Capitolul 31. Procesul

Jonathan primește o lecție privind răspunderea.

Văzând că Arthur se îndreaptă spre ușă, ceilalți bărbați din colț își luară servietele și îl urmară îndeaproape. “Paul,” spuse Arthur, “explică-mi din nou problema răspunderii, vrei?”

Întregul grup mergea rapid pe coridor în timp ce brațele lui Arthur încă se mai găseau în jurul gâturilor lui Paul și Jonathan. “Vedeți,” spuse Paul, “piesa de metal ar putea să cadă de pe băț și să lovească vreun spectator. Deci trebuie să vă protejați pe dvs. și pe ceilalți investitori.”

“Să mă protejez pe mine dacă piesa lovește pe altcineva? Ce vrei să spui?” spuse Arthur, punându-i întrebări lui Paul în beneficiul lui Jonathan.

“Persoana lovită vă poate da în judecată, încercând să vă facă să plătiți daune – cheltuieli medicale, venit pierdut, traume și cheltuieli legale.” Grupul grăbi pasul ca să rămână aproape de Arthur.

“Un asemenea proces m-ar putea ruina!” spuse Arthur, prefăcându-se că e alarmat și urmărind din colțul ochiului reacția lui Jonathan.

Paul continuă, fără să-și dea seama că Arthur îl făcea să-și spună rolul pentru Jonathan. “Așa că o idee nouă și ingenioasă a fost adoptată de Consiliul Lorzilor pentru a vă absolvi de responsabilitatea personală pentru pierderile suferite de alții.”

“Încă o idee nouă?” repetă Jonathan cu inocență. “Cine are patentul scris pentru ea?”

Paul ridică dintr-o sprânceană, apoi continuă, ignorând întrebarea lui Jonathan. “Completăm aceste formulare și scriem literele “RPL” după numele firmei dvs.” Paul se strădui să-și deschidă din mers servieta și să scoată din ea un teanc de hârtii. “Arthur, vă rog să semnați pe linia punctată din josul paginii.”

Jonathan era fascinat de tot acest jargon. “Ce înseamnă RPL?” întrebă el, străduindu-se să țină pasul cu ei.

De data asta, Paul replică, “RPL înseamnă “Răspundere Personală Limitată”. Dacă Arthur își înregistrează firma, maximul pe care îl poate pierde este suma pe care a investit-o în ea. Restul averii sale este în siguranță față de procese. E un fel de asigurare pe care o vinde Consiliul contra unei taxe suplimentare. Deoarece Consiliul limitează riscul pierderilor financiare, mai mulți oameni vor investi în firma lui și nu vor fi foarte atenți la ce facem noi.”

“În cel mai rău caz,” comentă Arthur, “putem împacheta firma și pleca. Apoi începem alta sub un alt nume. Ingenios, nu?” În acel moment ochii lui Arthur zăriră o tânără foarte atrăgătoare care venea pe hol. Își întoarse capul ca să o vadă trecând și nu văzu o mică adâncitură în podea. Arthur se împiedică și căzu rău de tot, rupându-și unghiile lăcuite de perete. “Oh!” strigă el în agonie, cu mâinile și picioarele întinse în toate părțile. Încercă să se ridice de pe podea și se plânse de o durere ascuțită în mână și în spate. Avocații lui se repeziră la el cu frenezie, schimbând între ei cuvinte, agitați. Câțiva îl ajutară pe Arthur să strângă lucrurile care îi căzuseră din buzunare, în timp ce alții notau preocupați detalii ale scenei. Câțiva o opriră pe tânără ca să-i ceară numele și adresa.

“Am să-l dau în judecată!” țipă Arthur, ținându-și într-o batistă degetele care sîngerau. “Îl voi zdrobi pe ticălosul care e responsabil de fisura asta în podea! Cât despre dvs., tânără domnișoară, o să ne vedem la tribunal pentru că mi-ați distras atenția!”

Șocată de acuzație, tânăra îi aruncă înapoi, “Să mă dați în judecată pe mine? Dar eu nu am…! Știți cine sunt?”

“Nu-mi pasă,” făcu Arthur. “Cu cât mai sus cu atât mai bine. O să vă dau în judecată!”

Tremurând și luptându-se să-și stăpânească lacrimile, ea replică, “Nu puteți face asta! Prietenul meu Carlo spune că de frumusețea mea beneficiază toată lumea – și că e un bun public. El a declarat-o astfel – mi-a spus noaptea trecută!” Instinctiv, căută în poșetă o oglindă ca să vadă cum arată. Machiajul de la ochi începuse deja să se întindă. “Ohh, vedeți ce-ați făcut unui bun public! O să vă pară rău! Carlo spune că toată lumea ar trebui să plătească pentru bunurile publice. El trece întotdeauna cosmeticele mele în contul lui de cheltuieli. O să vă pară rău când or să vă crească impozitele pentru asta!” Își îndesă oglinda înapoi în poșetă și plecă repede în căutarea unui loc unde să se pudreze.

Simțind o oarecare simpatie pentru tânără, Jonathan întrebă, “Chiar o veți da în judecată? De ce poate fi acuzată?”

Fără a da prea multă atenție cuiva, Arthur se târa pe lângă perete în căutarea unor dovezi ale neglijenței altcuiva. Degetele care îi rămăseseră întregi găsiră o denivelare în podeaua de piatră. Țipă, “Asta e cauza, Paul! Descoperă cine e responsabil. Voi avea slujba lui și orice penny pe care îl câștigă. Și cum o cheamă pe femeia aia?”

“Calmați-vă, Arthur,” spuse Paul. “E iubita lui Ponzi. Uitați de procese dacă vreți să rezolvați cu Legea Muncitorilor de Copaci. Și în afară de asta, clădirea e proprietate guvernamentală și va trebui să cerem Consiliului Lorzilor permisiunea de a intenta proces.”

Inspirat de o sclipire de geniu, Arthur exclamă, “Atunci pune problema pe agenda discuțiilor cu Tweed! Lorzilor nu le va păsa dacă vom deschide proces. Banii nu vin din buzunarele lor. De fapt, s-ar putea să câștige și ei ceva.” Se întreba cât va stoarce Lady Tweed de la el pentru contribuții la campanie. Expresia lui Arthur era plină de durere. “Am șansa să dau de cel mai adânc buzunar și trebuie să împart prada cu Tweed! Îți spun eu, își trage o parte din tot ce se întâmplă pe insula asta!”

“Aveți de gând să-i cereți lui Lady Tweed să plătească pentru rănirea dvs.?” întrebă Jonathan.

“Nu, idiotule,” îi replică Arthur. “Ea ne va ajuta să ajungem la contribuabili. Sper că ți-ai plătit impozitele, amice. Va fi un adevărat regal!”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins