Capitolul 13. Delicte tot mai grave

Jonathan află un adevăr neplăcut despre legi.

Bucuros că și-a făcut un nou prieten, Jonathan hoinărea încoace și încolo prin oraș, gândindu-se că ar trebui să fie mai atent la împrejurimi, altfel poate că nu ar mai fi știut să se întoarcă a doua zi.

La colțul străzii următoare, Jonathan văzu un polițist așezat pe bordură, citind un ziar. Era mai scund și nu cu mult mai vârstnic decât Jonathan. Jonathan, care fusese crescut să respecte reprezentanții legii, se simți încurajat la vederea distinsei uniforme negre a tânărului, și a pistolului lucitor de la brâu. Polițistul era cufundat în ziarul lui, așa că Jonathan se uită peste umăr la știrile care țipau din titlu, “LORZII AU APROBAT PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU BĂRBIERII ILEGALI!”

“Pedeapsa cu moartea pentru bărbieri?” exclamă Jonathan surprins.

Polițistul privi în sus către el.

“Scuzați-mă,” spuse Jonathan, “N-am vrut să vă necăjesc, dar fără să vreau am văzut titlul. Este oare vreo greșeală de tipar în legătură cu pedeapsa pentru bărbieri?”

“Păi, să vedem.” Omul începu să citească din pagină, “Consiliul Lorzilor tocmai a autorizat pedeapsa cu moartea pentru oricine va fi prins că tunde fără autorizație. Ce e atât de neobișnuit în asta?”

“Nu este oare prea sever pentru un delict atât de minor?” întrebă Jonathan cu prudență.

“Deloc,” replică polițistul. “Pedeapsa cu moartea este amenințarea supremă din spatele tuturor legilor – indiferent cât de mic este delictul.”

Ochii lui Jonathan deveniră mari. “Dar nu ați trimite pe cineva la moarte pentru că a tuns fără autorizație?”

“Ba sigur că am face-o,” spuse polițistul, punându-și ferm mâna pe armă. “Deși rareori se ajunge la asta.”

“De ce?”

“Păi, fiecare delict este văzut pe o scară ascendentă. Asta înseamnă că pedepsele cresc cu atât mai mult, cu cât se împotrivește cineva. Așa că, de exemplu, dacă sunt unii care vor să tundă fără autorizație, atunci li se dă o amendă. Dacă refuză să plătească amenda sau continuă să tundă, atunci acei bărbieri ilegali vor fi arestați și trimiși în spatele gratiilor. “Și,” spuse omul pe un ton sobru, “dacă se împotrivesc arestării, atunci aceste elemente criminale vor fi supuse unor pedepse care cresc până la dimensiuni grave.” Fața i se întunecă și se încruntă. “Pot fi chiar împușcați. Cu cât e mai mare împotrivirea, cu atât e mai mare forța folosită împotriva lor.”

Această conversație dură îl întristă pe Jonathan. “Deci amenințarea supremă din spatele fiecărei legi este cu adevărat moartea?” Încă sperând, se aventură, “Atunci desigur că autoritățile vor rezerva pedeapsa cu moartea numai pentru cele mai brutale acte criminale – cum ar fi crima sau jaful!”

“Nu întotdeauna,” spuse polițistul. “Legile reglementează întreaga viață personală și comercială. Sute de asociații profesionale își protejează membrii cu autorizații ca aceasta. Dulgherii, medicii, instalatorii, contabilii, zidarii, avocații – și oricare alții, cu toții urăsc contrabandiștii.”

“Și cum îi protejează autorizațiile?”

“Numărul de autorizații este limitat, iar ritualul pentru a deveni membru al asociației este strict controlat. Aceasta elimină concurența incorectă și pe intrușii cu idei noi și ciudate, entuziasm prea zelos, eficiență împovărătoare sau prețuri scandalos de mici. Astfel de concurenți lipsiți de scrupule amenință tradițiile celor mai stimați profesioniști ai noștri.”

