Capitolul 3. O tragedie comună

Un pescar împarte puținul pe care l-a prins.

Cărarea devenise ceva mai largă și continua să șerpuiască prin desișul junglei. Soarele amiezii devenea tot mai fierbinte, când ajunse la marginea unui mic lac. Pe când lua puțină apă să se răcorească, Jonathan auzi o voce prevenindu-l, “Eu n-aș bea-o dacă aș fi în locul tău.”

Jonathan privi în jur și văzu un bătrân așezat în genunchi pe mal, curățând câțiva peștișori. Lângă banca lui veche se afla un coș și trei undițe fixate în noroi, cu sforile aruncate în apă. “Merge pescuitul?” întrebă Jonathan politicos.

Fără să se sinchisească să se uite la el, bătrânul răspunse oarecum morocănos, “Nu. Prichindeii ăștia sunt tot ce am prins astăzi.” Tăie peștii în bucăți și îi aruncă într-o tigaie fierbinte pusă deasupra unui foc. Peștii care sfârâiau în tigaie miroseau delicios.

Jonathan, el însuși un pescar iscusit, întrebă, “Ce momeală folosiți?”

Atunci, bătrânul ridică gânditor privirea spre Jonathan. “Nu e nimic rău cu momeala mea, fiule. Am prins ce e mai bun din ce a mai rămas în lacul ăsta.”

Simțind că acest pescar e cam singur, Jonathan se gândi că ar putea afla mai multe de la el doar rămânând tăcut o vreme. În cele din urmă, bătrânul pescar îi făcu semn să se așeze lângă foc și îi dădu câțiva peștișori și un pic de pâine. Jonathan mâncă înfometat, deși se simțea vinovat să ia o parte din masa și așa săracă a omului. După ce terminară, Jonathan rămase tăcut și, desigur, bătrânul începu să vorbească.

“Cu ani în urmă erau pești cu adevărat mari de prins pe aici”, spuse el cu regret. “Dar au fost prinși cu toții. Acum n-au mai rămas decât cei mici.”

“Dar cei mici vor crește, nu?” întrebă Jonathan. Privea iarba înaltă care creștea în apa de la mal, unde puteau să se ascundă o mulțime de pești.

“Nu. Cei mici sunt prinși prea repede de toți cei care pescuiesc aici. Dar nu e numai atât, la capătul îndepărtat al lacului oamenii aruncă gunoi. Vezi mizeria aia deasă care se întinde lângă mal?”

Jonathan nu înțelegea. “De ce îți iau alții peștii și aruncă gunoi în lacul tău?”

“Oh, nu,” spuse pescarul. “Ăsta nu e lacul meu. El aparține tuturor – la fel ca pădurea și râurile.”

“Atunci acești pești aparțin chiar tuturor, inclusiv mie?” întrebă Jonathan, simțindu-se mai puțin vinovat că primise o parte dintr-o mâncare pe care n-o făcuse el.

“Nu chiar,” răspunse omul. “Ce aparține tuturor nu aparține de fapt nimănui – asta până când un pește mușcă din momeala mea. Atunci e al meu.”

“Nu înțeleg,” spuse Jonathan, încruntându-se confuz. Vorbind pe jumătate pentru el însuși, repetă, “Peștii aparțin tuturor, ceea ce înseamnă că de fapt nu aparțin nimănui, până când unul mușcă momeala ta. Pe urmă, peștele e al tău? Dar faci ceva ca să ai grijă de pești sau să-i ajuți să crească?”

“Sigur că nu,” răspunse omul cu o ușoară notă de batjocură. “De ce să am grijă de pește, ca pe urmă să vină altcineva și să-l prindă? Dacă altcineva prinde peștele sau poluează lacul, tot efortul meu se pierde!”

Privind supărat înspre apă, bătrânul pescar adăugă, “Dacă mă gândesc bine, aș vrea să fie lacul meu. Atunci aș avea mare grijă de pește, și de lac, ca și crescătorul de vite care administrează ferma din valea vecină. Aș crește cei mai puternici și mai grași pești și poți fi sigur că nimeni n-ar ajunge să arunce gunoaie în lac. Aș avea grijă…”

“Dar cine are grijă de lac acum?” îl întrerupse Jonathan.

Fața bătrânului se înăspri. “Lacul e administrat de Consiliul Lorzilor. La fiecare patru ani, ei sunt aleși și pe urmă angajează un administrator pe care îl plătesc foarte bine din impozitele mele. Administratorul ar trebui să împiedice prea mult pescuit sau aruncarea gunoaielor. Ce e mai nostim, e că de obicei prietenii Lorzilor sunt cei care pescuiesc cât vor și aruncă gunoi cât le place.”

Jonathan se gândi puțin la ce auzise, apoi întrebă, “E bine întreținut lacul?”

“După cum vezi și tu.” mormăi bătrânul pescar. “Uită-te ce am prins astăzi. Pare că peștele se face cu atât mai mic cu cât salariul administratorului e mai mare.”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!