Filosofia Școlii austriece de economie

Filosofia Școlii austriece de economie

Textul[1] lui David Gordon este un studiu util și concis asupra originilor filosofice ale teoriilor economice lansate de Menger. După cum remarcă autorul în concluzia sa, filosofia a jucat un anumit rol în fiecare etapă de dezvoltare a economiei austriece. Mai mult, „Acțiunea, leitmotivul praxeologiei, a fost supusă unei analize în spirit aristotelic în cadrul tradiției austriece. Economia austriacă și filosofia realistă par a fi făcute una pentru cealaltă.”

Gordon a concentrat discuții consistente într-un material scurt, unele simplificări fiind prin urmare inevitabile. Astfel, susținând ideea conform căreia economia austriacă a apărut ca reacție la Școala istorică germană, acesta nu ține seama de deosebirile dintre punctele de vedere ale lui Knies, Roscher, Schmoller și ale altor membri ai Școlii germane, ignorând totodată și studiile academice recente care subliniază asemănările neobservate în prealabil dintre scrierile unora dintre acești gânditori și cele ale lui Menger.

Perspectiva lui Gordon asupra filosofiei din lumea germanofonă din secolul al XIX-lea este întărită de idea unei împărțiri în două tabere. Pe de o parte, (în acest caz sunt și eu vinovat de o oarecare simplificare vorbind despre ideile lui Gordon) avem tabăra filosofiei germane, pe care Gordon o consideră hegeliană, anti-științifică și organicistă. Pe de altă parte, avem tabăra austriacă, pe care o vede ca fiind aristotelică, pro-știință și cu o abordare metodologică individualistă. Membrii Școlii istorice sunt incluși în din prima tabără, caracterizați de adoptarea unei poziții filosofice hegeliene, potrivnică dezvoltării științei economice. În schimb, Menger s-ar afla în cealaltă tabără, spunându-se că el este cel care a deschis calea către teoria economică autentică a „principiilor” economice, teorie aplicabilă oricărei culturi sau perioade istorice.

Simplificarea care intervine în această ipoteză a celor două tabere poate fi remarcată și din faptul că Brentano, considerat în mod normal și corect drept filosof austriac (cât și reprezentant filosofic al aristotelismului austriac) prin excelență, s-a născut de fapt în Germania, iar aristotelismul său a fost puternic influențat de ideile metafizicianului german F.A. Trendelenburg. Ba mai mult, chiar Hegel era considerat de contemporanii săi responsabil pentru renașterea aristotelismului, elementele aristotelice fiind prezente destul de clar în ideile celor care au fost influențați de Hegel (mai ales în cele ale lui Marx, așa cum au demonstrat Meikle și alții).

Interesant este că cele două școli, de filosofie brentaniană și economie mengeriană, erau interconectate din mai multe punct de vedere – atât de mult, încât școala brentaniană era numită a „doua” școală austriacă a valorii, prin analogie cu „prima” școală, a lui Menger. Este greu de spus în ce măsură a fost Menger influențat de Brentano (așa cum remarcă Gordon, istoria filosofiei nu este o știință apodictică), iar eu am preferat ca în scrierile mele să las această întrebare deschisă. Gordon scrie (p. 27) că Brentano a revigorat studiul asupra lui Aristotel în Austria; însă și aceasta este o simplificare: un anume aristotelism instituțional a supraviețuit în Austria (o țară catolică), ceea ce nu s-a întâmplat în zonele protestante ale lumii germanofone, influențate de Kant și de critica kantiană a întregii „metafizici”. Atât Menger, cât și Brentano au avut succes în Austria datorită acestui fundament aristotelic, însă acest fapt face ca întrebarea cu privire la diferența exactă dintre „aristotelismul” lui Hegel, Marx și al economiștilor Școlii istorice germane și „aristotelismul” austriecilor să fie cu atât mai importantă.

Ambele părți se îndoiau de rolul matematicii și adoptau o anumită formă de esențialism: acestea credeau că lumea este structurată în „esențe” și „naturi”, alocând un rol central legilor necesare coordonării acestora. (Teoriile care afirmă existența legăturilor dintre esențe sunt denumite de Menger „legi exacte”. Astfel de legi, crede Menger, formează o teorie științifică în sens strict. Mai mult, legile generale ale esenței care ar alcătui o astfel de teorie nu pot admite nicio excepție. Din acest punct de vedere, ele sunt comparabile cu legile geometriei sau mecanicii, fiind puse în contrast cu afirmațiile factuale și cu ipotezele inductive.)

Ambele părți susțineau că putem cunoaște cum anume este lumea după cum răspunde legilor, astfel că aceste legi sunt inteligibile dintr-un anumit punct de vedere, chestiune privitoare la ceea ce poate fi accesibil rațiunii. Totodată, amândouă susțineau că esențele generale nu există independent de elementele individuale. Astfel, fiecare dintre cele două tabere adopta o variantă a realismului imanent: erau interesate de esențe și legi, așa cum se manifestă în această lume, nu într-un plan separat al Formelor Ideale incorporale, de genul celor care captau atenția filosofilor de factură platonică.

Astfel, ambele tabere erau împotriva pozitivismului care a dominat cercurile filosofice cea mai mare parte a secolului XX și care reprezintă fundamentul necontestat al aproape tuturor teoriilor contemporane formulate de oamenii de știință. Pozitiviștii cred că lumea consistă din elemente interconectate în feluri întâmplătoare și neinteligibile; toate structurile inteligibile și toate imperativele sunt rezultatul construcțiilor raționale caracteristice oamenilor, imperativele utilizate putând fi formulate în totalitate doar ca niște chestiuni de logică și definiție. Numai un singur tip de structură este considerat in re de pozitivist, cel al interconectării accidentale. În schimb, cele două grupuri de aristotelieni iau în considerare și structurile umane supuse legilor, înzestrate cu valoare și inteligibile, care pot fi înțelese de mintea umană. Tocmai de aceea pozitiviștii cred că există doar un singur fel de schimbare – schimbarea întâmplătoare (de exemplu, o situație de felul uneia în care un cal este călcat de un camion). Aristotelienii iau în calcul pe deasupra și schimbarea inteligibilă sau determinată de legi – de exemplu, când mânzul crește și devine cal (sau când moneda administrată de stat își pierde din valoare în raport cu alte bunuri). Prezența schimbării inteligibile înseamnă totodată că nu există nicio „problemă inductivă” pentru niciunul dintre cele două grupuri de aristotelieni. Când interpretăm un fenomen ca manifestare unei tipologii date, o asemenea perspectivă ia în calcul și caracteristicile dezvoltării și evoluției viitoare a fenomenului respectiv, cât și modurile specifice de interacționare cu alte fenomene.

Care este atunci diferența dintre aristotelienii germani și austrieci? Menționăm mai întâi o chestiune minoră (care are un rol prea important în textul lui Gordon): cele două tabere diferă cu privire la aprecierea rolului și potențialității teoriei științifice, având opinii diferite asupra relației dintre istorie și filosofie, cât și dintre acestea și știința empirică, „exactă”. Însă aceste diferențe reprezintă doar o chesiune de accent. Astfel, însuși Marx susține ipoteza conform căreia știința are capacitatea de a vedea dincolo de confuzia ideologică ce este invariabil caracteristică unei gândiri obișnuite (după cum vede el lucrurile). Alți filosofi germani au considerat filosofia în sine ca fiind o știință, una cât se poate de riguroasă, în spirit mengerian.

Prima diferență semnificativă dintre cele două grupuri este legată de aprecierea fiecăruia asupra măsurii în care legile unei științe precum economia sunt strict universale. Pentru Menger și Brentano (cât și pentru Aristotel mai înainte), universalitatea strictă este premisa esențială a oricărei teorii științifice a unei științe autentice. Această universalitate este însă contestată de Marx, pentru care legile sunt de fiecare dată specifice unui organism social dat.[2]

A doua diferență tratează problema individualismului metodologic – element bineînțeles caracteristic lui Menger și școlii sale. A se observa totuși că Menger era potrivnic nu numai holismului și colectivismului de tipul celui propus (printre alții) de Marx, dar, la extrema cealaltă, și doctrinelor atomistice ale organizării sociale. Aceasta deoarece individualismul metodologic vede indivizii nu ca atomi independenți și izolați, ci ca noduri în cadrul unor diferite tipuri de sisteme complexe de încrengături relaționale. Societatea și instituțiile sale (inclusiv piața) nu sunt doar niște simple structuri adiționale; ele prezintă anumite caracteristici ale organismelor. Pentru individualistul metodologic, comportamentul unor astfel de structuri trebuie înțeles, în ultimă analiză, totalmente în termenii unui sistem complex de dorințe, raționamente și motivații formulate de indivizi; însă și structurile instituționale trebuie incluse în ecuație în aceeași măsură, iar dorințele, raționamentele și motivațiile – prin urmare și acțiunile – membrilor constituenți ai acestor structuri există și au forma și conținutul acesta doar în virtutea existenței structurii instituționale date. În legătură cu acest fapt, ne putem aminti de perspectiva lui Aristotel asupra orașului-stat ca entitate organică: doresc să sugerez că acestea și alte elemente din gândirea aristotelică au fost preluate și de Menger, fiind totuși filtrate prin teoria mengeriană a legilor esențiale care guvernează lumea fenomenelor economice și a altor fenomene sociale. Metodologic, teoria economică este individualistă când legile sale sunt considerate ca fiind autentificate în întregime de tipare de acte mentale și acțiuni ale subiecților individuali, însă fenomenele economice sunt ulterior considerate de teoretician drept exact rezultatele sau consecințele combinațiilor și interacțiunilor gândurilor și faptelor individuale.

