Rolul activității antreprenoriale în privatizare

Rolul activității antreprenoriale în privatizare

Ludwig von Mises a arătat de ce, într-o economie socialistă, se poate vorbi numai despre bunuri de capital, nu și despre capital. Profesorul Herbener explicitează condițiile de care depinde restaurarea calculului economic și, prin aceasta, integrarea bunurilor de capital într-o structură dinamică de producție capitalistă, coerentă și subordonată suveranității consumatorilor.

Traducere de Octavian Vasilescu și Dan Cristian Comănescu *

Acum când comunismul a fost respins în Europa Centrală și de Est, cea mai urgentă provocare pentru teoria economică este să schițeze un proces de privatizare pentru fostele țări comuniste. Cel mai evident eșec economic al socialismului este neputința sa de a produce bunurile necesare pentru ca cetățenii săi să aibă un nivel de trai, fie el și modest, după standardele occidentale, capitaliste. Deoarece, așa cum a subliniat Ludwig von Mises, activitatea antreprenorială este forța motrice care susține crearea socială de avuție, orice politică de privatizare trebuie să incorporeze o înțelegere a rolului activității antreprenoriale în producția socială. [1] Deoarece activitatea antreprenorială este parte integrantă a teoriilor lor, reprezentanții Școlii austriece de economie au furnizat mai ușor planuri viabile de privatizare decît cei afiliați altor școli de gândire.[2] Articularea unui sistem social înzestrat cu căi adecvate pentru exprimarea antreprenorială este esențială pentru noile țări în drum spre capitalism și pentru cele intervenționiste, ca Statele Unite, pe măsură ce caută să-și revitalizeze economiile lor stagnante.

Înțelegerea activității antreprenoriale și a premiselor sale instituționale este esențială pentru toți cei preocupați de problemele prosperității economice și ale progresului civilizației. Primul pas este dezvoltarea teoriei economice a activității antreprenoriale aplicabilă oricărei acțiuni; următorul pas constă în analiza activității antreprenoriale pe o piață liberă și compararea ei cu activitatea antreprenorială într-un sistem socialist. Doar apoi putem proiecta un program de privatizare care să aducă după sine, în producția și schimbul social, maximizarea cantității și calității activității antreprenoriale.

Rolul activității antreprenoriale în acțiunea umană

Teoria economică este construită prin deducerea consecințelor necesare ce decurg din faptul incontestabil că acțiunea umană există.[3] Finalitatea acțiunii umane furnizează conceptele fundamentale din care rezultă întreaga teorie economică: scopuri, mijloace, idei, raritate, alegere, preferință, valoare, cost, profit și pierdere, etc. Angajându-se în acțiune, un individ trebuie să evalueze modalitățile potențiale de desfășurare ale acesteia, alegând una pe care o preferă și renunțând la cele de valoare mai mică; să formuleze idei privind felul în care scopul poate fi atins prin combinarea mijloacelor, alegând rețeta de acțiune căreia îi acordă cea mai ridicată valoare; să evalueze mijloacele necesare acestei rețete, să ajungă să controleze aceste mijloace în acțiune (adică, să fie proprietarul lor) și să fie capabil să le combine într-o încercare de atingere a scopului. În fiecare acțiune, actorul privește mijloacele fie ca bunuri de consum, (cele disponibile imediat pentru satisfacerea unui scop), fie ca bunuri de producție (cele ce intermediază producția unui bun de consum). Bunurile de producție pot fi la rândul lor subdivizate în muncă-efort uman, pământ-lucruri existând în natură, și capital-bunuri create de om. O caracteristică esențială a mijloacelor de producție este diversitatea; nu doar munca fiecărei persoane diferă de cea a oricărei alteia, dar și fiecare bucată de pămînt și fiecare tip de bun de capital sunt diferite de oricare altele.

Din axioma acțiunii, rezultă imediat că în momentul angajării în acțiunea umană, adică al utilizării mjloacelor potrivit ideilor pentru atingerea scopurilor, indivizii trebuie să facă față unui viitor incert. Această incertitudine este cea care face necesară abilitatea antreprenorială în orice acțiune întreprinsă de o persoană. Dacă viitoarele stări de lucruri ar fi dinainte cunoscute cu certitudine deterministă, acțiunea umană ar fi negată, din moment ce individul nu ar mai găsi necesar să evalueze diferitele scopuri (alegîndu-le pe cele preferate și lăsîndu-le deoparte pe celelalte), să formuleze idei despre modul în care un scop poate fi atins, nici să estimeze și să acumuleze mijloacele ce crede că pot fi folosite împreună pentru atingerea scopului. Oamenii ar trăi pur și simplu activitățile dinainte rânduite, în lumina previziunilor inițiale, nefăcând niciodată, în timpul acțiunii, erori cauzate de carențe anticipative. Alegerea, așa cum este ea implicată în acțiune, nu ar mai fi necesară; dimpotrivă, problema alegerii ar fi rezolvată mecanic, similar rezolvării unei probleme de algebră. [4]

Chiar dacă nu este deterministă, percepția unei persoane asupra viitoarelor stări de lucruri nu poate fi nici aleatoare. De altfel, însăși existența acțiunii umane neagă și acastă posibilitate, deoarece nici o acțiune nu ar putea avea finalitate într-o lume aleatoare, în care nu există nici o posibilitate de a prevedea rezultatul produs de utilizarea mijloacelor într-un mod anume, de exemplu, laptele hrănește o dată și otrăvește data viitoare. Pentru ca acțiunea umană să existe, lumea exterioară minții actorului trebuie să fie ordonată, i.e. caracterizată de legi fizice constante în timp, care guvernează relațiile dintre mijloace și care fac obiectul descoperirilor indivizilor care acționează.[5]

Incertitudinea, ca o condiție a acțiunii umane, se situează între determinism și hazard, și implică posibilitatea oamenilor de a formula anticipări referitoare la viitor care nu se îndepărtează complet de acesta și nici nu aderă complet la el.[6] Activitatea antreprenorială este capacitatea umană de a face față incertitudinii. Cum orice acțiune este întreprinsă în condiții de incertitudine, orice acțiune are, într-o măsură mai mare sau mai mică, caracteristicile activității antreprenoriale.[7]

Pentru un individ izolat, problema incertitudinii, la care activitatea antreprenorială trebuie să ofere o soluție, se referă doar la legile fizice ce guvernează relațiile dintre mijloace și percepțiile minții sale. Orice acțiune întreprinsă de Robinson Crusoe îl obligă pe acesta să-și utilizeze munca, pe care o deține în mod natural, pentru a-și transforma mediul fizic înconjurător în bunuri de capital și, ulterior, în bunuri de consum (i.e., pentru a-și apropria insula prin „homesteading”), care apoi îi aparțin, fiind produsul muncii sale. În încercarea sa de a atinge un scop, el poate acționa greșit, să zicem, încercând să prindă pește cu mîinile goale, deoarece, de exemplu, el subestimează dificultatea acestei operațiuni sau supraestimează beneficiul ce va rezulta din posesia peștelui.

Rolul activității antreprenoriale pe o piața liberă

Cei care doresc să participe la interacțiunea socială care ia forma schimbului voluntar și a diviziunii muncii întâmpină probleme antreprenoriale suplimentare și mai dificile, mai precis, descoperirea și anticiparea valorilor subiective ale altor oameni. În ciuda acestui obstacol, majoritatea oamenilor preferă să se implice în interacțiuni sociale, în loc să acționeze izolat, deoarece obțin beneficii din aceasta. Aceste beneficii derivă dintr-un fapt primordial al existenței umane, anume: indivizii diferă unul de celălalt, atât în ceea ce privește valorile subiective cât și în privința capacităților specifice de muncă, în diverse domenii de activitate.[8] Cele dintâi crează un spor de valoare subiectivă prin implicarea în schimbul voluntar, pe măsură ce bunurile existente sunt transferate de la cei care le atribuie o valoare mai redusă către cei care le atribuie o valoare mai ridicată, în timp ce cele din urmă crează un câștig în producție dintr-o diviziune a muncii, pe măsură ce factorii de producție se deplasează din activități cu costuri ridicate către activități cu costuri mai mici. Aceste interacțiuni sunt cele în care activitatea antreprenorială își găsește căile sociale benefice și în care joacă rolul său central în crearea societății și în progresul civilizației.

Dorința pe care o are o persoană de a obține beneficiul interacțiunilor sociale este insuficientă pentru a acționa cu succes în acest cadru. Pe lîngă acesta, ea trebuie să anticipeze cu acuratețe valorile subiective ale celorlalți pentru a participa efectiv în producția și schimbul social. Schimbul voluntar implică, din partea fiecărei persoane care dorește să participe la acesta, să producă și să aducă pe piață un bun pe care alți oameni să-l găsească de o valoare subiectivă suficientă, astfel încât să-și schimbe bunurile de valoare pe care le posedă pentru a-l obține. Deși toată lumea trebuie să aibă această capacitate într-o anumită măsură, este posibil ca indivizii să-și organizeze producerea de bunuri de consum conform unei diviziuni a muncii în care antreprenori specializați să preia această funcție.

În majoritatea activităților, oamenii preferă eficiența mai mare a organizării producției conform principiului avantajului comparativ, urmate de obținerea de bunuri prin schimb voluntar, în comparație cu efortul productiv autarhic. Ținând seama de factorii de producție pe care îi deține în mod justificat (munca sa, pământul și capitalul apropriate prin homesteading), fiecare individ contractează voluntar cu alții pentru a-și folosi proprietatea în anumite scopuri specifice, în cooperare cu aceștia. Activitatea antreprenorială devine o parte a diviziunii muncii pe măsură ce anumiți oameni dovedesc abilități mai mari de a face față incertitudinilor inerente în procesul producției sociale. Antreprenorii specializați îndeplinesc funcția socială de a face față incertitudinii, de a coordona diferitele munci (și alți factori) aparținând unor numeroși indivizi, și de a direcționa producția către cele mai valoroase scopuri sociale. Ultimele două activități ar fi imposibile fără existența banilor ca bază pentru calculul economic.

Banii sunt esențiali pentru dezvoltarea oricărei producții economice avansate, adică industriale.[9] Fără ei, nici o unitate de măsură cardinală comună tuturor schimburilor nu ar exista și, în consecință, participanții nu ar avea nici o bază pentru a face comparații semnificative ale costului și valorii sociale a utilizării diverselor bunuri în acțiune. Prețurile, care pot exista numai în termeni monetari, și care se formează în schimbul voluntar, indică gradul de raritate al bunurilor; adică valoarea subiectivă atribuită lor relativ la cantitatea existentă din aceste bunuri. Deoarece prețurile monetare reflectă valoarea subiectivă și se exprimă în unități cardinale, ele pot fi componentele calcului economic.

Calculul profitului și al pierderii este procesul prin care indivizii determină ce și cum să producă în structura complexă a producției sociale.[10] Fără calculul economic, nici un sistem social nu ar putea să înregistreze preferințele reale pentru bunuri de consum sau să le producă în mod rațional, adică luând în considerare costurile de oportunitate. Prețurile monetare determinate prin liberul schimb al drepturilor de proprietate privată reflectă raritatea socială a bunurilor, demonstrând preferințele indivizilor care fie cumpără în mod liber acele bunuri cedând pentru aceasta valoarea altor bunuri de consum, fie refuză să cumpere, preferând valoarea bunurilor de consum ce ar trebui altminteri cedată. Prețurile existente furnizează informații indispensabile pe baza cărora pot fi făcute anticipări antreprenoriale privind raritatea viitoare a bunurilor de cosum. Numai în aceste condiții, antreprenorii pot coordona activitățile productive curente pentru a crea acele bunuri de consum cu cea mai mare valoare socială în viitor.

Cea mai dificilă problemă rezolvată de calculul economic este aceea a selecției între numeroasele modalități tehnice disponibile pentru a crea un anumit bun de consum. Fără prețuri monetare, diferitele tehnici folosind diferite cantități și tipuri de factori de producție, nu pot fi comparate din moment ce sunt exprimate în unități non-comparabile, de exemplu, munca în ore și pământul în ari. Pentru a face posibile comparațiile între tehnici, fiecare factor trebuie evaluat folosind un standard comun, exprimat în numere cardinale. Prețurile monetare ale factorilor de producție reflectă valoarea acestor factori în producția de bunuri de consum alternative; astfel, prin compararea totalității costurilor monetare necesare pentru producerea unui bun de consum dat utilizând tehnici diferite, antreprenorul poate determina care tehnică este eficientă din punct de vedere social; adică, cea care duce la renunțarea la anumite bunuri de consum de o valoare cît mai mică. În absența calculului economic, alegerea unei tehnici dintre multe altele disponibile poate fi făcută numai într-un mod arbitrar și deci, irațional.[11]

Antreprenorii ghidează producția socială către obținerea celor mai dorite bunuri de consum prin asumarea funcției de coordonatori ai celor ce cooperează în cadrul sistemului de diviziune a muncii. Aceasta se realizează prin schimb voluntar, pe măsură ce fiecare antreprenor crează o firmă de afaceri pentru a contracta în interiorul acesteia cu alți posesori de factori de producție și apoi pentru a contracta în exterior cu firmele altor antreprenori.[12] Prin aceste înțelegeri contractuale, antreprenorii construiesc o amplă structură de producție, începând cu bunuri de capital de ordin superior până la bunurile de capital de ordin inferior și la bunurile de consum. Această structură, de o complexitate aproape infinită în detaliile sale, necesitând coordonarea tuturor factorilor de producție din sistemul economic, este extrem de flexibilă spre satisfacerea dorințelor schimbătoare ale consumatorului în cadrul limitelor impuse de proprietatea privată, de posibilitățile tehnologice, și de bunurile de capital existente. Antreprenorii realizează de asemenea transferul factorilor de producție în timp, potrivit preferințelor individuale, de la producția curentă de bunuri de consum la producția actuală de bunuri de capital necesare construirii structurii de capital, în așa fel încât producția viitoare de bunuri de consum să poată crește.

Tocmai prin aceste contracte antreprenorii își asumă incertitudinea inerentă în producția socială. Ei sunt de acord să plătească posesorilor de factori de producție sume fixe de bani în schimbul utilizării acestor factori în producție, produsele obținute aparținându-le, fie ele bunuri de capital sau de consum. Deoarece valoarea de piață a factorilor este cunoscută înainte de momentul producției, iar valoarea de piață a bunurilor produse nu este cunoscută până după acest moment, antreprenorii devin candidați reziduali la remunerație, obținând profit sau suferind pierderi din procesul de producție, ale căror dimensiuni sunt necunoscute înaintea producției înseși. Statutul lor de candidați reziduali la remunerație este cel ce face legătura între incitativele antreprenorilor și acțiunile care au valoare socială demonstrabilă.

Posibilitatea de a se călăuzi după criteriul profiturilor și al pierderilor le oferă antreprenorilor informația, incitativele și procesul de calcul pentru a acționa în concordanță cu valorile sociale, atât în exteriorul propriilor firme în relațiile cu ceilalți antreprenori în cuprinsul structurilor de producție, cât și în interior ca o modalitate de a verifica continuu operațiunile din cadrul firmei lor. Activitatea antreprenorială poate, din această cauză, să pătrundă în operațiunile interne ale firmei. Mises spune :

Managementul firmei sau managementul pentru profit este managementul călăuzit de motivația profitului. Obiectivul managementului firmei este obținerea de profit. Cum succesul sau eșecul în atingerea acestui scop pot fi constatate atât prin contabilizarea întregii afaceri cât și a fiecărei componente a acesteia în parte, este fezabil să descentralizăm atât managementul cât și contabilitatea fără a primejdui unitatea operațiunilor și atingerea scopului lor. Responsabilitatea poate fi divizată. Nu este necesar să se limiteze libertatea de acțiune a subordonaților prin alte reguli sau regulamente în afara celei care susține întreaga activitate a firmei, adică a regulii de a face operațiunile lor profitabile.[13]

Testul profitului și al pierderii se aplică nu numai firmei vizavi de piață, dar de asemenea în interiorul firmei pe măsură ce antreprenorii îl folosesc pentru a verifica viabilitatea operațiunilor interne. Astfel, într-un sistem de piață, activitatea antreprenorială este pe deplin suverană atât înăuntrul firmelor (prin intermediul activității antreprenoriale generale sau specializate) cât și în cadrul relațiilor dintre firme (prin intermediul activității antreprenoriale specializate).[14]

Atât timp cât procesul de schimb și producție este condus de antreprenori, scopul său este satisfacerea valorilor subiective ale celor care participă la el în calitate de consumatori și proprietari ai factorilor de producție. Simultan, el este de asemenea o bază de testare continuă pentru selecția antreprenorilor specializați care sunt cei mai capabili să contribuie la atingerea acestui scop. Cei ce nu pot câștiga în mod sistematic profit și nu pot evita pierderile vor fi eliminați din rândurile antreprenorilor specializați, pe măsură ce posesorii de capital caută să furnizeze fonduri celor ce le aduc cele mai mari venituri.

Rolul activității antreprenoriale într-un sistem socialist

Cum producția socială necesită coordonarea numeroșilor indivizi diferiți, angajați cu toții în acțiuni umane, orice sistem social trebuie să aibă căi de manifestare ale activității antreprenoriale. Producția socială nu poate exista fără activitatea antreprenorială dar fiecare sistem social îi deschide acesteia căi de manifestare diferite și în măsuri variate. Pe piața liberă, toate căile de manifestare sunt deschise activității antreprenoriale în limitele dreptului la proprietatea privată și ale schimbului voluntar. În socialism, prin instituționalizarea proprietății de stat asupra mijloacelor de producție și interzicerea prin lege a contractelor voluntare, activitatea antreprenorială este sever reprimată și direcționată greșit, deoarece funcțiile sale sociale sunt încorsetate de coerciție și birocrație. În cadrul unei economii planificate central, activitatea antreprenorială joacă un rol periferic. În loc să fie forța promotoare susținînd producția socială, ea devine o metodă de a face față cererilor contradictorii și imposibile ale planului. Și totuși, capacitatea activității antreprenoriale de a-și îndeplini funcțiile sociale nu poate fi eradicată, un lucru parțial responsabil pentru faptul că economiile țărilor comuniste continuă încă să șchiopăteze an de an, oferind cetățenilor lor îndelung supuși la suferință, măcar un nivel de trai sărăcăcios.[15]

Prin eliminarea proprietății private și a schimbului voluntar, socialismul elimină banii și prețurile monetare, și implicit, calculul economic, iar o dată cu acesta producția realizată în mod rațional. Planificatorii nu numai că nu pot determina raritățile relative, adică valoarea socială a bunurilor de consum, dar ei nu au nici un mijloc coerent de alegere între diferitele tehnici de producție, disponibile pentru a produce lista arbitrară (din punct de vedere social) a bunurilor de consum, pe care au alcătuit-o. Ei nu pot organiza rațional o diviziune a muncii, fiind lipsiți de informații, incitative și de procesul de calcul economic. În asemenea condiții, devine extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru planificatori să se angajeze într-o activitate antreprenorială, chiar dacă am presupune că ei ar avea un avantaj comparativ în această privință.[16] Închistate în fabrica „unică” în care se transformă economia în regim socialist, amploarea și acuratețea capacităților antreprenoriale sunt puternic reduse, stânjenind intens îndeplinirea funcțiilor sociale de care numai antreprenorii se pot achita.

Fiind planificată de sus, structura producției într-o economie socialistă trebuie să fie simplă și rigidă vis-a-vis de o economie capitalistă, din moment ce fiecare proces de producție din fiecare stadiu al producției trebuie să fie consemnat și coordonat de micul grup de planificatori.[17] Acest proces este similar celui pe care un antreprenor specializat îl desfășoară în cadrul firmei sale prin planificarea operațiunilor interne, ceea ce arată de ce un asemenea plan trebuie să fie aproape infinit mai simplu decât întreaga structură de producție de pe o piață liberă ce trebuie să cuprindă, cum de altfel se și întâmplă, toate estimările și planurile fiecărui antreprenor din toate ramurile de activitate. Socialismul mobilizează efectiv doar calitățile antreprenoriale ale planificatorilor centrali, pe când capitalismul oferă efectiv o cale de manifestare a capacităților și energiilor antreprenoriale ale tuturor, fie într-o formă specializată fie în general, adică în orice acțiune.

Absența proprietății private și a contractelor voluntare, de asemenea, elimină aproape total capacitatea (potențialilor) antreprenori, în interiorul „fabricii unice”, de a-și asuma incertitudinea producției sociale, transformîndu-se în candidați reziduali la remunerație. Ei sunt astfel incapabili să-și îndeplinească rolul lor social în producție sau să furnizeze o bază de testare pentru a-i descoperi pe cei care au un avantaj comparativ ca antreprenori specializați. În schimb, cei implicați în procesul de producție, începând cu cea a bunurilor de capital de ordin superior până la cele de ordin inferior și sfârșind cu cei ce produc bunuri de consum, ajung cu toții creaturi ale birocrației. Planificatorii centrali și birocrații emit ordine, la aplicarea cărora se veghează cu mijloace coercitive, referitoare la atingerea anumitor obiective de producție și, de aceea, ei trebuie să se bizuie pe managementul birocratic, în locul managementului călăuzit de criteriul pierderilor și al profiturilor, pentru a-și îndeplini planul.

Mises definește managementul birocratic ca „metoda aplicată în conducerea afacerilor administrative al căror rezultat nu are valoare monetară pe piață”, sau „managementul afacerilor care nu pot fi verificate prin calcul economic.”[18] Lipsiți de metoda calculului economic, birocrații nu pot desfășura activități antreprenoriale într-o măsură cât de cât semnificativă. Mises spune:

Managementul birocratic este managementul constrâns să se supună unor reguli și regulamente detaliate, fixate de autoritatea unui organ superior. Sarcina birocratului este să se comporte în modul în care aceste reguli și regulamente îi ordonă să o facă. Libertatea sa de a acționa conform celor mai puternice convingeri ale sale este serios limitată de aceste regulamente.[19] Birocrația pune atâtea piedici în calea producătorilor încât cea mai mare parte a activității antreprenoriale este desfășutată ilegal, de către unii pentru a îndeplini nominal planul, de alții pentru a-l submina.[20]

Mises conchide:

Socialismul, adică controlul guvernamental complet al tuturor activităților economice, este impracticabil deoarece o societate socialistă ar fi lipsită de instrumentul intelectual indispensabil al planificării și proiectării economice: calculul economic. Însăși ideea planificării centralizate de către stat este contradictorie. Un consiliu central socialist de management al producției va fi neajutorat în fața problemelor ce trebuiesc rezolvate. El nu va ști niciodată dacă proiectele în discuție sînt avantajoase sau dacă punerea lor în aplicare nu ar duce la o risipă a mijloacelor disponibile. Socialismul duce obligatoriu la haos complet.[21]

De-a lungul istoriei, nici o țară nu a adoptat niciodată în întregime socialismul deoarece acesta ar însemna moartea imediată a populației sale. În schimb, țările socialiste simulează planificarea centralizată, trecând cu vederea violările masive ale planului și folosind prețurile de pe piețele internaționale pentru a se angaja în calculul economic.[22]

O politică de privatizare care ia în considerare activitatea antreprenorială

Pentru a oferi posibilitatea de exprimare deplină a energiilor creatoare ale antreprenorilor, fostele țări comuniste trebuie să-și desocializeze în întregime economiile lor prin privatizarea tuturor proprietăților și prin îndepărtarea obstacolelor ridicate de intervențiile guvernamentale.[23],[24] Privatizarea completă necesită trecerea totalității drepturilor de proprietate (deci controlul utilizării în acțiune inclusiv prin contracte voluntare) asupra muncii, pământului, și a capitalului în mâinile indivizilor. În ceea ce privește munca, acest obiectiv poate fi atins în mod relativ simplu. Cum fiecare persoană este în mod natural proprietara muncii sale, se impune doar ca intervențiile guvernamentale ce impun restricții asupra utilizării muncii să fie desființate, permițând fiecărei persoane să încheie contracte și să se asocieze cu ceilalți în mod liber. Proprietatea asupra propriului corp („self- ownership”) și libertatea de a contracta sunt premisele necesare unei economii complet antreprenoriale, deoarece activitatea antreprenorială este un fenomen individual, ce poate fi exprimat social numai de către indivizi, în procesul obținerii de profit și de evitare a pierderilor, proces ce nu este pe deplin predictibil. Activitatea antreprenorială nu poate fi planificată centralizat, nici prin decizii specifice de alocare a resurselor, nici prin moduri particulare de selecție a personalului.

Dreptul de proprietate inițial asupra pământului și capitalului nu este la fel de ușor de implementat, dar teoretic ar trebui să respecte principiul de homesteading, deoarece, la rândul său, acesta derivă din principiul conform căruia fiecare individ este proprietarul muncii sale. Aplicarea principiului de homesteading la proprietatea deținută în mod injust, adică cea de stat, constă într-o strategie sindicalistă; adică, pământ țăranilor și capital muncitorilor.[25] Munca celor care au lucrat pământul în sistemul proprietății colective le dă acestora suficiente drepturi asupra pământului, astfel încât să înlăture drepturile celorlalți, cu excepția celor care pot face dovada faptului că, în urma aproprierii prin homesteading sau prin contract, dreptul lor justificat de proprietate asupra pământului este anterior confiscării acestuia de către stat. Fiecare parcelă de pământ ar trebui restituită acelor țărani care au muncit-o în colectiv. Analog, dreptul de proprietate asupra capitalului ar trebui dat inițial celor care au muncit în diferite fabrici proprietate de stat.[26]

Privatizarea proprietății ar reduce semnificativ amploarea guvernului, eliminând producția și furnizarea de bunuri de către stat, precum și birocrația masivă necesară funcționării aparatului de stat. În locul lor vor apărea antreprenori specializați, ei fiind cei care oferă cele mai mari venituri proprietarilor inițiali ai pământului și ai capitalului, pe măsură ce aceștia vor dori să investesască în proiecte antreprenoriale. Această metodă voluntară de formare a capitalurilor antreprenorilor specializați este singura care este compatibilă cu dreptul la proprietate și libertatea tuturor indivizilor. În același timp, această metodă este și cea care mobilizează și cele mai substanțiale și mai bune abilități antreprenoriale în serviciul societății.[27]

Privatizarea centrelor de producție socialiste ar trebui făcută prin împărțirea proprietății în acțiuni și distribuirea acestora către muncitorii din fiecare centru. Modalități alternative de privatizare a acestor centre suferă fie de vicii economice, fie de vicii etice, fie de ambele. De exemplu, organizarea unei licitații naționale la care statul vinde toate proprietățile deținute de el este o nedreptate grosolană, asemănătoare cu a-i pune pe sclavi să-și plătească stăpânii pentru a dobândi „privilegiul” libertății. Cum statul este un confiscator ilegitim de proprietate, el nu are nici un drept justificabil să vândă sau chiar numai să folosească proprietatea pe care a expropriat-o. Mai mult, principiul dreptății cere oficialităților de stat să compenseze populația pentru deceniile de adevărată sclavie din timpul regimului lor comunist. O loterie națională care să împartă toată proprietatea statului nu poate nici ea satisface cerințele dreptății. În virtutea cărui drept pot avea mai multă îndreptățire la aceasta cei care nu și-au legat munca de capitalul sau de pământ decât cei care au făcut-o? Nu este nimic just într-o distribuție aleatoare a unor proprietăți apropriate inițial prin homesteading și apoi expropriate.

În sfârșit, ideea de a inventaria toată proprietatea de stat și de a emite acțiuni identice pentru fiecare persoană eșuează atât din motive economice cât și etice. Dreptatea cere ca drepturile de proprietate asupra pământului și capitalului să fie identificate în mod obiectiv ca fiind ale celor care au transformat această proprietate cu ajutorul muncii lor, iar conceptul economic de proprietate presupune ca individul să fie în măsură să-și vândă acțiunile sale sau să le transforme în anumite părți specifice sau ansamble limitate de proprietate. Acestă capacitate este similară celei prin care antreprenorii, la crearea unei noi firme, pot emite și vinde inițial acțiuni care conferă dreptul doar asupra firmelor lor. Dacă ei nu ar putea face acest lucru, ei nu ar fi pe deplin proprietarii acestora. Aceste titluri de valoare particulare ar înlătura rapid titlurile de valoare ineficiente deținute în colectiv, care, în cele din urmă, fie ar fi divizate în sub-componente ce au sens, și deci valoare, din punct de vedere economic, precum acțiunile oricărei firme de afaceri private, fie s-ar deprecia total.[28]

Pentru justețea și succesul economic al unei asemenea privatizări ar fi esențial liberul schimb al acestor acțiuni. Nou născuta bursă de valori s-ar extinde rapid pe măsură ce antreprenorii specializați ar crea noi firme și ar începe, o dată cu apariția piețelor libere de capital în general, să direcționeze corect economiile către structura de producție, și în cadrul acesteia către diferite procese, pentru crearea bunurilor de capital, fără ca intervențiile guvernamentale să mai injecteze iraționalitate în acest proces.

De asemenea, prin acte legislative, banii trebuie din nou încredintați pieții, în așa fel încât să se stopeze imediat inflația monetară, moneda oficială să devină convertibilă în aur (la o rată adecvată pentru a permite acoperirea întregii cantități de bani discreționari prin stocul de aur al statului) și să se permită antreprenorilor să producă bani în mod liber în cadrul circumscris de drepturile de proprietate privată. Reîntoarcerea banilor pe piață este o necesitate pentru un calculul economic coerent fără de care o producție socială rațională nu poate avea loc. A permite statului să mențină controlul asupra banilor, chiar și numai parțial, provoacă cu siguranță distorsionarea activității antreprenoriale, deoarece statul își folosește această putere pentru a controla cheltuielile și fluxurile de capital.[29]

Privatizarea ar trebui instituită simultan cu desființarea completă a tuturor formelor de intervenție guvernamentală în noua configurație a schimburilor voluntare și a diviziunii muncii. Aceasta este o condiție necesară pentru a permite existența drepturilor de proprietate privată și pentru a deschide căi de exprimare activității antreprenoriale și producției sociale. Punând capăt intervenției statului în condițiile contractuale ale indivizilor particulari, de exemplu, punând capăt controalelor prețurilor sau obligativității licențelor ocupaționale, aparatul guvernamental ar fi în continuare redus, eliberînd tot mai mulți birocrați către sectorul productiv privat.

În sfîrșit, procesul de privatizăre ar trebui să se producă instantaneu, urmând exemplul istoric al „miracolului” economic german început de Ludwig Erhard pe 24 iunie 1948.[30] Jumătățile de măsură nu vor da rezultate deoarece crează probleme adiționale și, ca urmare, presiuni politice pentru reintroducerea reglementărilor.[31]

Nu există o exemplificare mai bună a acestui principiu decât condiția precară a oamenilor din fosta Germanie de Est care ar putea rata această șansă istorică de libertate prin vizibila acceptare a statului asistențial vest german în locul unei piețe libere.[32] Rezultatele de până acum au constat în transferuri masive de bogăție din vest către est, cauzate de supraevaluarea artificială a mărcii est germane; în drepturi de proprietate injuste cauzate de vânzarea activelor statului și de preferarea în aceste vânzări a celor cu relații politice, în șomaj cauzat de adoptarea „ajutoarelor” de șomaj și a salariilor minime; în alocarea ineficientă a capitalului cauzată de acceptarea sistemului de asistență socială; în ineficiențe și distrugeri de avuție cauzate de implemetarea structurii fiscale de tip vest german și de reglementările care obstrucționează liberul schimb intern și internațional. Un astfel de început asistențial-etatist nu prevestește nimic bun pentru libertatea și prosperitatea poporului german.

Est-germanii ar fi făcut cu mult mai bine dacă ar fi parcurs calea privatizării complete, nu numai în ce-i privește pe ei înșiși, ci și din punctul de vedere al statului vest-german, datorită presiunii irezistibile la care l-ar fi supus, de a-i urma pe aceeași cale. Din nefericire, acolo, ca mai peste tot, există un deficit de oameni de stat principiali, curajoși și competenți care să aleagă drumul politic mai anevoios la început. În schimb, ei sunt conduși de politicieni dornici să importe dezastruoasele politici asistențial-etatiste și tipurile corespunzătoare de politicieni din Germania de Vest.[33]

Activitatea antreprenorială nu are un rol direct în conceperea programului de privatizare. Totuși, activitatea antreprenorială a jucat indirect un rol crucial prin subminarea sistemului de planificare centralizată, ilustrând sub ochii oamenilor avantajele libertății. Politicienii ce au curajul să privatizeze vor avea de înfruntat cel mai redutabil adversar în birocrație, legată inexpugnabil de apărarea status quo-ului. Depășirea acestui obstacol va fi o problemă politică dintre cele mai dificile; cei care ar urma calea impopulară a privatizării instantanee nu sunt antreprenori politici ci oameni de stat cărora compatrioții lor le-ar datora multă recunoștință.[34]

Concluzii

Activitatea antreprenorială este forța motrice care lucrează la îmbunătățirea capacității tuturor oamenilor de a-și atinge scopurile, în cooperare unii cu alții. Situația viitoare a omenirii depinde de căile de funcționare a activității antreprenoriale în cadrul unui sistem social sau altul. Pentru a mobiliza cea mai mare cantitate de activități antreprenoriale de cea mai bună calitate, un sistem social trebuie să se bazeze pe proprietatea privată și pe libertatea individuală. Doar atunci poate să apară piața liberă, încorporând talentele tuturor, într-un edificiu voluntar și cooperativ de schimb și producție, coordonat de activitatea antreprenorială, ce devine posibilă grație calculului economic. A sosit unul dintre acele rare momente în istorie, care permite țărilor lumii să instituie piețe libere, și astfel să-și asigure prosperitatea si să-și atragă recunoștința urmașilor.


NOTE

1. Ludwig von Mises, Human Action, 3rd rev. ed., Henry Regnery, Chicago, 1949/1966, pp.297, 299 și 336.

2. O observație larg acceptată este că economia neoclasică nu rezervă un rol semnificativ pentru antreprenor datorită caracterului său formalizat. În cel mai bun caz, antreprenorul este un apendice în teoria neoclasică, atașat în mod stîngaci la modelele sale formale, de obicei matematice. Vezi, de exemlu, Israel Kirzner, Discovery and the Capitalist Process, University of Chicago Press, Chicago, 1985, pp. 1-25 și 68-92.

3. Despre metoda teoriei economice, vezi Mises, Human Action, pp. 1-10 și 30-71; Hans-Hermann Hoppe, Praxeology and Economic Science, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1988; și Murray N.Rothbard, Man, Economy, and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1962, pp. 1-2 și 63-66. Despre aceste principii economice fundamentale vezi Rothbard, Man, Economy, and State, pp. 1-62.

4. Aceasta este exact perspectiva neoclasică asupra alegerii. Deși este necesar să se urmărească și consecințele acelor aspecte ale alegerii care nu au de a face cu incertitudinea, teoria economică este în cel mai bun caz incompletă și în cel mai rău absurdă, atîta timp cît nu conține teoreme care să țină seama de incertitudine. Acesta este unul din domeniile în care teoria economică austriacă este cu mult înaintea celei neoclasice. Premisa absenței incertitudinii, frecventă la economiști neoclasici, îi conduce pe aceștia la acceptarea tehnicilor matematice în construcțiile teorietice și îi forțează să ignore rolul crucial al activității antreprenoriale în acțiunea umană. Despre utilizarea tehnicii construcțiilor imaginare în teoria economică, vezi Mises, Human Action, pp. 236-37; despre incertitudinea în acțiune, pp. 105-18; și despre echilibrul general și activitatea antreprenorială, pp. 244-56.

5. Vezi Mises, Human Action, pp. 22-27, și pp. 99-100; și Hoppe, Praxeology and Economic Science, pp. 18-19 și 32-34.

6. Actiunea umană, nefiind aleatoare, exclude utilizarea tehnicilor statistice care se bazează pe premisa existenței unui proces de generare a datelor în mod aleatoriu. Econometria violează ambele condiții: absența determinismului, prin presupunerea existenței constantelor, și inexistenta caracterului aleator, prin presupunerea existentei unor distribuții de probabilitate. Vezi Frank Knight, Risk, Uncertainty and Profit, Kelley and Millman, New York, 1957, pp. 22-48 și 197-232; și Mises, Human Action, pp. 106-15.

7. Asupra diferențelor dintre activitatea antreprenorială prezentă în orice acțiune și cea a antreprenorilor specializați, vezi Mises, Human Action, pp. 252-55.

8. Teoriile economice care ignoră diversitatea muncii, precum și pe cea a altor mijloace, nu pot descrie adecvat producția socială, după cum nu pot nici explica rolul social al activității antreprenoriale. Vezi Mises, Human Action, pp. 157-65.

9. Vezi Ibid., pp. 257-69, 405-08, și 520-23.

10. Vezi Ibid., pp. 200-31 și 698-715.

11. Acesta este motivul pentru care Mises descrie planificatorii centrali din socialism ca „bâjbâind prin beznă”. Vezi Human Action, pp. 700-01. El evidențiază de asemenea faptul că Robinson Crusoe nu se poate angaja în calcule economice (Human Action, p. 205). Desigur, calculul economic este necesar numai în cadrul unui sistem social pentru care se ridică problema coordonării diviziunii muncii și a structurării ierarhizate a bunurilor de capital; calculul economic nu este necesar pentru rezolvarea problemei acțiunii în cazul lui Crusoe.

12. Despre aranjamentele contractuale, vezi Armen Alchian și Harold Demsetz, „Production, Information Costs, and Economic Organization”, American Economic Review 62, December 1972, pp.777-95.

13. Ludwig von Mises, Bureaucracy, Center for Futures Education, Cedar Falls, Iowa, 1944/1983, pp. 45-46.

14. Nevoia de verificare a profitabilității fiecărei operațiuni interne a firmei necesită prețuri monetare care se pot forma numai prin cumpărările și vînzările celor din exteriorul firmei. Astfel, dacă în capitalism o firmă ar crește asfel încît ar cuprinde întreaga piață, antreprenorii nu ar mai avea posibilitatea să utilizeze calculul economic în operațiunile interne ale acesteia. Aceasta este problema economică a socialismului. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State, pp. 544-50.

15. Pentru cea mai recentă expunere a suferinței cetățenilor sovietici, vezi Paul Craig Roberts și Karen LaFollette, Meltdown Inside the Soviet Economy, Cato Institute, Washington, D.C., 1990, pp. 39-74. Ei relatează că Mihail Gorbaciov însuși, a anunțat public, în 1988, că economia sovietică n-a mai crescut de 20 de ani (p.1). Ținînd seama și de faptul că nivelul de viață al cetățenilor sovietici rămâne în urma celui din multe țări ale Lumii a Treia (p.5), adevărul despre eșecul jalnic al tentativelor sovietice de planificare centralizată este evident. Pentru relatări similare despre cetățenilor unguri și, respectiv, peruani, vezi Ivan Szelenyi, Socialist Entrepreneurs, University of Wisconsin Press, Madison, 1988; și Hernando de Soto, The Other Path, Harper & Row, New York, 1989.

16. Prezumpția ar trebui să fie exact cea opusă: că cei ce ajung în vârful piramidei politice au un avantaj comparativ în privința calităților necesare realizării acestui lucru — și în nici un caz nu că au o capacitate superioară de previziune a viitoarelor valori subiective ale altora sau înclinația de a accepta povara incertitudinii. Vezi F.A. Hayek, The Road to Serfdom, University of Chicago Press, Chicago, 1944, pp. 134-52. (Vezi și versiunea în limba română datorată lui E. B. Marian, Drumul către servitute, Humanitas, București, 1993, pp. 154-173)

17. Pentru un exemplu al inferiorității structurii de producție din Uniunea Sovietică, vezi Roberts și LaFollette, Meltdown, pp. 7-37. Contrastul între funcționarea lină din cadrul unei firme capitaliste și haosul din cadrul „fabricii unice” socialiste este remarcabil.

18. Mises, Bureaucracy, pp. 47-48.

19. Ibid., p. 45.

20. Pentru exemple fascinante despre capacitățile antreprenoriale înăscute ale cetățenilor sovietici, tragic suprimate de birocrație, vezi Roberts și LaFollette, Meltdown, pp. 7-37.

21. Mises, Bureaucracy, p. 57.

22. Pentru exemple sovietice de manifestare a acestui fenomen, vezi Roberts și LaFollette, Meltdown, pp. 9, 15-17 și 25-26.

23. Ca în toate chestiunile referitoare la drepturile de proprietate privată, privatizarea ridică atât probleme etice, cât și economice. Nu este surprinzător că programul privatizării complete nu crează doar un punctul necesar de plecare pentru piața liberă ci , de asemenea, este și justificat moral. Acesta este un corolar al faptului că principiul de „selfownership” („fiecare om este proprietarul corpului său și al muncii sale” — n. tr.) și cel de „homesteading” („primul utilizator, primul proprietar” — n. tr.) sunt premisele pieței libere. Pentru justificarea etică a pieței libere, vezi Murray N. Rothbard, Ethics of Liberty, Humanities Press, Atlantic Heights, N.J., 1982; Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Teoria socialismului și a capitalismului), Kluwer Academic Publishers, Boston, 1989; și Hans-Hermann Hoppe, „From the Economics of Laissez Faire to the Ethics of Libertarianism,” în Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, Jr., eds., Man, Economy, and Liberty, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1988.

24. Departe de a duce la despuierea acestori țări fost-comuniste sub semnul unui materialism occidental cras, implementarea capitalismului va permite fiecărui grup de oameni să-și exprime integral propria cultură, în modalități până atunci restricționate și interzise. Antreprenorii autohtoni vor furniza acele bunuri de consum — și bunurile de capital necesare pentru producția lor — pe care oamenii le vor dori cel mai intens, ținând seama scrupulos de normele culturale la care aderă potențialii consumatori.

25. Vezi Hans-Hermann Hoppe, „De-Socialization in a United Germany”, The Review of Austrian Economics 5, nr.2 (Fall 1991): 98-104.

26. Ca o problemă practică, reformatorii ar fi probabil nevoiți să-i includă în schema de privatizare și pe foștii birocrați, care au condus centrele de producție, deși cei ce erau departe de sursele de producție, adică planificatorii centrali , ar avea drepturi de homesteading doar asupra clădirilor aflate în proprietate de stat în care și-au desfășurat activitățile. Despre ce este de făcut cu birocrații, vezi Murray N. Rothbard, „How to Desocialize?”, în Making Economic Sense (Auburn, AL: Ludwig von Mises Institute, 1989/1995).

27. Deși există, pe piața liberă, o tendință ca acei indivizi care au un avantaj comparativ relevant să devină antreprenori specializați, indiferent de configurația existentă a drepturilor de proprietate, rezultatul exact al producției sociale nu va fi identic în condițiile unor configurații diferite ale drepturilor inițiale de proprietate. Distribuția inițială de capital și de pământ trebuie să țină seamă de problema dreptății. Altminteri, ar trebui să susținem modul de împroprietărire cel mai expeditiv; adică, pământul și capitalul ar trebui să fie lăsate în mâinile birocraților și ale planificatorilor centrali. Reacția de respingere imediată pe care o trezește această propunere este o dovadă că dreptatea este importantă și că trebuie luată în considerare, dacă nu dorim ca programul de privatizare să fie discreditat și abandonat. Tendința către o selecție eficientă a antreprenorilor specializați în cadrul pieței este, de fapt, un argument în favoarea privatizării conform principiilor de selfownership și de homesteading. Dacă rezultatul economic general va fi similar, indiferent dacă configurația inițială a proprietății este una justă sau una injustă, cea dintâi este preferabilă.

28. Pentru o discuție a acestor alternative, vezi Hoppe, „De-Socialization,” pp. 98-101.

29. Despre etalonul aur, vezi Murray N. Rothbard, „The Case for a Genuine Gold Dollar,” în Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., The Gold Standard: An Austrian Perspective (Lexington, Mass.: Lexington Books, 1985); și idem, „The Case for a 100 Percent Gold Dollar”, în Leland Yeager, ed., In Search of a Monetary Constitution (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1962).

30. A se vedea, de asemenea, planul de o zi al economistului rus Yuri Maltsev, pentru privatizarea imediată a Uniunii Sovietice, schițat în „The Maltsev One-Day Plan”, The Free Market 8, nr. 11 (noiembrie 1990). Un plan similar, dar relativ mai lent, pentru Statele Unite, este schițat de Llewellyn H. Rockwell, Jr. în „Rockwell’s Thirty-Day Plan”, The Free Market 8, nr. 3 (martie 1991).

31. Vezi Mises, Human Action, pp. 858-61.

32. Vezi Hoppe, „De-Socialization”, pp. 90-95.

33. Ibid., pp. 88-97.

34. Aderența la viziunea misesiană asupra activității antreprenoriale evită ideea paradoxală a antreprenorului „politic”. Antreprenorul specializat, prin definiție, este implicat într-un proces care sporește bogăția, de cooperare voluntară în cadrul diviziunii muncii, de pe urma căruia toată lumea obține beneficii. Nu poate exista un antreprenor „politic”, din moment ce procesul politic apelează la coerciție, din acesta rezultînd transferul și distrugerea avuției, precum și distorsionarea diviziunii muncii. Există, totuși, și o activitate antreprenorială politică, în sensul că angajîndu-se în fiecare acțiune, actorul trebuie să facă față incertitudinii. Această aplicație la arena politică a conceptului de activitate antreprenorială este înrudită cu cea care survine în analiza acțiunilor tîlharului sau ale șarlatanului. în ambele cazuri, actorul este nesigur în ceea ce privește cît de mult poate lua de la victimele sale și cît de puternică va fi și în ce formă se va manifesta rezistența acestora. Pentru analize folosind conceptul de antreprenor politic, vezi Gordon Tullock, The Politics of Bureaucracy (Public Affairs Press, Washington, D.C., 1965), pp. 99f; și James Buchanan și Gordon Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1965), pp. 334f. (Vezi și versiunea în limba româna datorată lui P. Fudulu, Calculul Consensului, București, Ed. Expert, pp. 355f. n. tr.)

* Titlul original: The Role of Entrepreneurship in Desocialization, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, No. 1, (1992): 79-93.

© 1992 by The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Jeffrey M. Herbener
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!