XXII. Funcția profiturilor

Indignarea pe care o afișează multe persoane în zilele noastre doar la simpla menționare a cuvântului profituri demonstrează cât de puțin este înțeleasă funcția vitală pe care acestea o au în economie. Pentru a înțelege mai bine, vom relua unele aspecte deja prezentate în capitolul cincisprezece referitoare la sistemul prețurilor, dar vom privi acest subiect dintr-un alt unghi.

De fapt, profiturile nu au o pondere mare pe ansamblul economiei. Veniturile nete ale companiilor în perioada de cincisprezece ani cuprinsă între 1929 și 1943, de exemplu, s-au cifrat, în medie, sub 5 procente din totalul venitului național. Profiturile companiilor în perioada 1956 – 1960 s-au cifrat, în medie, la mai puțin de 6 procente din venitul național (deși, întrucât cifrele nu au fost corectate cu inflația, se poate ca profiturile să fie supraestimate). Totuși, profiturile reprezintă forma de venituri privită cu cea mai mare ostilitate. Este semnificativ faptul că, în timp ce există cuvântul „profitor” care să-i stigmatizeze pe cei care înregistrează profituri excesive, nu există niciun cuvânt ca „salarior” sau „pierzător”. Cu toate acestea, profitul proprietarului unei frizerii poate fi mult mai mic decât salariul unei stele de cinema sau al directorului unei companii din industria oțelului, și chiar mai mic decât salariul mediu al unui muncitor calificat.

Profiturile sunt privite cu ostilitate întrucât există tot felul de concepții eronate. Se consideră, în mod eronat, că profiturile înregistrate de General Motors, cea mai mare corporație industrială din lume, sunt mai degrabă tipice decât excepționale. Puțină lume știe câte companii dau faliment anual. Majoritatea oamenilor nu știu (citez din studiile TNEC) că „dacă s-ar menține condițiile existente în conjunctura economică a ultimilor cincizeci de ani, atunci circa șapte băcănii din zece care se deschid azi vor supraviețui doi ani, și numai patru din zece pot spera să-și sărbătorească a patra aniversare”. În conformitate cu statisticile impozitelor pe venituri, în fiecare an din perioada 1930 – 1938, numărul societăților care înregistrau pierderi a depășit numărul societăților care înregistrau profit.

La cât se ridică, în medie, profiturile?

La această întrebare se răspunde, de obicei, citând cifre ca acelea pe care le-am prezentat la începutul capitolului, și anume că profiturile companiilor se cifrează, în medie, la mai puțin de 6% din venitul național, sau spunând că profiturile medii ale companiilor din ramurile productive sunt mai mici de 5 cenți la vânzări de un dolar. (Pentru perioada de cinci ani cuprinsă între 1971 și 1975, de exemplu, această cifră a fost de doar 4.6 cenți.) Dar aceste cifre oficiale reprezintă doar rezultatele companiilor, calculate prin metode contabile convenționale. Nu s-a făcut nicio estimare plauzibilă a profiturilor, atât ale companiilor, cât și ale celor aduse de alte tipuri de activități, pentru o perioadă suficient de lungă care să cuprindă atât ani buni cât și ani mai puțin buni. Părerea unor economiști eminenți este că pentru o perioadă mare de timp, după ce se scad toate pierderile, la o dobândă minimă „corespunzătoare” capitalului investit fără risc și luând în calcul un salariu „rezonabil” plătit celor care-și conduc singuri afacerile, s-ar putea să nu se mai înregistreze niciun profit, fiind posibil chiar să se înregistreze pierderi. Și aceasta nu pentru că întreprinzătorii (cei care își pornesc propria afacere) au intenții filantropice, ci pentru că, adesea, optimismul lor și încrederea în sine îi fac să se aventureze în afaceri care nu reușesc sau nu pot reuși.[1]

În orice caz, este clar că un individ care plasează capital în condiții de risc înfruntă nu numai posibilitatea de a nu obține niciun profit, ci chiar și aceea de a-și pierde toți banii. În trecut, posibilitatea ca investind într-o anumită companie sau sector să se obțină profituri imense îi făcea pe oameni să-și asume riscuri mai mari. Dar dacă profiturile sunt limitate la, să zicem, 10% și există riscul pierderii întregului capital, care va fi impactul asupra efectului stimulator al profitului și, deci, asupra ocupării forței de muncă și a producției?

Impozitele pe „profitul excesiv” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au arătat care pot fi efectele unei astfel de limitări, chiar și pe termen scurt, sub raportul reducerii eficienței.

Totuși, politica guvernamentală în aproape toate țările din lume tinde astăzi să considere de la sine înțeles că producția va continua în mod automat, orice s-ar face pentru descurajarea ei. Unul dintre cele mai mari pericole care amenință astăzi producția mondială este politica de control al prețurilor promovată de guverne. Această politică nu numai că scoate treptat din producție diverse articole prin faptul că elimină orice stimulent de a le realiza, dar efectul său pe termen lung este de a împiedica apariția unui nivel al producției care să fie în concordanță cu nevoile consumatorilor. Când economia este liberă, cererea acționează astfel încât unele ramuri de producție înregistrează ceea ce oficialitățile guvernamentale denumesc profituri „excesive”, „nerezonabile” sau chiar „obscene”. Dar tocmai aceste profituri sunt cele care nu numai că determină fiecare firmă din ramura respectivă să-și extindă producția la maximum și să-și reinvestească profiturile în mașini și în forță de muncă suplimentară, dar atrage totodată investitori și producători din toate celelalte ramuri, până când producția ramurii respective este suficient de mare pentru a satisface cererea, iar profiturile înregistrate scad până la (sau chiar sub) nivelul mediu general.

Într-o economie liberă, în care salariile, costurile și prețurile sunt lăsate să se stabilească pe piață, perspectivele câștigării de profituri sunt cele care decid ce articole vor fi produse și în ce cantități, respectiv ce articole nu vor fi produse deloc. Dacă realizarea unui articol nu aduce profit, înseamnă că forța de muncă și capitalul alocate producerii sale sunt orientate greșit: valoarea resurselor care trebuie folosite pentru a realiza articolul este mai mare decât valoarea bunului produs în sine.

Pe scurt, una din funcțiile profitului este de a orienta și a canaliza factorii de producție astfel încât să structureze o producție formată din mii de produse, în concordanță cu cererea. Niciun birocrat, oricât de strălucit, nu poate să rezolve optim această problemă. Prețurile și profiturile libere vor maximiza producția și vor reduce lipsurile mai repede decât orice alt sistem. Prețurile arbitrare și profiturile fixate arbitrar nu pot decât să prelungească perioada în care se înregistrează lipsuri, determinând reducerea producției și creșterea șomajului.

În sfârșit, funcția profiturilor este de a stimula constant orice activitate economică competitivă, în sensul căutării unor noi căi de reducere a costurilor și de creștere a eficienței, indiferent de stadiul în care s-ar afla aceasta în prezent. În vremurile bune, fiecare întreprinzător o face pentru a-și spori și mai mult profiturile; în vremuri normale, o face pentru a-și menține avantajul față de concurenții săi, iar în vremuri grele pentru a supraviețui. Aceasta deoarece în loc de profit ar putea avea pierderi și oricine face eforturi mult mai mari când este vorba să se salveze de la faliment decât atunci când vrea doar să-și îmbunătățească poziția.

Contrar părerii generale, profiturile nu se obțin prin creșterea prețurilor, ci prin efectuarea de economii și prin creșterea eficienței, care duc la scăderea costurilor de producție. Foarte rar (și aproape deloc, dacă nu este vorba de un monopol) întâlnim situația în care toate firmele dintr-o ramură obțin profit. Prețul pe care îl practică firmele pentru un bun sau serviciu trebuie să fie același; cei care vor să-și vândă produsul la un preț mai mare nu găsesc cumpărători. În consecință, profiturile cele mai mari le obțin firmele care au costul de producție cel mai scăzut. Acestea se dezvoltă și treptat înlătură de pe piață firmele ineficiente, care au costuri mai mari. Aceasta este modalitatea prin care sunt serviți consumatorii, publicul în general.

Pe scurt, profiturile privite ca rezultat al relației costuri-prețuri nu determină doar bunurile a căror producție trebuie continuată, dar impun și cele mai economice căi de a le realiza. Aceste probleme trebuie soluționate în egală măsură și în sistemul socialist, și în cel capitalist; de fapt, orice sistem economic pe care l-am putea imagina trebuie să ofere soluția acestor probleme; iar pentru cantitatea uriașă de bunuri și servicii care sunt produse, soluțiile oferite, determinate pe baza criteriului profit-pierdere, în condițiile existenței liberei concurențe între întreprinderi, sunt incomparabil superioare celor la care s-ar ajunge prin oricare altă metodă.

Am accentuat funcția profitului de reducere a costurilor de producție, pentru că aceasta este funcția care pare să fie cel mai puțin apreciată. Bineînțeles, obține un profit mai mare cel care produce o marfă de calitate mai bună decât concurentul său, ca și cel care o realizează în condiții de eficiență sporită. Dar funcția profitului de a stimula și răsplăti obținerea unor produse de calitate superioară și de a inova a fost recunoscută întotdeauna.

Note:

  1. Cf. Frank H. Knight, Risk, Uncertainty and Profit, 1921. Pentru orice perioadă în care apar acumulări nete de capital, funcționează prezumția că la nivel global au existat profituri rezultate din investițiile anterioare.

Scris de
Henry Hazlitt
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?