Capitolul 10. Mașina de vise

O cutie misterioasă provoacă necazuri și închiderea unei fabrici.

Jonathan se învârti în jurul blocului până în strada următoare, întrebându-se cum va putea ajunge vreodată acasă. Poate că exista un port și s-ar putea sui pe un vas aflat în trecere. Era un băiat inimos și cinstit, gata să facă orice fel de muncă.

Pe când se gândea cum să-și găsească un loc în vreun echipaj, Jonathan spionă un bărbat slab purtând un costum roșu țipător și o pălărie elegantă, cu o pană mare înfiptă în panglică. Omul se chinuia să urce o mașină mare într-o căruță trasă de un cal. Zărindu-l pe Jonathan, omul strigă, “Hei tu, îți plătesc cinci kaini dacă mă ajuți la încărcat.”

“Kaini?” repetă Jonathan curios.

“Bani, băiete. Plată din hârtie. Vrei sau nu?”

“Sigur,” spuse Jonathan, neștiind ce altceva să facă. Nu era muncă pe o corabie, dar poate începea să-și câștige plecarea. În afară de asta, omul părea inteligent și poate că îl putea sfătui. După ce împinseră și traseră din greu, reușiră să urce mașina greoaie în căruță. Ștergându-se pe frunte, Jonathan stătu o clipă să-și tragă răsuflarea și privi obiectul muncii lui. Era o cutie mare de formă aproape pătrată, cu desene frumoase pictate în culori strălucitoare. Deasupra avea o pîlnie mare, ca aceea pe care o văzuse odată Jonathan acasă, la un fonograf învârtit cu manivela.

“Ce culori frumoase,” spuse Jonathan, încântat de modelele întrețesute ce păreau să pulseze ușor cu cât le privea mai mult. ”Și ce e pîlnia aia mare din vârf?”

“Vino aici în față, micuțule, și vei vedea singur.” Așa că Jonathan se urcă în căruță și citi inscripția pictată cu litere elegante aurii: “MAȘINA DE VISE A LUI GOLLY GOMPER!”

“O mașină de vise?” repetă Jonathan. “Vrei să spui că transformă visele în realitate?”

“Sigur că da,” spuse omul cel slăbănog în timp ce scotea ultimul șurub și desfăcea un panou din spatele mașinii. Înăuntru se aflau toate mecanismele unui fonograf simplu. Nu avea manivelă, dar părea să folosească un arc care, strâns bine, o punea în funcțiune, pornind muzică sau voci.

“Ah,” exclamă Jonathan. “Dar nu e nimic înăuntru decât o cutie muzicală veche!“

“Și ce te așteptai să fie,” spuse omul, “o zână din povești?”

“Nu știu. Probabil credeam că va fi un pic, ăă, misterioasă. La urma urmelor, e nevoie de ceva special ca să împlinești visele oamenilor.”

Omul își puse jos uneltele și se întoarse față în față cu Jonathan. Un rânjet îi apăru pe față și îl privi lung și apăsat pe băiat. “Cuvinte, curiosul meu prieten. Nu e nevoie decât de cuvinte pentru a împlini visele cuiva. Problema este că nu știi niciodată cine va primi visul, atunci când îți dorești ceva.”

Văzând expresia uimită a lui Jonathan, omul băgă mâna în buzunar și scoase de acolo o carte de vizită. “Tanstaafl mă cheamă, P. T. Tanstaafl,” zise el pe un ton pițigăiat. Dar tocmai atunci observă că îi oferise băiatului o carte de vizită greșită, una pe care scria “G. Gomper”. “Scuză-mă, băiete, asta-i cartea de vizită de ieri.”

Căutând iarăși prin buzunare, omul scoase o altă carte de vizită, altfel colorată și de dimensiuni ușor diferite. Pe ea stătea scris cu litere aurii “MAȘINA DE VISE A DOCTORULUI TANSTAAFL”.

“Oamenii își cunosc visele, nu? Doar că nu știu cum cum să le împlinească. Nu-i așa?” Jonathan încuviință amețit. “Așa că plătești banii, răsucești cheia, și cutia asta veche îți repetă o anumită instrucțiune subtilă la nesfârșit. E întotdeauna același mesaj și există întotdeauna o mulțime de visători încântați să îl audă.”

“Și care este mesajul, domnule Tanstaafl?” întrebă Jonathan, conștient dintr-o dată că își mișca mecanic capul de sus în jos.

“Te rog, domnule doctor Tanstaafl! Cum spuneam, Mașina de Vise le spune oamenilor să se gândească la ceea ce le-ar place să aibă, și – omul privi în jur să vadă dacă nu-i asculta nimeni. “Apoi le explică visătorilor ce să facă. Și, trebuie să spun, le-o spune într-un mod foarte convingător.”

“Vrei să spui că îi hipnotizează?” întrebă Jonathan cu ochii lărgiți de uimire.

“A, nu, nu, nu, nu, nu, nu!” obiectă omul. “Le spune că sunt oameni buni și că ceea ce își doresc este un lucru bun. Este atât de bun încât ar trebui să-l ceară!”

“Asta e tot?” spuse Jonathan în culmea mirării.

“Asta-i tot.”

