la puțin timp după instituirea asigurării medicale Medicare: „În fiecare din ultimii șapte ani electorali au fost instituite noi îndulciri ale asistenței sociale.”

Pe măsură ce a crescut inflația, beneficiile plătite de asistența socială au fost crescute într-un ritm care a depășit cu mult creșterea investiției. Politica tipică a fost de a oferi beneficii în prezent și de a împinge costurile în viitor. Totuși, acel viitor a sosit; și, din nou, la fiecare câțiva ani, Congresul a trebuit să crească impozitele percepute atât muncitorilor, cât și proprietarilor.

Nu doar că rata de impozitare a sporit, dar a crescut continuu și fracțiunea din salariu care se impozitează (baza de impozitare). Conform legii din 1935, se impozitau numai primii 3.000 $. Procentele de impozitare inițiale erau foarte scăzute. Dar între 1965 și 1977, de exemplu, impozitul pentru asistență socială a crescut de la 4,4% pentru primii 6.600 $ venituri din muncă (percepuți atât salariatului cât și patronului) la un impozit global de 11,7% pe primii 16.500 $. (Între anii 1960 și 1977, impozitul total anual a crescut cu 572% sau cu 12% pe an, iar pentru viitor se prevede o creștere și mai mare.)

La începutul anului 1977, datoriile fără acoperire ale programului de asigurări sociale erau estimate oficial la 4,1 trilioane dolari.

Nimeni nu poate spune astăzi dacă asistența socială este într-adevăr un program de asigurare sau doar un sistem de ajutorare foarte complicat. Cea mai mare parte a celor care beneficiază de aceasta sunt asigurați că și-au „câștigat” și că și-au „plătit” beneficiile pe care le primesc. Cu toate acestea, nicio companie particulară nu și-ar fi putut permite să plătească aceste beneficii din „primele” efectiv plătite. Cât privește anul 1978, când muncitorii cu salarii mici ieșeau la pensie, sumele primite lunar reprezentau 60% din ce câștigau muncind. Muncitorii cu venituri medii primesc 45%. Pentru cei cu salarii extraordinar de mari, procentul scade la 10 sau 5%. Dacă asistența socială este concepută ca un sistem de ajutorare este, oricum, un sistem ciudat, din care beneficiază tot cei care au câștigat cele mai mari salarii.

Cu toate acestea, asistența socială este încă sacrosanctă. Toți congresmenii consideră că ar fi curată sinucidere politică propunerea de a elimina sau de a reduce nu numai asistența socială oferită în prezent, ci chiar și pe cea promisă pentru viitor. Sistemul american de asistență socială trebuie să apară astăzi ca un avertisment serios privind tendința oricărui program de ajutorare, de redistribuire sau de „asigurare” ca, odată introdus, să scape complet de sub control.

Pe scurt, principala problemă cu care ne confruntăm astăzi nu este de natură economică ci politică. Economiștii serioși sunt de acord asupra a ceea ce trebuie întreprins. Practic, toate încercările guvernelor de a redistribui bogăția și veniturile tind să reducă stimulentele pentru producție și să ducă la sărăcie generalizată. Este datoria guvernului să creeze și să impună un cadru legal care să interzică politica forței și frauda. Dar guvernul trebuie să se abțină de la intervenții concrete în sfera economică. Principala funcție economică a guvernului este de a menține și de a încuraja o piață liberă. Când Alexandru cel Mare l-a vizitat pe Diogene și l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el, se spune că Diogene ar fi replicat: „Da, să te dai puțin la o parte ca să mă pot bucura de soare.” Orice cetățean este îndreptățit să ceară un asemenea lucru guvernului său.

Imaginea este întunecată, dar nu lipsită de speranță. Ici-colo se pot vedea spărturi în nori. Oamenii își dau din ce în ce mai mult seama că guvernul nu le poate oferi nimic fără ca mai înainte să fi luat de la altcineva – sau chiar de la ei înșiși. Înlesniri sporite pentru un anumit grup înseamnă impozite mai mari sau creșteri ale deficitelor bugetare și inflație. Iar în final, inflația dezorganizează producția și o îndreaptă într-o direcție greșită. Chiar și câțiva politicieni au început să realizeze acest lucru, iar unii dintre ei au avut și curajul să facă afirmații deschise.

În plus, au apărut semne că se produc reorientări doctrinare. Adepții lui Keynes și ai New Deal-ului par să fie într-o mișcare lentă de retragere. Se aud din ce în ce mai tare și mai clar vocile conservatorilor, liberalilor și ale altor apărători ai întreprinderii libere. Iar numărul lor continuă să crească. În rândul tinerilor se înregistrează o creștere a numărului discipolilor Școlii austriece de economie.

Există o speranță întemeiată că politica publică se va modifica înainte ca răul făcut de măsurile și tendințele actuale să devină ireparabil.

Note:

  1. Charles D. Hobbs, The Welfare Industry, 1978, Washington, D.C.: Heritage Foundation.

Scris de
Henry Hazlitt
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?