Libertarianismul rothbardian

Publicăm în premieră integral această Introducere scrisă în iunie 2020.

Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian este răspunsul lui Murray Rothbard la întrebarea „dar cine va construi drumurile?” și la veșnicele ei surate care apar ca niște furii la cea mai mică invitație de respingere a statului din punctele strategice pe care le-a ocupat în societate. Dar cine va îngriji de sănătatea oamenilor? Dar cine va impune limitele în care exprimarea liberă va fi îngrădită? Dar cine va apăra persoanele, proprietățile și națiunea? Dar cine va produce banii? Dar cine va educa tânăra generație? Dar cine va elimina poluarea? Și, pentru a ne înscrie în duhul prezentului: dar cine va institui stări de urgență și carantine obligatorii? Dar cine va păzi imunitatea de turmă?

Contextul istoric

Murray Rothbard (19261995) s-a născut pe 2 martie 1926 în New York, într-o familie de imigranți evrei de origine poloneză și rusă. Mediul familiei lărgite și cel social în care a crescut era, practic în întregime, asumat marxist și cu simpatii comuniste. Rudele care nu erau purtătoare de carnet de membru al partidului se întrebau dacă sunt demne de acea calitate, după spusele sale. Părinții lui Murray s-au întâlnit la un „dans anarhist”. Tatăl a trecut, însă, în cuvintele fiului, „prin toate etapele politice, în decursul vieții sale” și s-a oprit la o poziție de dreapta, conservatoare și anti-socialistă, pe care fiul aflat la vârsta liceului declara că o împărtășește cu maturitate, după ce reflectase îndeajuns încât să considere că un politician republican „se află cel mai aproape de a-mi reprezenta vederile politice”.1 De pe această poziție, povestește Murray, avea obiceiul să-și asalteze familia lărgită cu argumente anti-comuniste. Pe un astfel de fundal îl putem înțelege mai bine pe viitorul radical și polemist.

Mama sa, în schimb, avea formare de dascăl, era pasionată de literatură – cea rusă, în particular – și această pasiune a fost moștenită de copilul precoce. Astfel putem înțelege nu doar erudiția enciclopedică a lui Rothbard de mai târziu, ci și scriitura cursivă, clară, cu nuanțe și coloratură, cu ritm și pasiune, cu rigoare și colocvialitate. Într-un cuvânt, iată un economist și un filosof care scrie bine, ale cărui argumente sunt aranjate ca într-o pledoarie suficient de serioasă încât să convingă judecătorul cel mai sever și construite cu suficient de multă răbdare și elocvență încât să poată fi înțelese – pentru a folosi o expresie celebră – și de un copil de 5 ani (totuși, poate 15 ani ar fi mai degrabă vârsta minimă recomandată pentru abordarea acestei cărți și, în general, a literaturii rothbardiene).2

Interesul lui Rothbard pentru chestiunile politice este, așadar, detectabil în biografia sa încă din adolescența fragedă și a fost manifestat din plin de-a lungul vieții sale prolifice. Încă de la începutul anilor 1950 putem găsi comentarii publicate de Rothbard despre scena politică. În 1960 a fost implicat direct chiar, cu un rol minor, în staff-ul de campanie al unui politician mai puțin militarist și a continuat regula de a susține pe candidatul cel mai opus războiului în toate alegerile care au urmat.

Murray Rothbard a fost, de-a lungul anilor, implicat în toate disputele mai viguroase ale vremii: efectul lecturării scrierilor sale colectate în ordine cronologică ar fi, practic, acela de a citi istoria fiecărei controverse semnificative din politica și viața economică americană, începând cu Al Doilea Război Mondial. Ar fi istoria timpurilor moderne, văzută prin lentila unui uluitor de bine citit și asumat iubitor al libertății, scrisă într-un stil combativ și colorat.3

Poziția politică a lui Rothbard a fost din acea perioadă și a rămas până la final una consecventă, pentru că a fost dată de aderența la principiile liberale. Gândirea sa a evoluat, pozițiile pe diverse chestiuni s-au rafinat, dar liniile călăuzitoare au fost întotdeauna aceleași, în favoarea libertății și împotriva agresiunii: economic pro laissez-faire, etic împotriva statului și în apărarea persoanei și a proprietății private, politic pentru pace și împotriva războiului.

La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a devenit, prin autenticitate și energie publicistică, liderul intelectual al mișcării libertariene în America și unul dintre pilonii activismului din sânul acelei mișcări. Istoria cărții de față are ca fundal publicațiile editate de Rothbard – Left and Right, începând cu 1965 și până în 1968, apoi, din 1969, The Libertarian Forum – ca principal loc de exprimare a ideilor unui curent care se contura din ce în ce mai mult4 în opoziție atât cu vechea sau noua stângă, cât și cu noua dreaptă. Această cristalizare, sub presiunile sociale ale vremii legate de drepturile civile și de războiul din Vietnam, a creat o falie în cadrul dreptei americane care a fost alimentată de criticile pe care Rothbard le-a adus noului conservatorism american. Într-un articol din 1968, Confessions of a Right-Wing Liberal, Rothbard descrie virajul în masă al dreptei, chiar și al simpatizanților lui Taft – moderat liberali și opuși militarismului – spre etatismul din ce în ce mai plenar, sub pretextul luptei anti-comuniste. Rothbard vorbește despre Marele Consens American dintre dreapta și stânga asupra principalelor teme de guvernare, colectiviste și imperialiste. Așa se explică de ce Rothbard, care nu-și schimbase principiile, putea fi acuzat mai nou de a fi prea de stânga (liberal, în sens american) pentru luări de poziție care înainte fuseseră incriminate ca fiind prea de dreapta. Propunerea lui Rothbard venea să confirme într-un fel coerent acuza că era „la stânga și la dreapta tuturor”. Și el dorea o fuziune între mișcări opuse, dar urmând principiile libertății.

Dreapta, care odată era hotărât opusă Statului Extins, a devenit acum aripa conservatoare a statului american corporatist și a politicii sale externe de imperialism expansionist. Dacă e să salvăm libertatea din această amețitoare fuziune la centru dintre stânga și dreapta, aceasta trebuie să se facă printr-o contra-fuziune între vechea dreaptă și noua stângă.5

Protestele contra războiului din Vietnam, izbucnite la mijlocul anilor 1960 și stinse abia în prima parte a anilor 1970, erau doar vârful unui aisberg de nemulțumire socială, care apăruse la rândul ei ca reacție la eșecurile acumulate ale politicilor intervenționiste din America.6 Noua Stângă era cea mai vizibilă mișcare recentă și manifestare a revoltei profunde a societății americane, cu tușe groase de anarhism și anti-imperialism. Și pentru Rothbard, perioada de criză era un moment oportun să răspândească ideile de schimbare socială ale propriei sale viziuni despre libertate și societate, care, ca și în cazul stângii radicale, era profund opusă statului, dar care, spre deosebire de ea, avea cu totul alte resorturi. Într-adevăr, libertarianismul nu a atras doar pe radicalii de dreapta care nu s-au regăsit în noul consens, ci și, pentru un timp, pe mulți de stânga.

Într-un alt articol din Libertarian Forum, Rothbard îndemna membrii mișcării studențești de dreapta, Young Americans for Freedom să adere mai riguros la principiile libertății și să se despartă de compromisurile spre care-i împingeau adepții noului consens, lideri conservatori precum William F. Buckley, Jr.:

Ce fel de mișcare conservatoare este asta? Acest fel: una în care nu aveți ce căuta. Am părăsit dreapta nu pentru că am încetat să cred în libertate, ci pentru că, fiind în primul rând libertarian, am ajuns să văd că dreapta s-a specializat în ascunderea politicilor autoritariste și neofasciste sub învelișul cuvintelor mieroase ale retoricii liberale. Au nevoie de voi pentru deghizarea liberală; încetați să le-o mai oferiți!7

Rothbard menționează8 falia care s-a produs și în cadrul acelei organizații ca pe un moment semnificativ al manifestării noului libertarianism. Publicația New York Times remarca și ea noul curent libertarian într-un articol9 din ianuarie 1971 și, după spusele lui Rothbard, acel text a fost urmat de o invitație adresată lui de a scrie despre noua mișcare. Rothbard a dat curs cu articolul apărut în aceeași publicație, pe 9 februarie 1971, sub titlul „Noul crez libertarian”.10 La rândul său, acest text l-a făcut pe un editor de la Macmillan, Tom Mandel, să-i solicite lui Rothbard dezvoltarea într-o carte.11

Rothbard a dat curs și acestei invitații, iar cartea a fost publicată în 1973. Între timp luase ființă noul Partid Libertarian american, Rothbard fiind cooptat în calitate de mentor și principal ideolog într-un moment al recunoașterii noii structuri ca o forță politică semnificativă. Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian nu este deloc fără legătură cu această mișcare politică. Este un manifest politic care începe și se termină, literalmente, cu mențiuni ale succesului politic al Partidului Libertarian.12 Însă, cine crede că ține acum în mână doar un alt program de acțiune politică se înșală. Cartea stă la mijlocul celor aproape două decenii între care Rothbard și-a publicat marile sale opere conceptuale: tratatul de economie Man, Economy, and State (1963) și tratatul de filosofie politică Etica libertății (1982) – la acesta din urmă lucrul fiind deja avansat atunci când a început să scrie Manifestul.13 Dacă cele două sunt dedicate în primul rând cercetătorilor, Manifestul aduce concepte din ambele să lumineze problemele concrete și arzătoare ale societății americane. Se poate spune că aveți în față un scurt tratat de drept și economie, aplicat celor mai importante probleme ale oricărei societăți, de un gânditor cu contribuții majore în teoria economică, istorie, filosofie politică și teorie legală. Capitol cu capitol, Rothbard se aproprie de o problemă, îi descrie istoria și dă exemple trecute sau contemporane, explică principiile care ar trebui să o guverneze, arată de ce aranjamentul instituțional existent nu reușește să rezolve acea problemă pentru că încalcă principii economice, filosofice sau legale și sugerează cum ar fi rezolvată acea problemă într-o lume cu adevărat liberă.

Cartea este încă o dovadă a hotărârii sale de a urmări principiile până la ultimele consecințe, fără rest și fără compromis, cu sinceritatea, strălucirea și rigoarea care îi erau caracteristice. Rothbard a ajuns astfel să fie numit Mr. Libertarian. Într-adevăr, situarea politică a lui Rothbard nu e nici doar la stânga, nici doar la dreapta. Libertarianismul lui Rothbard ia calea regală. Este vechiul liberalism în căutarea purității, a coerenței fără rest. Într-o veselie inocentă, dar conștientă de geniul său, invadează și stânga și dreapta. De la stânga taie colectivismul și păstrează libertățile civile, dreptul asupra propriului corp și pacifismul, de la dreapta se descotorosește de militarismul truculent sau de finanțismul fraudulos și păstrează libertățile piețelor. Și de la ambele taie bestia cea neagră, statul. Sinteza lui are ambiția de a se conecta la tradiția liberalismului clasic și de a reînvia în ea radicalismul libertății depline. Pentru Rothbard, singura cale spre viitor este printre Scila „liberalismului” modern de stânga (care, în lumea anglo-saxonă, a și furat cuvântul, pervertindu-i sensul clasic) și Caribda noului conservatorism pe cale de a deveni mainstream și pentru care dreapta înseamnă mai degrabă războaie, mari afaceri de cumetrie și moralitate cu sila.

Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian adună mănunchi gândirea politică a lui Rothbard care fusese exprimată, rafinată și publicată în bucăți diverse de-a lungul a mai bine de două decenii. Este un sistem al libertății (în anticiparea Eticii libertății) explicat popular, pentru tot omul. Cartea are rigoare filosofică, dar e și suculentă, plină de cazuri și exemple memorabile. Întregul este impunător și original: descrie pentru prima dată o hartă cuprinzătoare și coerentă a noului sistem politic conceput de Rothbard. Părțile sunt la rândul lor captivante și, majoritatea, deschizătoare de noi drumuri și teme de cercetare. Și, mai ales, sunt și vor fi mereu actuale și relevante pentru orice societate, de oriunde și de oricând.

Libertarianism sau liberalism?

Pentru că tot am menționat furtul „liberalismului” de către stângiști, să vorbim despre istoria cuvântului „liberalism” în lumea anglo-saxonă și cea a traducerii cărții de față. Este o problemă aparent terminologică, dar de fapt ideologică.

Cuvântul „liberal” a avut în lumea anglo-saxonă și în Statele Unite înțelesul său clasic până în primele decenii ale secolului XX, când a început să fie pervertit de curentul progresist, care l-a folosit pentru a îmbrăca politici din ce în ce mai etatiste, până la o completă inversare semantică, liberalismul ajungând să însemne, de atunci, stânga și socialism, de diferite coloraturi și intensități.

Acest lucru ridică o dublă problemă: (1) cum traduci cuvintele „liberal” și „liberalism” din engleză și (2) cum traduci cuvintele „libertarian” și „libertarianism”?

În mare, pentru (1) opțiunea a fost traducerea lui „liberal” prin „stângist”, „de stânga”, „socialist”, „etatist”, „progresist” sau chiar „liberal de stânga”, cu toate că această din urmă expresie riscă să contrarieze cititorul român. Se întâmplă așa pentru că, din fericire, sensul european continental nu s-a schimbat. Mai precis, în limba română, cuvântul „liberal” încă își are sensul său clasic. Cu costul de a pierde din fidelitatea traducerii, este un privilegiu că avem încă posibilitatea să vorbim despre liberalismul clasic folosind cuvântul original. Așa cum veți putea vedea din primul capitol, folosirea termenului „progresist” și chiar a celui „stângist” nu fac decât să dea problema unul sau doi pași înapoi, unde apare din nou o dilemă. Și termenii aceștia din urmă au fost pervertiți de la sensul lor istoric. E cazul, deci, să ne întrebăm: trebuie să fie lăsați inamicilor ideologici sau să fie recuperați? Mai mult, după ce Rothbard va termina de argumentat, va fi clar încă o dată că și cuvântul „socialism”, în sensul de aplecare către societate, de bine comun, este folosit de fapt ilegitim de cei care sunt acum recunoscuți drept socialiști. Pentru că socialiștii sunt de fapt antisociali și în ultimă instanță împotriva oricărui fel de bine comun. Istoria socialismului este peste tot, cu dovezi de netăgăduit care continuă să fie produse chiar în timp ce scriu aceste rânduri, una a dezolării.

Pentru cazul (2), am tradus interșanjabil „libertarian” din engleză cu „liberal” sau „libertarian” în română. Am ales folosirea cuvântului „libertarian” în titlu și în interior, acolo unde am considerat că accentul cade pe aspectele noi și radicale ale sistemului propus de Rothbard și „liberal” acolo unde accentul cade mai degrabă pe chestiuni comune liberalismului clasic și celui rothbardian.

A fost o alegere a inițiatorului traducerii cărții și o tentație a mea până în ultimul moment de a folosi doar cuvântul „liberal” pentru a traduce englezescul „libertarian”, dar acest lucru ar fi fost greșit din două perspective.

Prima este cea rothbardiană însăși, iar asta ar trebui să fie deja clar din cele discutate mai sus. Ceea ce propune Rothbard nu este o simplă întoarcere la tradiția liberală, ci un avans în cadrul acestei tradiții. Și asta nu pentru că liberalismul clasic ar fi devenit cumva caduc, nemaipotrivindu-se veacului nou, ci din cauza inconsecvențelor sale, care îl fac să fie inferior acum noului liberalism și care i-au provocat, la timpul lui, căderea, așa cum argumentează Rothbard alături de alții.

A doua perspectivă este cea care păstrează rezerve față de abordarea rothbardiană, lăsând libertății mai puțin loc de extindere, încastrând-o mai mult în aranjamente sociale care îi sunt exterioare, înglobând-o ca parte într-un pachet complet, împreună cu alte lucruri, și din care, odată ce e scoasă, își pierde suflul și, în ultimă instanță, nu poate supraviețui, ba chiar devine nocivă. Așadar, o perspectivă care consideră că liberalismul clasic este realizabil în anumite condiții – care implică cel puțin o formă tradițională de guvernământ coercitiv – pe când libertarianismul rothbardian nu este, pentru că nu poate exista decât eliminând instituții fără de care devine nesustenabil și chiar pernicios. Liberalismul este, deci, superior libertarianismului. Las pe apărătorii acestei poziții să elaboreze.14

Voi mai menționa doar că Rothbard nu vedea o contradicție implacabilă între libertarianismul care urmărește înlăturarea completă a statului și diverse feluri de conservatorism cultural. Așa cum vom avea ocazia să vedem mai jos, libertarianismul se vrea a fi un cadru neutru, care constrânge oamenii să acționeze în acord cu prezervarea drepturilor asupra persoanelor și proprietăților, iar acest cadru poate fi umplut, în principiu, cu diverse seturi de valori pe care se întâmplă să le nutrească membrii societății care îl adoptă. Este adevărat că nu orice valori culturale pot fi cuplate cu libertarianismul rothbardian. Cineva nu poate fi și adept al egalitarismului în sens material strict și adept al libertarianismului în același timp, pentru simplul fapt că proprietatea privată implică diversitate, alegere, discriminare, ierarhizare și inegalitate a rezultatelor.15 Libertarianismul nu doar că nu este libertinism, așa cum arată Water Block,16 dar este foarte îndoielnic că o societate libertină poate găsi în ea resorturile de a fi libertariană. De exemplu, de ce te-ai obosi să nu încalci proprietatea privată, să nu furi, să nu siluiești, să nu ucizi, dacă tot ce contează se întâmplă azi și ziua de mâine e ca și cum n-ar fi, sau dacă plăcerea ajunge axiologic mai sus decât dreptul de proprietate?

Rothbard, nu întâmplător, era conservator cultural, credea într-o „ordine morală obiectivă”. Dar, în loc de a considera această ancorare într-un tradiționalism natural ca pe o constrângere minarhistă asupra libertarianismului, argumenta că libertarianismul și ordinea morală obiectivă se completează firesc și se potențează una pe alta. O întrebare legitimă este dacă legea naturală și conservatorismul cultural la care adera Rothbard ar fi, odată generalizate la o masă critică, suficiente pentru a face o ordine libertariană să dăinuie. Este complicat de dat un răspuns, pentru că trebuie mai întâi să se ne lămurim dacă genul de cultură la care adera Rothbard ar fi posibilă în absența unei spiritualități pe care, de altfel, Rothbard o susținea, chiar dacă nu o practica. Tradiția liberală pe care își clădea libertarianismul

credea cu putere într-o ordine morală obiectivă a legilor naturale, care putea fi descoperită de rațiunea umană; și, ca parte a acelei ordini morale, a descoperit ceva important: că scopul politic de atins constă în individualism și în drepturile naturale ale persoanei și proprietății. Lucra, de aceea, chiar dacă o făcea adesea fără să-și dea seama, în tradiția tomistă a legii naturale a Occidentului, adăugându-i liberalismul deplin. Chiar dacă vechii liberali erau sau nu creștini din punct de vedere teologic, ei cu siguranță erau creștini din punct de vedere filosofic.17

În excelenta sa biografie, Justin Raimondo punctează, citând dintr-o scrisoare pe care i-a scris-o Rothbard în 1990:

Sunt convins că nu este un accident că libertatea, guvernarea limitată, drepturile naturale și economia de piață s-au dezvoltat cu adevărat doar în civilizația occidentală. Sunt convins că motivul constă în atitudinile dezvoltate de Biserica Creștină … În contrast cu gândirea greacă, unde orașul-cetate … era locus-ul virtuții și acțiunii, creștinismul – cu accentul său unic pe (a) individ, creat în imaginea lui Dumnezeu și (b) pe taina centrală a Întrupării, prin care Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca persoană umană – arată că fiecare individ și mântuirea sa sunt în centrul preocupării divine.18

Se poate spune, deci, așa cum argumenta altă dată D.C. Comănescu, că „pentru iubirea minimală de aproape, etica proprietății private se impune aproape natural, virtutea și comuniunea fiind chemate să se nască din non-conflict interpersonal și libertate de agresiunea fizică”.19 Și că libertarianismul este necesar, dar nu suficient:

[L]ecția economicului e că numai o societate fără agresiune politică poate fi viabilă, dar și că orice societate viabilă presupune un minimum de altruism, iar drumul spre o societate non-conflictuală și viabilă presupune chiar ceva mai mult altruism. Dar pe acela numai conlucrarea libertății cu harul îl poate dobândi la greu și păstra în perpetuitate.20

Inconsecvențele liberalismului clasic

Rothbard argumentează că liberalismul s-a afirmat istoric ca un curent radical, progresist, universalist și, prin concursul împrejurărilor, de stânga – având reprezentanți în partea stângă a sălii adunării legislative în timpul Revoluției franceze – în opoziție cu aripa din dreapta, conservatoare și reacționară. Dar, a suferit de inconsecvențe sau a abandonat puritatea inițială a principiilor și astfel a ajuns la eșecul istoric de la finele secolului XIX și începutul secolului XX.

O greșeală strategică a liberalismului, din punctul lui Rothbard de vedere, a fost că a permis să fie „flancat la stânga” de noua forță politică, socialismul, o forță hibridă care a luat idealurile liberalismului și a propus atingerea lor cu ajutorul mijloacelor etatice, colectiviste ale conservatorismului.

Liberalismul nefiind altceva decât o partidă a schimbării și progresului către libertate, abandonarea acelui rol a însemnat practic abandonarea motivului său de existență – atât în realitate, cât și în ochii publicului.21

Dar, dincolo de strategie, problemele liberalismului au fost principiale:

Liberalii au ajuns să cedeze puterea de purtare a războiului în mâna statului, să-i dea puterea educării, puterea asupra monedei și activității bancare, sau asupra drumurilor – pe scurt, s-au mulțumit să lase statului dominarea tuturor pârghiilor esențiale ale puterii în societate. Prin contrast cu ostilitatea totală a liberalilor de secol XVIII față de puterea executivă și birocrație, cei de secol XIX au tolerat și chiar au salutat acumularea puterii executive și înrădăcinarea unei birocrații civile oligarhice.22

O altă inconsecvență evocată de Rothbard este abandonarea aboliționismului imediat, aplicat oricărei instituții care contrazice principiile, și adoptarea gradualismului. Un exemplu este aderența la sclavie a liberalilor jeffersonieni și jacksonieni. „Sclavia, gravul defect antiliberal din liberalul program democrat, s-a manifestat prin distrugerea completă a partidului și a liberalismului său”.23

Mai adânc, observă Rothbard, liberalismul a renunțat la filosofia drepturilor naturale în favoarea utilitarismului, cu consecința abandonării libertății și alunecării în etatism. Astfel, liberalii au pierdut puritatea principiilor și radicalismul. În plus, prin adoptarea darwinismului social, liberalii au pierdut calitatea revoluționară,24 pentru că evoluția darwinistă e implacabilă dar și foarte înceată, imperceptibilă.

Lovitura de grație, „motivul cataclismic” al distrugerii liberalismului a fost, în opinia sa, acceptarea militarismului și imperialismului:

[D]acă utilitarismul, accentuat de darwinismul social, a fost principalul agent al decăderii filosofice și ideologice a mișcării liberale, motivul cel mai important, cataclismic chiar, al eșecului a fost renunțarea la principiile până atunci stringente împotriva războiului, imperiului și militarismului. În țară după țară, cântecul de sirenă al statului națiune și al imperiului a dus la distrugerea liberalismului clasic. În Anglia, liberalii din secolul XIX târziu și XX timpuriu au abandonat idealul anti-război și anti-imperial al „Micii Anglii” (Little Englandism) susținut de Bright și Școala de la Manchester. Au adoptat, în schimb, ceea ce au numit obscen „Imperialismul liberal” – alăturându-se conservatorilor în lărgirea imperiului, apoi conservatorilor și socialiștilor de dreapta în imperialismul și colectivismul distructiv al Primului Război Mondial. În Germania, Bismarck a reușit să-i dezbine pe liberalii aproape victorioși cu momeala unificării Germaniei prin sânge și oțel. În ambele țări, rezultatul a fost distrugerea cauzei liberale.25

Un lucru e clar: pentru autor, libertarianismul, în calitate de moștenitor al liberalismului clasic, are ca principală sarcină corectarea acestor inconsecvențe. Liberalismul cel nou trebuie să reafirme principiile și să își proclame aderența la ele fără echivoc. Apoi, strategic, trebuie să atace tocmai acele puncte critice abandonate în mâna statului. Spre deosebire de adepții statului minimal, care pot doar atenta la o restaurare a idealurilor liberalismului clasic, vizând necesarmente periferiile, libertarianismul rothbardian își propune să cucerească centrul, nucleul etatismului.

Marius Spiridon, pe urmele lui Rothbard, identifica astfel eroarea fundamentală a liberalismului clasic:

Lumea în care liberalul acționează, pe care el o acceptă și pe care încearcă să o schimbe arată astfel: în centrul societății se află guvernul, căruia i se recunoaște dreptul de a lua orice decizie. Nu există nici o altă structură instituționalizată, organizată care să se ocupe cu viața politică, cu dezbaterea și adoptarea cadrului general de acțiune în societate. Către acest bastion se îndreaptă diversele propuneri de modificare a regimului politic, diversele soluții pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea la un moment dat. Liberalul trimite și el, își lansează și el propriile soluții. Însă trebuie remarcat lucrul acesta fundamental: liberalul crede că principalul actor vizat de scrierile și luările sale de poziție este guvernantul. Lui i se adresează, pe el încearcă să-l convingă.

Numai că, din nefericire pentru liberal, el este adeptul unor soluții care favorizează în mod sistematic cooperarea voluntară în dauna organizării bazate pe constrângere și pe birocrație. Guvernantul trebuie să se retragă în mod sistematic din aproape toate sferele vieții sociale. Or, guvernantul are propriile interese, propriile ambiții, care nu pot fi satisfăcute decât prin extinderea sferei statului, prin extinderea impozitării, reglementării și a birocrației în general. Acest lucru garantează că în frunte nu vor ajunge decât cei mai abili în a obține aceste rezultate sau, cel puțin, că ei vor fi selecționați în această idee.

Acest cadru instituțional de formulare a ideilor de reformă socială i-a condamnat pe liberali la irelevanță și a aruncat societatea în mâinile forțelor etatiste.

Această eroare instituțională capitală a liberalismului a avut o consecință suplimentară, la fel de nefastă. Baza ultimă a libertății, reprezentată de conștientizarea de către populație a faptului că drepturile de proprietate trebuie apărate la nevoie prin recurgerea la forță împotriva guvernului și că singura posibilitate pentru ca acest lucru să se întâmple este ca cetățenii să acționeze concertat în afara guvernului și împotriva guvernului, a dispărut.26

Reconstrucția: fundamente filosofice

Rothbard acuză, cum am văzut, abandonarea filosofiei drepturilor naturale ca bază a liberalismului și adoptarea utilitarismului, sau mai deviant, a emotivismului.

Cum orice clădire începe de la o fundație sănătoasă, reconstrucția propusă de Rothbard se bazează pe filosofia legii naturale cu scopul de a da o descriere deductivă și rațională, ca și în economie, unui corp de afirmații care pornește de la câteva simple și evidente axiome. Unește astfel tradiția legii naturale cu cea a raționalismului filosofic. Rothbard importă în filosofia legii naturale metoda praxeologică misesiană, continuând astfel în felul său original tradiția aristotelic-tomistă.27 În această perspectivă, totul pornește de la faptul că realitatea are o esență obiectivă, că lucrurile au fiecare o natură, distinctă și perceptibilă de către om, care are și el natura lui. Faptul acesta constrânge felul în care ne putem raporta la realitate. Nu mai putem fi relativiști, nu mai putem fi solipsiști. Natura lucrurilor nu se schimbă, esențele sunt invariabile, iar realitatea există acolo, în exteriorul conștiinței omului, nu este o iluzie.

De la această bază, următorul pas este deducerea naturii omului: o ființă înzestrată cu rațiune, cu capacitatea de a-și fixa scopuri și de a alege cum să le atingă; deci cu libertate. Omul este autonom. Natura lui obligă la analiză concentrată pe individ. Pe urmele lui Mises, Rothbard aderă la individualism metodologic28 în gândirea problemelor umane și sociale. Astfel, evită capcana logică a unui tip de holism, care atribuie natură și autonomie umană unor corpuri sociale formate din mai mulți oameni.

În plus, un alt adevăr empiric de necontestat este raritatea. Sunt în lume mai multe utilizări ale unor lucruri decât sunt lucruri. Există o multitudine de moduri în care poate fi folosit un lucru și trebuie să existe o formă de stabilire a modului ales în detrimentul modurilor abandonate. Drepturile de proprietate sunt soluția socială a acestei probleme. Criteriile de stabilire a modurilor de folosire sunt codificate sub forma regulilor proprietății private, după felul în care corespund naturii umane și materiale.

Proprietatea privată asupra propriului corp și asupra altor bunuri materiale sau imateriale – adică dispunerea exclusivă de ele în raport cu toți ceilalți oameni – nu este un moft al lui Rothbard, o valoare personală pe care vrea să o impună tuturor pentru că așa i se pare sau îi place lui în acel moment. Este un aranjament social ce rezultă riguros dintr-o realitate mai adâncă, cea a naturii lumii.

Corolarul proprietății private este principiul non-agresiunii, care afirmă proprietatea privată negându-i negația: nimănui nu-i este permis să încalce proprietatea altuia asupra propriului corp și a bunurilor pe care acesta a ajuns să le stăpânească legitim, prin primă apropriere (homesteading), transformare productivă, schimb sau dăruire.

Etica proprietății private

Vedem astfel cum Rothbard concepe o structură a sistemului legal care este ancorată puternic în conceptul proprietății private legitime. Toate regulile de conviețuire într-o comunitate de oameni – începând de la cea mai mică posibilă, între Crusoe și Vineri, și până la oicumenă, întreaga omenire interconectată – trebuie să respecte criteriul proprietății private și non-agresiunii.

Nu există nici un caz în care inițierea violenței, adică primul pas în nerespectarea proprietății private a cuiva asupra propriului corp sau a bunurilor sale, să fie legitimă. Încalcă principiul non-agresiunii. Societatea firească este o societate pașnică. Autoritatea cuiva nu poate fi decât una de competență recunoscută și acceptată de ceilalți. Stăpânirea nu poate fi decât în cadru contractual, oamenii nu pot fi controlați de alți oameni fără voia lor.29 Coerciția, înțeleasă ca agresiune, chiar și la cel mai mic nivel, este de neconceput ca aranjament instituțional. Războiul ca agresiune multiplicată masiv este o aberație ce poate fi justificată doar în cazuri defensive care pot fi probate. Societatea umană ideală și perfect posibilă, dată fiind natura omului și a lumii, este una a bunei vecinătăți și a păcii extinse până la nivel mondial. Putem observa aici că non-agresiunea pură este o stare ideală care poate fi concepută și pusă în practică, în timp ce agresiunea pură este o stare extremă de neconceput altfel decât ca anihilare totală a tuturor ființelor umane vizate de acest experiment mental, cu excepția poate a uneia singure (dacă după ce a anihilat umanitatea putem concepe că se va lăsa neanihilată pe ea însăși).

Pe cale de consecință, libertarianismul rothbardian respinge instituția statului ca mod complet ilegitim de acțiune. Statul nu se poate naște decât prin agresiune asupra proprietății private, este agresiune instituționalizată, și de aceea el nu trebuie să existe în această formă.30

[D]at fiind că principalul scop al libertarianului este să se opună tuturor agresiunilor împotriva drepturilor persoanei și proprietății, el se opune în mod necesar instituției statale, pe care o vede ca fiind inerent și de departe cel mai mare inamic ale acestor prețioase drepturi.31

Pentru a-și susține punctul de vedere, Rothbard face un tur de forță în capitolul 3, aducând argumentele unor înaintași precum John C. Calhoun, Franz Oppenheimer, Albert J. Nock, Joseph Shumpeter sau Lysander Spooner. Dacă războiul este culmea agresiunii împotriva persoanei și proprietății, statul este război civil în formă continuată. Libertatea este un sistem al proprietății private iar statul este negarea lui. Prima parte a cărții, care se termină cu acest capitol, este demonstrația principiului proprietății private și identificarea statului ca opus al său. Pe această fundație începe Rothbard să analizeze aranjamentele instituționale existente și să propună reconstrucția lor.

Problemele

Organizarea cărții este, deci, astfel: mai întâi, Rothbard face o istorie a genului proxim – liberalismul clasic european, tradiția anti-stat americană – și o afirmare a diferenței specifice – libertarianismul ca aplicare riguroasă a principiului axiomatic al proprietății private. Apoi, în partea întâi, dezvoltă o demonstrație a sistemului libertății, așa cum am văzut mai sus. În partea a doua, începe să discute aplicații ale principiilor libertariene. Dacă proprietatea începe, cronologic și praxeologic, cu propriul corp, discuțiile aplicațiilor încep cu problemele legate de libertatea personală și apoi evoluează spre chestiuni legate de libertatea de a produce sau consuma bunuri și servicii, sau libertatea de a nu suporta, produce și consuma „rele”, anti-bunuri. Partea a treia, epilogul, conține o discuție despre strategia prin care se poate ajunge la o societate libertariană.

Capitolele cărții sunt analize ale multitudinii de probleme ale societății moderne văzute ca abateri de la principiul proprietății private. Toate sunt importante, pentru că libertatea este indivizibilă, așa cum ținea Mises să amintească.32 Orice problemă, oricât de mică – sau de neesențială, ca să folosim jargon la zi – va crea, dacă e lăsată nerezolvată, o breșă în sistemul libertății. În primul rând va crea inconsecvență. Apoi, prin ea, pe logica dinamicii intervenționismului, vor fi strecurate alte probleme și motive de lărgire a breșei. Aceste din urmă probleme și motive vor fi și ele, la rândul lor, breșe mai mari care vor invita la lărgire prin forțarea altor motive, probleme și cauze de crize. Și, astfel, din câteva crize provocate artificial se poate ajunge la controlul social cel mai extins, la centralizarea deciziei asupra proprietăților și corpurilor în mâinile autorității etatice, prin inginerie socială decretată minuțios și continuu sau prin naționalizare directă. De aceea, insistă Rothbard, nici un tip de încălcare a proprietății nu trebuie tolerat în principiu, nici o eliminare a aberației și nici o restituire sau pas spre restabilirea normalității nu trebuie amânate.

Chiar dacă nici o problemă nu poate fi ignorată, o ierarhizare a lor are sens, măcar strategic. Proiectul traducerii de față a fost inițiat cu mulți ani în urmă și traduse prioritar au fost capitolul 7 despre „Educație”, capitolul 9, despre „Inflație și ciclul economic” și capitolul 12 despre „Poliție, drept și tribunale”. Logica acestei priorități era legată de ideea că libertatea trebuie să atingă mai întâi punctele strategice, să cucerească nucleul. 33 De ce ar fi apărarea, educația sau moneda parte din acest nucleu? Rothbard, argumentează, în fond, contra unor programe precise și etapizate, de teama gradualismului și blocajelor.

Cred că răspunsul este că, în primul rând, o țintire a „înălțimilor dominante” are sens, ca o contra-strategie. Putem aminti aici de strategia leninistă a Noii Politici Economice (NPE), care a renunțat – pentru un timp considerat scurt dar care s-a dovedit a fi mult mai lung – la scopul instaurării plenare a comunismului (pentru că s-a dovedit imposibil de atins imediat) și l-a înlocuit cu cel al ocupării înălțimilor dominante, adică a sectoarelor cheie din economie. Și aceasta este, în fond, realitatea actuală peste tot în lume, inclusiv la noi. Statul domină sectoarele cheie.

Libertatea trebuie să recucerească de la stat, cu prioritate, aceste sectoare cheie, altfel riscă să cadă iar în eroarea istorică a liberalismului clasic. Lecția istoriei este că minarhismul a eșuat tocmai din cauză că a cedat aceste înălțimi dominante, precum apărarea, moneda, educația, sănătatea sau drumurile.

În continuare am să discut câteva din aceste probleme cu intenția de a conecta argumentele din carte, teoretice sau aplicate la realitățile americane din anii 1970, cu chestiunile relevante pentru România anului 2020. Și, pentru a face acest lucru, am să mă folosesc de criza actuală, care este distinctă de molima al cărei nume îl poartă, dar care s-a răspândit mai ceva decât molima, asemeni unei vijelii care a stârnit toate focarele, mai mult sau mai puțin mocnite, de socialism și intervenționism.

Într-un interviu din 1990, Rothbard constata un nou moment de tip NPE. Căderea în cascadă a regimurilor comuniste, sateliți ai Uniunii Sovietice, a însemnat de fapt deznodământul de mult anticipat al marelui vis socialist. Eșecul răsunător din 1989, care urma să fie desăvârșit în 1991, odată cu destrămarea imperiului sovietic, nu era decât actul final al tragediei începute în 1917 și care a putut fi lungită mai bine de șapte decenii tocmai prin strategia retragerii marxismului pur, în fața puterii implacabile a legilor economice, spre înălțimile dominante. Așa cum a arătat Mises în 1920, acum exact 100 de ani, socialismul pur se lovește de imposibilitatea de a face calcule de rentabilitate, pentru că abolește proprietatea privată, deci și schimburile, piețele și prețurile.34 Iar fără prețuri de piață nu se poate ști care direcție economică e rentabilă și care nu. Socialismul se vădește astfel a nu fi deloc un sistem economic.35 Singura garanție este cea a haosului și risipei în neștire. Puterea devastatoare a acestui argument s-a văzut la lucru, în toată deplinătatea ei, în timpul Comunismului de Război (19171921).36 Comunismul pur e condamnat la efemeritate, oricând și oriunde este aplicat. De aceea, NPE, admițând un simulacru de piață la interior și operând, chiar și după aplicarea unor constrângeri în perioada stalinistă, cu prețurile autentice ale piețelor mondiale libere, a oferit posibilitatea socialismului sovietic de a se târâi ca un zombie prin istorie timp de încă șapte decenii.37 Dar prăbușirea era inevitabilă.

Și această prăbușire a scufundat nu doar visul sovietic al popoarelor – mai bine zis al elitelor politice – care l-au pus în aplicare, ci și al legiunilor de stânga din întreaga lume care au continuat să creadă în socialism până în ultimul moment. Ceea ce observa Rothbard în 1990, în America și în Occident, era o masivă acceptare nevoită a eșecului ideii de comunism pur și o repoziționare a trupelor:

Puțini mai sunt în favoarea planificării centralizate, dar câmpul de luptă s-a repoziționat către intervenționism. E vorba de trei arii ale intervenționismului care sunt principalele subiecte, acum și în viitor: (1) prohibiționismul și tentativa de a elimina orice risc; (2) egalitarismul și ideea că grupurile de victime ar trebui să primească tratament special două mii de ani de acum încolo, pentru opresiunea din trecut; (3) ecologismul sau antiumanismul: ideea implicită fiind că omul este cea mai josnică creatură și că orice creatură sau lucru neînsuflețit are drepturi.38

Criza Covid19 în lumina Manifestului libertarian

Și ce altceva este criza Covid19 prin care tocmai trecem, dacă nu o manifestare plenară a primului punct sesizat de Rothbard? În numele siguranței și eliminării riscului lumea „liberă” și-a suprimat libertatea și a recurs la înregimentarea totalitară a societății. Mai mult, dincolo de prohibiționism, în criza coronavirusului au răbufnit o sumedenie de alte probleme ale intervenționismului.

Puseul de totalitarism a lovit și România, prin mecanismul clasic de contagiune instituțională de la vest, de unde ne luăm printre altele și lumina etatică, fie că vorbim de Europa sau de America. Iar Vestul a suferit, la rândul său, de contagiune cu China, nu numai în privința virusului, ci și în modul de reacție etatică al regimului comunist de acolo. Dar semințele acestui totalitarism există de mult în Occident. Rothbard face referiri recurente în carte la intenția decidenților de a închide cetățeanul într-o cușcă Skinner, asemenea unui animal de laborator, care să acționeze predictiv, doar condiționat de stimuli și lipsit de libertate. Pandemia este cel mai nou și vădit experiment de acest tip, în care cușca Skinner a devenit însuși domiciliul cetățeanului, pentru siguranța lui și a celorlalți.

Criza coronavirusului a fost în bună măsură o criză instituțională la care s-a ajuns pe logica unei dinamici a intervenționismului. Pe scurt, din cauză că în multe țări sistemul de sănătate este deținut în proprietate publică, deci planificat centralizat și de aceea prost calibrat, ineficient și incapabil să facă față unui val de bolnavi, s-a decis planificarea centralizată a întregii societăți. Retorica a fost militaristă – „am pornit un război cu virusul, acest dușman nevăzut” – și mijloacele au fost ale războiului: înregimentarea (mai precis, încartiruirea) întregii societăți într-o manieră decisă de câțiva oameni pentru un obiectiv foarte îngust, minimizarea numărului de infectați și de morți de Covid19, cu sacrificarea oricăror altor scopuri pe care societatea le-ar fi putut avea, incluse aici fiind minimizarea numărului de bolnavi și de morți din cauza altor boli, pe lângă puzderia de multe alte priorități, care au fost toate ignorate, cu costuri greu de cuantificat, dar evident imense.39

În consecință, s-au impus stări de urgență și s-au suspendat drepturi fundamentale, oamenii fiind obligați să stea izolați fără voia lor și fără simptome, în arest la propriile domicilii, sau în carantină în spații alocate de stat, adică pe banii acelorași plătitori de taxe care își vedeau veniturile și afacerile prăbușite prin decret. Proprietatea privată a fost anulată temporar și locul i-a fost luat de rechiziționări de echipamente și materiale medicale, de spitale și alte proprietăți, interdicții la export și plafonări de prețuri. Școlile publice – dar și cele private – au fost închise, în condițiile în care, destul de timpuriu în evoluția pandemiei, a fost clar că tinerii și copiii sunt practic neafectați de boală. Închiderea școlilor a fost urmată de presiunea părinților pentru închiderea altor firme și instituții, mulți fiind nevoiți să stea cu copiii acasă. Curând a urmat suspendarea circulației interne și internaționale de persoane și, în bună măsură, de mărfuri și s-a închis, practic, toată economia considerată „neesențială”. Incertitudinea și panica distribuită prin canalele mass-media oficiale nu a făcut decât să amplifice blocajele economice.

În aceste condiții, nici gând să mai fie permise turmei „mofturi” spirituale precum mersul la biserică, fie chiar în Postul Mare sau la sărbătoarea Învierii. Cât despre împărtășire și ritualurile ei – anatema! Urgența e fiziologică, legământul cel mai nou e ordonanța arafatiană, metafizica n-are decât să aștepte vremuri mai prielnice.

Putea fi anticipat, în virtutea ineficienței gestiunii în regim socialist, și s-a confirmat de timpuriu în evoluția pandemiei, faptul că spitalele și alte centre publice de combatere a bolii riscă să devină și au devenit principalele focare de răspândire a bolii. În ciuda acestui lucru, au fost internați pacienți cu simptome blânde și chiar internați cu forța, pe perioade incerte, decise doar de rezultatele unor testări discutabile40, pacienți asimptomatici.41

Cu toate că se știa că bătrânii și cei cu comorbidități sunt deosebit de grav afectați de boală, protecția lor a fost mai degrabă ignorată, ba chiar au și fost obligate casele de bătrâni, în anumite locuri, să admită pacienți suspecți sau nevindecați complet de boală, lucru care s-a soldat cu rate mari de mortalitate a populației din acea categorie. Toți bătrânii au fost obligați în mod particular să stea închiși în casă, cu excepția unor ore nefirești, acest lucru având efectul de a le scădea imunitatea și de a le provoca un stres suplimentar. În plus, dacă lecția caselor de bătrâni ne spune ceva, apariția unei mai mari densități de bătrâni vulnerabili în farmacii, piețe și magazine, în intervalul orar îngust decretat pentru astfel de activități, nu putea fi decât în detrimentul sănătății lor.

Sociologic, trebuie menționate și accentele distopice precum anunțurile regulate și cântarea imnului național pe tonul metalic al difuzoarelor de pe mașinile de poliție, aparițiile televizate ale juntei medico-militare ad-hoc care citea pe ton marțial ultimele detalii ale planificării societății prin decrete de urgență, președintele țării care se răstea la popor cu degetul ridicat precum la un copil de 5 ani, obligativitatea completării unei declarații la orice ieșire din casă, închiderea parcurilor și spațiilor în aer liber și nivelul zdrobitor al amenzilor date pentru nerespectarea regulilor.

Sunt câteva locuri din carte care au tangență cu această situație. În primul rând, Rothbard vorbește în capitolul despre servitutea involuntară de internarea forțată a bolnavilor suspectați de boli mintale. Se poate face cu ușurință o paralelă între aceste cazuri și cele ale bolnavilor asimptomatici de Covid19. Pasajul de mai jos are o perfectă aplicabilitate:

Principala rațiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuși și pentru alții”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliția, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfășurare un act de agresiune fățișă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi bănuit sau considerat capabil să comită o crimă într-o bună zi și deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva credear putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul libertarian fundamental susține că orice individ are voință liberă și este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăți statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; și că, în orice caz, este imoral, și invaziv și penal în sine, să forțezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară și prezentă, ci mai degrabă este suspect.42

Nu numai că este ilegitim și o agresiune ca statul să impună internarea oricui nu este agresor evident asupra altor persoane, dar statul nu ar trebui să aibă nici dreptul de a limita sau chiar suspenda dreptul la liberă circulație. Chiar dacă drumurile sunt în cele mai multe cazuri în proprietate publică, trebuie să ne amintim că statul nu obține nimic în mod legitim, ci o face doar prin taxare sau confiscare. Pe cale de consecință, contribuabilii sunt, într-o devălmășie care nu ar apărea în regim de proprietate privată, finanțatorii și cei care ar trebui să aibă dreptul să circule pe străzile publice nestingheriți. În haosul posesional creat de stat pe drumurile publice, plătitorii de taxe trebuie să aibă prezumția de proprietate și prioritate la libera utilizare.

Și de ce a fost suspendat acest drept la liberă circulație? În numele unui bine public: protejarea de coronavirus. Dar, la fel ca în cazul analizei pe care Rothbard o face apărării, ne putem întreba: și câtă corona-sănătate trebuie să avem în societate? Unde se oprește statul din cursa pentru acest tip anume de sănătate? Ce mai interzicem pentru a ne feri de boli și moarte în general? Fumatul? Alcoolul? Anumite alimente și tradiții culinare? Mașinile mici? Sedentarismul? Sporturile dure? Problema apare din definirea holistă a conceptului de sănătate. De fapt, dacă privim sănătatea ca pe unul din multele scopuri pe care ar putea să le pună oamenii pe scara lor subiectivă de valori, vom înțelege că alegerile se vor reflecta în diversele comportamente și prețuri ale unor bunuri și factori de producție pe piață. Prin libertate și responsabilitate individuală, criza Covid19 ar fi fost întâmpinată cu diverse reacții în diverse comunități și de către diferiți oameni, în funcție de valorile și posibilitățile lor materiale de a urmări acele valori.

Ar putea întreba cineva: dar faptul că un contagios circulă pe stradă și riscă să îmbolnăvească pe alții nu este o agresiune? Definită în termeni libertarieni, agresiunea înseamnă infectarea conștientă sau amenințarea cu infectarea. Nu poate fi restrâns dreptul cuiva de a acționa doar în virtutea bănuielii că ar putea fi contagios. În plus, dacă cineva se dovedește contagios și infectează pe alții, este treaba legii și judecătorilor să stabilească, ex post, în ce măsură se face respectivul vinovat de neglijență criminală. Însă, orice restrângere a libertății ex ante este o agresiune, până la proba contrarie.

Cu alte cuvinte, nici o criză – oricât de gravă – nu poate vreodată justifica încălcarea proprietății private. O societate liberă ar avea străzi private, așa cum discută Rothbard în capitolul 10, și ar fi micro-reglementată pentru astfel de situații prin clauze contractuale. Probabil că, în fața unei epidemii anticipate, proprietarii privați ar fi decis voluntar să renunțe la organizarea activităților care presupuneau grupuri mari de oameni și risc mare de contagiune. Proprietarii și comunitățile mai prudente sau chiar panicarde ar fi luat decizia, calculată, cu asumarea pierderilor, de a închide complet activitățile și poate chiar de a se baricada în case.43 La polul opus, cei mai puțin conștienți de riscurile reale sau închipuite, sau mai dispuși să le înfrunte, probabil ar fi continuat viața ca înainte, cu minime precauții. Dar, e clar că pe măsură ce apar noi informații despre gravitatea mai mare sau mai mică a bolii, ele vor fi puse în balanță contra costurilor în acumulare ale suspendării activității, iar gradul de intensitate al precauției va fi cu siguranță modificat în funcție de acele informații, într-o manieră antreprenorială, cu o apreciere a riscului subiectivă, diversă și adaptată la circumstanțele de timp și de loc.

Se poate face aici trimitere la pasajele din capitolul despre poluare. Epidemia coronavirusului poate fi tratată ca un caz particular de poluare a aerului, pentru că se transmite pe cale aeriană. Poluarea este pur și simplu un caz de externalizare a costurilor acțiunii unor persoane asupra altor persoane. Ea, ca și infectarea, se rezolvă prin darea în judecată a agresorului pentru încălcarea proprietății private a unei alte persoane asupra propriului corp și obligarea la plata despăgubirilor. Se poate spune că sunt dificultăți tehnice în identificarea sursei contagiunii, dar, așa cum putem vedea deja în practică și cum ne putem închipui, într-o societate libertariană ar fi folosite mijloace pentru a minimiza această necunoscută. Ar fi decizia proprietarilor străzilor, spațiilor comerciale, hub-urilor de transport sau sălilor de spectacole să filtreze și să asigure identificarea în timp real sau ex post a potențialilor purtători de virus. Încă o dată, toate acestea s-ar face cu luarea în considerare a costurilor. Un magazin care anticipează pierderi de clientelă și de profituri, pentru că își deranjează clienții prin testări percepute ca fiind invazive, va lua decizia să țină aceste testări la un minimum sau să renunțe complet la ele, atât timp cât clienții demonstrează prin preferința de a veni în continuare că sunt de acord să își asume riscul mai mare de contagiune care apare la frecventarea acelui magazin, în acele condiții.

Un alt aspect revoltător al etatismului de pandemie a fost încălcarea dreptului la liberă exprimare. În numele informării din surse oficiale, statul și-a decretat o extindere a prerogativelor mai vechi de a reglementa și a cenzura mijloacele de comunicare în masă. Deja, prin Consiliul Național al Audiovizualului, statul controla libertatea de exprimare la Radio și TV, prin monopolizarea sistemului de licențiere și prin amenzile aplicate pentru încălcarea a ceea ce consideră exprimare dincolo de limitele legale. Mai mult, la noi presa a fost subvenționată recent prin decret, cu bani de la buget, deci de la plătitorii de taxe care au demonstrat pe piață, prin alegerile de a cheltui sau nu cheltui bani pe serviciile presei, măsura în care apreciază serviciile primite de la grosul profesiei jurnalistice. Dacă acest decret nu justifică expresia de lapdog media44 care a devenit populară în descrierea servilismului presei față de stat atunci nu știu ce altceva o poate face.

Noutatea în condițiile stării de urgență a fost extinderea puterii de cenzură asupra website-urilor și publicațiilor care se întâmpla să difuzeze informații false sau considerate în contradicție cu discursul oficial despre Covid19, deci oficial false. Încă o dată, întrebarea este cât de departe poate statul să meargă în aplicarea precauției pentru binele comun? Odată acceptat principiul „adevărului oficial”, e doar o chestiune de timp până când un Minister al Adevărului (și Propagandei) va controla în totalitate presa. Deja, libertatea de expresie era îngrădită în virtutea terorismului, pornografiei sau „spălării banilor” (adică, de regulă, a eforturilor cetățenilor de evitare a furtului de către stat, prin taxare). Epidemia a fost și ea pusă acum în panoplia acelor vagi și iluzorii concepte menite să sperie oamenii și să-i facă să accepte interdicții din ce în ce mai drastice.

Soluția libertariană, prin contrast, este bazată și în acest caz pe libertate și discernământ. În loc de o îngrădire a libertății de exprimare, ceea ce ne trebuie acum este o separare a statului de presă. Puterile de tip CNA nu trebuie extinse asupra internetului și a altor canale încă libere de exprimare, ci, dimpotrivă, instituția CNA trebuie desființată. Așa cum observă Rothbard, instituția similară din SUA a apărut ca efort deliberat de cenzură. În schimb, așa cum se arată capitolul 6, o piață privată a undelor poate fi concepută și sistemul de licențiere trebuie desființat.

Criza educației

O altă victimă a totalitarismului de coronavirus au fost grădinițele, after-school-urile, școlile și universitățile private, care au fost obligate prin decret să-și suspende sau modifice activitatea. Împreună cu acestea au fost toți părinții care, de regulă, au trebuit să suporte costurile acestui decret – pe care unii le achitaseră deja prestatorilor de servicii educaționale. Lucrul de acasă, în măsura în care era posibil prin natura serviciului, a fost afectat de prezența și nevoile copiilor de atenție, instruire sau hrană. Mulți părinți au spus că li se confirmă astfel impracticabilitatea homeschooling-ului, fără a înțelege că de fapt această experiență nu are nici o legătură cu ideea de educație liberă pe care se bazează mișcarea homeschooling. Ceea ce au făcut părinții și copii în pandemie a fost de fapt școală publică acasă. Unii părinți au înțeles. O mamă comenta pe Facebook că

ăsta nu e homeschooling, e doar transferul responsabilității școlii către părinți, pe banii părinților, dar care părinți mai trebuie să și muncească în aceste multe ore pe zi pe care școala le cere copiilor, implicit părinților … Este un mare exces de zel al școlii, care face sesiuni video și cu copiii pe care îi au la grădiniță și le dau teme de lucru părinților, cu copiii.

Această tendință a fost opusul a ceea ce ar trebui să se întâmple într-o societate liberă. Eliberarea educației de sub monopolul și pervertirile statului este un lucru de importanță crucială în păstrarea sau restaurarea libertății, iar capitolul 7 discută pe larg această chestiune.45

Regula în sistemul public și obligatoriu de educație este cea a inculcării doctrinei supremației statului, la pachet cu nenumărate practici abrutizante. În cuvintele scriitoarei Isabel Paterson, citată în carte,

încă din cea mai fragedă copilărie, cetățenii își vor afla trupurile, proprietățile și mințile prinse deja în ghearele acestei puteri. E mai ușor să faci o caracatiță să renunțe la prada sa decât să îi eliberezi pe cetățeni de sub puterea statului.46

Odată înțeleasă această dependență, devine clară și importanța strategică a educației pentru viitorul libertății. O societate liberă care nu abolește socialismul educațional nu poate fi decât o glumă; nu are prea multe șanse pe termen lung.

Rothbard critică ideea friedmaniană47 a voucherelor educaționale și, pentru că soluția este vehiculată și la noi, sub numele de reformă liberală, merită discutată aici. Este o non-soluție, spune el. În timp ce optimizează problema monopolului educațional, oferind plătitorilor de taxe vouchere cu care ei pot apoi alege să educe copiii la una dintre școlile publice sau private ce concurează în sistem, acesta rămâne un sistem etatist caracterizat de două mari neajunsuri: taxele pentru educație tot vor fi luate, ceea ce înseamnă o agresiune în sine și o sursă de redistribuție coercitivă și ineficientă, iar configurarea cadrului concurențial aparține tot statului.

Pe de o parte avem nedreptatea și haosul inerent oricărei taxe. Părinții fără copii sunt obligați să plătească pentru educația celor cu copii. Cei care ar vrea să-și educe copiii în regim de homeschooling sau în alt mod alternativ sunt obligați să plătească și în sistemul voucherelor. Prețul cerut de școlile care vând educație pe vouchere va fi necesarmente mai mare decât ar fi fost în absența lor, pentru că cererea este una captivă. Ca și în prezent, dacă tot plătesc taxele pentru vouchere, părinții care s-ar fi gândit să-și trimită copiii la școli private care nu sunt în sistem fie vor renunța, fie vor alege să piardă banii de vouchere.

Pe de altă parte, birocrația educațională, care de regulă absoarbe o parte semnificativă din fondurile extrase prin taxare, va rămâne intactă, sarcinile ei fiind puțin modificate: acum va trebui să decidă ce școli pot intra în oferta educațională și pe ce criterii – iar Rothbard observă că puterea birocrației educaționale asupra sectorului privat educațional va crește astfel – și va continua să decidă care este conținutul și forma educației ce va fi oferită prin sistemul de vouchere. Trebuie să fie clar de acum că o astfel de schemă nu poate fi decât o caricatură a educației libere. Mai mult, fiind o purtătoare ilegitimă a numelui de piață liberă în educație, eșecul său predictibil va fi atribuit pieței libere. Iarăși, ca de multe alte ori, socialismul light va juca festa eșecului pieței libere.

Educația liberă arată de fapt cu totul altfel. Ea se întâmplă atunci când oamenilor le este lăsată libertatea totală în privința a ce, cum și cât învață copiii. Nu mai are loc redistribuție prin taxare. Nu mai are loc reglementarea ofertei de educație. Atunci, ceea ce vom vedea va fi o explozie de tipuri, metode, conținuturi și soluții educaționale și o cerere calibrată mult mai corect pe aplecările naturale ale copilului și posibilitățile materiale ale familiei. Departe de a constitui o tragedie, Rothbard argumentează că educația liberă ar fi o sursă de împlinire și fericire, în contrast cu educația publică, obligatorie, obtuză și deloc gratuită care este o continuă sursă de nedreptăți, frustrări și tragedii.

Criza inflaționismului și a creditului ieftin

O altă consecință a pandemiei a fost transformarea unui număr masiv de lucrători în asistați social. Antreprenorii obligați prin decret să înceteze activitatea și cei forțați de prăbușirea cererii să închidă au optat pentru suspendarea contractelor de muncă. Statul s-a oferit să susțină plata salariilor lucrătorilor astfel trași pe tușă prin acordarea unui „șomaj tehnic”, adică a unor sume care să compenseze parțial pentru pierderea venitului. Acest efort financiar nu are la buget o acoperire în fonduri existente, ci se face prin deficit, care se va transforma în taxe mai mari sau în inflație crescută, eventual prin folosirea indirectă a tehnicii elicopterului monetar, adică a injectării banilor direct în conturile sau buzunarele salariaților sau consumatorilor finali.

Pe de altă parte, BNR a redus rata dobânzii de referință, prin „contagiune” cu tendința băncilor centrale ale lumii de a practica rate nule sau chiar negative ale dobânzilor nominale, fără vreo legătură cu situația economisirilor reale. De asemenea, a inaugurat relaxarea cantitativă (quantitative easing), o politică fără precedent la noi, prin care injectează bani în piață achiziționând direct instrumente financiare din categorii care înainte nu erau avute în vedere – în acest caz vorbim de titluri de stat de pe piața secundară. Se mai vorbește și de iminente programe de tip helicopter money, adică virarea de bani noi direct în conturile persoanelor și firmelor, cu scopul declarat al despăgubirii de pandemie și lansării economice.

Ministerul Finanțelor a lansat programul IMM Invest prin care acordă garanții de 15 miliarde de lei pentru creditarea firmelor. În lucru se află un alt program de acoperire a pierderilor reasiguratorilor de credit comercial, cu scopul declarat de a nu scădea volumul creditelor comerciale în piață. Efectul cumulat al acestor măsuri, în condițiile scăderii productivității și ignorării dinamicii economisirii, este unul de expansiune pe diferite canale a creditului ieftin și, mai târziu, de creștere inflaționistă a prețurilor.

Alterarea monedei și manipularea activității bancare de către stat constituie surse majore ale distrugerii țesutului economic și social. Mises considera chiar că aceasta este însăși stânca de care s-a sfărâmat liberalismul clasic. Pentru mentorul lui Rothbard, principalul motiv de ruinare a liberalismului clasic a fost abandonarea monedei și activității bancare în mâinile statului:

Privind în urmă la istoria ultimelor două secole, nu putem să nu observăm că erorile comise de liberalism în domeniul problemelor legate de activitățile bancare au reprezentat o lovitură fatală pentru economia de piață. Nu exista nici un motiv să se abdice de la principiul liberei inițiative în domeniul activităților bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur și simplu în fața ostilității populare, îndreptate împotriva acordării de bani cu împrumut și a perceperii de dobânzi. Ei n-au reușit să înțeleagă că rata dobânzii este un fenomen de piață, care nu poate fi manipulat ad libitum de autorități sau de vreun alt organism. Și-au însușit superstiția că reducerea ratei dobânzii este benefică și că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit în vederea obținerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a dăunat mai mult cauzei liberalismului decât revenirea aproape regulată a boom-urilor febrile și a prăbușirii piețelor dominate de optimism cu privire la creșterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publică a căpătat convingerea că astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piață neobstrucționată. Oamenii nu realizau că ceea ce îi deranja erau consecințele necesare ale politicilor menite să reducă rata dobânzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu încăpățânare de aceste politici și au încercat zadarnic să combată consecințele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronunțat.48

Statul a avut întotdeauna interesul de a crea inflație prin monopolizarea producției de bani, prin diluarea etalonului monetar și schimbarea lui completă dintr-unul cu raritate naturală, greu de produs și multiplicat, într-unul cu raritate artificială, care poate fi multiplicat după bunul plac al autorităților monetare. Aurul sau argintul au fost extrase gradual din monede de către autoritatea care a pretins în continuare aceeași valoare nominală, iar mai târziu moneda de metal prețios a fost înlocuită cu bancnotele de hârtie care pot fi tipărite la nesfârșit. Inflația este însoțită cu necesitate de redistribuție inflaționistă, care, ca și în cazul asistențialismului, înseamnă cel mai adesea un transfer de la cei cu venituri fixe (și, de regulă, mici) către cei cu venituri a căror creștere e decisă de stăpânii tiparniței. Inflația este îmbogățirea facilă a unora prin agresarea convolută a altora. Săracii sunt obligați să folosească monedă calpă și sunt astfel furați de către stăpânii și prietenii tiparniței.

Manipularea creditului are loc prin tipărirea de bani și oferirea lor cu împrumut celor care sunt astfel bucuroși să plătească o dobândă mai mică. Banca nu mai este un simplu intermediar între cei care economisesc și cei care investesc, ci devine un factor de pervertire a acestei piețe. Scăderea ratei dobânzii sub nivelul pieței și ruperea legăturii dintre creditul oferit și cel cerut duce la o distorsionare a percepției economice a timpului. Pe de o parte, economisirea este disprețuită (la propriu, prin scăderea ratei dobânzii ca recompensă a frugalității) și descurajată, iar pe de alta spiritul risipei este încurajat în numele exuberanței antreprenoriale sau, în cazul de față, al relansării economice. Rezultatul este, pe lângă crearea și prezervarea unei clase a investitorilor de carton, sărăcirea pe termen lung a societății prin angajarea pe scară largă în proiecte care nu pot fi duse la capăt și a căror impracticabilitate – oricât ar încerca să fie mascată de nivelul mic al dobânzii și de prețurile artificiale ale bunurilor și factorilor de producție – se va revela cu forța imperioasă a legii economice, sub forma crizelor de afaceri. Iar aceste crize sunt recurente pentru că aranjamentul instituțional care le cauzează nu este abolit. În mod tragic, piața liberă, comerțul, intermedierea creditului și „lăcomia” antreprenorială sunt blamate pentru efectele produse de lăcomia inflaționiștilor care monopolizează moneda și a falsificatorilor care manipulează rata dobânzii și creditul. Soluția libertariană este, din nou, repunerea instituțiilor monedei și creditului pe bazele sănătoase ale proprietății private și pieței libere, așa cum arată Rothbard în capitolul 9.

Criza protecției și a apărării naționale

În capitolul 12 este reluată discuția despre apărare începută în capitolul despre servitutea involuntară. Aici, Rothbard conturează o societate în care poliția și armata, tribunalele și legea ar fi toate instituții ale proprietății private. Discuția merită foarte multă atenție, pentru că aici argumentele țintesc spre însăși inima statului minimal. Sprijinit de tradiții și de practici prezente, Rothbard arată convingător că socialismul „minimal” e la fel de nociv ca orice socialism. În schimb, legea și apărarea fără stat nu ar fi deloc anarhice, ci, dimpotrivă, mult mai ordonate decât am putea crede la o primă vedere. Ponderile și opreliștile care fac să fie armonioasă producția de orice pe piața liberă ar face să fie armonioasă și producția de securitate și dreptate. Abia ele ar fi garanțiile unei ordini a proprietății private pe care ponderile și limitările stipulate în Constituții nu le pot de fapt oferi.49

Cei care citesc acest capitol nu pot să nu contrasteze propunerile lui Rothbard cu realitatea apărării și justiției, de la noi și de aiurea. Polițiști corupți în cârdășie cu traficanții, tâlharii, răpitorii și violatorii. Judecători care-i fac scăpați pe aceiași, dacă sunt cumva prinși. Justiție extrem de înceată, birocratică, ineficientă și costisitoare – mai puțin când e cazul să-și apere privilegiile și veniturile speciale. Procurori corupți care închid ochii la infracțiunile oamenilor de afaceri, funcționarilor sau politicienilor. Procurori anticorupție care, în timp ce corectează parțial și părtinitor deficiențele sistemului, fac poliție politică televizată în regia serviciilor secrete și abuzează de arestul preventiv cu încălcarea nonșalantă a principiului habeas corpus.

Recent, aparatul de represiune al statului a fost scos pe străzi pentru restrângerea drepturilor fundamentale ale populației, care a fost amendată cu sume colosale dacă nu respecta decretul de izolare la domiciliu, totul în numele unui bine comun definit îngust și arbitrar de către junta militaro-medicală. Oameni încătușați și bruscați pentru că refuză să se identifice sau pentru că refuză să le fie luată temperatura, toate acestea nu ar fi de conceput într-o lume unde forțele de protecție, legea și justiția ar fi dependente direct de mulțumirea clienților plătitori și nu ar fi organizate ca monopoluri.

La final, în capitolul 14, Rothbard a lăsat problema conexă a politicii externe și agresiunii statului față de alte state. Politica externă a unei societăți libere este axată strict pe apărare. De fapt, o societate libertariană nu are o politică externă în sens convențional:

Libertarienii sunt în favoarea abolirii statelor de pretutindeni și a furnizării tuturor funcțiilor legitime, care sunt acum prost oferite de state (poliție, tribunale etc.), prin mijloacele pieței libere. Libertarienii consideră libertatea un drept uman natural și o doresc nu doar pentru americani, ci pentru toate popoarele lumii. Prin urmare, într-o lume pur libertariană nu ar exista „politică externă” pentru că nu ar exista state, nu am avea guverne care să dețină un monopol al coerciției asupra unor anumite teritorii.50

La polul opus, etatizarea politicii externe înseamnă război perpetuu și imperialism. Rothbard, apelând din nou la individualismul metodologic și la teoria proprietății private, construiește o teorie a agresiunii externe pentru a demonstra cum, de fapt, nu poate fi niciodată o simplă violență față de alt stat – și, deja grav, agresiune față de cetățenii nevinovați ai statului străin – fără a fi și o intensificare a taxării, reglementării, sărăcirii, înrobirii și uciderii propriilor cetățeni, care suportă astfel costurile generate de activitatea statului, ca entitate distinctă de societate, de a-și prezerva existența și a-și crește profiturile pe căi politice. Războiul este, pentru Rothbard, abisul iadului socialist. Războiul este sănătatea statului și metastaza societății. În starea de război, toate opreliștile în calea naționalizării producției interne sunt suspendate. Toate libertățile civile trec pe ultimul plan. Valorile și prioritățile omului obișnuit sunt călcate în picioare în numele „interesului național”. În condițiile agresiunii etatice, societatea umană începe să-și piardă umanitatea și să devină un colectiv înregimentat de indivizi care, în ultimă instanță, nu mai are nimic din ceea ce o făcea umană. De aceea, susține Rothbard, războiul a fost cheia de boltă a delegitimării liberalismului clasic.

Soluția libertariană este și aici întoarcerea către instituțiile proprietății private: dezarmarea pentru acele tipuri de arme care nu pot avea decât o utilizare care face victime nevinovate și păstrarea acelor arme care pot fi utilizate în scop defensiv precis, împotriva unor agresori individuali bine identificați. Abolirea armatelor permanente și a forțelor de ordine susținute prin taxare și abordarea antreprenorială a serviciilor de apărare, oferite pe piață de firme specializate în funcție de prețul pe care îl pune cererea individualizată pe astfel de servicii.

Criza egalitarismului și asistențialismului

Punctul (2) remarcat de Rothbard în interviul din 1990 este legat de cultura corectitudinii politice și a unor forme de egalitarism care nu pot fi acceptate în sistemul libertarian, care concepe doar egalitate în fața legii – și aceasta, o egalitate în fața legii bazate pe proprietatea privată, nu a unor legi nedrepte. Cu alte cuvinte, egalitarismul libertarian nu poate însemna decât egalitate în libertate și în respectarea principiilor proprietății private.

Distrugerile anarhice, jafurile, vandalizarea monumentelor și statuilor, rasismul contra albilor pe care le săvârșește acum în Occident mișcarea Black Lives Matter, la pachet cu pretențiile ridicole de despăgubire pentru nedreptăți din secolele trecute, sunt consecințele logice ale concepțiilor aberante despre justiție. Și în această privință, cartea este relevantă. Rothbard documentează multiplele moduri prin care săracii – în particular cei de culoare, dar nu doar ei – sunt agresați sistematic de către guvernământ, la diverse niveluri și prin multiple mecanisme. Salariul minim lovește în special în tinerii de culoare din ghetouri, care devin neangajabili prin decretarea salariilor la niveluri ce le depășesc productivitatea. Interdicțiile comerțului stradal și ultra-licențierea oricărei activități și profesii, reglementarea minuțioasă a oricărei activități și aspect al vieții economice sau personale, războiul contra drogurilor și a altor infracțiuni consensuale, inflaționismul și lupta împotriva deflației care ține prețurile ridicate, toate acestea lovesc în special în anumite grupuri dezavantajate de populație, adâncindu-le în precaritate și distrugând mobilitatea socială.

În capitolul 8, Rothbard atacă sistemul asistențial. Faptul că sistemul libertății bazate pe proprietate privată este neutru față de multe valori și judecăți morale nu împiedică eliminarea acelei pervertiri a oricărei moralități prin care statul face bine cuiva făcând mai întâi rău altcuiva. Nici o binefacere, oricât de nobilă ar putea ea să fie în ochii unor membri ai societății, nu poate fi justificată de agresiunea anterioară fără care această binefacere nu ar fi posibilă. Justificarea statului ca garant al milei pentru săraci este astfel anulată, pentru că statul își obține într-un mod foarte nemilos și imoral fondurile cu care practică mila.51

Mai mult, în practică, statul pare să fie ceva și de fapt e opusul acelui ceva. Regula sistemului asistențial este redistribuirea nu dinspre bogați spre săraci, ci dinspre săraci spre bogați sau dinspre toată lumea spre funcționarii aparatului etatic. Acesta este capitolul în care ar trebui să devină evident că un pilon al libertarianismului este deschiderea pentru cei relativ lipsiți de mijloace productive, pentru săraci. Prin comparație cu socialismul sau cu intervenționismul, care, în spatele propagandei, taie de fapt aripile celor din păturile joase ale societății și inhibă mobilitatea socială, libertarianismul se poate spune că dă dovadă de compasiune prin abținerea de la a face bine cu forța. O piață liberă oferă oricui cele mai mari șanse de a ieși din subzistență și sărăcie. În plus, un sistem al proprietății private este perfect compatibil cu tradiții morale în care asistența voluntară joacă un rol. Libertarianismul nu are imperative asistențiale și nici altfel de obligații „pozitive”. Este un sistem al libertății „negative”, dar lasă libertatea oricui de a organiza scheme de întrajutorare care să nu implice o siluire anterioară. Și Rothbard observă cum asistențialismul privat, voluntar și tradițional își atinge, de regulă, obiectivul de a scoate oamenii sărăcie, nelăsându-i dependenți și nerăpindu-le demnitatea între timp, așa cum o face socialismul asistențial.

Statul ar trebui, și pentru acest scop și pentru altele, să se dea la o parte. Reducerea fiscalității este cea mai bună formă de ajutorare a celor săraci, fie că vorbim de fiscalitatea pe veniturile persoanelor și firmelor, fie că vorbim de impozitele indirecte, care ajung să se impute, prin mecanismele pieței, tot din veniturile lucrătorilor și ai altor proprietari de factori de producție.52

Criza drumurilor

În carte, Rothbard atacă un alt sector esențial pentru societate și relevant inclusiv pentru discuțiile despre proteste. Dacă bunurile imobile și pământul pe care sunt amplasate sunt, de regulă, deținute în proprietate privată, există un anumit tip de bun imobil care este în mod tradițional monopolizat de stat, la diferite niveluri. Este vorba despre drumuri și străzi. Nu ar trebui să mai fie o surpriză că socialismul face ravagii și în această privință. Gropile, gunoaiele, jafurile și alte agresiuni, ambuteiajele și accidentele sau poluarea, toate sunt cauzate de gestiunea defectuoasă a infrastructurii de transport de către stat, care dă iluzia gratuității pentru ceva care este rar și deci nu poate fi gratuit. Efectul sunt problemele de mai sus, care au costuri mult mai mari decât prețul care ar fi plătit pentru utilizarea acestei infrastructuri, dacă ea ar fi produsă și administrată în sistemul proprietății private.

Recent, bucureștenilor le-a trecut pe la ureche glonțul taxei „oxigen”, care era gândită de Primăria doamnei Firea pentru a reduce poluarea și congestia din centrul Bucureștiului. Congestia este o problemă de cerere mai mare decât oferta, pentru că autoritățile monopolizează producția sau gestiunea și țin prețul mai jos decât ar trebui. Pe linie rothbardiană, taxa „oxigen” este criticabilă în primul rând pentru că este o taxă. Implicit, ea duce la încălcarea proprietății private a celor taxați și creează o redistribuire între două clase: consumatorii taxei „oxigen” și plătitorii ei. Consumatorii urmau să fie, imediat, birocrații și toți para-birocrații concentrați în ONG-urile specializate în atragerea fondurilor publice pentru proiecte „verzi”, fără prea mare aplicabilitate și consecințe reale pentru mediu. Plătitorii urmau să fie toți posesorii de mașini vechi și urmau să plătească cu atât mai mult cu cât mașina era încadrată în standarde de poluare mai vechi (Euro 4, 3, 2 etc.), indiferent de cât de mult circulau cu acele mașini și care era capacitatea cilindrică a motorului. Bineînțeles, excepție făceau vehiculele falimentarului serviciu de transport public și ale altor autorități și ministere.

Nu știm cum ar fi evoluat poluarea în centrul Bucureștiului, pentru că nu știm de fapt cine și cât poluează în București. Și nu știm cum ar fi fost de congestionat centrul, pentru că taxa nu inhiba circulația, ci mai degrabă posesia mașinilor. Iar faptul fericit că nu știm îl datorăm semnalelor de protest și incipientei revolte anti-taxă – unul din rarisimele proteste recente consonante cu principiile proprietății private – care au făcut ca inițiativa primăriei să fie abandonată.

În orice caz, soluția corectă la problema congestiei este oferită de Rothbard: trecerea străzilor în regim de proprietate privată și valorizarea lor prin sistemul prețurilor în funcție de aprecierea antreprenorială a proprietarilor despre ceea ce vor potențialii utilizatori ai acelor terenuri, care pot fi folosite în diferite grade pentru circulația pietonală, a vehiculelor de diferite dimensiuni sau pentru parcare. Proprietarii ar fi cei care decid ce tip de protest poate avea loc pe străzile lor sau ce dovezi de sănătate trebuie să fie prezentate pentru a circula. Avem, iată, încă un motiv pentru care cartea e relevantă în prezent.

Criza ecologismului

Punctul (3) discutat în interviul din 1990 este despre ecologismul antiumanist, care face casă bună cu toate soiurile de colectivism și este, poate, cea mai îngrijorătoare și pernicioasă tendință majoră. La noi, un exemplu recent și notoriu de revoltă împotriva proprietății private și capitalismului este Oana Bogdan, arhitectă de succes și planificator urban la Bruxelles, și până recent unul din liderii partidului PLUS, propovăduind românilor mantrele marxiste ale renunțării la proprietate și ale înghesuirii colectiviste în numele naturii, care nu mai are loc de oameni. Dictonul ei călăuzitor? „Arhitectura ar trebui să fie o unealtă pentru justiție socială, nu pentru capital”. Dar Oana Bogdan nu este nici pe departe singulară.53 De la ultimul birocrat al UE până la prim-ministrul țării, toată clasa politică pare să fie angajată în semnarea Pactului Verde (Green New Deal), adică în condamnarea întregului continent la fiscalitate crescută, restricții în producție, distrugerea sectoarelor energetice, protecționism tarifar și netarifar pe criterii ecologice – pe scurt, la stagnare și sărăcie pentru întregi generații viitoare.

Manifestul libertarian surprinde acest tip de mentalitate anticapitalistă, care a înflorit mai recent în Agenda 21 și în alte programe ale dezvoltării „sustenabile”. Capitolul 13 este dedicat ecologiei, conservării resurselor și problemelor de creștere. Este o trecere în revistă a inconsecvenței ridicole a activiștilor anti-capitaliști, anti-creștere și anti-umaniști. Stânga s-a isterizat ba de epuizarea capacității piețelor de a furniza prosperitate, ba de prea marea afluență adusă de ele, ba de ambele în același timp. Rothbard arată din nou că toate probleme din acest sector sunt generate de nerespectarea proprietății private. Capitolul a fost la vremea scrierii o apărare originală și incitantă a ecologiei de piață liberă și rămâne în continuare o pledoarie pentru conservarea resurselor, ecologie și anti-polare în termenii proprietății private.54

Era Rothbard un roșu?

În epilog, Rothbard vorbește despre stategia unei mișcări libertariene. Aici, ca și în alte părți din carte și în general în atitudinea radicală, Rothbard recunoaște virtuți formale ale marxismului, fără ca acest lucru să știrbească coerența și legitimitatea libertarianismului. Critici ai lui Rothbard privesc la mediul cultural comunist în care s-a născut, la alianța din anii 1960 cu stânga radicală și la admirația sa față de teoria comunistă asupra strategiei pentru a deduce că, în esență – și ca să parafrazez titlul unei piese de teatru scrisă chiar de el pentru a ironiza rigiditatea și reducționismul mișcării obiectiviste55 – Rothbard era un roșu. Argumentul care ar trebui să închidă imediat și definitiv discuția despre marxismul lui Rothbard ar trebui să fie deja clar: libertarianismul, dincolo de orice aparență, este strict un sistem al proprietății private. Rothbard era orice, numai roșu nu.

Așadar Rothbard aduce din teoria strategiei marxiste ideea că mișcarea libertariană trebuie să avanseze printre sectarismul de stânga și oportunismul de dreapta, să nu trădeze nici un moment principiile, să nu planifice prea specific și minuțios și să nu amâne (gradualismul în teorie este stagnare în practică), să nu își piardă timpul țintind grupuri sociale care nu e plauzibil să fie pro libertate, e.g. marii afaceriști. Cartea și în special acest capitol din epilog se constituie într-un far călăuzitor, un text canonic pentru ceea ce poate și nu poate fi făcut de vreun individ sau în vreun partid care își spune liberal sau libertarian și felul în care se raportează membrii și liderii acestor partide la stat și societate.

Cartea, iarăși, nu este o platformă de partid, ci manifestul făcut să stăpânească toate manifestele liberale sau libertariene care s-ar putea scrie. Rolul ei nu este doar de a face un tur de forță printre problemele cetății și instituțiile care le gestionează, ci de a disciplina și limita la rigorile adevăratei științe a libertății orice propunere politică demnă de numele liberal sau libertarian. În cuvintele lui Lew Rockwell:

Pe când alte încercări de a construi o pledoarie libertariană, înainte sau după această carte, au propus adesea măsuri tranzitorii sau căldicele, de la Rothbard nu primim așa ceva. El nu este omul unor scheme precum voucherele școlare sau privatizarea unor programe guvernamentale, care din capul locului nu ar trebui să existe. În schimb, prezintă și urmărește până la capăt viziunea deplină și cuprinzătoare a ceea ce poate fi libertatea cu adevărat. Acesta este motivul pentru care atâtea tentative similare de a scrie Manifestul libertarian au picat testul timpului, iar această carte continuă să fie populară.56

Oricine are nevoie de o terapie cu radicalismul argumentat al lui Rothbard, pentru a se detoxifica de multele erori care otrăvesc opinia publică sau măcar pentru a-și justifica mai bine obiecțiile.

Bineînțeles, situația ideală nu există și nici nu poate fi realist atinsă peste noapte nu atât din motive tehnice, cât din motive sociologice. Lumea nu e nicăieri complet pregătită să accepte societatea libertariană, pentru că o masă critică nu înțelege consecințele sau are interese particulare să nu se facă tranziția, chiar dacă îi înțelege beneficiile universale și, mai ales, posibilele costuri particulare. Însă pledoaria pentru o societate libertariană nu trebuie să fie anulată de absența unei astfel de societăți sau de prezența ei doar într-un anumit grad, oricât ar fi de mic. De fapt, nici măcar când se va fi ajuns la o societate complet libertariană nu va fi lipsită de sens pledoaria pentru principiile libertariene și pentru o societate bazată pe ele. Putem constata un alt adevăr actual și istoric: libertatea prezentă nu este garanția libertății viitoare, care depinde de ideile politice dominante, iar aceste idei au nevoie să fie permanent dezbătute și ținute într-o bună ordine. Altfel, minciuna și uitarea ideilor despre libertate vor face libertatea să dispară.

Scăderi

Rothbard nu este infailibil și nici cartea nu este. Ea are și scăderi. Unul din defectele importate ale lui Rothbard este tratamentul inconsecvent cu privire la problema avortului. În acord cu poziția catolică, recunoaște că fetusul reprezintă viață umană încă de la concepție, dar, în virtutea unei interpretări mecaniciste a proprietății private, consideră că este dreptul mamei de a exclude de pe proprietatea ei pe oricine și tratează fetusul pe care mama vrea să-l avorteze ca pe un intrus care ocupă abuziv corpul mamei. Pentru a face o analogie cu apărarea dreptului de exprimare, am putea spune că aici Rothbard nu permite unui spectator să strige „Foc!” într-o sală de spectacole și să se adăpostească într-un buncăr ignifug aflat acolo, chiar dacă într-adevăr sala a luat foc. Cu alte cuvinte, în fața pericolului de moarte pentru spectatorul asediat de flăcări sau pentru fetusul asaltat de forceps, Rothbard pretinde ca dreptul proprietarului sălii de spectacole care a invitat clientul (chiar și la o vizionare gratuită), și al corpului care a invitat fetusul, să primeze în absolut, indiferent de dreptul spectatorului sau al fetusului la propria viață. Similar, un proprietar de insulă nu poate avea dreptul să-și arunce invitații în mare, fără mijloace de a se întoarce la țărm. Sau, proprietarul unui avion privat nu poate avea dreptul să-și arunce invitatul din înaltul cerului, fără parașută și pregătire specifică, dacă se răzgândește brusc asupra invitației. Chiar mai mult, dacă spectatorul din sală a intrat fără bilet, dacă cel de pe insulă este un party crasher, dacă cel din avion este un pasager clandestin, dacă embrionul a rezultat în urma unui viol, nici în aceste cazuri nu poate proprietarul avea dreptul asupra vieții celui neinvitat.

O altă scădere a cărții este felul în care Rothbard pare să treacă peste agresiunea implicită asupra cetățenilor țărilor din sfera de influență rusă, atunci când argumentează – corect, de altfel – despre poziția cu necesitate mai puțin agresivă a statelor comuniste. De aceea, pour la bonne bouche, ca să folosesc expresia prietenului și mentorului Cristian Comănescu, care a și sugerat adăugarea, am pus la finalul cărții eseul „Națiuni prin consimțământ”, care dezvoltă o temă atinsă adeseori în carte – în capitolul despre „Stat”, de exemplu – anume tema dezomogenizării statului de națiune și de societate. Atunci când statul nu mai este identificat cu națiunea sau cu teritoriul pe care îl comasează monolitic, se deschide opțiunea unei strategii de reformă și minimalizare a statului prin secesiune. Sunt discutate cazuri din vecinătatea noastră: spațiul iugoslav sau conflictul dintre Armenia și Azerbaijan.

Argumentele de aici sunt și un antidot pentru cele de mai sus despre conservatorismul și non-agresivitatea Rusiei. Este la limita scandalosului să susții că Rusia, intervenind militar în Ungaria și în Cehoslovacia, nu a făcut decât să-și protejeze spațiul tampon de apărare, ignorând esența agresivă a acelor invazii. Dar, trebuie menționat, aici se poate argumenta că avem o altă inconsecvență a lui Rothbard, o lipsă în aplicarea coerentă a propriei sale teorii a politicii externe expuse la începutul capitolului 13.

Odată criticat Rothbard, merită reluate argumentele despre capacitatea unei societăți fără stat de a se apăra, comparativ cu cele ale unei societăți cu stat și cu o armată permanentă, planificată centralizat.

Ce s-ar face o Românie fără stat în fața unei Rusii cu stat și încă un stat care concentrează capacitățile productive ale națiunii spre militarism? O privire atentă la istoria militară a națiunii noastre și la opțiunile sale de apărare, trecute și prezente, va indica același modus operandi al statului: inadecvarea care a dus și va duce la situații de a fi „prinși pe nepregătite”. Prin contrast, așa cum zice Rothbard, apărarea unui sistem policentric va avea aspectul unui caleidoscop în continuă mișcare de sisteme legale concurențiale, propuse și puse în aplicare de societăți de asigurări și de protecție cu produse adecvate pentru o diversitate practic nesfârșită a cererii de protecție a persoanei și proprietății. Gradul de pregătire al unei astfel de infrastructuri a protecției în fața unei agresiuni externe va fi pe măsura percepției sociale a posibilității de succes al unei astfel de agresiuni. Dotarea societății cu o structură de bunuri de capital specifice apărării și cu resursa umană înzestrată cu astfel de abilități va fi o rezultantă a cererilor de apărare a fiecărui membru al societății, iar acele cereri vor fi preferințe subiective demonstrate în acțiune. Preferințele subiective vor ține de ideile fiecărei persoane despre acest risc specific, între multe alte riscuri și incertitudini care trebuie rezolvate simultan.57

Ceea ce putem presupune este că o societate libertariană va tinde să fie capitalistă și deci să aibă mai degrabă multă bogăție și să pună un preț mare pe valoarea persoanei și proprietății, preț pe care să fie capabilă să-l plătească. Inferența este că dotările militare și resursele umane specifice vor fi permanent disponibile și înzestrarea va fi relativ mai mare față de o societate în care gestiunea segmentului de apărare națională – din oferta mai largă de protecție a persoanei și proprietății – este făcută prin managementul birocratic și centralizat al statului. Nu doar că apărarea unei societăți libere va fi mai capitalistă, dar și modul de așteptare și de răspuns în cazul unei agresiuni va fi complet diferit. În schimbul unei planificări centrale a efortului de apărare, ordinea policentrică va avea tot atâția centri de decizie câte firme private care oferă servicii specifice există. Nu putem prezice cum vor arăta concret armele cu care vor fi dotate aceste firme și care vor fi strategiile lor de recrutare voluntară și organizare a oamenilor care for face efectiv apărarea, dar putem specula, în logică rothbardiană, că o națiune fără stat va fi precum un arici, în care fiecare firmă privată reprezintă un ac, gata să se coordoneze instant cu celelalte ace și să prezinte agresorului un răspuns foarte costisitor imediat ce încearcă să intre pe proprietatea unui grup de – și probabil chiar și a unei singure – persoane care se întâmplă să se identifice cu națiunea. Firmele de apărare și populația vor avea un interes comun în asigurarea unei forme foarte eficiente de apărare și a unei garanții a non-agresiunii: deținerea generalizată de arme de foc în regim privat.

În plus, absența unui stat centralizat, așa cum susține Rothbard, va lăsa ocupantul, în eventualitatea puțin probabilă că ar avea un succes în demersul invaziv, în fața unei sarcini practic imposibile: crearea de la zero a unei structuri statale în mijlocul unei populații ostile și cu abilități îndelung exersate de a da răspunsuri nonetatice și dezetatizante.

Ce poate face atunci un stat care dorește să se extindă teritorial asupra unei națiuni prin consimțământ? Să folosească propaganda, să încerce să persuadeze, unul câte unul, pe membrii națiunii să renunțe la contractul cu firma care îi furnizează serviciile legale și de apărare și să consimtă să intre sub oblăduirea statului vecin.

Alternativa ocupării etatice ar fi, așadar, secesiunea voluntară. Dar care credeți, realist vorbind, că sunt șansele unei astfel de propagande? Cine ar da de bunăvoie libertatea și prosperitatea ordinii proprietății private pentru supunerea și relativa sărăcie caracteristice unui stat? Dimpotrivă, aplecarea asupra acestei posibilități scoate la lumină contrariul. Statul centralizat care are ghinionul să fie vecin cu o națiune prin consimțământ va trebui să-și intensifice în primul rând propaganda asupra propriilor cetățeni, pentru ca aceștia să nu-și dorească să practice ei înșiși secesiunea în sens invers, înspre națiunea liberă. Putem specula că națiunile prin consimțământ vor fi „agresive” în acest sens, vor tinde să manifeste acest tip de magnetism care se va concretiza într-o permanentă mare unire și acumulare de noi teritorii, proprietate privată cu proprietate privată.

Putem merge mai departe pe linia raționamentelor rothbardiene și specula că statele centralizate, chiar și cele relativ mai liberale, precum SUA astăzi, în loc de a se erija în polițist global, vor fi cele conservatoare și paranoice în privința apărării în fața expansivității pașnice a națiunilor prin consimțământ. Libertatea va avea în națiunile prin consimțământ o bază impenetrabilă și în fiecare stat o coloană a cincea formată din toți cetățenii cu năzuințe de independență și prosperitate.

Concluzie

Sunt multe alte probleme pe care nu le-am atins în această introducere, de exemplu, critica marilor intelectuali și a rolului pe care îl au, alături de marii afaceriști, în construirea și justificarea etatismului; critica socialismului corporatist care nu are mai nimic de-a face cu economia de piață liberă; sau critica neo-protecționismului și a neo-mercantilismului, țintite acum, sub regimul Trump, contra Chinei și întețite la nivel mondial odată cu criza coronavirusului. Dar de aici încolo e treaba cititorului să găsească în Manifestul libertarian alte paralele cu realitatea locală sau externă, motive și moduri de schimbare a situației curente și, deci, să gândească și să acționeze pentru o nouă libertate.

Tudor Smirna, iunie 2020

Note:

1 Young Murray Rothbard: An Autobiography, https://mises.org/library/young-murray-rothbard-autobiography

2 Claritatea metodologică a lui Rothbard nu a constituit neapărat un atú pentru popularitatea academică, unde cheia succesului era și este, mai degrabă, cea a „sugestiei, exprimării ipotetice, dubiului și contrarierii”, sau a textului „nesistematic, asociaționist și chiar impresionist”. Dar Rothbard a cucerit prin acest mod „pre-modern” de a scrie pe „cei din mediul profesional, pe oamenii de afaceri și pe profanii educați”. Vezi Hans-Hermann Hoppe, „Introduction”, The Ethics of Liberty (New York: New York University Press, 1998), pp. xxii-xxviii.

3 Raimondo, Justin, An Enemy of the State (New York: Prometheus Books, 2000), p. 55. Cu excepția locurilor unde este specificat altfel, toate citatele sunt traduse de autorul prezentei introduceri.

4 Rothbard amintește de un episod semnificativ pentru creșterea numărului celor interesați la acel moment de ideile libertariene, sau, prin prisma evoluției ulterioare, de radicalism de orice culoare. Și nu doar numărul celor interesați creștea, ci și interesul serviciilor de informații din regimul Nixon pentru fenomen. Este vorba despre o întâlnire de cafenea politică (a libertarian supper club), organizată de Rothbard și alți câțiva libertarieni la New York, în vara lui 1969, când deja mișcarea libertariană începuse să devină mai numeroasă și nu mai putea fi, așa cum fusese încă din anii 1950, o mișcare de sufragerie – mai concret sufrageria familiei Rothbard. Întâlnirea s-a dovedit a fi mult mai numeroasă decât se așteptau organizatorii: în loc de 30 de persoane, la modestul restaurant s-au strâns în jur de 80, printre ei numărându-se și agenți secreți ale căror raportări aveau să ajungă apoi la urechile lui Rothbard.

În toamna anului 1969, tot la New York, o conferință libertariană, organizată la Hotelul Diplomat de același nucleu de intelectuali interesați de principii mai degrabă decât de acțiune, a adunat un număr record de câteva sute de participanți. O adunătură pestriță, în cuvintele lui Rothbard, cu manifestări pe măsură: printre participanții interesați de lucrările de cercetare prezentate și discutate în conferință, oameni care purtau pelerine și broșe cu semnul dolarului (aluzie la adepții ideilor lui Ayn Rand) sau anarhiști cu banderole negre pe braț care incitau la violență față de autorități; aceștia din urmă fiind – și putem înțelege mai jos de ce era evident să fie – complet dezaprobați de Rothbard și de cei care înțelegeau implicațiile pașnice sau defensive ale libertarianismului. Evenimentul a marcat și începutul rupturii de Karl Hess, lider al stângii radicale, cu care Rothbard s-a aliat fără prea mult succes.

5 „Confessions of a Right-Wing Liberal”, Ramparts, June 15, 1968, pp. 4852.

6 Alte fructe faimoase ale intervenționismului epocii sunt scandalul Watergate și „închiderea ferestrei aurului”, suspendarea convertibilității dolarului în aur și la nivel internațional, marcând astfel eșecul aranjamentului monetar din 1944 de la Bretton Woods, după ce F.D. Roosevelt decretase, în 1933, suspendarea convertibilității la nivel intern, prin confiscarea aurului cetățenilor americani și interzicerea contractelor stipulate în aur, care era etalonul monetar al Statelor Unite și al economiei internaționale.

7 „Listen, YAF.”, The Libertarian Forum (Vol. 1 No. 10, august 15, 1969).

8 Într-o conferință susținută în 1981 la Convenția Partidului Libertarian, youtube.com/watch?v=M3HatEn0BjI

9 Stan Lehr și Louis Rossetto Jr., „The New fight Credo — Libertarianism”, New York Times (10 ianuarie 1971), nytimes.com/1971/01/10/archives/the-new-right-credo-libertarianism.html

10 Rothbard, Murray N., „The New Libertarian Creed”, New York Times (9 februarie, 1971), nytimes.com/1971/02/09/archives/the-new-libertarian-creed-a-renewed-faith-in-the-individual-is-the.html.

11 Singura solicitare primită vreodată de la o editură comercială, după cum susține Lew Rockwell, The Uncompromising Rothbard, https://mises.org/library/uncompromising-rothbard.

12 Rothbard a fost puternic implicat în Partidul Libertarian până la începutul anilor 1980. În această perioadă, începând cu 1976, miliardarul Charles Koch a început să sprijine intens activismul libertarian, susținându-l pe Rothbard în fondarea unui complex de organizații și publicații pentru educație, popularizare și activism politic. În câțiva ani s-a ajuns, însă, la o ruptură legată de noua strategie a lui Koch de orientare către influențarea politicienilor, lucru pe care Rothbard îl considera o fundătură. Rothbard și-a păstrat influența asupra Partidului Libertarian, dar a fost înlăturat abuziv din conducerea Institutului Cato, care s-a mutat din San Francisco și a continuat să crească în capitala Washington. La puțini ani, Rothbard s-a depărtat și de Partidul Libertarian, percepând acolo o irosire în gradualism, meschinărie politicianistă și opoziție față de valorile culturale conservatoare. Noua structură logistică rothbardiană a fost, în următoarea fază, Institutul Ludwig von Mises, care a marcat concentrarea sa mai mare pe educația tinerelor generații în tradiția Școlii austriece. În plan politic, din a doua jumătate a anilor 1980, Rothbard s-a concentrat pe o reclădire a vechii drepte și pe redescoperirea paleo-libertarianismului, adică a unui libertarianism însoțit de valori culturale conservatoare.

13 Într-un interviu din 1990, Rothbard relatează că lucrul la Manifestul libertarian nu era cel mai pe placul său, preferând să facă cercetare și analiză a problemelor fundamentale și abstracte, mai degrabă decât muncă de popularizare. În anii 1970, Rothbard a lucrat la Etica libertății și la Conceived in Liberty, monumentala istorie a Americii coloniale în patru volume, printre multe altele. Este cu atât mai mult un eveniment fericit că Rothbard a dat un astfel de text sistematic și sinoptic, destinat cititorilor generaliști. Pe de altă parte, chiar și lucrările adresate cercetătorilor au stil și limbaj accesibile oricui, iar Manifestul, departe de a fi o excepție, oglindește activismul său și eforturile editoriale de popularizare care au fost constante de-a lungul carierei. Vezi „Murray Rothbard in The New Banner”, The Rothbard Reader (Auburn, Ala: Ludwig von Mises Institute, 2016), p. 51.

14 Vezi, în acest sens, „Addenda”, de Dan Cristian Comănescu, în Rothbard, Murray N., Ce le-a făcut Statul banilor noștri? (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2020).

15 Îi mulțumesc lui Mihai-Vladimir Topan pentru comentariile la acest text, în general, și în special pentru observația foarte pertinentă pe care o face aici, că cineva poate fi, de fapt, egalitarist într-un mod voluntar, consonant cu învățăturile Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu, fără a încălca stringențele libertariene, „până la punctul în care să boicoteze sever pe cei nemilostivi și non-egalitariști”. De asemenea, spune Topan, o piață complet liberă ar fi mult mai egalitară în privința rezultatelor decât le place unora să creadă. Problemele indicate mai sus apar abia atunci când egalitaristul este atât de absolutist încât e dispus să încalce libertatea și proprietatea altora pentru a-și atinge idealul de egalitate.

16 Block, Walter, Libertarianism și libertinism, https://mises.ro/174/.

17 Rothbard, M.N., „Conservatism and Freedom: A Libertarian Comment”, Modern Age, 5, 2 (Primăvară 1961), pp. 217220.

18 Murray Rothbard în Raimondo, Justin, An Enemy of the State (New York: Prometheus Books, 2000), pp. 325326. S-a speculat un timp chiar că Rothbard era, spre sfârșitul vieții, pe punctul de a se converti la catolicism. Tot în aceste pagini Raimondo arată că speculațiile erau nefondate, Rothbard declarându-se libertarian și ateu.

19 Sensul liberalismului. Cristian Pătrășconiu în dialog cu Dan Cristian Comănescu, https://mises.ro/295/. Vezi și Despre har și libertate. Nicolae Bobia în dialog cu Dan Cristian Comănescu, https://mises.ro/294/.

20 Capitalismul are vocaţia de a fi sau a deveni ortodox. Ninel Ganea în dialog cu Dan Cristian Comănescu, https://mises.ro/36/.

21 Vezi mai jos, p. 15.

22 Vezi mai jos, p. 16.

23 Vezi mai jos, p. 9.

24 În sensul de schimbare pașnică, non-agresivă, care nu încalcă drepturile persoanelor și proprietățile lor, și în nici un caz nu pune bombe și nu aruncă cu cocktail-uri Molotov, așa cum consideră o anumită parte a stângii că se face revoluție.

25 Vezi mai jos, p. 20.

26 Spiridon, Marius, Eroarea fundamentală a liberalismului clasic, mises.ro/296/.

27 Hoppe, Hans-Hermann, op. cit., p. xxxi.

28 Care nu implică individualism etic sau moral, egoism etc.; aceasta este o confuzie sau, mai rău, o acuză deliberat răuvoitoare care este adesea făcută de critici.

29 Cazurile particulare copiilor sau oamenilor fără discernământ sunt mai dificile, dar pot fi discutate fără a invalida regula.

30 Așa cum vom vedea mai jos, nimic nu împiedică și, practic, totul sugerează că o guvernare voluntară este posibilă și plauzibilă. Nu putem anticipa felul concret în care va arăta guvernarea libertariană, dar putem ști cu siguranță că va fi o ordine a proprietății private. În mod paradoxal se poate afirma că statul este creator de haos, în timp ce poliarhia proprietății private creează ordine.

31 Vezi mai jos, p. 54.

32 De exemplu, în Acțiunea umană (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2018), p. 329.

33 Dan Cristian Comănescu este cel căruia îi datorăm inițierea proiectului și traducerea unor capitole din carte încă de acum mai bine de 15 ani. Despre prioritatea eliberării educației, Comănescu spunea:

[F]ără educație șansele schimbării mentalității în direcția bună sunt practic inexistente. Iar eliberarea școlii, scoaterea ei din Egiptul politic, e o condiție necesară pentru educație. Unul din puținele lucruri care merg bine în America, de exemplu, din perspectiva liberalismului autentic, a performanței academice și nu numai, e mișcarea de homeschooling, a părinților care au înțeles că școala publică e mai rău decât ineficace, e o lobotomizare a generațiilor tinere în condiții de pușcărie, o rețetă pentru depravare și delincvență juvenilă, iar în cazul „elitelor”, pentru pregătirea marilor inchizitori și machiavelici de mâine. (Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox)

34 Mises pune accentul pe proprietatea asupra factorilor de producție și pe prețurile lor. Pentru bunurile de consum problema este, la o primă vedere, evitabilă prin observarea și corectarea abundenței sau penuriei. Doar că acele bunuri de consum vor fi imposibil de produs. Chiar și cu piețe și prețuri pentru bunurile de consum, problema rămâne insurmontabilă.

35 Mises, Ludwig von, Calculul economic în societatea socialistă, mises.ro/265/.

36 Richman, Sheldon L., „War Communism to NEP: The Road from Serfdom”, Journal of Libertarian Studies, Vol. V, No. 1 (Winter 1981). Vezi și, Boettke, Peter J., Calculation and Coordination, volum disponibil la https://mises.org/library/calculation-and-coordination-essays-socialism-and-transitional-political-economy, în special capitolul 6, The Soviet Experiment with Pure Communism.

37 Asta explică și faptul că regimurile socialiste nu pot duce o politică externă foarte agresivă. Rothbard elaborează în capitolul 14.

38 The Rothbard Reader, p. 36.

39 Că un număr semnificativ de somități epidemiologice s-a pronunțat de la bun început asupra gravității mult mai mici a bolii decât ceea ce se specula și modela oficial și că aceste somități își văd, după 23 luni, afirmațiile confirmate de realitate, că modelele după care s-a simulat numărul imens de morți și care au influențat covârșitor politicile de carantinare fără precedent, cu costuri monetare, materiale, psihice și în vieți umane uriașe, pe care abia începem să le întrezărim, asta nu face decât să amplifice indignarea față de colosala prostie a experimentului de colectivism etatist căruia i-a fost supusă o bună parte din omenire. Însă, chiar și cu o pandemie mai gravă, oricât de gravă, obiecțiile libertariene rămân în picioare. Răspunsul etatist nu face decât să fragilizeze societatea și mai tare în fața amenințării.

40 Straiton, Jenny, False negatives: how accurate are PCR tests for COVID-19?, biotechniques.com/coronavirus-news/news_false-negatives-how-accurate-are-pcr-tests-for-covid-19/. Un compendiu actualizat de surse și analize pertinente despre criza Covid19 se poate consulta aici: https://swprs.org/a-swiss-doctor-on-covid-19/.

41 În aceste condiții, ar fi curată pedanterie să pui în discuție chestiuni precum obligativitatea tratamentului, înștiințarea și informarea pacienților despre alternativele de tratament și riscul lor, vizitele familiei sau consimțământul părinților în cazul minorilor internați.

42 Vezi mai jos, p. 104.

43 Pentru o analiză a argumentelor etice și economice legate de obligativitatea carantinei, vezi Stăvărache, Costel, Carantina obligatorie, https://mises.ro/1292/ și următoarea discuție de pe platforma În Libertate: youtube.com/watch?v=JHh8BjO8TaQ.

44 Cățeluș de salon oficial, în contrast cu watchdog media, câine de pază al societății.

45 În pledoaria pentru o educație liberă, Rothbard este un avocat în mod particular interesat, având o experiență directă cu sistemul școlii publice, în care a suferit din cauza precocității sale și a agresivității colegilor. Rothbard relata într-o conferință, parafrazând faimosul slogan din Ferma Animalelor, că un prim pas spre libertarianismul de mai târziu a fost făcut atunci când a raționat că experiențele școlare se tranșează astfel: „școala publică rea, școala privată bună”. Vezi Young Murray Rothbard: An Autobiography, https://mises.org/library/young-murray-rothbard-autobiography. Conferința poate fi văzută aici: How Murray Rothbard Became a Libertarian, youtube.com/watch?v=M3HatEn0BjI.

46 Vezi mai jos, p. 152

47 Vezi Milton și Rose Friedman, Liber să alegi. Un punct de vedere personal (București: All, 1998), pp. 128138.

48 Mises, Ludwig von, Acțiunea umană, p. 457.

49 Vezi mai jos, pp. 7478.

50 Vezi mai jos, pp. 317318.

51 După cum bine observă Mihai-Vladimir Topan, aceasta fiind „una dintre multele fețe ale inconsistenței interne a statului: monopol împotriva monopolurilor; agresor împotriva agresiunii; externalitate împotriva externalităților; rău public pentru bunuri publice – și acum nemilostiv practicant al milosteniei”.

52 Pentru o analiză amănunțită a incidenței taxării, vezi Rothbard, Murray N., Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977), cap. 4.

53 Pentru o excelentă analiză în context a ideilor doamnei Bogdan, vezi Moșoianu, Adi, „Ingenuitatea urbanistului demiurg”, Profit.ro (11 martie 2019), profit.ro/opinii/ingenuitatea-urbanistului-demiurg-18931335.

54 Rothbard a revenit asupra subiectului, rafinând analiza cu argumente juridice, în „Law, Property Rights, and Air Pollution”, Cato Journal 2, No. 1 (Spring 1982): pp. 5599. În curs de apariție în limba română la Institutul Ludwig von Mises România, în volumul Controverse economice.

55 Mozart Was a Red, https://mises.org/library/mozart-was-red.

56 Lew Rockwell, The Uncompromising Rothbard, https://mises.org/library/uncompromising-rothbard.

57 O obiecție des întâlnită este aceea că apărarea este un bun public, ce nu poate fi oferit de piața privată și de aceea trebuie să existe un stat, care să-și asume producția acestui și altor tipuri de bunuri publice. Rothbard atinge aspecte ale chestiunii în carte. Pentru o critică mai amănunțită a ideii de bun public, vezi Hoppe, Hans-Hermann, Teoria socialismului și a capitalismului (București: Institutul Ludwig von Mises România, 2010), cap 10. Pentru o discuție a bunurilor publice autentice și a șanselor mai mari de a fi furnizate pe o piață liberă, vezi Hummel, Jeffrey R., „National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders”, The Review of Austrian Economics (nr. 4, 1990), pp. 88122.

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!