Capitolul 9. A face bani

Jonathan învață să deosebească două tipuri diferite de imprimerii.

Cu Șoareci alături, Jonathan grăbi pasul. Clădirile deveneau tot mai mari și străzile tot mai aglomerate. Trotuarele făceau ca pietonii, chiar și cei care umblau în genunchi, să se poată deplasa mai ușor. Imediat ce trecu dincolo de o clădire mare din cărămidă roșie, auzi zgomotul puternic al unor mașinării. Clinchetul rapid semăna cu al unei prese de tipărit. “Poate că e ziarul local,” spuse Jonathan cu glas tare, ca și cum ar fi așteptat un răspuns din partea pisicii. “Bun! În cazul ăsta am să pot citi totul despre insulă.”

Căutând o intrare în clădire, dădu colțul străzii și aproape se ciocni de un cuplu bine îmbrăcat, care se plimba braț la braț pe stradă. “Mă scuzați,” spuse Jonathan. “Nu pot găsi o intrare în clădirea aceasta de ziar. Ați putea să mi-o arătați?”

Doamna zâmbi în timp ce domnul îl corectă pe Jonathan. “Mă tem că te înșeli, tinere. Acesta este Biroul Oficial de Creare a Banilor, și nu ziarul.”

“Oh,” spuse Jonathan dezamăgit. “Speram să găsesc o tipografie importantă.”

“De ce atâta dezamăgire?” spuse bărbatul. “Înveselește-te. Acest birou este mai important și este o sursă de fericire mai mare decât o tipografie de ziar. Nu-i așa, dragă?” și bătu ușor mâna înmănușată a doamnei.

“Da, e adevărat,” spuse femeia cu un chicotit. “Acești oameni tipăresc o mulțime de bani pentru a face poporul fericit.”

Poate că asta era soluția de a pleca de pe insulă, se gândi Jonathan. Poate că așa putea să-și plătească plecarea cu un vapor. “Pare o idee minunată!” spuse Jonathan cu entuziasm. “Și eu aș vrea să fiu fericit. Poate că aș putea tipări niște bani și…”

“A, nu,” spuse bărbatul cu dezaprobare în glas. Îi făcu un semn dojenitor cu degetul lui Jonathan. “Asta ar fi imposibil. Nu-i așa, dragă?”

“Desigur,” adăugă femeia. “Cei care tipăresc bani fără să fie angajați de Consiliul Lorzilor sunt catalogați drept “falsificatori” și aruncați în închisoare. Nu tolerăm astfel de ticăloși în orașul nostru.”

Bărbatul încuviință dând din cap cu putere. “Când falsificatorii tipăresc bani și îi cheltuie, banii lor inundă străzile și jefuiesc valoarea banilor tuturor. Orice suflet sărac având un venit fix din salariu, economii sau pensie ar descoperi curând că banii lui nu mai au nici o valoare.”

Jonathan se încruntă. Îi scăpase ceva? “Credeam că ați spus că tipărirea de bani mulți îi face pe oameni fericiți.”

“Da, e adevărat,” replică femeia. “Cu condiția…”

“…să fie bani tipăriți oficial,” interveni bărbatul înainte ca ea să termine. Spre marele amuzament al lui Jonathan, cei doi se cunoșteau atât de bine încât își terminau unul altuia propozițiile. Bărbatul scoase un portofel din buzunarul hainei și trase afară o bucată de hârtie pe care i-o arătă lui Jonathan. Arătând spre o ștampilă oficială, adăugă, “Dacă este oficial, atunci nu este “falsificat”.”

“Și atunci se numește “finanțare prin deficit”, continuă ea, ca și cum ar fi recitat dintr-un text de manual învățat pe de rost. “Finanțarea prin deficit este o parte a unui plan de cheltuieli complicat și sofisticat.”

Băgându-și la loc portofelul, bărbatul interveni, “Dacă este oficial, atunci cei care emit banii nu sunt hoți.”

“Sigur că nu!” spuse ea. “Și sunt foarte generoși. Cheltuie acei bani pe proiecte pentru oamenii loiali care sunt atât de drăguți să-i voteze.”

“Încă o întrebare, dacă nu vă supărați,” spuse Jonathan. “Ce se întâmplă cu salariile, economiile și pensiile tuturor? Ați spus mai înainte că acestea nu mai au valoare dacă se tipăresc mai mulți bani. Acest lucru nu se întâmplă și atunci când autoritățile tipăresc bani? Oare asta îi face pe toți fericiți?”

Cei doi se uitară unul la altul. Domnul spuse, “Sigur, prețurile cresc, dar suntem întotdeauna fericiți când Lorzii au mai mulți bani pe care să-i cheltuie pentru noi. Sunt atâtea nevoi disperate în ajutorul cărora să vii – ale muncitorilor, ale săracilor și ale bătrânilor.”

Femeia explică, “Lorzii sunt foarte scrupuloși când cercetează rădăcinile creșterii prețurilor de pe insulă. Ei au identificat ghinionul și vremea proastă drept cauze principale ale dificultăților noastre. Da, ghinionul și vremea proastă duc la creșterea prețurilor și la scăderea nivelului de trai.”

“Și -,” bărbatul făcu o pauză plină de semnificație. “Nu-i uita pe străini.”

“Mai ales străinii!” spuse femeia, alarmată. “Insula noastră este asediată de inamici care încearcă să ne ruineze economia cu prețurile mari ale produselor pe care ni le vând. Cu siguranță prețul mare al benzinei lor ne va duce de râpă.”

“Sau prețurile mici,” adăugă el. “Ei încearcă întotdeauna să ne vândă alimente și haine la prețuri scandalos de mici. Din fericire, Consiliul Lorzilor noștri îi tratează cu severitate.”

“Slavă domnului, da! Avem un Consiliu înțelept care să aleagă adevăratele valori pentru noi,” spuse femeia cu îngâmfare. Întorcându-se către tovarășul ei, îi arătă soarele și exprimă o dorință urgentă să plece mai departe.

“Ai dreptate, draga mea. Sper că ne vei scuza, tinere. Avem o întâlnire la banca noastră de investiții în această după-amiază. Ar fi o nebunie să pierdem valul actual de entuziasm pentru cumpărarea de terenuri și metale prețioase.”

Domnul își scoase pălăria, doamna se înclină politicos, și amândoi îi urară lui Jonathan o zi bună.

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins