Capitolul 12. Adăpost nesigur

O tânără își împărtășește îngrijorarea privind locuințele.

Pe măsură ce se îndepărta de maidan, străzile deveneau mai tăcute. Șiruri de case stăteau de o parte și de alta a străzilor. Soarele apunea și majoritatea locuitorilor orașului se retrăgeau în casele lor. Jonathan își strânse mai bine gulerul hainei ponosite în jurul gâtului, trecând pe lângă un nou rând de case. Deodată, observă un grup de oameni sărmani adunați în fața a trei clădiri înalte, numite A, B și C.

Clădirea A era goală, și într-o stare jalnică – zidăria prăbușită, ferestrele sparte, iar geamurile rămase întregi erau pline de murdărie. Alături, oamenii se adunaseră pe treptele din față ale clădirii B. Jonathan putea auzi voci din interior și o activitate susținută se desfășura la toate cele trei etaje. La orice fereastră și pe orice balcon disponibil stăteau atârnate rufe la uscat. Peste tot se vedeau chiriași.

Dincolo de acestea stătea clădirea C. Era imaculată, perfect întreținută și, la fel cu clădirea A – fără oameni. Ferestrele ei curate străluceau în ultimele raze ale soarelui care apunea; pereții erau curați și netezi.

Deodată, Jonathan simți o bătaie pe umăr. “Hei,” spuse o tânără prietenoasă.” Nu cumva știi un loc de închiriat?”

“Îmi pare rău,” spuse Jonathan. “Nu sunt de pe aici. De ce nu încercați în cele două clădiri goale?”

“Nu are rost,” răspunse fata cu blândețe. Avea părul lung, șaten deschis și o voce foarte plăcută. Hainele nu prea îi veneau bine, dar lui Jonathan i se păru foarte drăguță. Părea sigură pe ea și deșteaptă, deși puțin supărată. Ar fi vrut să o poată ajuta.

“Dar de ce?” spuse Jonathan. “Mie mi se par goale.”

“Da, sunt goale. Familia mea a stat acolo în clădirea A până când Lady Tweed a convins Consiliul Lorzilor să adopte controlul chiriilor.”

“Ce e controlul chiriilor?” întrebă Jonathan.

“Chiriile nu sunt lăsate să depășească un anumit nivel.”

“De ce nu?” exploră Jonathan.

“O, e o poveste lungă și stupidă,” spuse ea. “Mai demult, atunci când Mașina de Vise a venit prin cartierul nostru, tatăl meu și alții s-au plâns de faptul că proprietarii ridicau chiriile. Sigur, costurile erau mari și oamenii veneau aici din alte părți ale insulei, dar tata spunea că după părerea lui n-ar trebui să plătim chirii mai mari. Așa că el împreună cu alți chiriași, sau mai bine spus foști chiriași, au cerut Consiliului Lorzilor să le interzică proprietarilor să crească chiriile. Consiliul chiar așa a făcut. Apoi Consiliul a angajat o mulțime de inspectori și judecători ca să se asigure că proprietarii respectau noile reguli.”

“Păi, controlul chiriilor trebuie că le-a plăcut chiriașilor,” spuse Jonathan.

“Da, la început. Tatăl meu s-a simțit mai liniștit privind costul unui acoperiș deasupra capului. Dar lucrurile au început să se schimbe atunci când proprietarii nu au mai construit apartamente noi și au început să nu le mai repare pe cele vechi.”

“Ce s-a întâmplat?”

“Au spus că toate se scumpesc – oamenii care fac reparații, paznicii, administratorii, impozitele și așa mai departe – dar ei nu pot să crească chiriile pentru a acoperi toate aceste costuri. Așa că au tăiat orice cheltuială posibilă. Și de ce să construiască mai multe apartamente doar ca să piardă bani?”

“Și impozitele au crescut?” întrebă Jonathan.

“Sigur – ca să plătească inspectorii, judecătorii și Palatul Lorzilor. Bugetul și personalul trebuiau să crească,” spuse tânăra femeie. “Consiliul a aprobat controlul chiriilor, dar nu s-a gândit niciodată la controlul impozitelor! Și în curând toată lume îi ura pe proprietari.”

“Dar înainte nu erau urâți?”

“Păi, tatăl meu spunea că nu-i face plăcere să plătească chirie proprietarilor, dar atâta timp cât erau multe apartamente disponibile, proprietarii trebuiau să se poarte frumos cu oamenii ca să-i convingă să se mute la ei și să rămână acolo. De obicei se purtau prietenos și munceau din greu ca să mențină locul atractiv. Proprietarilor antipatici li se ducea vestea și oamenii îi evitau. Cred că am putea spune că proprietarii drăguți erau răsplătiți cu chiriași stabili, în timp ce proprietarii nesuferiți se alegeau cu apartamente goale.”

“După ce s-a adoptat controlul chiriilor, cu toții au devenit foarte nesuferiți,” spuse ea cu o expresie disperată. Se așeză pe bordură, și Jonathan făcu la fel. “Costurile au continuat să crească, dar nu și chiriile. Ca să-și reducă pierderile, toți proprietarii au început să reducă reparațiile. Atunci chiriașii s-au supărat și s-au plâns inspectorilor. Inspectorii i-au amendat pe proprietari – cel puțin pe cei care nu le dădeau mită. După ce au suferit pierderi mari, proprietarii cinstiți au abandonat clădirea A de colo. Lista apartamentelor s-a scurtat, în timp ce șirul de oameni care căutau un apartament s-a lungit. Acum existau apartamente mai puține ca niciodată! Proprietarii nesuferiți ai clădirii B n-au mai fost îngrijorați că ar putea avea locuri goale. Acum exista o listă aparent nesfârșită de oameni care aveau nevoie de o casă. Proprietarii nesuferiți au obținut pe sub mână o mulțime de bani și de favoruri, și au ieșit în avantaj. “

Lui Jonathan nu-i venea să creadă că proprietarii ar putea renunța la proprietatea lor! “Unii proprietari au închis pur și simplu și au plecat?”

“Chiar așa,” spuse ea. “Nimeni nu poate plăti mai mult decât câștigă, cu excepția Consiliului Lorzilor. Consiliul se gândește să ia apartamentele abandonate și să le administreze cu bani din impozite.”

“Dar clădirea B de colo, cu toți oamenii din ea?” spuse Jonathan, vrând să fie de ajutor. “Nu crezi că ai putea găsi ceva acolo?”

“E plină și nimeni nu îndrăznește să plece. Coada de așteptare este îngrozitoare. Să fi văzut scandalul când a murit Lady Whitmore – toți țipau și se băteau unii cu alții ca să aibă un loc mai în față pe lista de așteptare. În cele din urmă apartamentul a fost obținut de fiul lui Bess Tweed – deși nimeni nu-și amintește să-l fi văzut la coadă în ziua aceea. Familia mea a încercat o dată să împartă un apartament cu cineva – dar inspectorii au spus că era împotriva codului construcțiilor.”

“Ce e un cod al construcțiilor?” întrebă Jonathan.

Fata oftă, vizibil obosită, dar încercă să-i dea lui Jonathan un răspuns cinstit. “Păi, un cod dictează proiectul și utilizarea unei clădiri. Acestea sunt determinate de stilul de viață pe care Lorzii îl consideră potrivit pentru cei care locuiesc acolo. Știi, lucruri ca numărul potrivit de familii, numărul de chiuvete și toalete, dimensiunea potrivită a spațiului.” Cu o notă de sarcasm adăugă, “Așa că am ajuns pe stradă, unde nimic nu se mai potrivește cu codul. Nu avem nici chiuvetă, nici toaletă, nici un pic de intimitate, și prea mult spațiu.”

Gândul la ce avea ea de îndurat îl deprimă pe Jonathan. Apoi își aminti de cea de a treia clădire – nouă-nouță și goală. Era soluția evidentă la problemele ei. “Dar de ce nu vă mutați în clădirea C, lângă cea aglomerată?”

Ea râse cu amărăciune. “Ar fi o violare a regulilor privind zonele.”

“Regulile privind zonele?” repetă el. Aplecându-se puțin pe spate, pe trotuar acolo unde se afla, Jonathan clătină neîncrezător din cap.

“Acestea sunt reguli care se referă la loc. Zonarea funcționează în felul următor,” spuse ea trasând o hartă cu un băț în praf. “Consiliul trage niște linii pe harta orașului. Oamenii au voie să doarmă noaptea de o parte a liniei, dar ziua trebuie să muncească de cealaltă parte a ei. Clădirea B se află pe partea de dormit a liniei, iar clădirea C pe partea lucrului, înțelegi? Clădirea C este drăguță și în cazul de față apropiată de B, pentru că Lady Tweed a putut aranja o excepție. Dar de obicei clădirile de dormit se află în cealaltă parte a orașului față de clădirile de lucru, astfel încât toată lumea are de parcurs un drum lung în fiecare dimineață și seară. Ei spun că o distanță mare e un stimul bun pentru exercițiul fizic și pentru vânzările de căruțe.”

Jonathan se uita uimit la clădirea supra-aglomerată din fața lui, prinsă între două clădiri goale. Ce porcărie, se gândi el. “Și ce aveți de gând să faceți?” întrebă el cu compătimire.

“Căutăm soluții de azi pe mâine. Tata vrea să mă duc cu el la o petrecere mare pe care Lady Tweed o dă mâine pentru cei fără locuință. Ea a promis o mulțime de jocuri și o masă gratuită.”

“Câtă generozitate!” remarcă Jonathan cu suspiciune. “Poate că o să vă lase să stați la ea acasă până când vă găsiți o locuință.”

“De fapt, tata a avut curajul să-i spună asta odată, mai ales că ea era responsabilă pentru controlul chiriilor. Lady Tweed i-a răspuns, “Dar asta ar însemna milă! Mila este jignitoare!” Ea i-a explicat că e mult mai respectabil să le cerem contribuabililor să ne dea un apartament. I-a spus să aibă răbdare că va aranja în așa fel încât Consiliul să preia proprietatea și plățile. Tânăra îi zâmbi apoi lui Jonathan și îi spuse, “Apropo, eu sunt Alisa. Nu vrei să vii cu noi la masa gratuită a lui Tweed de mâine?”

Jonathan roși, dar se gândi că poate va afla și lucruri plăcute despre insula asta. “Sigur,” zise el, “cum să nu. Apropo, eu sunt Jonathan.”

Alisa zâmbi sărind în sus de bucurie. “Atunci ne vedem mâine aici, la aceeași oră. Poți să vii și cu pisica.”

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins