Capitolul 29. Ne dați ori nu ne dați?

Capitolul 29. Ne dați ori nu ne dați?

Cetățenii mai bătrâni se plâng de șmecheria care le tulbură liniștea la pensie.

Palatul Lorzilor avea mai multe săli și coridoare decât un labirint. Jonathan se plimbă pe un alt coridor până când simți un miros delicios de cafea și pâine proaspătă. Își urmă nasul și ajunse într-o sală mare unde câțiva bărbați și câteva femei mai în vârstă se certau și își arătau pumnii cu furie. Câțiva se sprijineau ținându-se de mâini și plângeau.

“Ce s-a întâmplat?” întrebă Jonathan, cu ochii la un coș mare așezat în centrul încăperii. Ajungea aproape până la tavan. “De ce sunteți atât de supărați?”

Majoritatea bătrânilor îl ignorară și continuară să se vaiete și să se plângă unul altuia. Dar un tip serios se ridică încet și se apropie de Jonathan. “Lordul ăla arogant,” mormăi el, “Ne-a făcut-o din nou! Ne-a păcălit!”

“Dar ce-a făcut?” întrebă Jonathan.

“Cu ani în urmă,” spuse bătrânul dând din cap cu tristețe, “Carlo Ponzi ne-a spus de un plan mare care să nu lase pe nimeni să sufere de foame la bătrânețe. Pare bine, nu?”

Jonathan încuviință repede.

“Da, și asta am crezut cu toții. Ooof!” făcu el exasperat. “Sub amenințarea pedepsei cu moartea, toată lumea, cu excepția Înaltului Lord Ponzi și a oficialilor lui, a fost obligată să contribuie în fiecare săptămână cu bucăți de pâine la acest uriaș coș guvernamental. Cei care împlineau 65 de ani și ieșeau la pensie puteau să înceapă să ia pâine din coș.”

“Trebuie să fie bine să ai pâine la bătrânețe,” spuse Jonathan.

“Într-adevăr! Așa am crezut și noi. Părea să fie o idee atât de minunată pentru că urma să se găsească întotdeauna pâine ca să-i hrănești pe bătrâni. Din moment ce puteam conta cu toții pe marele coș guvernamental, majoritatea din noi nu am mai strâns pâine pentru viitor.”

Umerii lui se lăsară în jos sub povara unei întregi vieți. Bătrânul privi grupul de oameni bătrâni și cu riduri. Arătă spre un alt domn în vârstă care stătea pe o bancă alături. “Într-o zi, prietenul meu Alan care stă acolo a urmărit cum oamenii puneau și luau pâine din coșul cel mare. A făcut unele calcule și a ajuns la concluzia că în curând pâinea din coș se va termina. Știi, Alan a fost contabil. El a înțeles că era foarte simplu: mai multă pâine era scoasă decât pusă înăuntru – până când urma să se termine toată. Ei bine, el a tras semnalul de alarmă pentru noi.” Alan începu să încuviințeze tremurat.

“Ne-am dus direct la coș și ne-am cățărat pe el. Ne-a luat ceva efort, dar nu suntem chiar atât de slabi și de orbi cum își închipuie unii din Lorzii ăia tineri. În orice caz, ne-am uitat înăuntru și am descoperit că, coșul cu pâine era aproape gol. Când au auzit ceilalți, s-a iscat o mare tulburare. I-am spus Lordului Ponzi chiar atunci și acolo că mai bine ar începe repede să pună pâine în coș, că altfel o să-l dăm jos la următoarele alegeri!”

“Hei, pariez că s-a speriat,” spuse Jonathan.

“Speriat? N-am văzut niciodată pe cineva mai nervos. Știe că avem multă influență când ne punem ceva în minte. Mai întâi a propus să se dea bătrânilor și mai multă pâine – începând chiar înaintea viitoarelor alegeri. Apoi a vrut să ia și mai multă pâine de la cei tineri – începând imediat după alegeri. Dar și muncitorii ăia i-au înțeles schema și s-au înfuriat și ei. Tinerii, cei deștepți, au spus că vor ceva pâine să mănânce acum. Nu voiau să aștepte să mănânce toată pâinea în viitor. Și în afară de asta, viitorul s-ar putea să nu fie cum l-am planificat. Majoritatea nu aveau încredere în politicieni că vor lăsa pâinea acolo până vor ieși la pensie.”

“Și atunci ce a făcut?” întrebă Jonathan.

“Ponzi ăla are întotdeauna o idee nouă. A sugerat ca fiecare să aștepte până la 70 de ani înainte să poată începe să ia pâine din coș. Dar asta i-a supărat pe cei care se apropiau de pensie și așteptau pâinea la 65 de ani așa cum li se promisese prima dată. În cele din urmă, Ponzi a venit cu o idee nouă strălucită.”

“Chiar la timp!” exclamă Jonathan.

“Chiar la timp pentru ziua alegerilor. Ponzi a promis totul tuturor! Că le va da mai mult bătrânilor și va lua mai puțin de la tineri. Perfect! Promite mai mult pentru mai puțin și toată lumea e fericită!” Bătrânul făcu o pauză să vadă dacă Jonathan a înțeles. “Singurul secret este că bucățile de pâine vor fi puțin mai mici în fiecare an. Da. Bucățile de pâine vor fi atât de mici încât vom putea să mâncăm o masă dintr-o sută de bucăți – și tot să ne mai fie foame.”

“Ticăloși blestemați!” izbucni Alan. “Când se va termina pâinea asta, cred că vor tipări poze cu pâine și ne vor da să mâncăm!”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?