Capitolul 22. Cea mai veche profesie din lume

Capitolul 22. Cea mai veche profesie din lume

O străină se oferă să-i ghicească lui Jonathan viitorul.

Povestea spusă de bătrânul văcar îl lăsase pe Jonathan mai perplex decât fusese vreodată. Ce fel de insulă era asta? Bazarul Guvernelor părea interesant, așa că decise să se ducă acolo să vadă dacă-l putea ajuta cineva să găsească drumul spre casă. Sau cel puțin ar putea găsi pe cineva care să-l ajute să-și recapete banii. Așa că se îndreptă spre piața orașului.

“Nu poți să nu dai de el,” spusese bătrânul văcar în timp ce își mâna vacile mai departe. “Este în palat, cel mai mare lucru din piață.” În mod sigur, drumul ducea în piața orașului și pe partea cealaltă se afla un palat minunat. Deasupra ușilor uriașe puteai citi cu litere săpate în piatră: “PALATUL LORZILOR”.

Jonathan alergă în sus pe scările largi ale palatului, iar când ajunse înăuntru se opri ca să-și lase ochii să se obișnuiască cu lumina scăzută. În fața lui se întindea o sală mare, cu tavanul atât de înalt încât lămpile nu puteau lumina în întregime interiorul. Exact așa cum spusese bătrânul văcar, erau acolo mai multe cabine cu steaguri și afișe atârnate. Niște oameni se plimbau prin fața cabinelor, chemând fiecare trecător și întinzându-i broșuri.

Pe peretele opus al imensei săli se afla o ușă mare de bronz, flancată de statui mari de marmură, iar deasupra având coloane răsucite. Jonathan începu să traverseze sala, sperând să-i poată evita pe comercianții de guverne. Nu făcuse doi pași, când îl acostă o femeie bătrână cu brățări de aur la mâini și cercei mari.

“V-ar place să vă aflați viitorul, tinere domn?” spuse ea, strecurându-se lângă el. Jonathan își verifică repede buzunarele și se uită cu suspiciune la figura servilă a unei femei îmbrăcată toată în eșarfe de culori țipătoare și purtând bijuterii grele. “Am darul prezicerii. Poate că ați dori să aruncați o privire la ziua de mâine pentru a vă calma teama de viitor?”

“Chiar puteți vedea în viitor?” întrebă Jonathan dându-se înapoi cât de mult putea fără să o jignească. O privea pe această femeie îndrăzneață cu mare suspiciune.

“Păi,” răspunse ea plină de lingușire și încredere. “Studiez semnele și pe urmă declar, pretind și afirm ceea ce văd că e adevărat. O da, profesia mea e cu siguranță cea mai veche din lume.”

“Ce fascinant,” strigă Jonathan. “Folosiți un glob de cristal sau frunze de ceai sau…”

“Pe dracu, nu!” replică femeia cu dezgust. “Am devenit mult mai sofisticată în ultima vreme. Folosesc multe scheme și calcule.” Cu o plecăciune adâncă ea adăugă, “Economistă în slujba dvs.”

“Ce impresionant. E-co-no-mistă,” repetă el încet, rostogolind cuvântul lung pe limbă. “Îmi pare rău, tocmai am fost jefuit și nu am nici un ban să vă plătesc.”

Ea deveni plictisită și se întoarse imediat să caute alți clienți potențiali.

“Vă rog, doamnă, ați putea să-mi spuneți un singur lucru,” se rugă Jonathan, “chiar dacă nu am nimic să vă plătesc?”

“Ce?” spuse ea, cu o nerăbdare iritată.

“Când vin oamenii de obicei să vă ceară sfatul?”

Ea privi în jur ca să vadă dacă nu-i aude nimeni. Apoi, ca și cum ar fi împărtășit un secret unei pisici inofensive, șopti, „Fiindcă n-ai nici un ban să mă plătești, pot să-ți spun un mic secret. Ei vin ori de câte ori simt nevoia să se simtă în siguranță în legătură cu viitorul. Indiferent dacă perspectiva e optimistă sau pesimistă – dar mai ales dacă e pesimistă – oamenii se simt mai bine dacă se pot agăța de prezicerea altcuiva.”

“Și cine vă cere prezicerile cel mai des?” întrebă Jonathan.

“Consiliul Lorzilor e cel mai bun client al meu,” replică femeia. “Lorzii mă plătesc bine – desigur, cu banii altora. Apoi îmi folosesc prezicerile în discursurile lor ca să justifice luarea și mai multor bani pentru viitorul obscur. Merge foarte bine pentru amândoi.”

“Oho!” spuse Jonathan, ducându-și mâna la obraz de mirare. “Asta e o mare responsabilitate. Cât de exacte au fost prezicerile dvs.?”

“Ai fi surprins să afli cât de puțini oameni mă întreabă asta,” chicoti economista. Ezită și îl privi cu prudență în ochi. “Ca să fiu foarte sinceră, ai putea obține o prezicere mai bună dând cu banul. A da cu banul e ceva ce poate face fiecare cu mare ușurință, dar nu face bine nimănui. N-o să-i facă niciodată pe oamenii speriați să fie fericiți, n-o să mă facă bogată pe mine niciodată, și nici pe Lorzi mai puternici. Așa că vezi tu, e important să vin eu cu previziuni complicate și impresionante, sau vor găsi pur și simplu pe altcineva să o facă.”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins