[Vezi, mai întâi, partea 1, partea a 2-a, și partea a 3-a, dacă nu le-ai citit deja.]
Partea a patra – Capitolele XII – XVII
În ultima partea a cărții, Rothbard ne propune o citire revizionistă a istoriei bancare din Statele Unite și Anglia. În mod nesurprinzător, el identifică originile băncii centrale din Anglia în nevoia statului de a găsi o sursă de finanțare. Abia ieșită din perioada războaielor civile, la sfârșitul secolului XVII, având cuferele epuizate, Anglia se afla într-o criză de venituri. William Paterson propune înființarea unei bănci – Bank of England – care, în schimbul unor privilegii, ar urma să emită noi bancnote, iar o mare parte din acestea să fie direcționate către finanțarea deficitului.
Toată istoria Băncii Angliei se remarcă printr-o cumulare progresivă de privilegii. Consolidarea monopolului a dus la numeroase panici bancare (descrise mai amănunțit de Rothbard), atenuate de intervenția guvernului, care a suspendat plățile în aur de fiecare dată când a fost nevoie. Din nou, vedem același șablon al conlucrării între stat și sistemul bancar ce face activitatea mai puțin riscantă pentru bănci, costul fiind suportat de clienții acestora.
Un punct interesat din capitolul XII este cel referitor la mitul libertății bancare din Scoția. Rothbard își face mea culpa într-un articol ulterior – The Myth of Free Banking in Scotland – publicat ca anexă la ultima ediție a cărții, în care contrazice poziția avută inițial în acest capitol și constată că a fost sedus prea repede de teza lui L.H. White. De fapt, politicile engleze au avut un efect de contagiune aproape imediat și în Scoția, băncile scoțiene aflându-se într-o relație de dependență față de Banca Angliei.
În fine, capitolul XII se încheie cu ideea că Peel Act (1845), deși admirabil în intenții, a însemnat angajarea fermă pe drumul către un monopol bancar consolidat. În primul rând pentru că limitele impuse de reforma bancară au fost în mod sistematic încălcate. În plus, principalul păcat al Peel Act și, implicit, al Școlii Monetare britanice de la care se revendica, a fost eroarea de a nu considera depozitele la vedere ca făcând parte din masa monetară și, deci, ca având potențial inflaționist.
Povestea din SUA este în multe aspecte similară cu cea engleză. Rothbard respinge dintru început ideea unei concurențe bancare puternice în vreuna din perioadele istoriei americane. Încă de la început au existat numeroase manevre politice îndreptate către consolidarea unui sistem bancar federal, care să poată manipula masa monetară. Bank of North America a fost prima încercare de înființare a unui monopol bancar, prin acțiunile congressmanului Robert Morris. Această bancă a fost creată cu participarea guvernului federal și cu intenția de a pune în mișcare un sistem de rezerve fracționare, în principal cu scopul de a finanța deficitul. De fapt, fostele colonii aveau să reproducă destul de fidel multe aspecte regretabile ale modelului bancar englez.
Proiectele ulterioare – First Bank of America și Second Bank of America – sunt istoria tristă a acelorași presiuni anti-concurențiale, finalmente eșuate amândouă.
La pagina 197 găsim următoarea sentință dată de Rothbard:
Libera întreprindere bancară nu a funcționat bine în Statele Unite pentru că nu a fost niciodată încercată pe deplin. Băncilor le-a fost permis să continue să «suspende plățile în monedă metalică» chiar dacă au continuat să opereze timp de 2 ani și jumătate, războiul fiind încheiat deja la începutul anului 1815. Această suspendare generală nu a fost doar o sursă majoră de inflație în acea perioadă; a însemnat crearea unui precedent pentru toate crizele financiare de atunci înainte. Fie că SUA avea o bancă centrală sau nu, băncile au fost asigurate de faptul că, dacă vor face inflație împreună și vor ajunge la ananghie, statul le va cauționa și le va permite să suspende plățile metalice pentru ani de zile. Astfel de suspendări generale ale plăților au avut loc în 1819, 1837, 1839, 1857, ultimele trei fiind într-o perioadă de așa zisă «liberă întreprindere bancară».
Într-o perioadă de 40 de ani care a precedat războiul civil din 1861-1865, s-a conturat un soi de descentralizare (pentru că liberalizare nu s-ar putea numi). Mișcarea Jacksoniană a susținut reformarea sistemului bancar, o monedă „tare”, separarea statului federal de activitatea bancară și laissez-faire. Un pas important a fost desființarea Bank of the United States (BUS) și retragerea depozitelor guvernului și împărțirea lor către un număr relativ ridicat de bănci pentru a preîntâmpina privilegierea uneia singure.
Rothbard se luptă aici cu argumentele unor istorici care pretind că desființarea BUS, ce funcționa ca pseudo-bancă centrală, a destabilizat sistemul monetar, exacerbând expansiunea monetară. Presiunea inflaționistă exista, de fapt, fiind inițiată și menținută de către BUS înainte de lichidare.
De asemenea, Rothbard contrazice argumentul conform căruia, pentru că prețurile nu cresc în perioada de expansiune monetară, înseamnă că nu a existat inflație. Teoria austriacă a ciclurilor ne arată că nu este necesar ca prețurile să crească în termeni absoluți. Ele pot fi menținute, în mod artificial, la un nivel stabil prin compensarea dată de productivitatea economică în creștere, nivel care este totuși mai mare decât în absența creșterii masei monetare. Din nou, nu doar evoluția prețurilor de consum prezintă interes pentru economist, ci (poate mai ales) vicierea structurii de producție prin malinvestiții generate de o politică de „bani ieftini”.
O măsură liberală din această perioadă (1830-1861) a fost simplificarea procedeelor de încorporare a băncilor. Cu toate acestea, băncile funcționau într-un sistem piramidal, a cărei bază o constituiau rezervele în bonduri emise de către guvernele statelor (deci nu era un sistem federal).
Lucrul remarcabil a fost experimentarea cu diverse instrumente de clearing, născându-se sistemul Suffolk, care a mai temperat avântul expansionist al băncilor, forțându-le să depoziteze și să răscumpere substitutele monetare în aur.
Perioada războiului civil a ocazionat mai multe schimbări radicale în sistemul bancar american decât războiul anterior, din 1812. Primii ani ai războiului au fost finanțați prin tipărirea faimoșilor greenbacks, ceea ce a dus la un puseu inflaționist uriaș. Acest puseu inflaționist a venit și cu suspendarea plăților în aur.
Deficitul acumulat pe perioada războiului a devenit din nou o problemă presantă și fără rezolvare. Contextul a favorizat mașinațiunile unor tipi dubioși cu viziuni proto-keynesiste, precum Jay Cooke, care au angajat SUA pe traiectoria care a culminat cu crearea FED-ului în 1913.
Anumite grupuri de politicieni și bancheri au trecut legi care au desființat de facto sistemul relativ descentralizat de dinaintea războiului civil. Rezultatul a fost un sistem piramidal de expansiune monetară cu mai multe niveluri. Baza era constituită din titluri de stat, depozitate de către bănci la Trezorerie, emiterea bancnotelor fiind posibilă doar prin acest mecanism. Prin aceasta deficitul federal a fost legat ombilical de sistemul bancar, creând un circuit vicios al susținerii reciproce între politic și bănci.
Sistemul avea, în fapt, structura unei piramide inversate: băncile de la periferie, așa-numitele „country banks”, umflau masa monetară pe baza depozitelor ținute la băncile din centre financiare mai importante, „reserve city banks”. Acestea din urmă activau pe baza depozitelor ținute la băncile din New York, pentru o perioadă singurul „central reserve city”. Efectele negative au fost vizibile în panicile bancare din 1873, 1884, 1893 și 1907.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut bulele din sectorul feroviar, cu eșecul liniei North Pacific (un proiect de-al lui J. Cooke), iar presiunile pentru imitarea modelului european și înființarea unei bănci centrale federale erau din ce în ce mai intense.
Rezerva Federală Americană – FED – fost înființată în 1913 în mod deliberat pentru a facilita o politică inflaționistă. I-a fost dat monopolul emiterii de bancnote, iar sistemul bancar piramidal anterior a fost modificat așa încât FED să devină deținătoarea rezervelor, pe baza cărora se realiza expansiunea creditului în băncile comerciale.
Existau în continuare bănci care nu au aderat la sistemul federal, însă acestea erau obligate să-și țină rezervele minime obligatorii la bănci din sistemul FED. Elementul nou consta în aceea că rezervele, pe care FED le acorda băncilor comerciale, erau ele însele „fracționare”, nefiind alcătuite din aur în întregime. Exista o rată a rezervelor minime obligatorii distinctă (de regulă mai mare) a FED-ului în raport cu depozitele băncilor comerciale. Dinamica inflaționistă a fost astfel turată și mai tare decât în sistemele anterioare.
Un episod important amintit de Rothbard este cel al ștergerii diferențelor (de facto) între depozitele la vedere și unele tipuri de depozite la termen sau conturi de economii (care aveau clauze de retragere destul de laxe). Acest lucru a fost folosit de băncile comerciale pentru extinderea bazei de rezerve, mai ales că depozitele la termen aveau o rată a rezervelor obligatorii mai mică. Toate aceste operațiuni bancare neobișnuite au alimentat din plin boom-ul din anii 1920, urmat de marea criză din 1929-1933.
Noua conjunctură, formată în jurul FED-ului, avea un potențial inflaționist uriaș. Desigur că diverse interese oculte nu s-au lăsat prea mult așteptate pentru a profita de „noua jucărie”. Rothbard arată cum interesele bancherilor cu legături internaționale s-au coagulat în jurul Rezervei Federale, jucând un rol important atât în atragerea SUA în primul război mondial, cât și în politica monetară post-război care să sprijine revenirea supra-evaluată a lirei sterline la etalonul aur.
Aceste politici au fost rezultatul acțiunii unor indivizi concreți, bazate pe legături personale nesupuse vreunui „control democratic” (termen foarte la modă în zilele noastre), cu un caracter cvasi-ocult, puse în mișcare în taină (de pildă relația Montagu Norman – Benjamin Strong).
În orice caz, era de după primul război mondial a însemnat o abandonare definitivă a unui etaon aur relevant economic. Ceea ce a urmat a fost detașarea treptată a subsitutelor monetare de moneda-marfă și tranziția la moneda decret (fiat).
Observații finale
Pentru cine parcurge cartea până la ultimul capitol, concluzia ar trebui să urmeze firesc, fără prea mult efort. Se impune o revenire de urgență la o monedă aleasă de piață și la o concurență reală în domeniul bancar. În fond, Rothbard asta dorește să arate, anume că mariajul blestemat între stat și bani a fost poate unul dintre cele mai păguboase pentru civilizație și prosperitate. Lăsat fără puterea de a manipula masa monetară, statul s-ar vedea mult limitat în posibilitățile de intervenție economică.
Desigur că, întotdeauna, rămâne posibilitatea intervenționismului pur și dur, însă particularitatea politicilor monetare inflaționiste este că efectele lor se simt foarte târziu, iar cauzele rămân adesea obscure pentru publicul larg, neobișnuit cu analiza praxeologică. Nu în mod întâmplător Rothbard își împarte cartea începând cu analiza teoretică, cu o complexitate crescândă pe măsură ce înaintăm către capitolele finale, ca abia la urmă să avem citirea istorică în lumina teoriei. Aceasta este marca tradiției austro-libertariene. Istoria nu poate fi interpretată corect, în special când este vorba de fenomene sociale complexe, fără o bază teoretică solidă (și corectă).
În capitolul final, Rothbard reia succint etapele separării dolarului de aur (dolarul rămânând, formal, singura monedă care a fost convertibilă în aur până în 1973). Tot aici vedem că particularitatea secolului XX a fost aceea a combinării intervenționismului clasic cu politica monetară. Până la Marea Criză, regula era că statul nu intervenea în procesul de lichidare a investițiilor eronate și în reajustarea pieței. Odată cu episodul 1929-1933, au fost utilizate măsuri de rigidizare a prețurilor, menținerea salariilor, salvarea afacerilor falimentare prin credite, extinderea investițiilor publice etc. Toate acestea au dus la cronicizarea depresiunii și la apariția fenomenului de stagflație.
Rothbard are câteva observații interesante cu privire la încercări de dată mai recentă de manipulare a masei monetare, așa-zisele politici de țintire a inflației. Această dorință de țintire vine din ideea că prețurile trebuie menținute stabile și, deci, masa monetară trebuie extinsă pe măsură ce producția crește.
Fără a mai pune la socoteală dacă această idee este corectă în sine, Rothbard arată că demersul este de-a dreptul himeric câtă vreme definiția masei monetare cu care se operează este greșită sau incompletă. Se ridică problema căror M-uri din cele care există li se acordă relevanță și trebuie „țintite”. Considerând marea diversitate de instrumente financiar-bancare și definițiile imprecise propuse, este puțin probabil ca mărimea determinată într-un final să fie relevantă din punct de vedere economic.
De pildă: includem sau nu conturile de economii în masa monetară? Pentru a răspunde la această întrebare, folosim definiția legală, contractuală sau modul uzual în care sunt folosite conturile de economii? (în multe cazuri fiind foarte similare cu conturile curente).
În fine, Rothbard consideră că aproximarea cea mai fidelă a masei monetare se obține prin determinarea acelor depozite, instrumente și înscrisuri care sunt convertibile, de facto, la cerere și imediat în cash.
Ultimul subcapitol reprezintă propunerea rothbardiană pentru reîntoarcerea la o monedă sănătoasă. Ea presupune răscumpărarea depozitelor și a bancnotelor, pro rata, cu rezervele de aur ale băncilor centrale, metodă care ar reduce la minimum șocul deflaționist.
Recapitulând schematic punctele importante, amintim următoarele:
- Banii apar ca urmare a acțiunii umane pe piață, pentru a facilita intensificarea schimburilor, a diviziunii muncii și a cooperării. Moneda nu apare prin decret și nu este o creație a statului. Ea emerge din interacțiunea indivizilor și pentru că răspunde unor nevoie concrete.
- Orice masă monetară poate satisface „nevoile comerciale”. Nu este necesară creșterea ei în ritm cu creșterea producției sau cu creșterea schimburilor. Orice adăugare la masă monetară nu face decât să crească prețurile proporțional (în cel mai bun caz).
- Flexibilitatea prețurilor este singura condiție necesară pentru ca punctul anterior să se realizeze. Masa monetară (fixă) acomodează modificările cererii de bani prin modificări în puterea de cumpărare (adică în prețuri).
- Activitatea de creditare și depozitele trebuie privite ca două funcții distincte ale băncilor. Prima permite întâlnirea investitorilor cu cei ce economisesc; a doua este un serviciu de depozitare oferit proprietarilor de bani.
- Banii depuși în bancă, în conturi la vedere (conturi curente), nu sunt dați cu împrumut băncii.
- Sistemul rezervelor fracționare este o aberație economică și juridică, deoarece înseamnă co-existența mai multor proprietari asupra aceleiași unități dintr-un bun.
- Expansiunea masei monetare duce la apariția efectelor Cantillon, de redistribuție, în favoarea celor care intră primii în posesia banilor nou creați. Cei mai loviți de inflație sunt cei care se află la capătul lanțului de tranzacții prin care penetrează noi bani în economie (de regulă, cei cu venituri fixe).
- Expansiunea creditului pune în mișcare ciclul de afaceri, boom-ul și recesiunea, malinvestițiile și o structură a producției care nu este cuplată la cele mai urgente nevoi ale indivizilor. Pe scurt, putem spune că este cauzatoare de sărăcire (cel puțin contrafactual).
- Moneda în mâinile statului înseamnă deficite scăpate de sub control, dezmăț bugetar și o datorie mereu în creștere. Ea elimină (parțial) nevoia statului de a recurge la metode clasice de finanțare, foarte nepopulare, cu feed-back imediat din partea publicului. Efectele inflaționiste se văd în timp.
