[Vezi, mai întâi, partea 1 și partea a 2-a, dacă nu le-ai citit deja.]
Rolul băncii centrale
Spre deosebire de un sistem bancar liber, apariția unei bănci centrale permite cartelizarea de facto a băncilor comerciale, permițând ocolirea barierelor concurențiale din calea expansiunii monetare.
Băncile centrale, in postura de instituție a statului sau ca entități private, primesc de la stat privilegiul exclusiv de a emite bancnote, în timp ce băncilor comerciale nu li se permite decât deschiderea de depozite (demand deposits / checking deposits). Fiecare bancă comercială are la rându-i un depozit la banca centrală, în care sunt ținute rezervele (obligatorii sau nu) pe baza cărora se creează noi depozite (comerciale).
Contracția creditului fiduciar și a masei monetare
Când un client al unei bănci comerciale dorește să retragă banii din depozit (să primească bancnote în schimbul depozitului la vedere), banca comercială trebuie să „cumpere” acele bancnote de la banca centrală, prin vânzarea unor active către banca centrală (titluri de stat, de exemplu) sau prin reducerea rezervelor. Reducerea rezervelor atrage după sine necesitatea contractării depozitelor (deci a masei monetare) de către banca comercială pentru a menține un anume raport rezerve / datorii. Exemplificăm prin tabelele de mai jos:
Avem o Bancă A care are contracte de credit în valoare de 4 mil. $, rezerve la banca centrală de 1 mil. $ și depozite către clienți de 5 mil. $. Rata rezervelor pentru Banca A este de 1/5 sau 20%.
Presupunem că un client dorește să retragă suma de 500 mii $. Vom avea:
Pentru a menține rata inițială a rezervelor, de 1/5, bilanțul Băncii A trebuie să devină:
Are loc o contracție netă a masei monetare de 2,5 mil. $ (adică 500 mii x 5 – mutiplicatorul banilor). Această contracție poate fi realizată prin refuzul de a reînnoi credite, vânzare de active, refinanțare, împrumuturi, capitalizare etc. Cert este că, pentru a putea menține rata rezervelor, banca se vede nevoită să-și restrângă activitatea. Efectul paradoxal al creșterii numerarului din economie (prin retragerea din depozite) este restrângerea masei monetare, datorată ajustării la rata rezervelor (obligatorii, cutumiare sau doar prudențiale. Ele oricum vor exista).
Expansiunea creditului fiduciar și a masei monetare
Lucrurile se desfășoară în sens invers atunci când un client depune bani cash într-un depozit: banii vor fi depuși ca rezerve suplimentare la banca centrală și vor extinde baza peste care se piramidează masă monetară până la limita de (presupunem) 1/5, cât fusese inițial. Cu alte cuvinte, o scădere a numărului bancnotelor din circulație duce la creșterea masei monetare.
Se conturează astfel componentele masei monetare și putem scrie, formal: M = aur deținut de public + bancnote deținute de public + depozite la vedere în băncile comerciale.[1]
Atenție! În masa monetară nu includem și rezervele (aurul sau bancnotele / depozitele) de la banca centrală, întrucât în schimbul lor sunt constituite deja depozite la băncile comerciale (tot așa cum într-o economie cu rezerve 100% nu numărăm și aurul din bănci și recipisele emise în contul acestuia; recipisele sunt substitute monetare).
Multiplicatorul banilor
Am amintit mai sus de multiplicatorul banilor (MM). Acesta ne arată cu cât va crește masa monetară pentru o anumită rată minimă de rezerve menținută de bănci și la o anumită cantitate de rezerve. Dacă rezervele minime (obligatorii) sunt de 20%, atunci
Deci, masa monetară devine:
Dincolo de determinanții masei monetare care se află, într-o oarecare măsură, în mâinile indivizilor – cererea de cash – există o a doua categorie de determinanți – cei controlați de către banca centrală. Banca centrală controlează masa monetară prin manipularea rezervelor totale. O metodă de intervenție este creșterea sau micșorarea creditelor în rezerve acordate băncilor comerciale. Băncile centrale acționează ca o plasă de siguranță, ca un creditor de ultimă instanță, însă ele nu acordă credite nediscriminat, ci urmăresc să impună un anumit comportament băncilor comerciale. Fără a insista prea mult, aceste credite pot lua forma sconturilor si a avansurilor. Sconturile presupun achiziția de efecte de comerț sau creanțe ale băncilor comerciale la o anumită rată (de scont). Avansurile sunt împrumuturi pe termen scurt, de regulă pentru a acoperi urgent necesarul de rezerve obligatorii, cu garanții în titluri de stat.
Operațiunile de piață monetară
Cea mai importantă metodă de intervenție însă, subliniază Rothbard, sunt operațiunile Open Market (operațiuni de piață monetară). Acestea presupun intrarea băncii centrale pe piață și realizarea de achiziții sau vânzări de active. Orice achiziție de active realizată de banca centrală presupune înregistrarea unei datorii în favoarea vânzătorului. Acesta va cere, prin intermediul băncii comerciale al cărei client este, achitarea datoriei (de exemplu prin depunerea unui cec) și în acest fel rezervele băncii comerciale vor fi sporite cu prețul activelor cumpărate de către banca centrală. Mai departe, aceste noi rezerve se vor regăsi într-un volum de credite crescut, determinat de multiplicatorul banilor. Desigur, efectele sunt opuse atunci când banca centrală vinde active pe piață, ducând la contracția masei monetare.
Mecanismul expansiunii creditului
Un punct important, asupra căruia zăbovește Rothbard în capitolul XI, este descrierea expansiunii creditului așa cum se întâmplă ea în realitate, de la bancă la bancă. Până acum, pentru simplitate, am presupus că o bancă comercială împinge expansiunea monetară până la punctul maxim posibil, determinat de multiplicatorul banilor (sunt fully loaned, cum spune Rothbard).
În realitate însă, piața fiind împărțită între mai multe bănci comerciale, se menține o vagă presiune concurențială între ele, însemnând că fiecare bancă va fi ținută să onoreze transferul de rezerve atunci când au loc plăți inter-bancare. Mare parte din tranzacțiile realizate în decursul unei zile sunt reconciliate prin intermediul sistemelor de clearing (sisteme de decontare și compensare), așa încât, în final, se realizează doar un volum relativ mic de transferuri de rezerve de la o bancă la alta. Din cauza acestui rest de concurență, expansiunea masei monetare nu poate atinge nivelul maxim, dat de multiplicatorul banilor, decât în etape, de la o bancă la alta.
Să ilustrăm printr-un exemplu. Dacă un client, X, al băncii A, depune 1.000 $, și presupunem că există aceeași rată de rezerve obligatorii de 20%, banca A nu va putea acorda credite în valoare de 5.000 $ deoarece, pe firul tranzacțiilor, mai devreme sau mai târziu, banii nou creați vor ajunge la clienții altor bănci. Celelalte bănci vor solicita băncii A să transfere rezervele aferente plăților către clienții lor. Din acest motiv, orice bancă va acorda credite de maximum 80% din valoarea rezervelor (1 – rata rezervelor obligatorii). Tranzacțiile vor arată ca în tabelele de mai jos:
Banca A, la care X depune cei 1.000 $, păstrează rezerve de 200 $ și acordă credite de 800 $ lui Y. Y face o plată de întreaga sumă primită drept credit către Z, client al băncii B. Banca B va cere transferul rezervelor (800 $) de la Banca A și va deschide un depozit de 800 $ pentru Z.[2]
Banca B păstrează, de asemenea, 20% rezerve – 160 $ – și acordă diferența – 640 $ – credit lui W. W face o plată de întreaga sumă primită către V, client al băncii C. Banca C cere transferul rezervelor aferente plății și deschide un depozit pentru V de 640 $.
Banca C păstrează la rându-i 20% rezerve – 128 $ – și acordă un credit lui U de 512 $. U face o plată către clientul altei bănci ș.a.m.d.
Din rațiuni de spațiu nu vom continua exemplul până la final. După 14 astfel de tranzacții, de la o banca la alta, se ajunge la o expansiune totală a creditului de 4.780 $ (aproximativ 5:1). Observăm că rezervele totale nu s-au modificat deloc; ele au rămas tot la 1.000 $, împărțindu-se între 3 bănci (în exemplul nostru) – 200 $ la Banca A, 160 $ la Banca B și 640 $ la Banca C (unde ne-am oprit). În schimb, creditul (și, deci, masa monetară nou creată, din nimic) este: 1.000 $ + 800 $ + 640 $ + … . Deja la a treia bancă avem 2.952 $, de trei ori mai mult decât totalul rezervelor existente.
Deficitele bugetare și inflația
Un ultim punct important pe care îl discută Rothbard, în această parte a doua a cărții, este legătura dintre deficitele bugetare și inflație. Sunt deficitele bugetare necesarmente inflaționiste? Care este legătura între politica fiscală și băncile centrale?
Trebuie spus din capul locului că deficitele bugetare nu generează în mod direct și obligatoriu inflație, deoarece nu este musai ca ele să fie finanțate prin crearea de noi bani. În genere, deficitul bugetar poate fi finanțat prin trei metode, dintre care doar două presupun modificarea masei monetare.
Prima metodă este cea a emiterii de obligațiuni către populație, împrumutul din economiile realizate de indivizi; creșterea temporară a taxelor este și ea o variantă. Această metodă recurge la un sacrificiu direct, suportat de populație și implică o sărăcire generală și problemele alocative binecunoscute.
A doua metodă este cea a tipăririi de bani. Trezoreria emite bani de trezorerie pentru acoperirea datoriei. Este un mecanism puternic inflaționist întrucât duce la creșterea masei monetare cu valoarea datoriei.
A treia metodă, cea mai frecventă, este cea a finanțării indirecte de către banca centrală prin intermediul băncilor comerciale. Ea combină efectele nefaste ale primelor două metode, fiind atât generatoare de inflație, dar punând și în cârca plătitorilor de taxe achitarea dobânzilor și a creditului. Această operațiune este relativ complexă și se realizează în mai mulți pași:
- Bugetul de stat are un deficit, să zicem, de 100 miliarde $;
- Banca centrală trebuie să creeze suficiente rezerve, astfel încât băncile comerciale să poată credita statul prin achiziția de noi titluri de stat, în valoare de 100 miliarde $;
- Banca centrală va plasa noile rezerve prin achiziția de titluri vechi, tranzacționate deja pe piață;
- Pentru aceasta, banca centrală trebuie să determine cuantumul rezervelor necesare pentru finanțarea datoriei de 100 miliarde $, în funcție de rata rezervelor obligatorii și a multiplicatorului banilor (presupunem tot 20% sau 5:1). Rezultă că necesarul de rezerve, X, va fi: X = D/(MM-1) (unde D este valoarea datoriei – 100 miliarde – iar MM este multiplicatorul banilor). În exemplul nostru, X va fi 25 miliarde $;
- Banca centrală achiziționează de pe piață titluri de stat vechi în valoare de 25 miliarde $ și creditează rezervele băncilor comerciale ale căror clienți au vândut titlurile către banca centrală;
- Băncile comerciale pot acum împrumuta statul cu 100 miliarde $, generând depozite pentru trezorerie de aceeași sumă – 100 miliarde $. În total, avem depozite în cuantum de 125 miliarde $ și rezerve totale de 25 miliarde $ (20%).
Metoda aceasta este, în mod evident, inflaționistă, însă este moderată comparativ cu situația în care banca centrală ar finanța prin achiziție directă datoria de stat. S-ar crea astfel rezerve de 100 miliarde $, care la rândul lor ar fi extinse, prin activitatea bancară, la 500 miliarde $ (de aproape 5 ori mai mult decât anterior).
*
Închizând partea a doua a cărții, putem sublinia următoarele: am văzut cum refuzul statului de a lămuri drepturile de proprietate în domeniul bancar, amestecarea operațiunilor de depozit și creditare, stau la temelia sistemului de rezerve fracționare. Cu toate acestea, există mecanisme în piața liberă care să limiteze practicile frauduloase ale băncilor. Acestea sunt anulate însă prin crearea monopolului băncilor centrale, ce permit cartelizarea mascată a băncilor comerciale și expansiunea masei monetare la unison. Totodată, banca centrală face activitatea bancară mai „sigură” pentru băncile comerciale, cu greu lăsându-le să dea faliment, ceea ce creează iluzia unei robusteți sistemice. „Siguranța” bancară vine însă cu descătușarea forțelor inflaționiste, generatoare de așa-numitele efecte Cantillon, de redistribuție și, uneori, cu exproprieri fățișe, atunci când au loc suspendarea retragerilor sau rechiziționarea depozitelor. Mai mult decât atât, expansiunea creditului pune în mișcare ciclul de afaceri, care duce la malinvestiții și la alternanța perioadelor de boom cu cele de recesiune. În definitiv, acest aranjament păgubos, duce la o sărăcire generală (cel puțin contrafactuală, dacă nu absolută).
Citește în continuare partea a 4-a.
Note:
Dacă nu mai există etalon aur, iar moneda devine fiat, atunci scădem din masa monetară aurul, rămânând doar bancnotele aflat în circulație în orice moment plus depozitele la vedere. ↑
Am marcat cu roșu sumele transferate de la o bancă la alta, fără a mai prinde și pașii intermediari. Pentru o descriere mai elaborată, a se vedea capitolul XI din carte. ↑