Jonathan tot nu înțelegea. “Dar autorizațiile îi protejează pe consumatori?”

“O, da, asta se spune și în articol,” spuse polițistul, uitându-se din nou peste rândurile din ziar. “Autorizațiile le oferă monopolul asociațiilor profesionale, astfel încât ele să-i poată apăra pe consumatori de prea multe decizii și alegeri. Spune chiar aici că membrii asociațiilor profesionale sunt cu siguranță buni, deci nu mai este necesară nici o alegere.” Bătându-se cu mândrie în piept, polițistul adăugă, “Iar eu aplic monopolurile.”

“Monopolurile sunt bune?” încercă Jonathan.

Polițistul lăsă din nou ziarul în jos. “Eu chiar că nu știu. Eu doar respect ordinele. Uneori aplic monopoluri și alteori mi se spune să le distrug.”

“Deci ce este mai bun? Monopolurile sau concurența?”

Polițistul ridică din umeri. “Asta nu trebuie să stabilesc eu. Consiliul Lorzilor știe cine cooperează și cine nu. Consiliul îmi spune numai încotro să-mi îndrept arma.”

Văzând cât de abătut era Jonathan, polițistul încercă să-l încurajeze. “Nu fi speriat, prietene. Rareori aplicăm chiar pedeapsa cu moartea. Nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Și puțini îndrăznesc să se opună, pentru că ne pricepem să-i învățăm să se supună Consiliului.”

“Ți-ai folosit vreodată arma?” spuse Jonathan, uitându-se nervos la pistol.

“Împotriva unui delicvent?” spuse polițistul. Cu o mișcare bine exersată, scoase ușor revolverul din tocul lui de piele și mângâie țeava rece de oțel. “Numai o dată.” Deschise butoiașul, se uită pe țeavă, îl închise și admiră arma. “O parte din cea mai bună tehnologie de pe insulă se află aici. Consiliul nu precupețește nici un efort ca să ne dea ce e mai bun pentru misiunea noastră nobilă. Da, arma mea și cu mine am jurat să apărăm viața, libertatea și proprietatea tuturor celor de pe insulă. Și ai putea spune că avem mare grijă unul de altul.”

“Când ai folosit-o?” întrebă Jonathan.

“Ce ciudat că mă întrebi așa ceva,” spuse el, încruntându-se. “Sunt de un an întreg în misiune și n-am avut niciodată ocazia să o folosesc până în dimineața asta. O femeie a înnebunit și a început să amenințe o echipă de demolare. Spunea ceva despre faptul că-și ia înapoi “propria” ei casă. Ha! Ce noțiune egoistă.”

Inima lui Jonathan sări peste o bătaie. Era oare femeia pe care o întâlnise mai devreme? Polițistul nu remarcă expresia preocupată de pe fața lui Jonathan. Continuă, “Am fost chemat să încerc să o conving să se predea. Toate hârtiile erau în ordine – casa fusese condamnată să facă loc Parcului Popular al lui Lady Tweed.”

Jonathan abia putea vorbi. “Ce s-a întâmplat?”

“Am încercat să-i explic. I-am spus că ar putea probabil să scape cu o sentință ușoară dacă vine cu mine fără să se împotrivească. Dar când m-a amenințat și mi-a spus să plec de pe proprietatea ei, păi, era un caz clar de împotrivire la arestare. Imaginează-ți ce obrăznicie a avut!”

“Da,” oftă Jonathan. “Ce obrăznicie.”

Se scurse un timp în tăcere. Polițistul citea liniștit în timp ce Jonathan stătea gânditor, jucându-se cu o piatră. Apoi întrebă, “Ar putea cineva să cumpere un pistol ca al tău în oraș?”

Întorcând o pagină, polițistul răspunse, “În nici un caz. Cineva ar putea fi rănit.”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins