Libertarianism şi libertinism

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

(Prefaţa* lucrării În apărarea indezirabililor - 1994)**

Probabil că în întreaga economie politică nu există o confuzie mai mare decât cea dintre libertarianism şi libertinism. Că ele sunt în mod curent confundate una cu cealaltă este, desigur, un adevăr spus numai pe jumătate. Din mai multe motive, este dificil să compari şi să deosebeşti libertarianismul şi libertinismul. În primul rând şi cel mai important, cele două puncte de vedere se aseamănă foarte mult unul cu celălalt, cel puţin în mod superficial. În al doilea rând – poate doar printr-un accident, poate din considerente etimologice – cele două cuvinte nu numai că sună asemănător, dar se şi scriu aproape identic. Este, deci, cu atât mai important să facem deosebirea între conceptele foarte diferite pe care aceste cuvinte le reprezintă.

I. Libertarianism

Libertarianismul este o filozofie politică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a forţei. Premisa ei fundamentală este aceea că ar trebui să fie ilegal să se ameninţe sau să se iniţieze violenţa împotriva unei persoane sau a proprietăţii sale, fără permisiunea acesteia; forţa este justificată numai în apărare sau ca retaliere. Iată o definiţie foarte simplă. Restul este doar explicare, elaborare şi clarificare – şi răspunsuri la obiecţii prost concepute[1].

Libertarianismul este o teorie despre ceea ce ar trebui să fie ilegal, nu despre ceea ce este în prezent interzis prin lege. De exemplu, în unele jurisdicţii, a cere o chirie mai mare decât nivelul stabilit prin lege este interzis. Aceste prevederi nu infirmă codul libertarian, deoarece ele se referă la ceea ce este legea, şi nu la ceea ce ar trebui să fie. Această filozofie a libertăţii nici nu interzice nimic din punct de vedere tehnic; nici măcar, strict vorbind, agresiunea împotriva persoanei sau a proprietăţii. Ea afirmă doar că este drept să utilizezi forţa pentru a-i pedepsi pe cei care i-au încălcat cenzurile, angajându-se în asemenea acte. Să presupunem că marţienii atotputernici, dar răi au ameninţat să pulverizeze întreg Pământul şi să-i ucidă pe toţi cei aflaţi pe el dacă nu este ucis inocentul Joe Bloggs. Se poate considera că persoana care a făcut acest lucru a acţionat cum se cuvine, pentru că a salvat întreaga lume de la pieire. Dar în conformitate cu doctrina libertarianismului, el totuşi ar trebui să fie vinovat de crimă şi deci, în mod drept, pasibil de pedeapsă pentru aceasta. Să privim lucrurile din punctul de vedere al bodyguardului angajat de Bloggs. Desigur, ar fi fost justificat ca el să oprească uciderea clientului său[2].

Codul legal libertarian vorbeşte în termeni de iniţiere a violenţei. El nu se referă la vătămare sau daune. Aceasta pentru că există atâtea forme de a face rău altora care ar trebui să fie legale. De exemplu, a deschide un atelier de croitorie vis-a-vis de unul deja existent şi a-i face concurenţă încercând să-i iei clienţii este, desigur, un atac adus primei firme, dar care nu îi violează drepturile. În mod similar, dacă John doreşte să se căsătorească cu Mary, dar ea se căsătoreşte cu George, atunci din nou o persoană, John, este rănită; dar el nu ar trebui să poată riposta cu ajutorul legii împotriva lui George. Un alt mod de a formula acest lucru este că numai violările drepturilor ar trebui să fie ilegale. Din moment ce, din acest punct de vedere, oamenii au numai dreptul de a fi liberi de invazii sau de amestecuri asupra persoanelor sau proprietăţilor lor, legea nu ar trebui să facă mai mult decât să aplice contracte şi să apere drepturile de proprietate personale şi private.

Apoi, mai există expresia „împotriva unei persoane sau a proprietăţii acesteia”. Şi aceasta trebuie explicată, pentru că dacă se predică libertarianismul în cazul pedepsirii trecerii neinvitate a frontierelor, sau invaziilor, atunci este crucial să ştim unde se termină pumnii tăi şi unde începe obrazul meu. Să presupunem că îl vedem pe A cum îşi bagă mâna în buzunarul lui B, scoate un portofel de acolo şi fuge. Este oare hoţul de buzunare vinovat de un delict? Numai dacă posesorul precedent al portofelului era proprietarul legitim al acestuia. Dacă nu, dacă A era proprietarul de drept care doar reintră în posesia proprietăţii sale, atunci nu s-a comis nici o crimă. Crima s-a comis mai degrabă ieri, când B i-a luat portofelul lui A, pe care acesta îl reia acum în posesie.

În cazul corpului uman, analiza este de obicei simplă şi directă. Cel care ia în sclavie, răpitorul, violatorul, atacatorul sau criminalul este cel vinovat de comportament delicvent, pentru că victima este proprietarul de drept al corpului brutalizat sau ţinut prizonier[3]. Desigur, obiectele fizice ridică o problemă mai mare; lucrurile din natură nu vin cu etichetele „al meu” sau „al tău”. Aici, aderenţii capitalismului laissez-faire se sprijină pe teoria de homesteading a lui Locke pentru a trasa liniile de demarcaţie. Cel care „îşi amestecă munca” cu părţi ale naturii neapropriate până atunci devine proprietarul legitim al acestora. Justiţia în materie de proprietate provine din asemenea pretenţii, plus alte metode neinvazive de transfer al titlului (schimb, cadouri şi aşa mai departe).

„Neinvitat” şi „fără permisiune” sunt de asemenea expresii importante în această filozofie. Pentru observatorul din afară, euthanasia voluntară asistată poate să nu se deosebească de crimă; contactul sexual voluntar se poate asemăna fizic cu violul; un meci de box poate fi identic, din punct de vedere al mişcărilor, cu o bătaie de stradă. Cu toate acestea, există diferenţe cruciale între aceste acte; primul din fiecare pereche este, sau cel puţin poate fi, reciproc consimţit şi deci legitim; al doilea, nu.

După ce am stabilit baza de plecare, să facem acum legătura între libertarianism şi problemele prostituţiei, activităţii peştilor şi drogurilor. Ca filozofie politică, libertarianismul nu spune nimic despre cultură, moravuri, moralitate sau etică. Repetăm: el pune o singură întrebare şi dă un singur răspuns. El întreabă „Implică actul respectiv în mod necesar iniţierea violenţei invazive?” Dacă da, atunci este justificat să se folosească forţa (legală) pentru a opri sau a pedepsi actul; dacă nu, este impropriu să se facă acest lucru. Din moment ce nici una din activităţile menţionate mai sus nu implică „trecerea frontierelor”, ele nu trebuie scoase în afara legii. Şi, practic vorbind, aşa cum am arătat în Pledoarii imposibile, aceste interdicţii au tot felul de efecte dăunătoare.

Care este optica libertarianismului faţă de aceste activităţi, pe care le voi numi „perverse”? În afară de sprijinirea legalizării lor, libertarianul qua libertarian nu are absolut nici o optică. În măsura în care adoptă o poziţie faţă de ele, el face acest lucru în calitate de non-libertarian. Pentru a clarifica perfect acest punct, să examinăm o analogie. Teoria bolilor bazată pe microbi susţine că nu „demonii” sau „spiritele” sau căderea în dizgraţia zeilor provoacă bolile, ci mai curând microbii. Care este, atunci, punctul de vedere al acestei teorii a bolilor asupra necesităţii punerii în carantină a unui individ infectat? Asupra teoriei electronilor în chimie sau astronomie? Ce poziţie adoptă în problema avorturilor? Ce poziţie iau teoreticienii microbilor în problema Războiului Balcanic? Dar în problema practicilor sexuale deviante? Desigur, nici una. Nu pentru că cei care cred că microbii sunt cauza bolilor ar fi uşor înclinaţi de o parte sau alta a acestor dispute. Nici pentru că teoreticienii microbilor ar fi obligatoriu indiferenţi faţă de aceste dispute. Dimpotrivă, aceştia, qua teoreticieni ai microbilor, nu iau nici o poziţie în aceste importante probleme la ordinea zilei. Esenţialul este că teoria microbilor este complet şi total irelevantă în aceste probleme, indiferent cât de importante ar putea fi ele.

În mod similar, punctul de vedere libertarian nu ia absolut nici o poziţie morală sau valorizatoare în privinţa acţiunilor perverse puse în discuţie. Singura preocupare este dacă aceste acţiuni constituie iniţieri de agresiuni neinvitate. Dacă da, atunci poziţia libertariană sprijină utilizarea forţei pentru a le opri; nu din cauza depravării lor, ci pentru că ele au violat unica axiomă libertariană: ne-agresiunea împotriva neagresorilor. Dacă ele nu implică forţa coercitivă, filozofia libertariană neagă afirmaţia că utilizarea violenţei ar fi adecvată pentru a li se opune, indiferent cât de ciudate, exotice sau demne de dispreţ ar fi ele.

II. Caracterul conservator în culturã 

Aceasta este analiza libertariană a perversităţii. Să privim acum aceste acte dintr-un punct de vedere complet diferit: cel moral, cultural, estetic, etic sau pragmatic. Desigur, nu se pune problema interzicerii prin lege a acestor acţiuni; pentru că noi le evaluăm în conformitate cu un standard foarte diferit.

Chiar şi în aceste condiţii, este foarte interesant cum le vedem. Doar pentru că un libertarian refuză să trimită perverşii la închisoare nu înseamnă că el trebuie să rămână neutru din punct de vedere moral faţă de un astfel de comportament. Deci, suntem noi oare în favoarea sau împotriva lui? Îl sprijinim sau ne împotrivim lui? Pledăm pentru sau contra? În acest sens, eu sunt un conservator cultural. Aceasta înseamnă că nu pot suferi homosexualitatea, bestialitatea şi sado-masochismul, ca şi ocupaţia de peşte, prostituţia, drogurile şi alte asemenea comportamente degenerate. Aşa cum spuneam în prima parte a interviului publicat în Laissez Faire Books (noiembrie 1991):

Tema de bază ... a libertarianismului (este aceea că) toate comportamentele neagresive ar trebui să fie legale; oamenii şi proprietatea lor privată deţinută în mod legitim ar trebui să fie sacrosancţi. Aceasta nu înseamnă că acte neagresive ca vânzarea de droguri, prostituţia etc. sunt activităţi bune, drăguţe sau morale. În opinia mea, ele nu sunt. Înseamnă numai că forţele legii şi ordinii nu ar trebui să trimită oamenii la închisoare pentru că se lasă în voia lor.

Şi din nou, aşa cum am afirmat în partea a treia a aceluiaşi interviu (februarie 1992):

Eu nu văd libertarianismul ca pe un atac la adresa tradiţiei sau moralităţii. Cred că paleolibertarienii au subliniat un punct important: doar pentru că noi nu dorim să trimitem autorul de pornografie la închisoare nu înseamnă că trebuie să ne placă ceea ce face el. Dimpotrivă, este perfect coerent să aperi dreptul lui de a se angaja în acea profesie şi în acelaşi timp să-l deteşti pe el şi acţiunile lui.

Pentru a sublinia mai bine acest concept, să cercetăm relaţia dintre un libertarian şi un libertin. Am definit deja primul termen. Pentru scopurile noastre prezente, celălalt poate fi definit ca o persoană căreia îi plac, îl fac să exulte, participă la şi/sau susţine moralitatea a tot felul de acte perverse, dar care, în acelaşi timp, evită orice act de violenţă invazivă. Deci, libertinul va fi susţinătorul prostituţiei, dependenţei de droguri, sado-masochismului şi aşa mai departe, şi poate chiar se va complace în aceste practici, dar nu va forţa pe nimeni altcineva să participe la ele.

Sunt libertarienii libertini? Unii sunt în mod evident. Dacă un libertarian ar fi membru al Asociaţiei Nord-Americane pentru Dragostea între Bărbaţi şi Băieţi, el s-ar încadra în categoria libertinilor[4]. Sunt toţi libertarienii libertini? Cu siguranţă că nu. Majoritatea libertarienilor dau înapoi cu oroare din faţa unor astfel de acţiuni. Care este atunci relaţia precisă între libertarian, qua libertarian, şi libertin? Pur şi simplu, următoarea. Libertarianul este cineva care consideră că libertinul nu trebuie trimis la închisoare. El se poate opune puternic libertinismului, el poate ţine discursuri împotriva acestuia, el poate organiza boicoturi pentru a reduce frecvenţa unor astfel de acte. Un singur lucru nu poate face şi să rămână în continuare libertarian: el nu poate susţine sau participa la utilizarea forţei împotriva acestor oameni. Pentru că, indiferent ce părere avem despre acţiunile lor, ei nu iniţiază forţa fizică. Din moment ce nici una din aceste acţiuni nu face acest lucru în mod necesar[5], libertarianul trebuie, în unele cazuri fără prea mare entuziasm, să se abţină de la a cere utilizarea forţei fizice împotriva celor care se angajează în perversiuni între adulţi care consimt[6].

Libertarianul îl poate urî şi dispreţui pe libertin, sau nu. Prin libertarianismul său, el nu este obligat într-o direcţie sau alta, mai mult decât este obligat suporterul teoriei bolilor cauzate de microbi să aibă vreun punct de vedere asupra libertinismului. Ca libertarian, el este obligat doar să nu ceară o sentinţă la închisoare pentru libertin. Adică, el nu trebuie să ceară închisoarea pentru libertinul care nu agresează, care nu molestează copii, cel care se limitează la un comportament de adulţi care consimt. Dar libertarianul este în întregime liber ca persoană, ca cetăţean, ca moralist, ca şi comentator al evenimentelor curente, ca spirit conservator în cultură să considere libertinismul pervertit şi să facă tot ceea ce poate pentru a-l opri – cu excepţia utilizării forţei. În această ultimă categorie mă plasez pe mine însumi.

Deci, de ce mă opun libertinismului în calitate de conservator în cultură? În primul şi cel mai important rând, pentru că este imoral: nimic nu poate fi mai clar decât că aceste perversiuni sunt dăunătoare interesului şi progresului omenirii. Deoarece acesta este criteriul meu pentru moralitate, rezultă că eu găsesc aceste activităţi imorale. Mai mult decât atât, totuşi libertinii se împăunează cu „virtutea” practicilor lor şi se autofelicită pentru ele. Dacă în „iad” un nivel „adânc” le este rezervat celor ce sunt prea slabi pentru a rezista angajării în activităţi imorale, un nivel şi mai adânc trebuie păstrat pentru cei care nu numai că le practică, dar se şi laudă cu asta şi îi încurajează pe alţii să-i urmeze.

Se pot găsi şi alte motive. Să analizăm tradiţia. A fost o vreme în care aş fi ironizat ideea de a face ceva numai pentru că era tradiţional şi de a mă abţine numai pentru că nu era. Toate instinctele mele m-ar fi condus să fac exact opusul a ceea ce dictează tradiţia.

Dar aceasta a fost înainte de a aprecia cu adevărat gândirea lui F.A. Hayek. Citindu-i numeroasele lucrări (de exemplu, Hayek, 1973), am ajuns să înţeleg că acele tradiţii care dezbină şi dăunează tind să dispară, fie prin schimbări voluntare, fie, mai tragic, prin dispariţia societăţilor care acţionează în concordanţă cu ele. Se poate presupune, deci, că o tradiţie care a supravieţuit are o oarecare valoare pozitivă, chiar dacă noi nu o vedem. Este o „vanitate fatală” (Hayek, 1989) să pui sub semnul întrebării orice lucru pentru care nu poţi găsi imediat motive bune şi suficiente. Cum altfel am putea justifica, de exemplu, practica de „supunere oarbă” de a purta guler şi cravată?

Oricum, tradiţia este numai o presupunere, nu un zeu care să fie adorat. Este rezonabil să schimbi şi să renunţi la acele tradiţii care „nu merg”. Dar acest lucru se face cel mai bine cu o atitudine de respect, nu de ostilitate, pentru ceea ce a „mers” mulţi ani de zile.

Convingerile religioase furnizează un alt motiv pentru a te opune libertinismului: puţine sectoare ale societăţii au fost atât de puternice în condamnarea perversităţii. Totuşi, pentru mine, la începutul anilor ’70, religia era personificarea războiului, a crimelor şi a nedreptăţii. Vedeam o „alianţă laică” între cruciade, inchiziţie, războaie religioase, sacrificarea fecioarelor, arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, astronomi, necredincioşi, liber-cugetători şi alţi oameni dezagreabili. În prezent, văd aceste lucruri într-o manieră foarte diferită. Totuşi, aceste lucruri s-au întâmplat, şi oamenii auto-intitulaţi religioşi purtau într-adevăr răspunderea pentru ele. Dar, cu siguranţă, există un fel de statut istoric al limitelor, cel puţin dat fiind faptul că actualii practicanţi ai religiei nu pot fi în nici un fel făcuţi răspunzători pentru actele înaintaşilor lor. Astăzi, religia mi se pare una dintre ultimele şi cele mai bune speranţe ale societăţii, pentru că este una dintre principalele instituţii care încă mai concurează curajos cu un guvern excesiv şi supra-dimensionat[7].

Pentru a analiza pe scurt dificila noastră situaţie, putem spune că suferim de mult prea mult amestec din partea statului. Un remediu este acela de a aplica guvernului standarde morale. Un altul este de a ne sprijini mai mult pe instituţii de „mediere” cum sunt firma, piaţa, familia şi clubul social, în special religia organizată. Aceste organizaţii – afirmate pe baza unei viziuni morale şi a valorilor spirituale – pot satisface mult mai mult nevoile omenirii decât regimurile politice.

Un alt motiv pentru care mă opun libertinismului este ceva mai personal. Am ajuns la convingerea că fiecare om are un suflet, sau natură interioară, sau spirit care însufleţeşte, sau puritate, sau respect de sine, sau decenţă, puteţi să-i spuneţi cum doriţi. Eu cred că unele acte – întâmplător, chiar cele aflate în discuţie – depreciază această entitate interioară. Ele sunt un mod de a comite o distrugere mentală şi spirituală. Iar rezultatul practic al acestor acte, pentru cei capabili să simtă astfel de lucruri, este golirea, alienarea, pierderea valorilor. Ele pot duce, în ultimă instanţă, la sinucidere fizică. Iar această distrugere a caracterului individului are urmări grave pentru întreaga societate 

III. Exemple: prostituţia şi drogurile

Ca exemplu al acestei distrugeri a individului, să considerăm prostituţia. Partea de păcat a acestui act – atât pentru cumpărător, cât şi pentru vânzător – stă în faptul că este un atac asupra sufletului. Prin aceasta se aseamănă cu alte forme de conduită: sexul lipsit de dragoste sau de respect, adulterul, promiscuitatea. Prostituţia este singularizată nu pentru că ar fi unică în această privinţă, ci pentru că este comportarea cea mai extremă de acest tip. Este adevărat că prohibiţia împinge această „profesie” în lumea interlopă, cu rezultate şi mai dăunătoare. Este adevărat că, dacă prostituata îşi este singurul proprietar (adică nu este o sclavă), ea are dreptul să îşi folosească corpul în orice mod ne-invaziv pe care îl crede de cuviinţă[8]. Aceste motive ar putea fi bune şi suficiente pentru legalizare. Totuşi, dacă sunt împotriva interzicerii prin lege nu înseamnă că preţuiesc lucrul în sine. Lumea ar fi cu mult, mult mai bună dacă nimeni nu ar practica prostituţia, nu pentru că există sancţiuni legale impuse împotriva ei, ci pentru că oamenii nu ar dori să se înjosească în acest mod.

La polul opus, în sens moral, se găseşte căsătoria, o instituţie aflată cu certitudine sub asediu. Familia tradiţională nucleară este văzută acum de elita culturală liberală ca un rău patriarhal şi exploatator. Totuşi, nu este deloc întâmplător faptul că acei copii care sunt crescuţi în acest model nu devin criminali. Desigur, nu spun că sexul în afara graniţelor matrimoniale ar trebui scos în afara legii. Nu pot face aceasta în calitate de libertarian, pentru că este vorba de un „delict” fără victimă. Cu toate acestea, ca spirit conservator în cultură, pot cu siguranţă menţiona că instituţia căsătoriei este atacată mai mult ca niciodată şi că slăbiciunea rezultată de aici face rău societăţii. Pot susţine cu vehemenţă că, aşa imperfecte cum sunt, căsătoriile din lumea reală sunt de obicei cu mult superioare alternativei posibile de creştere a copiilor: mila tandră a statului, părinţii singuri, orfelinatele şi aşa mai departe[9].

Un alt exemplu e consumul de droguri. Din punctul meu de vedere, drogurile care dau dependenţă nu sunt o monstruozitate morală mai mică decât prostituţia. Ele distrug sufletul. Ele sunt o formă lentă, şi uneori nu chiar aşa de lentă, de sinucidere. Chiar dacă este în viaţă, dependentul de droguri nu trăieşte cu adevărat; el a schimbat luciditatea şi competenţa pe „extazul” de o clipă. Aceste droguri sunt un atac asupra corpului, minţii şi spiritului. Cel ce le foloseşte devine sclav al drogului şi nu mai este stăpânul propriei vieţi. În unele privinţe, acest lucru este în realitate mai rău decât sclavia pur şi simplu. Cel puţin pe vremea înfloririi acestei „curioase instituţii” din secolul al nouăsprezecelea şi mai înainte, victimele ei mai puteau să-şi facă planuri de evadare. Ele puteau cu siguranţă să se imagineze libere. În schimb, celor aflaţi în sclavia drogurilor care dau dependenţă li se atrofiază cel mai adesea chiar şi intenţia de libertate.

Nu discut aici mizeria dependentului de droguri în condiţiile actualei prohibiţii. Situaţia lui actuală este într-adevăr demnă de milă, dar aceasta în mare parte din cauza scoaterii drogurilor în afara legii. Cel care le foloseşte nu are acces la sfaturi medicale; drogul însuşi este adesea impur şi foarte scump, ceea ce încurajează delictele, care închid cercul vicios, şi aşa mai departe. În schimb, mă refer la împrejurările utilizării în condiţii ideale (legalizate), în care substanţa este ieftină, pură şi uşor disponibilă, unde nu este nevoie să se refolosească acele de seringă, iar sfatul medical privind folosirea „corectă” şi dozajul „în siguranţă” este uşor de procurat.

Există, desigur, unele excepţii de la această caracterizare mai degrabă severă. Marijuana poate avea unele efecte de ameliorare pentru bolnavii de glaucom. Morfina este indicată medical ca anestezic în operaţii. Drogurile psihiatrice pot fi utilizate adecvat pentru combaterea depresiei. Dar, în afară de asemenea cazuri, răul moral, mental şi fizic al heroinei, cocainei, LSD-ului şi al celorlalte este covârşitor şi dezastruos.

De ce este o trădare morală să te angajezi în asemenea activităţi sau, de exemplu, să îţi poluezi creierul cu supradoze de alcool? Pentru că acestea sunt o formă subtilă de sinucidere, iar viaţa este atât de nemăsurat de preţioasă, încât orice retragere din ea constituie o crimă etică şi morală. Viaţa, pentru a fi preţioasă, trebuie să fie trăită. Drogurile, alcoolismul şi altele asemenea sunt moduri de a evada din viaţă. Dar folosirea acestor substanţe controlate este privită ca un mod de a te „înălţa”, de a atinge o stare foarte specială. Răspunsul meu este că viaţa însăşi ar trebui să fie o astfel de stare, cel puţin la modul ideal, şi singurul mod de a o face astfel este cel puţin să încerci. Dar o persoană care să facă ceva „virtuos” în timp ce este sub influenţa drogurilor, etc. este o raritate.

Afirm din nou că nu susţin interzicerea legală a drogurilor. Prohibiţia nu este numai un coşmar din punct de vedere practic (ea duce la creşterea criminalităţii, provoacă lipsă de respect pentru legile legitime şi aşa mai departe), dar este de asemenea inacceptabilă din punct de vedere etic. Adulţii ar trebui să aibă un drept legal (nu moral) de a-şi polua corpul aşa cum doresc (Block, 1993; Thornton, 1991). Obiecţiei că aceasta este o formă lentă de sinucidere, îi răspund că însăşi sinuciderea ar trebui să fie legală. (Totuşi, făcând această afirmaţie în calitate de libertarian, afirm acum în calitate de conservator cultural că sinuciderea este un act deplorabil, nedemn de fiinţele umane morale.[10])

Ne rămâne astfel concluzia oarecum surprinzătoare că, deşi drogurile care dau dependenţă sunt problematice din punct de vedere moral, ele nu ar trebui interzise. La fel şi practicile sexuale imorale. Deşi, la o primă vedere, aceasta poate fi oarecum neaşteptat, nu trebuie totuşi să ne surprindă prea tare. La urma urmelor, există numeroase tipuri de comportament care sunt legale şi totuşi sunt imorale sau nepotrivite. În afară de cele pe care le-am discutat, am putea adăuga bârfa, tachinarea handicapaţilor mintali şi luarea în râs a răspunsurilor lor, neoferirea locului unei femei gravide, trişatul la jocuri doar „pentru simpla distracţie”, lipsa de etichetă şi răutatea gratuită. Aceste acte variază mult în privinţa gravităţii cu care jignesc, dar toate sunt foarte demne de dispreţ, fiecare în felul lui. Şi totuşi este nepotrivit să fie interzise prin lege. De ce? Explicaţia care are cel mai mult sens în acest domeniu este cea libertariană: nici unul nu înseamnă violenţă invazivă.

IV. Mea culpa

Înainte, când am argumentat în favoarea legalizării practicilor avangardiste sexuale şi legate de narcotice (în prima ediţie a lucrării Pledoarii imposibile), am scris despre ele într-un mod mult mai pozitiv decât acum. Spre propria mea apărare, am încheiat totuşi introducerea la prima ediţie cu aceste cuvinte:

Apărarea unora ca prostituata, autorul de pornografie etc. este deci foarte limitată. Ea constă numai din afirmaţia că ele nu iniţiază violenţa fizică împotriva unor ne-agresori. Deci, în conformitate cu principiile libertariene, nici împotriva lor nu ar trebui asmuţită această violenţă. Aceasta înseamnă numai că aceste activităţi nu ar trebui pedepsite cu sentinţe la închisoare sau alte forme de violenţă. Cu siguranţă aceasta nu înseamnă că aceste activităţi sunt morale, cuvenite sau bune.

Totuşi, în capitolele respective, am fost în general prea entuziast în ceea ce priveşte virtuţile acestor vocaţii. Am devenit elocvent în legătură cu „valoarea serviciilor” îndeplinite. Am respins total problemele morale ale terţelor părţi. Nu am apreciat deloc filozofia culturală conservatoare. Astăzi, când recitesc acele pasaje, le regret. Mi se pare că singura pedeapsă potrivită este să nu şterg aceste capitole, ci să le las în acelaşi loc, pentru ca toată lumea să le vadă.

Căsătoria, copiii, trecerea a două decenii, ca şi suficient de multă reflecţie au schimbat dramatic părerile mele asupra unora dintre complicatele probleme abordate în această carte. Punctul meu de vedere actual cu privire la „perversiunile sociale şi sexuale” este că, deşi nici una nu ar trebui interzisă prin lege, sfătuiesc sincer împotriva angajării în oricare dintre ele.

Unul din motivele pentru care le-am apărat pe unele din ele cu douăzeci de ani în urmă este că eram atât de preocupat de relele iniţierii violenţei, încât nu am reuşit să înţeleg în întregime implicaţiile apărării acestor activităţi. Am fost păcălit de faptul că, în timp ce multe din aceste acte depravate sunt într-adevăr asociate cu violenţa, nici unul din ele nu este violent în sine, în sensul că este posibil să ni le imaginăm limitate la adulţi care consimt. Încercând să arăt în cel mai elocvent mod posibil că iniţierea violenţei este un rău – şi într-adevăr aşa este – am pierdut din vedere, din nefericire, faptul că aceasta nu este singurul rău. Deşi, evident, ştiam care este diferenţa dintre legal şi moral, am crezut că singurele imoralităţi sunt actele de agresiune. Cu toate acestea, acum sunt convins pe deplin, de multă vreme, că există şi alte imoralităţi pe lângă acestea.

Mi se pare acum evident că greşeala pe care am comis-o în lucrarea mea precedentă este aceea că nu sunt numai libertarian, ci şi conservator din punct de vedere cultural. Nu mă preocupă numai cum ar putea să fie legea, ci trăiesc şi în domeniul moral, cultural şi etic. Pe atunci, eram atât de impresionat de strălucirea viziunii libertariene (şi încă mai sunt), încât am pierdut din vedere că sunt mai mult decât un libertarian. În calitate de libertarian şi conservator în cultură, nu văd nici o incompatibilitate între convingeri care fac parte din aceste universuri de discuţie atât de diferite.

Referinţe:

Block, Walter E. 1986. The U.S. Bishops and Their Critics: An Economic and Ethical Perspective. Vancouver: Fraser Institute.

Block, Walter E. 1988. „Economics of the Canadian Bishops”. Contemporary Policy Issues 6, no. 1 (January): 56-68.

Block, Walter E. 1993. „Drug Prohibition: A Legal and Economic Analysis”. Journal of Business Ethics 12: 107-18.

Carlson, Alan C. 1988. Family Questions, New Brunswick, N.J.: Transaction.

Hayek, F.A. 1973. Law, Legislation and Liberty. Chicago: University of Chicago Press.

Hayek, F.A. 1989. The Fatal Conceit: The Errors of Socialism. Chicago: University of Chicago Press.

Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A Theory of Socialism and Capitalism. Boston: Kluwer.

Hoppe, Hans-Hermann. 1990. „The Justice of Economic Efficiency”. In Steven Littlechild, ed., The Austrian School of Economics. London: Edward Elgar.

Hoppe, Hans-Hermann. 1992. The Economics and Ethics of Private Property: Studies in Political Economy and Philosophy. Boston: Kluwer.

Murray, Charles. 1984. Losing Ground: American Social Policy from 1950 to 1980. New York: Basic Books.

Nozick, Robert. 1974. Anarchy, State, and Utopia. New York: Basic Books.

Rothbard, Murray N. 1970. Power and Market: Government and the Economy. Kansas City: Sheed Andrews and McMeel.

Rothbard, Murray N. 1973. For a New Liberty. New York: Macmillan.

Rothbard, Murray N. 1982. Ethics of Liberty. Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press.

Thornton, Mark. 1991. The Economics of Prohibition. Salt Lake City: University of Utah Press.



[1] Pentru mai multe explicaţii, vezi Rothbard, 1970, 1973 şi 1982; Hoppe, 1989, 1990 şi 1992; şi Nozick, 1974.

[2] Pentru acest exemplu, ca şi pentru atâtea altele, îi sunt îndatorat lui Murray N. Rothbard.

[3] Din perspectiva religiei, nici unul dintre noi nu este „proprietarul” propriului corp. Suntem, mai degrabă, gestionarii lui, iar Dumnezeu este „proprietarul” suprem al fiecăruia dintre noi. Dar aceasta se referă numai la relaţia dintre om şi Dumnezeu. În ceea ce priveşte relaţia dintre om şi om totuşi, afirmaţia laică, conform căreia suntem proprietarii corpurilor noastre, are un sens cu totul diferit. Ea se referă la pretenţia că fiecare dintre noi posedă liber arbitru; că nici o persoană nu poate lua în sclavie o alta, nici măcar pentru „binele” acesteia.

[4] Problema copiilor este de natură să sperie şi să uimească orice filozofie politică, nu numai libertarianismul. Dar acest caz particular este destul de clar: Orice homosexual adult prins în pat cu o persoană de sex masculin de vârstă minoră (care, prin definiţie, nu poate consimţi) ar trebui să fie vinovat de viol statutar; orice părinte care permite o astfel de „relaţie” ar trebui considerat vinovat de abuz faţă de copil. Aceasta se aplică nu numai în cazul relaţiilor homosexuale cu copii, ci şi în cazul celor heterosexuale. S-ar putea pune întrebarea dacă cea mai bună metodă de demarcare a copiilor de adulţi este stabilirea unei vârste arbitrare, dar dacă o astfel de lege ar exista, violul statutar ar trebui cu siguranţă să fie ilegal. Şi aceasta este valabil şi pentru abuzul faţă de copii, chiar dacă şi aici sunt probleme.

[5] Desigur, în realitate, de exemplu, mulţi peşti, dacă nu chiar toţi, iniţiază violenţa nejustificată. Dar ei nu fac acest lucru în mod obligatoriu, şi de aceea activitatea de peşte per se nu este o violare a drepturilor.

[6] Datorez acest punct lui Menlo Smith.

[7] Nu poate fi negat faptul că afirmaţiile economice reprezentând multe religii ar putea fi cu greu considerate ca venind în sprijinul libertăţii economice şi a liberei iniţiative (vezi Block, 1986 şi 1988). Aici pot fi incluse Scrisorile Pastorale ale episcopilor catolici din SUA, Conferinţa Canadiană a Episcopilor Catolici, Enciclicele Papale şi numeroasele afirmaţii pe această temă ale evreilor reformaţi şi ale multor culte protestante. Cu toate acestea, organizaţiile religioase, împreună cu instituţia familiei, sunt încă principalul bastion împotriva puterii statale care încalcă totul. În unele cazuri, ele joacă acest rol fie şi numai constituind un aranjament social alternativ faţă de cel oferit de guvern.

[8] Un drept legal, dar nu moral.

[9] Pentru a analiză a atacului guvernamental asupra căsătoriei şi familiei, vezi Carlson, 1988 şi Murraz, 1984.

[10] Cu excepţia unor împrejurări extenuante, cum ar fi durerile continue insuportabile, problemele fiziologice netratabile şi altele de acest fel. Am spus că esenţa moralităţii este promovarea bunăstării omenirii. În astfel de împrejurări, se poate considera că sinuciderea este cel mai bun mod de a îndeplini acest lucru. În orice caz, răspunsul faţă de aceşti oameni nefericiţi ar trebui să fie să-i susţinem, nu să-i pedepsim. Desigur, impunerea pedepsei cu moartea pentru tentativele (nereuşite) de sinucidere – practicată în vremuri apuse – este opusul a ceea ce ar trebui făcut.

Traducere de Valentian Nicolaie


* Text publicat iniţial sub titlul "Libertinism versus Libertarianism" în Journal of Libertarian Studies (Vol. II, nr. 1, 1994, p. 119-128) şi pe care Walter Block a ţinut să-l adauge lucrării În apărarea indezirabililor.

[**]© 1994 by Walter Block.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România