Capitolul 19. Comisia de digestie

Jonathan este prevenit în legătură cu Ofițerii de Nutriție.

Având povestea iepurelui proaspătă în minte, Jonathan întrebă cum poate să ajungă la palat. Bătrâna își puse o mână pe brațul lui și îl preveni, “Te rog, Jonathan, nu spune nimănui că ai mâncat la noi. Nu avem permis.”

“Ce?” spuse Jonathan. “Aveți nevoie de permis ca să oferiți cuiva de mâncare?”

“În oraș, da,” răspunse bunica. “Și poate fi o mare problemă pentru noi dacă autoritățile prind de veste că am servit de mâncare fără permis.”

“Dar pentru ce e nevoie de permis?”

“Ca să garanteze un anumit standard al alimentelor pentru toți. Cu ani în urmă, oamenii din oraș obișnuiau să cumpere de mâncare de la vânzători de pe stradă, din mici cafenele, de la restaurante elegante, sau cumpărau alimente din magazine și își găteau legal mâncarea acasă. Consiliul Lorzilor a spus că nu este drept ca unii oameni să mănânce mai bine decât alții. Așa încât au dat legi care au creat cantine politice unde toată lumea din oraș putea să mănânce mâncare standard pe gratis.”

“Nu chiar pe gratis, desigur,” spuse bunicul, scoțându-și portofelul și fluturându-l încet în fața lui Jonathan. “Costul fiecărei mese este mult mai mare decât a fost vreodată înainte, dar nimeni nu plătește la intrare. Moș Cruvern plătește din impozitele noastre. Din moment ce plătiseră deja pentru toate cantinele politice, mulți oameni nu s-au mai dus la furnizorii particulari, unde trebuiau să plătească din nou. Având mai puțini clienți care să plătească cheltuielile restaurantelor, furnizorii particulari au trebuit să crească prețurile. Unii au supraviețuit cu o mână de clienți bogați sau cu oameni având regimuri speciale din cauza religiei, dar majoritatea au dat faliment.”

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proști nu sunt concediați niciodată dintr-o cantină politică. Asociația lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiți pentru că bucătarii proști devin invidioși. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăște meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, și nimeni nu e niciodată mulțumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea și cartofii. Pâine și cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influență pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiței și orez. Îți amintești?” se întoarse el spre soția lui. “Când cei cărora le plăceau tăițeii și-au plasat în sfârșit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine și cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-și fața din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăițeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofițerii de Nutriție te vor urmări.”

“Ofițerii de Nutriție?” întrebă Jonathan.

“Șșt!” spuse bunicul și duse un deget la buze. Privi peste umăr și pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofițerilor de Nutriție. Copiii le spun Nuți. Nuții urmăresc cu atenție prezența la masă și îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenții de nutriție sunt duși în cantine speciale unde sunt forțați să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica gătește cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câțiva oameni au permise speciale, dar bunicul și cu mine nu avem calificarea necesară. Și nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

“Și în afară de asta,” adăugă bunicul, “amândoi trebuie să muncim ca să putem plăti impozitele pentru toate astea.” Bunicul făcu câțiva pași în jurul intrării, vorbind pe jumătate cu el însuși, mormăind, “Ne spun că avem acum un raport între cei care digerează și cei care gătesc mai mic decât oricând în istorie, deși jumătate din populație e malnutrită. Planul inițial de a oferi o alimentație mai bună săracilor a dus la o nutriție proastă pentru toți. Câțiva neadaptați au refuzat să mănânce și par la limita înfometării, deși hrana lor e pe gratis. Mai mult decât atât, bandiții dau raiduri prin cantinele politice și nimeni nu se mai simte în siguranță acolo.”

“Bunicule, oprește-te!” spuse bunica văzând expresia îngrijorată de pe fața lui Jonathan. “O să fie speriat de moarte când o să se ducă la o cantină politică. Nu trebuie decât să ai buletinul de identitate pregătit la intrare. Totul va fi în ordine.”

“Oh, îți mulțumesc pentru grijă, bunico,” spuse Jonathan, întrebându-se cum arăta un buletin de identitate și cum va putea obține vreodată de mâncare fără să aibă așa ceva. “Vă supărați dacă iau în buzunar câteva felii de pâine înainte să plec?”

“O, deloc, dragă. Ia câte vrei.” Bunica se duse înapoi în bucătărie și se întoarse cu câteva felii împachetate frumos într-un șervețel. Se uită cu fereală în ambele direcții să vadă dacă nu se uita vreun vecin, apoi i le dădu cu mândrie lui Jonathan, spunându-i, “Ai grijă de ele. Ginerele nostru producea mâncare în plus, dar Poliția Alimentară…” „Știu,” zise Jonathan. „Nu arăta pâinea asta nimănui, OK?”

“Sigur. Și vă mulțumesc pentru tot.” Făcându-le cu mâna, Jonathan ieși în stradă simțindu-se încălzit la gândul că găsise un cămin pe această insulă străină, unde totul părea să fie interzis.

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins