XII. Orientarea către exporturi

Înclinația patologică spre exporturi poate fi depășită numai de teama patologică de importuri ce afectează toate națiunile. În mod logic, în realitate, nimic nu ar putea fi mai neconvingător. Pe termen lung, importurile și exporturile trebuie să ajungă la un volum egal (considerându-le pe ambele în sens larg, adică incluzând tranzacțiile „invizibile”, cum ar fi cheltuielile de turism, comisioanele pentru transportul maritim și alte elemente, cuprinse în „balanța de plăți”). Prin exporturi se plătesc importurile și invers. Cu cât realizăm mai multe exporturi, cu atât trebuie să facem mai multe importuri dacă intenționăm să fim recompensați. Cu cât importurile vor fi mai mici, cu atât mai puține exporturi putem face. Fără importuri nu putem avea exporturi, fiindcă străinii nu vor avea resurse pentru cumpărarea bunurilor noastre. Atunci când decidem să ne reducem importurile, nu facem de fapt altceva decât să decidem și reducerea exporturilor. Când hotărâm sporirea exporturilor, de fapt hotărâm și sporirea importurilor.

Motivul este elementar. Un exportator american își vinde produsele unui importator britanic și este plătit în lire sterline. Dar nu poate folosi lire englezești pentru a plăti salariile muncitorilor săi, pentru a cumpăra haine soției sale sau bilete de teatru. Pentru toate acestea are nevoie de dolari americani. Prin urmare, lirele englezești pe care le are nu îi sunt de niciun folos. Chiar el le vinde (prin intermediul băncii sale sau al unui alt intermediar) unui oarecare importator american care vrea să se folosească de ele pentru a cumpăra produse englezești. Orice ar face, tranzacția nu poate fi încheiată până în momentul în care exporturile americane nu sunt plătite prin importuri egale ca valoare.

Aceeași situație s-ar crea și dacă tranzacția ar fi fost făcută în dolari americani în loc de lire englezești. Importatorul englez nu ar putea plăti exportatorul american în dolari dacă un alt exportator englez nu ar fi obținut mai înainte un credit în dolari ca urmare a unei vânzări anterioare către noi. Pe scurt, comerțul exterior reprezintă o tranzacție de tip clearing în cadrul căreia, în America, datoriile în dolari ale străinilor sunt stinse pe baza creditelor lor în dolari. În Anglia, datoriile în lire sterline ale străinilor sunt stinse prin credite în lire sterline.

Nu are sens să intrăm în detalii în acest domeniu. Ele se pot găsi în orice carte serioasă despre comerțul exterior. Dar ar trebui subliniat faptul că nu este nimic complicat în legătură cu acesta (în pofida misterului în care deseori este învăluit) și că nu diferă în fond de ceea ce se întâmplă în comerțul interior. Fiecare dintre noi, de asemenea, trebuie să vândă ceva, chiar dacă pentru cei mai mulți aceasta înseamnă propriile servicii mai degrabă decât bunuri, pentru a obține puterea de cumpărare necesară pentru a face achiziții. Comerțul interior se desfășoară, de asemenea, în principiu, prin lichidarea cecurilor și a altor creanțe reciproce prin intermediul instituțiilor de clearing.

Este adevărat că, în condițiile etalonului aur, diferențele dintre soldul importurilor și exporturilor se compensau prin livrări de aur. Dar ar fi putut să fie la fel de bine compensate prin livrări de bumbac, oțel, whisky, parfum sau orice altă marfă. Deosebirea principală constă în faptul că atunci când există un etalon aur, cererea de aur este aproape nelimitată (acesta fiind considerat și acceptat ca “monedă” internațională de rezervă, mai degrabă decât o marfă oarecare) pentru că națiunile nu ridică obstacole artificiale în calea aurului pe care îl primesc, așa cum se întâmplă cu aproape orice alt produs. (Pe de altă parte, în ultimii ani ele au început să ridice tot mai multe obstacole la exportul aurului decât la exportul oricărui produs; dar aceasta este cu totul altceva.)

Aceiași oameni care pot gândi limpede și rezonabil când este vorba despre comerțul interior, pot gândi incredibil de subiectiv și de încurcat când vine vorba despre comerțul exterior. În ultimul caz, pot susține foarte serios sau pot fi de acord cu principii pe care le-ar considera dăunătoare în tranzacțiile interne. Un exemplu tipic este convingerea că guvernul trebuie să acorde împrumuturi uriașe țărilor străine de dragul sporirii exporturilor noastre, fără a ține cont de existența sau nu a posibilității de rambursare a acestor împrumuturi.

Bineînțeles, cetățenilor americani trebuie să li se permită să ofere cu împrumut resurse proprii peste hotare, pe riscul lor. Guvernul nu trebuie să ridice bariere arbitrare în calea acordării de împrumuturi private țărilor cu care suntem în relații bune. Ca persoane particulare, ar trebui să fim dornici să oferim, în mod generos și numai din omenie, celor aflați în restriște sau în pericol de înfometare. Dar ar trebui să știm limpede, de fiecare dată, ceea ce facem. Nu este bine să arătăm caritate față de alte popoare, lăsând impresia că cineva face o tranzacție comercială dificilă numai pentru a-și satisface propriile interese egoiste. Aceasta ar duce, mai târziu, doar la neînțelegeri și încordarea relațiilor.

Totuși, printre argumentele aduse în favoarea acordării de împrumuturi externe uriașe, cu siguranță se regăsește o eroare tipică. Ea este următoarea: chiar dacă jumătate din împrumuturile acordate altor țări (sau chiar întreaga lor sumă) devin prea mari și nu sunt rambursate, națiunea noastră tot va fi într-o situație mai bună ca urmare a acordării lor, întrucât ele vor impulsiona puternic exporturile proprii.

Ar trebui să fie evident faptul că dacă împrumuturile pe care le acordăm altor țări pentru a le da posibilitatea de a ne cumpăra produsele nu sunt rambursate, atunci înseamnă că renunțăm la acele produse pentru nimic. O națiune nu se poate îmbogăți oferind bunuri pe gratis. Ea poate doar sărăci.

Nimeni nu pune la îndoială această propoziție atunci când ea se referă la cazuri particulare. Dacă o companie de automobile dă unui om un împrumut de 5.000 $ pentru a-și cumpăra un automobil iar împrumutul nu este restituit, compania nu se găsește într-o situație de invidiat în urma „vânzării” mașinii. Pur și simplu a pierdut banii reprezentând costul fabricării mașinii. Dacă mașina are un cost de fabricație de 4.000 $ și numai jumătate din împrumut este rambursată, înseamnă că acea companie a pierdut 4.000 $ minus 2.500 $, adică o sumă netă de 1.500 $. Nu a recuperat din vânzări ceea ce a pierdut prin împrumuturi prost plasate. Dacă acest principiu este atât de ușor de înțeles când îl aplicăm în cazul unei companii private, de ce totuși oameni aparent inteligenți se îndoiesc de el atunci când îl aplică în cazul unei națiuni? Motivul constă în faptul că tranzacția trebuie să fie urmărită pe parcursul câtorva etape în plus. Un grup poate într-adevăr să câștige – în timp ce noi, ceilalți, rămânem cu pierderile.

Este adevărat, de exemplu, că persoanele implicate exclusiv sau în principal în afaceri de export pot câștiga, pe ansamblu, ca urmare a împrumuturilor prost plasate în străinătate. Pierderea națională ce urmează acestei politici este sigură, dar poate fi repartizată în modalități greu de urmărit. Finanțatorii privați și-ar asuma direct pierderile. În cele din urmă, pierderile din împrumuturile de stat sunt plătite prin impozite sporite percepute de la toți membrii societății. Dar există și multe piedici indirecte determinate de efectul acestor pierderi directe asupra economiei.

Pe termen lung, afacerile și gradul de ocupare a forței de muncă din America vor fi afectate, nu sprijinite, prin împrumuturile externe nerambursabile. Pentru fiecare dolar în plus pe care cumpărătorii străini l-au avut pentru a cumpăra produse americane, cumpărătorii interni vor rămâne în cele din urmă cu un dolar în minus. Afacerile ce depind de comerțul interior vor fi afectate pe termen lung, în aceeași proporție în care vor fi sprijinite afacerile legate de exporturi. Chiar și cele mai multe firme ale căror afaceri sunt legate de export vor fi afectate, în ansamblu. De exemplu, în 1975, companiile americane de automobile și-au vândut aproape 15% din producție pe piața externă. Nu ar fi obținut niciun profit dacă ar fi vândut 20% din producție peste graniță ca urmare a unor împrumuturi prost plasate în străinătate, pierzând astfel, să zicem, 10% din vânzările lor în America (în condițiile impozitelor suplimentare percepute de la cumpărătorii americani pentru compensarea împrumuturilor externe nerambursate).

Nimic din toate acestea nu înseamnă, repet, că nu este bine ca investitorii privați să acorde împrumuturi externe, ci doar că nu ne putem îmbogăți plasând prost împrumuturi.

Din aceleași motive pentru care este stupid să oferim false stimulente exportatorilor oferind împrumuturi îndoielnice sau chiar donații țărilor străine, este stupid să facem același lucru prin subvenții la export. O subvenție la export este un mod evident de a da străinilor ceva în schimbul a nimic, vânzându-le bunuri la un preț mai mic decât costul fabricării lor. Este un alt mod de a încerca să te îmbogățești dând bunuri pe gratis.

Confruntat cu toate aceste aspecte, guvernul Statelor Unite s-a angajat de ani de zile într-un program de „asistență economică externă” care a constat, în cea mai mare parte, în donații directe acordate altor guverne, în valoare de miliarde de dolari. Ne interesează aici doar un aspect al acestui program – convingerea naivă a multora dintre susținătorii lui că este o metodă inteligentă sau chiar necesară de „sporire a exporturilor țării noastre” și, prin urmare, de menținere a prosperității și a gradului ridicat de ocupare a forței de muncă. Este încă o formă a părerii eronate că o națiune se poate îmbogăți dând produse pe degeaba. Ceea ce ascund mulți susținători ai programului este faptul că ceea ce este dat în mod direct nu sunt produsele exportate în sine, ci banii cu care ele să fie cumpărate. În consecință, este posibil ca anumiți exportatori să obțină pe ansamblu profituri de pe urma pierderii la nivel de națiune, dacă profitul lor individual din exporturi depășește cota de impozit ce trebuie plătită pentru acest program.

Este vorba doar de un alt exemplu de eroare constând în luarea în considerare a efectelor imediate ale unei politici asupra unui anumit grup și în lipsa de perseverență și de inteligență în urmărirea efectelor politicii respective pe termen lung și asupra tuturor.

Dacă depistăm aceste din urmă efecte, ajungem și la o concluzie suplimentară – complet opusă doctrinei ce a dominat timp de secole gândirea celor mai mulți funcționari guvernamentali. Adică, așa cum a subliniat limpede John Stuart Mill, la faptul că beneficiul real al comerțului exterior, pentru orice țară, constă nu în exporturi, ci în importuri. Consumatorii din țara respectivă au posibilitatea să obțină mărfuri din străinătate la un preț mai mic decât ar fi putut găsi în țară, sau mărfuri pe care nu le-ar fi putut obține deloc de la producătorii interni. Exemplele tipice în Statele Unite sunt cafeaua și ceaiul. În general, adevăratul motiv pentru care o țară are nevoie de exporturi este plata importurilor.

Scris de
Henry Hazlitt
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?