A treia diferență majoră se referă la faptul că, din perspectiva lui Menger, teoria valorii trebuie formată exclusiv pe baze „subiective”, adică exclusiv pe baza actelor și stărilor mentale corespunzătoare ale subiecților umani. Astfel, pentru Menger, valoarea – spre deosebire de Marx – trebuie raportată exclusiv în raport cu satisfacerea dorințelor și nevoilor omenești. Cu precădere valoarea economică este considerată un derivat al actelor de evaluare ale consumatorilor finali, gândirea lui Menger putând fi cel mai bine descrisă ca încercarea de a apăra posibilitatea existenței unei științe economice care ar fi în același timp și teoretică (lucrând cu principii universale), și subiectivistă în sensul dat. Pentru diferiții reprezentanți ai școlii filosofice a teoriei valorii din Austria (Brentano, Meinong, Ehrenfels etc.), subiectivismul, cu sensul de față, ia mai multe forme.[3] Însă toți aceștia împărtășesc opinia lui Menger că valoarea există doar în virtutea actelor umane de evaluare.

În ultimul rând, cele două grupuri diferă în poziționarea lor față de chestiunea existenței legilor (inteligibile) ale evoluției istorice. Când Marx a încercat, într-un autentic spirit artisotelic, să stabilească „legile fenomenologice”, a acordat o importanță primordială stabilirii legilor evoluției, cu alte cuvinte acelor legi care determină tranziția de la o „formă” sau o „fază” a societății la alta. Marx vede mișcarea socială ca un proces al istoriei naturale, guvernat de legi,[4] considerând că teoreticianul social are capacitatea de a înțelege astfel de legi și prin urmare să gireze, în principiu, interferențe pe scară largă în organismul social, care este statul. De aceea, Marx însuși considera că știința socială este alcătuită din legi macroscopice, de exemplu în sensul în care istoria trebuie să treacă prin anumite „stadii” bine definite. Din această perspectivă, aristotelismul austriecilor este mai modest: vede metoda exactă ca fiind limitată la esențe și legături simple și inteligibile din punct de vedere rațional, în moduri care impun limite severe privitor la capacitatea științei sociale teoretice de a face predicții. Marxiștii au criticat în acest sens individualismul metodologic al austriecilor, numindu-l o formă de atomism, cu toate că o asemenea critică face presupunerea pripită că individualismul operează numai cu simple „sume”.

Cum rămâne însă cu economiștii istorici germani? După cum am observat deja, doctrinele aristotelice au jucat un rol important și în știința economică germană, nu în ultimul rând datorită influenței lui Hegel. Astfel, de exemplu, Roscher, așa cum a demonstrat Streissler, a dezvoltat o teorie subiectivă a valorii pe baze similare cu cele pe care a teoretizat mai târziu Menger. O asemenea perspectivă subiectivistă a fost acceptată și de Knies. Pe deasupra, Knies și Schmoller erau pe aceeași lungime de undă cu austriecii când au negat existența legilor evoluției istorice. Prin urmare, în toate aceste privințe, prăpastia dintre Menger și adepții germani ai istorismului este mai mică decât s-a crezut. Rămâne însă o diferență cât se poate de clară între austrieci și istoriștii germani, aceștia din urmă rămânând legați de o metodologie inductivă, considerând istoria ca furnizoare a unei baze factuale din care pot fi extrase simple generalizări empirice. (În special Schmoller a atacat ideea legilor universale sau a principiilor științei economice.) Pe de altă parte, pentru un artistotelian ca Menger, simpla inducție enumerativă nu poate genera niciodată acel tip de cunoaștere specifică legilor exacte care formează o teorie științifică. Din această cauză, rațiunea și înțelegerea în esență sunt indispensabile pentru știința economică, așa cum o concep austriecii; iar (așa cum a remarcat Mises) cunoașterea științei acțiunii umane este de fapt o presupoziție indispensabilă pentru tipul de colectare de fapte în care constă sarcina istoricului.

Traducere de Alexandru Udrea și Tudor Gherasim Smirna

Referințe

Grassl, W. și Barry Smith, eds. 1986. Austrian Economics: Historical and Philosophical Background. Londra și Sydney: Croom Helm.

Meikle, S. 1985. Essentialism in the Thought of Karl Marx. Londra: Duckworth.

Streissler, Erich. 1990. „The Influence of German Economics in the Work of Menger and Marshall.” In Carl Menger and His Economic Legacy, Bruce Caldwell, ed. Durham, Carolina de Nord și Londra: Duke University Press.

Note

  1. Barry Smith este profesor de filosofie la State University of New York din Buffalo. Acest text a fost publicat în The Review of Austrian Economics, Vo1.7, No. 2 (1994): 127-132, ca răspuns la materialul Originile filosofice ale Școlii austriece de economie, publicat mai sus în acest volum, iar inițial în limba engleză ca monografie apărută la Institutul Ludwig von Mises, Auburn, Alabama, 1993.

  2. Cf. S. Meikle (1985), p. 6, n. 4.

  3. Vezi, în această privință, scrierile din Grassl și Smith, eds. (1986).

  4. Fragment citat chiar de Marx în „Postfața“ celei de-a doua ediții germane a Capitalului, adoptat de Meikle ca motto în 1985.

Scris de
Barry Smith
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?