Capitolul 2. Cei care o caută cu lumânarea

Capitolul 2. Cei care o caută cu lumânarea

Jonathan răspunde strigătului de ajutor al unei femei.

Jonathan merse vreo două ore fără să zărească nici un semn de viață. Deodată ceva mișcă prin tufișuri și un mic animal cu o coadă galbenă, tărcată, se lăsă zărit pentru o clipă după care dispăru, lăsând o urmă abia vizibilă. „O pisică,” se gândi Jonathan. „Poate mă va conduce către alte viețuitoare.” Și începu să își croiască drum prin frunzișul des.

Imediat ce se afundă suficient de mult în junglă încât să nu mai poată vedea țărmul, Jonathan auzi o femeie țipând. Se opri și încercă să-și dea seama de unde venea sunetul. De undeva din față și de sus, auzi un alt țipăt disperat de ajutor. Croindu-și cu greu drum printre liane și frunziș, se îndreptă într-acolo. În curând ieși din junglă și o luă pe cărare mai departe.

La o cotitură mai bruscă, se lovi de un bărbat voinic, care îl mătură într-o parte dintr-o singură mișcare. „Dă-te la o parte, piticanie,” îi strgă matahala. Uimit, privi în sus și zări doi bărbați care târau o femeie, printre țipete și lovituri, pe cărare. Până când să-și recapete răsuflarea, grupul dispăruse. Fiind sigur că n-ar putea să o elibereze singur, Jonathan alergă înapoi după ajutor.

Dădu de o poiană, unde văzu un grup de oameni strânși în jurul unui copac, în care băteau cu niște bețe. Jonathan alergă la ei și apucă mâna unui bărbat care stătea și îi urmărea pe ceilalți. “Vă rog, domnule, ajutor!” strigă Jonathan. “Doi bărbați au prins o femeie și ea are nevoie de ajutor!”

“Nu te alarma,” spuse supraveghetorul arțăgos. “Femeia aia e pur și simplu arestată. Las-o în pace și mișcă, avem de lucru.”

“Arestată?” spuse Jonathan, care încă mai gâfâia. “Nu arăta ca, ăă, o delicventă.” Dar dacă făcuse ceva rău, se gândi Jonathan, de ce striga atât de disperată după ajutor? “Scuzați-mă, domnule, dar ce delict a comis?”

“Ce?” Omul începu să-și manifeste iritarea. “Dacă vrei neapărat să știi, a amenințat slujbele tuturor celor de aici.”

“A amenințat slujbele oamenilor? Cum a făcut una ca asta?” insistă Jonathan.

Uitându-se cu dispreț în jos la cel care îi punea atâtea întrebări, supraveghetorul îi făcu semn lui Jonathan să vină cu el lângă un copac unde muncitorii își făceau de lucru izbind în trunchi. Cu mândrie, spuse, “După cum vezi, suntem muncitori la copaci. Doborâm copacii pentru lemn, bătându-i cu aceste bețe. Uneori, o sută de oameni, lucrând încontinuu, pot doborî un copac destul de mare în aproape o lună.” Omul strânse din buze și își scutură cu grijă o scamă de pe mâneca hainei sale elegante. “Femeia aia a venit la lucru azi-dimineață cu o bucată ascuțită de metal legată la capătul bățului ei. I-a insultat pe ceilalți tăind un copac în mai puțin de o oră – și încă singură! Gândește-te! Trebuia să punem capăt unei amenințări ca asta față de ocupația noastră tradițională.”

Ochii lui Jonathan se făcură mari, la auzul pedepsei pe care o primise femeia pentru creativitate. În orășelul lui, toți oamenii foloseau topoare ca să taie copacii. Așa își obținuse și el lemnul pentru bărcuța lui. “Dar invenția ei!” exclamă Jonathan. “Ar permite oamenilor indiferent de mărime sau putere să taie copacii. Oare așa nu s-ar putea obține mai repede și mai ieftin lemnul pentru diverse lucruri?”

“Ce vrei să spui?” replică omul mânios. “Cum ar putea cineva să încurajeze o idee ca asta? Această muncă nobilă nu poate fi făcută de vreun slăbănog care vine cu nu știu ce idee strălucită.”

“Dar, domnule,” spuse Jonathan, încercând să nu-l jignească. “Acești buni muncitori de copaci au mâini și creiere talentate. Ar putea folosi timpul economisit de la lovitul copacilor ca să facă alte lucruri. Ar putea face mese, scaune, bărci și chiar case!”

“Ascultă,” spuse omul cu o privire amenințătoare. “Scopul muncii e să ai un loc de muncă permanent și sigur – nu produse noi.” Tonul vocii lui se făcu urât. “Ai aerul că o cauți cu lumânarea.”

“Nu, nu, domnule. Nu vreau să creez probleme. Sunt sigur că aveți dreptate. Păi, eu trebuie să plec.” Cu acestea, Jonathan se întoarse de unde venise, grăbindu-se pe cărare și simțindu-se foarte prost după prima lui întâlnire cu oamenii locului.

Scris de
Ken Scholland
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!