IV. Lucrările publice înseamnă impozite

IV. Lucrările publice înseamnă impozite

1

Nu există în lumea de azi o convingere mai statornică și mai influentă decât cea privind importanța economică a investițiilor publice și a altor cheltuieli din bugetul de stat. Cheltuielile guvernului sunt prezentate ca un panaceu pentru toate slăbiciunile noastre economice. Industria privată este parțial în stagnare? Putem rezolva situația prin cheltuieli publice. Există șomaj? Cu siguranță datorită „insuficientei puteri de cumpărare a populației și a sectorului privat”. Remediul este la fel de evident. Trebuie numai ca guvernul să cheltuiască îndeajuns pentru a compensa „deficiența”.

O bogată literatură are la bază această eroare de raționament și, așa cum se întâmplă deseori cu acest tip de doctrină, ea a devenit parte a unei rețele complicate de erori care se susțin reciproc. Nu putem studia acum întreaga rețea; vom reveni asupra altor laturi ale sale mai târziu. Dar putem examina aici eroarea inițială care a dat naștere acestei probleme, principala componentă a rețelei.

Pentru tot ceea ce obținem, în afara darurilor naturii, trebuie să plătim cumva. Lumea este plină de așa-ziși economiști care au o mulțime de scheme de obținere a unor bunuri pe degeaba. Ei susțin că guvernul poate să tot cheltuiască fără a apela la vreun impozit, că poate continua să acumuleze datorii fără să le plătească vreodată, întrucât „ne îndatorăm față de noi înșine”. Vom reveni asupra acestor puncte de vedere neobișnuite mai târziu. Dar aici mă tem că va trebui să fim dogmatici și să subliniem faptul că astfel de vise frumoase din trecut au fost întotdeauna spulberate de o incapacitate națională de plată sau de o inflație galopantă. Realitatea este că toate cheltuielile publice ajung, în cele din urmă, să fie acoperite din veniturile obținute prin impozite, că inflația însăși este doar o formă incorectă, insidioasă de impozitare.

Lăsând deoparte, în vederea unor considerații ulterioare, rețeaua de erori ce derivă din practica împrumuturilor publice cronice și a inflației, vom considera, pe parcursul acestui capitol, că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dolar utilizat pentru cheltuieli publice trebuie obținut prin perceperea unui impozit. Privind din acest unghi problema, presupusele miracole ale cheltuielilor publice vor apărea în altă lumină.

În vederea îndeplinirii unor funcții guvernamentale de bază sunt necesare anumite sume pentru cheltuieli publice. Unele investiții publice – construirea de străzi, drumuri, poduri, tunele, arsenale și șantiere navale, clădiri ce adăpostesc organele legislative, poliția și pompierii – sunt necesare pentru asigurarea serviciilor publice de bază. Obiectul acestei discuții îl constituie investițiile publice, necesare prin natura lor și justificate numai pe această bază. Ne interesează acelea considerate drept mijloc de „creare de locuri de muncă” sau de sporire a prosperității comunității care altfel nu ar fi posibilă.

Se construiește un pod. Dacă el răspunde unei cereri publice insistente, dacă soluționează o problemă de trafic sau de transport imposibil de rezolvat altfel, dacă, pe scurt, este chiar mai necesar contribuabililor în ansamblul lor decât lucrurile pe care și-ar fi cheltuit fiecare banii în parte dacă aceștia nu le-ar fi fost luați prin impozite, nu se poate face nicio obiecție. Dar un pod construit în primul rând pentru a „crea locuri de muncă” reprezintă cu totul altceva. Atunci când scopul final este crearea de locuri de muncă, nevoia devine un considerent secundar. Trebuie inventate „proiecte”. În loc să se gândească unde trebuie construite podurile, cei care cheltuiesc banii publici încep să se întrebe unde ar putea fi construite podurile. Pot oare găsi rațiuni plauzibile în virtutea cărora un pod în plus ar trebui să lege Easton de Weston? Problema construcției devine în curând absolut esențială. Cei ce se îndoiesc de necesitatea acestui lucru sunt concediați, fiind considerați obstrucționiști și reacționari.

Se avansează două argumente pentru construirea podului, dintre care unul se face auzit înainte de construirea lui, iar celălalt în principal după ce aceasta s-a încheiat. Primul argument constă în faptul că această investiție creează locuri de muncă. Va asigura, să zicem, 500 locuri de muncă pe timp de un an. Se acreditează ideea că acestea sunt slujbe care altminteri nu ar fi existat.

Iată ceea ce este imediat vizibil. Dar dacă ne-am obișnuit să privim dincolo de consecințele imediate la cele secundare și dincolo de grupurile avantajate de un proiect guvernamental la cele indirect afectate, vom avea o altă imagine. Este adevărat că un anumit grup de constructori de poduri va primi în acest fel mai mult de lucru. Dar costurile implicate de construcția podului vor trebui suportate din impozite. Fiecare dolar cheltuit pentru pod va însemna un dolar perceput de la contribuabil. Dacă podul costă 10 milioane $, contribuabilii vor pierde 10 milioane $. Vor fi deposedați de tot atâția bani pe care, altfel, i-ar fi cheltuit pentru a-și procura lucrurile care le sunt cu adevărat necesare.

Iată de ce, pentru fiecare loc de muncă în sectorul public creat prin proiectul podului, a fost pierdută o slujbă în sectorul particular. Putem să-i vedem pe cei angajați pentru construirea podului. Putem să-i vedem la lucru. Argumentul creării de locuri de muncă al celor ce cheltuiesc banii publici devine logic și probabil convingător pentru cei mai mulți. Dar există alte lucruri pe care nu le vedem deoarece, din păcate, nu li s-a dat ocazia să se materializeze. Este vorba de locurile de muncă distruse ca urmare a deposedării contribuabililor de cei 10 milioane $. În cel mai bun caz, ca urmare a proiectului, s-a petrecut o modificare a structurii ofertei de slujbe. Mai mulți constructori de poduri, mai puțini lucrători în industria automobilelor, mai puțini tehnicieni de televiziune, croitori sau fermieri.

Să discutăm acum și al doilea argument. Podul există. Presupunem că este un pod frumos, nu urât. A devenit real prin magia cheltuielilor publice. Ce s-ar fi întâmplat dacă li s-ar fi făcut pe plac obstrucționiștilor și reacționarilor? N-ar fi existat niciun pod. Țara ar fi avut un pod în minus.

Cei ce cheltuiesc bani publici oferă, din nou, cel mai bun argument oamenilor care sunt incapabili să vadă dincolo de aparențe. Pot vedea podul. Dar dacă ar fi avut în vedere și consecințele indirecte pe lângă cele directe, ar fi putut să vadă cu ochii imaginației posibilitățile cărora nu li s-a dat ocazia să devină realitate. Ar fi putut să vadă casele neconstruite, automobilele și mașinile de spălat nefabricate, rochiile și paltoanele neconfecționate, poate chiar alimentele care nu au ajuns pe mesele consumatorilor. Pentru a vedea toate aceste lucruri care nu au ajuns să fie produse este nevoie de o imaginație pe care nu toată lumea o are. Ne putem gândi, la un moment dat, la toate aceste obiecte inexistente, dar nu le putem păstra în minte la fel de mult ca și podul peste care trecem în fiecare zi. Ceea ce s-a întâmplat, în fond, este că a fost creat un lucru în locul altora.

2

Același raționament este valabil, bineînțeles, și pentru orice altă formă a lucrărilor publice. La fel de valabil este, de exemplu, și pentru construcția din fonduri publice, a locuințelor pentru persoanele cu venituri mici. Se iau pur și simplu bani, prin impozite, de la familiile cu venituri mari (și poate și ceva de la familiile cu venit mai mic), pentru a subvenționa aceste familii cu venituri reduse și pentru a le da posibilitatea de a locui mai bine, la chirii egale sau mai mici decât înainte.

Nu am de gând să abordez acum toate argumentele pro și contra legate de construcția publică de locuințe. Mă interesează numai să subliniez eroarea de raționament cuprinsă în două dintre argumentele cel mai des invocate în favoarea locuințelor construite din fonduri publice. Unul se referă la faptul că acestea „creează locuri de muncă”, celălalt la faptul că se creează valori care altfel nu ar fi fost produse. Aceste argumente sunt amândouă false întrucât trec cu vederea ceea ce se pierde prin impozitare. Impozitarea pentru construcția de locuințe din fonduri publice distruge tot atâtea locuri de muncă în alte direcții câte creează în construcția de locuințe. Înseamnă, de asemenea, case particulare neconstruite, mașini de spălat și frigidere nefabricate, lipsa unor nenumărate alte mărfuri și servicii.

Nu se poate replica susținând că, de exemplu, nu este neapărat necesar să se finanțeze construcția de locuințe din fonduri publice create prin atragerea unor mari capitaluri, existând posibilitatea subvenționării anuale a chiriilor. Aceasta nu înseamnă altceva decât repartizarea costului la contribuabili pe mai mulți ani, în loc de concentrarea lui pe un singur an. Astfel de chestiuni tehnice nu sunt semnificative pentru problema principală în discuție.

Marele avantaj psihologic exploatat de cei ce pledează în favoarea construirii de locuințe din fonduri publice constă în faptul că oricine poate vedea oamenii lucrând la locuințele care se construiesc, iar la sfârșit, se pot vedea casele construite. În ele locuiesc oameni, iar aceștia se pot mândri față de prieteni, arătându-le camerele. Slujbele pierdute prin impozitele pentru construcția de locuințe din fonduri publice nu se văd, nici bunurile și serviciile care nu au fost niciodată produse. Este nevoie de un mare efort de gândire de fiecare dată când vezi casele și oamenii fericiți dinăuntrul lor pentru a-ți imagina valorile care nu au fost create. Este de mirare că promotorii construcției de locuințe discreditează această idee dacă li se atrage atenția asupra ei, ca fiind numai imaginație și obiecții de natură pur teoretică ce încearcă să atace construcția de locuințe care este reală?

Această situație este bine ilustrată de replica unui personaj din piesa Sfânta Ioana de Bernard Shaw, care, atunci când i se vorbește despre teoria lui Pitagora ce afirmă că Pământul este rotund și se învârtește în jurul Soarelui, răspunde: „Mare prost! Nu-și poate folosi ochii?”

Același raționament se poate aplica și la proiecte mari, cum ar fi Tennessee Valley Authority (TVA). În acest caz, datorită dimensiunilor absolut impresionante, pericolul iluziei optice este mai mare ca oricând. Avem un dig uriaș, un extraordinar arc din oțel și beton, „mai mare decât orice ar fi putut construi capitalul privat”, fetișul fotografilor, paradisul socialiștilor, cel mai folosit simbol al miracolului construcțiilor, proprietății și acțiunii publice. Iată puternicele generatoare și stațiile de transformare. Iată o întreagă regiune ridicată la un nivel economic superior, prin dezvoltarea unor industrii și fabrici care altfel nu ar fi devenit realitate. Toate acestea sunt prezentate de partizanii lor, fără rezervă, drept o realizare economică indiscutabilă.

Nu este nevoie să abordăm aici meritele TVA sau ale altor proiecte publice asemănătoare. Este însă momentul să facem un efort de imaginație special, de care se pare că destul de puțini sunt în stare, pentru a privi și la debitele din registru. Dacă impozitele prelevate de la persoane particulare și corporații sunt cheltuite într-o anumită parte a țării, de ce este considerat un miracol faptul că acea zonă devine mai bogată în comparație cu altele? Ar trebui să ne amintim că alte părți ale țării devin, prin urmare, comparativ mai sărace. Lucrul acela atât de important pe care „capitalul privat nu ar fi putut niciodată să-l construiască” a fost construit, de fapt, cu capital privat – capitalul care a fost expropriat sub formă de impozite (sau care, dacă banii au fost împrumutați, trebuie, în cele din urmă, să fie expropriat sub formă de impozite). Este necesar ca imaginația noastră să lucreze pentru a vedea centralele electrice private, locuințele, mașinile de scris sau televizoarele care nu au putut deveni realitate ca urmare a banilor prelevați de la oamenii din toată țara pentru a construi fotogenicul baraj Norris.

3

Am ales în mod deliberat cele mai fericite exemple de scheme ale cheltuielilor publice, adică cele mai frecvente și mai insistent prezentate de către cei ce cheltuiesc fondurile publice și, totodată, cu cea mai bună imagine în opinia publică. Nu am luat în discuție sutele de proiecte fără niciun scop, care își propun ca principal obiectiv să „ofere de lucru” și să „pună lumea la treabă”. În aceste cazuri, utilitatea proiectului în sine, după cum am văzut, devine în mod inevitabil o considerație secundară. În plus, cu cât eficiența muncii este mai scăzută, cu atât lucrarea solicită mai multă forță de muncă și cu atât este mai potrivită pentru creșterea ocupării forței de muncă. În aceste condiții, este foarte puțin probabil ca proiectele, gândite de niște birocrați, să asigure aceeași creștere netă de valoare și bunăstare pe dolar cheltuit ca și cea care ar fi fost asigurată de contribuabilii înșiși, dacă și-ar fi putut cumpăra sau confecționa, fiecare în parte, ceea ce doreau, în loc să fie forțați să cedeze o parte din câștigurile lor în favoarea statului.

Scris de
Henry Hazlitt
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?