După ce ezită o clipă, Jonathan întrebă, “Și ce cer acești visători?”

Omul scoase o sticluță cu ulei și începu să ungă rotițele din interiorul mașinii. “Păi, depinde foarte mult de locul în care pun mașina asta. Adesea o pun în fața unei fabrici ca asta de aici.” Arătă cu un deget în direcția unei clădiri cu două etaje de pe cealaltă parte a străzii. “Iar uneori o pun lângă primărie. Pe aici oamenii vor întotdeauna mai mulți bani. Mai mulți bani e un lucru bun, știi, pentru că prețurile sunt mereu în creștere.”

“Am auzit asta,” spuse Jonathan prudent. “Și îi obțin?”

Omul se trase înapoi și își șterse mâinile cu o cârpă. “Unii da – uite-așa!” spuse, și pocni din degete. “Visătorii s-au dus ca o vijelie la Consiliul Lorzilor și au cerut legi care să oblige fabrica să le dea un salariu de trei ori mai mare. Și au cerut avantaje pe care fabrica a trebuit să le cumpere.”

“Ce avantaje?” spuse Jonathan.

“De pildă asigurări. Și asigurările sunt un lucru bun, știi. Așa că visătorii au cerut legi care să oblige fabrica să cumpere asigurări pentru ei. Asigurare de boală. Asigurare de șomaj. Chiar și asigurare de moarte.”

“Pare grozav!” exclamă Jonathan. “Visătorii ăia trebuie să fi fost foarte fericiți.” Se întoarse să privească fabrica și observă că de cealaltă parte a străzii nu părea să se întâmple mare lucru. Zugrăveala ștearsă făcea clădirea să pară obosită și nu se vedea nici o lumină la ferestrele murdare, închise peste tot.

Omul își termină treaba și fixă șuruburile la loc. Fanfaronul întreprinzător mai șterse o dată cu cârpa suprafața netedă a cutiei, apoi se dădu jos din căruță și se duse să verifice hamurile. Jonathan sări jos după el, repetând, “Am spus că trebuie să fi fost foarte fericiți să primească toți banii ăia și asigurările – și recunoscători. Nu v-au dat un premiu sau o petrecere în cinstea victoriei?”

“Nimic de felul ăsta,” spuse omul scurt. “Abia am scăpat întreg. Azi-noapte erau cât pe ce să distrugă Mașina de Vise cu pietre, cărămizi și cam tot ce puteau arunca. Vezi tu, fabrica s-a închis ieri și ei au crezut că mașina mea a avut o legătură cu asta.”

“De ce s-a închis fabrica?”

“Se pare că fabrica nu câștiga destul pentru a plăti muncitorilor mai mulți bani și pentru a cumpăra toate asigurările alea.”

“Păi atunci,” spuse Jonathan, “asta înseamnă că la urma urmelor visele nu s-au împlinit. Dacă fabrica s-a închis, nimeni n-a mai primit salariu. Și nici asigurări. Nimeni n-a mai primit nimic! Hei, nu ești decât un șarlatan, domnule Tarnstaafl. Ai spus că Mașina de Vise…”

“Destul, tinere! Visele s-au împlinit, desigur, doar ți-am spus că nu știi niciodată cine primește visul când îți dorești ceva. Se întâmplă că de fiecare dată când se închide o fabrică pe Corrumpo, visele se împlinesc pe malul celălalt. S-a deschis o fabrică pe partea cealaltă, pe insula Nie, la numai o zi de mers cu barca de aici. Acum sunt o mulțime de locuri noi de muncă și de asigurări acolo. Cât despre mine, indiferent ce se întâmplă, eu îmi strâng banii din mașină.”

Jonathan medită intens la aceste noutăți, dându-și seama că putea cel puțin să navigheze către alte insule – unele chiar prospere. “Unde este insula asta Nie?” întrebă el.

“Departe spre est, dincolo de orizont. Oamenii din Nie au o fabrică exact ca asta, care face haine și altele. Când costurile fabricii de aici cresc, fabrica lor primește mai multe comenzi acolo. Ei au înțeles că cel mai bun mod de a avea mai mult din orice – salarii, asigurări – este să ai mai multe afaceri.”

Tanstaafl legă mașina cu frânghii și chicoti, “Visătorii de aici au vrut să ia – și s-au trezit că li s-a luat. Deci, oamenii de dincolo au primit ceea ce doriseră visătorii de aici.”

El îi plăti lui Jonathan pentru ajutor, apoi se urcă pe capră și scutură frâiele. Jonathan se uită la banii pe care îi primise și deodată fu îngrijorat că nu vor avea nici o valoare. Era aceeași hârtie pe care i-o arătase perechea din fața Biroului Oficial de Creare a Banilor. “Domnule Tanstaafl! Hei, domnule doctor Tanstaafl!”

“Da?”

“N-ați putea să-mi plătiți cu altfel de bani? Adică, ceva care să nu-și piardă valoarea?”

“Sunt bani legali, tinere. Trebe să-i iei. Crezi că dacă aș avea de ales, i-aș mai folosi? Cheltuie-i repede!” Omul își îndemnă caii și dispăru.

Scris de
Ken Scholland
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins