Reflecții ortodoxe despre muncă

Ludwig von Mises vorbește despre conceptul de dizutilitate a muncii pentru a explica limitele ofertei de muncă pe piață. Pr. Petre Comșa și Prof. Costea Munteanu vorbesc în această lectură de duminică despre utilitatea muncii din perspectivă spirituală.

Autori: Pr. Petre Comșa, Prof. Costea Munteanu

I. Introducere

Este îndeobște recunoscut și acceptat faptul că exercitarea unei munci reprezintă un mod de raportare la lume și la semeni. Activitatea zilnică, timp de mai multe ore, săvârșită de-a lungul mai multor ani, organizează într-un mod specific datele pe care ni le însușim cu privire la lume și la semeni. Fapt este că astfel „în noi se imprimă modalitățile de înțelegere ale lumii și raporturile pe care le avem cu semenii noștri, așa cum sunt ele în miile de ore de muncă, încât, în bună măsură, viziunea despre lume și viață păstrează amprenta muncii, desfășurate de-a lungul vieții”.[1] (subl.ns.)

Pe de altă parte însă, tehnica din zilele noastre se face simțită într-o măsură considerabilă în mai toate ocupațiile, tendința fiind ca roboții, calculatoarele, sistemele de automatizare, automatele, mașinile inteligente să înlocuiască într-o tot mai mare măsură oamenii în procesul muncii. Astfel încât, extinderea tot mai pronunțată a ariei de aplicabilitate a dispozitivelor tehnice și a serviciilor pe care acestea tind să le acopere „scot la iveală semnele unei metamorfoze profunde a muncii”,[2] utilizarea excesivă a tehnicii conducând la atrofierea puterilor omenești, la slăbirea capacității omului de a se deschide către lume. În acest sens, găsim cât se poate de relevante ideile dezvoltate de filosoful și romancierul francez Michel Henry: „ Încă de la începutul erei industriale și ca simplu efect al înlocuirii progresive a «forței de muncă» cu energiile naturale, era posibilă prefigurarea reducerii activității lucrătorilor la o muncă de supraveghere, care echivalează cu atrofia cvasitotalității potențialităților subiective ale individului viu și, astfel, cu o stare de neliniște și nemulțumire crescânde”.[3] (subl.ns.)

Intenția nostră este ca prin studiul de față, ce încearcă o modestă prezentare a învățăturii creștin-ortodoxe despre muncă, să evidențiem repere care să ofere, pe de o parte, căile unei mai profunde înțelegeri ale consecințelor metamorfozelor adânci ale procesului muncii din vremurile noastre și, pe de altă parte, să sugereze indicii ale modului de raportare ziditoare ale creștinului față de astfel de evoluții.

II. Învățătura despre muncă în Vechiul Testament

Prima pildă din Patericul egiptean este despre Sfântul Antonie cel Mare, începător fiind el în cele ale duhovniciei, unde ni se zice: „Sfântul avva Antonie, șezând odată în deșert, a fost cuprins de acedie și de o mare întunecare de gânduri. Și zicea către Dumnezeu: «Doamne, vreau să mă mântuiesc și nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu ? Cum mă voi mântui ?». Și, sculându-se puțin, a ieșit afară și a văzut pe cineva ca pe sine șezând și lucrând, apoi sculându-se de la lucru și rugându-se, apoi iarăși șezând și împletind funia, apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului, trimis spre îndreptarea și încredințarea lui Antonie. Și a auzit pe înger zicându-i: «Fă așa și te vei mântui». Iar el, auzind aceasta, s-a umplut de multă bucurie și îndrăzneală; și, făcând așa, se mântuia”.[4]

Avem aici, în această pildă, ceea ce am putea numi miezul învățăturii creștine: roagă-te și muncește (Ora et labora). Așadar, munca este, alături de rugăciune, o componentă a mântuirii, și fără muncă omul nu se poate mântui. Aceasta a rămas de-a lungul timpului în centrul vieții creștine. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, așezându-se pe linia Sfântului Antonie cel Mare și a întregii Biserici, spune că munca este factor de desăvârșire personală, căci ea curăță sufletul de gânduri deșarte și ține mintea omului trează: „Căci a te hrăni muncind pururea este o formă a filosofiei. Sufletele acestea sunt mai curate, mințile acestora mai ferme. Căci cel ce nu lucrează, grăiește mai degrabă în deșert și umblă mult fără rost și toată ziua nu lucrează nimic, fiind împovărat de lâncezeală. Dar cel ce lucrează nu primește repede nimic de prisos nici în fapte, nici în cuvinte, nici în gânduri. Căci sufletul lui e încordat spre o viață de osteneală”.[5]

Este contextul în care trebuie precizat dintr-un bun început – mergând pe urmele analizei părintelui Dumitru Stăniloae[6] – că învățătura creștină despre muncă își are izvorul în revelația cuprinsă în Vechiul Testament, Noul Testament neabrogând-o, ci îmbogățind-o.

Așadar, privitor la învățătura Vechiului Testament, trebuie arătat că muncii îi sunt atribuite trei sensuri principale: ca poruncă dumnezeiască; ca lege fundamentală a vieții omenești; și ca factorul principal prin care se formează și se educă omul pe linia virtuților.

Cu sensurile de poruncă dumnezeiască și condiție necesară de viață, munca apare ca voie a lui Dumnezeu, ca primă poruncă de la Dumnezeu și lege fundamentală a vieții omenești, existând ca atare de când există și omul. Ceea ce înseamnă că ea ține chiar de firea omului.[7] Dotat cu rațiune (inteligență) și voință, „omul trebuie să plătească, după porunca Domnului, tributul prin muncă pentru aceste daruri minunate primite”. Mai mult, „el este chemat să-și dezvolte aceste înzestrări prin muncă”.[8] În plus, munca este în primul rând condiția hrănirii, a existenței omului.

Mai trebuie precizat în legătură cu cele arătate că munca nu apare doar după căderea omului în păcat, ca pedeapsă și condiție a stării de păcat; ea nu reprezintă propriu-zis blestemul rostit de Dumnezeu, întrucât acest blestem [Gen. 3, 17-19] se referă la osteneala ce se adaugă muncii după cădere.[9]

În învățătura Vechiului Testament despre muncă se evidențiază faptul că, așa cum a fost ea rânduită de Dumnezeu în ființa ei, munca nu e ceva greu, ci dimpotrivă ea este împreunată cu veselia [Isaia 9, 3]. Astfel că sudoarea și osteneala care s-au adăugat muncii după căderea în păcat primesc pentru creștin un rost pozitiv, întrucât țin în frâu și slăbesc patimile și poftele egoiste.[10] Este acesta un aspect care va fi regăsit și aprofundat, după cum vom vedea, și în învățătura nou-testamentară despre muncă.

Merită să fie menționat și faptul că, în calitatea ei de poruncă divină și ca lege fundamentală, munca apare și în Decalog. Ca poruncă divină, ea ține de evlavie, de religiozitate, fiind o datorie față de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că a nu munci echivalează cu a nu asculta pe Dumnezeu, a păcătui față de El. Mai mult, în Vechiul Testament munca omului este pusă în legătură cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu („Că în șase zile a făcut Dumnezeu cerul și pământul” / Exod 6, 11), Dumnezeu dându-Se pe Sine astfel ca pildă de muncă și odihnă pentru om, „munca fiind deci în acest fel îmbrăcată într-o supremă onoare, dar totodată este și una dintre cele mai mari datorii.[11]

Se evidențiază în acest fel un aspect esential, am spune: cine muncește, imită pe Dumnezeu, păstrează și dezvoltă în sine chipul Lui. Iar cine nu muncește, alterează acest chip, se înstrăinează de Dumnezeu.

Pe de altă parte, întrucât munca este parte din cele zece porunci, ea reprezintă și una dintre legile fundamentale ale vieții, după cum am subliniat deja. În acest sens, ea are un dublu aspect, fiind în același timp regulă religios-morală, dar și condiție de viață.[12]

Sub acest dublu aspect, învățătura Vechiului Testament vede și rodul muncii: el este și binecuvântare de la Dumnezeu, dar și rezultat ce decurge prin fire din munca însăși, căci „lucrul mâinilor omului se răsfrânge asupra lui” [Prov. 12, 14].

Și mai este un aspect foarte important cuprins în învățătura vechi-testamentară despre muncă. Atunci când în Proverbele lui Solomon se spune că „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca”, se evidențiază faptul că, ”…în timp ce orice altă comoară este pasivă, întrucât se sfârșește dacă numai se ia din ea și nu se pune nimic în loc prin muncă, numai munca este activă, fiind singurul factor creator de bunuri, de comori, singurul factor care fructifică orice comoară”.[13]

Așa cum spuneam mai devreme, cel de-al treilea sens pe care învățătura vechi-testamentară îl acordă muncii este acela de factor principal prin care se formează și se educă omul pe linia virtuților. Este vorba, în esență, despre tema hărniciei și lenei, asupra căreia stăruie într-o bună măsură Proverbele lui Solomon. Astfel, în timp ce hărnicia asigură pâinea, lenea aduce lipsă și foame. Omul harnic are tot ce-i trebuie, leneșul e chinuit mereu de doruri neîmplinite („Lenea cufundă pe om în toropeală și sufletul trândav pătimește de foame” / Prov. 19,15). Leneșul nu numai că nu construiește, dar și pustiește („Omul lăsător pentru lucrul său e frate cu cel care dărâmă” (Prov. 13, 9). Mai important decât atât, Proverbele ne arată în mod direct cum lenea este indisolubil legată cu o mulțime de păcate, iar munca cu o mulțime de virtuți. „Omul harnic este un om prevăzător și chibzuit. El se știe conduce singur. Lucrând, el învață nenumărate lucruri, își câștigă experiența de viață. Astfel, noțiunile om harnic și înțelept devin sinonime – în interpretarea Proverbelor – și tot așa cele de leneș și nebun”.[14]

Hărnicia îmbracă pe om în virtute și în nume bun; el nu are vreme pe care să o piardă în păcate sau în vorbe mincinoase și bârfitoare. Dimpotrivă, duce o viață virtuoasă și dă sfaturi înțelepte. Astfel, „omul harnic este în toate privințele un om de ispravă, pe când leneșul un om de nimic și fără de căpătâi, care «umblă cu șiretenia în gură, clipește din ochi, freacă din picioare, face semene din degete, urzește rele plăsmuiri în inima sa, iscând certuri în toată vremea» (Prov. 6, 12-14)”.[15]

III. Învățătura despre muncă în Noul Testament

Așa cum arătam la începutul acestui studiu, Noul Testament nu abrogă, ci îmbogățește învățătura Vechiului Testament despre muncă. Pe de o parte, fapt este că Mântuitorul Hristos nu a rostit vreo sentință specială despre muncă, El însușindu-și întru totul concepția Vechiului Testament în privința ei.[16] Pe de altă parte, totuși, „Domnul Hristos aduce o lărgire a concepției despre rostul muncii prin condiția de care face El dependentă fericirea viitoare, și anume săvârșirea faptelor de ajutorare a aproapelui[17]: cine nu dă de mâncare celui flămând, cine nu îmbracă pe cel gol, cine nu cercetează pe cel bolnav, nu are parte de mântuire. Dar toate aceste fapte mântuitoare presupun folosirea de mijloace materiale, pe care Mântuitorul nu le admite să și le dobândească cineva decât prin munca sa.

Astfel, munca primește în rânduiala nou-testamentară încă un rost (pe lângă cele trei cuprinse în Vechiul Testament): ea este necesară pentru acționarea iubirii de aproapele.[18] De altfel, se poate spune că Sfântul Apostol Pavel este cel care, în cea mai mare măsură, făcându-se următor învățăturii Mântuitorului despre rostul muncii, dezvoltă și completează învățătura Vechiului Testament despre muncă, potrivit învățăturii Domnului Hristos[19]:

– el dă o adevărată poruncă sau lege de viață despre datoria muncii („…să faceți fiecare cele ale sale și să lucrați cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă” / I Tes.4, 11)[20];

– pentru Apostol, cine nu muncește este un om care „umblă fără rânduială”. Acestora el le poruncește să muncească și să mănânce din rodul muncii lor („Dar unora ca aceștia le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor” / II Tes.3, 12). Atfel, nu vor mai produce dezordine în societate, distrăgându-i pe alții de la munca lor, dar și împovărându-i prin regimul lor de paraziți;[21]

– Apostolul Pavel apreciază că munca manuală și activitatea spirituală nu se exclud, cum se considera de obicei la popoarele păgâne, ci stau într-o legătură binecuvântată („Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și de truda noastră; lucrând zi și noapte, ca să nu vă fim povară nici unuia din voi, așa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu”/ I Tes.2, 9). Se poate spune, deci, că „…el își socotea chiar un titlu de cinste faptul că-și câștiga prin munca manuală proprie mijloacele de întreținere, distanțându-se de opinia filosofică păgână despre caracterul rușinos al muncii manuale”.[22] Pentru Apostol, așadar, faptul de a-și câștiga cele necesare întreținerii prin munca proprie era o problemă de onoare și ar fi preferat să moară decât să fie lipsit de această onoare; ceea ce este rușinos – conform învățăturii Apostolului – este umblarea fără rost și fără rânduială, adică fuga de muncă („Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără de rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi. Căci voi înșivă știți cum trebuie să vă asemănați nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi” / II Tes.3, 6-7);

– ceea ce adaugă Sfântul Apostol Pavel din spiritul creștinismului la concepția Vechiului Testament despre muncă este că o face și mai inevitabilă, întrucât pune la temelia ei în plus iubirea de aproapele. Așa cum arată și părintele Stăniloae, este aici o explicitare a poruncii Domnului Hristos despre ajutorarea aproapelui: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea și celui ce are nevoie” /Ef. 4, 28). Prin aceasta munca devine pentru creștin o datorie de la care nu se poate sustrage. Prin muncă, omul poate ajuta pe cel ce nu are și, întrucât, de aceasta depinde mântuirea omului, cel ce nu muncește nu se poate mântui;

– în învățătura Apostolului „…se poate întrevedea un «punct» de întâlnire între Împărăția lui Dumnezeu (lumea cerească) și muncă (lumea materială, economică), și acest loc de întâlnire îl vede în porunca dragostei: iubirea de frați cere muncă, iar fuga de muncă este un păcat împotriva iubirii”.[23] Astfel că putem spune, în duhul Apostolului, că numai iubirea creează mijloacele cu care pot fi ajutați cei lipsiți;

– în felul acesta Sfântul Apostol Pavel leagă munca cu învățătura despre mântuire: mântuirea suferă acolo unde lipsește munca.

IV. Munca și tradiția creștină

Tradiția și istoria ne arată că în vremurile sale primare, creștinismul a respectat fără abatere regulile Sfântului Apostol Pavel cu privire la muncă și, mai mult, chiar le-a dezvoltat. Dovada cea mai clară este rolul important pe care l-a avut munca în viața comunităților (laice) creștine și după moartea Apostolului. Acestea erau comunități în care principiul muncii membrilor era o regulă bine stabilită și respectată:

– pentru fiecare membru, apartenența de comunitate era condiționată de prestarea muncii;

– datoria muncii rezulta pentru toți membrii în mod inevitabil din porunca iubirii aproapelui, ajutorarea celor lipsiți fiind pentru comunitate un principiu de căpetenie;

– dar comunitatea nu putea ajuta pe cei lipsiți decât cu mijloacele puse la dispoziția ei de membrii care la rândul lor le câștigau prin muncă;

– disponibilitatea comunităților de a ajuta pe cei lipsiți s-a dovedit, însă, cu timpul a fi exploatată de leneși, fapt pentru care în practica acestor comunități laice creștine iubire aproapelui și-a găsit „granița” în datoria aceluia (aproapele miluit) de a munci;[24]

– se vede aici, pe de o parte, că fiecare trebuie să lucreze într-o comunitate. „Cine venea în comunitate trebuia să-și adeverească repede, prin muncă, seriozitatea sa. Pe de altă parte, comunitatea era forul care veghea ca toți să lucreze, se îngrijea să găsească o ocupație pentru cei fără o meserie și ajuta pe cei lipsiți prin mijloacele puse la dispoziție de membrii ei din produsul muncii lor, sau dirija această ajutorare de către membrii ei. Dragostea membrilor față de aproapele se activa așadar mai ales prin mijlocirea sau sub îndrumarea comunității”.[25]

Pe acest fundal, atitudinea Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești, următoare făcându-se Sfintei Scripturi, era aceea de a lăuda munca și a condamna lenea. Sfântul Ioan Gură de Aur este exemplar în acest sens. Înfruntând concepția păgână dominantă a vremurilor sale, Sfântul declara că nu munca este rușinoasă, ci inactivitatea: „Să nu se rușineze nici unul din cei ce au o meserie, ci cei ce mănâncă degeaba și petrec în nelucrare, cei ce se folosesc de slujitori și se bucură de o slujire negrăită”.[26]

Așadar, nu este de mirare că Sfântul Ioan Gură de Aur era atât de departe de a socoti munca manuală mai prejos de cea duhovnicească, încât pune la același nivel arta de a conduce sufletele și arta de a lucra pământul.

V. Munca în obștile mănăstirești

Învățătura creștină despre muncă capătă însă forma cea mai deplină în obștile mănăstirești, comparativ cu starea primelor comunități laice creștine despre care am vorbit puțin mai sus. Membrii acestora își manifestă prin muncă iubirea față de oameni, întrucât prin obște ei pun la dispoziție rodul muncii lor spre folosul obștesc și ajutorarea celor lipsiți.

Monahii sunt îndemnați să imite exemplul Sfinților Apostoli care, deși aveau dreptul să trăiască din propovăduirea Sfintei Evanghelii, au lucrat cu mâinile lor, ca să nu împovăreze pe nimeni și să ajute și pe alții. De altfel, spre exemplu, în mănăstirile egiptene exista obiceiul (rânduiala) ca nimeni să nu fie primit fără să primească ceva de lucru, și aceasta nu numai pentru necesitățile propriei întrețineri, ci și pentru mântuirea sufletului. Altfel spus, munca era declarată în mod categoric condiție a mântuirii sufletului.[27]

La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre necesitatea muncii pentru monahi în capitolul 37 al Regulilor monahale, aducând în sprijinul ei toate temeiurile despre care am vorbit mai devreme în studiul nostru, și anume: munca ca poruncă divină; munca ca factor de educație; munca ca mijloc de întreținere a vieții; munca ca factor de activare a iubirii de aproapele.[28] Sfântul Vasile pune mare preț în învățătura sa pe foloasele hărniciei și pe pagubele lenevirii, arătând că fuga de muncă și de osteneală nu este bine primită de Dumnezeu: „Iar, dacă fugiți de pământeștile osteneli, apoi, nu veți vedea bunătatea lui Dumnezeu”.[29] Căci, spune Sfântul, Dumnezeu le-a făgăduit lucrătorilor sănătate, pentru munca lor, iar pentru osteneli, mântuire. În timp ce cel leneș și nelucrător, după cuvântul Apostolului Pavel, nu are îndreptățirea să mănânce. „Lucrarea pământului este asemenea cu viața pustnicească și cu osteneala călugărilor”, arată Sfântul Vasile cel Mare, de vreme ce „…scuturându-și somnul, omul merge la lucrarea pământului și iubește pustia, mai mult decât casa și arginții, și se împotrivește gerului, cu osteneala trupului”. Mai spune marele Vasile că „…cel ce se laudă cu ostenelile sale, binecuvântat este de Dumnezeu. Iar leneșul, slăvindu-se pe sine, blestemat este. De s-ar fi îngrijit Dumnezeu de cei leneși, apoi ar fi poruncit buruienilor să facă grâu și pădurii să facă tot felul de poame. Vai de voi, iubitorilor de deșertăciuni, fiindcă aveți toate mădularele întregi și trupul sănătos și nu vreți să lucrați”.[30]

Și în învățătura Sfântului Vasile folosul muncii și ostenelii se împlinește prin milostenie: „Și cei ce aveți orice fel de lucru al mâinilor voastre, să dați milostenie ca, prin acea milostenie, să aflați dreptate la Judecătorul Dumnezeu. Femeilor, întremați-vă trupurile voastre pentru muncă și întindeți-vă mâinile voastre la fus și să cunoașteți că bine este a lucra, că nimic, fără de osteneală, nu se va încununa”.[31]

Mai mult, vorbind tot despre opusul muncii, adică despre nelucrare, Sfântul spune că ea este un mare rău. De aceea, arată el, lenea a fost osândită de Sfântul Apostol Pavel care spunea că cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Lenea este pentru Sfântul Vasile producătoare de viclenie, având în vedere că cel leneș face fel de fel de combinații pentru ca să poată trăi din munca altora, ca să înșele pe altul. De aceea, precizează Sfântul, Domnul Hristos a unit aceste două vicii, spunând celui ce nu și-a sporit talantul prin muncă „…slugă vicleană și leneșă” (Mt. 25, 26). Și, amintind de cuvântul lui Solomon „Mergi la furnică, leneșule” (Prov. 6, 6), Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deci, să ne temem ca nu cumva să ni se spună aceasta și în ziua judecății, când Cel ce ne-a dat putere să lucrăm ne va cere o lucrare proporțională cu puterea”. Căci, „…celui ce i s-a dat mult, i se va cere mai mult” (Lc. 12, 48). Și, întrucât unii monahi refuzau lucrul sub pretextul rugăciunii, Sfântul Vasile învață că trebuie să se știe că rugăciunea se poate face în timp ce mâinile lucrează,fie cu gura – când este cu putință – fie cu inima, arătându-ne cum se pot împăca cele două porunci ale Apostolului, de a ne ruga neîncetat și de a munci neîncetat: „Mulțumind lui Dumnezeu Celui ce a dat și putința mâinilor spre muncă și înțelepciune minții spre primirea științei și a dăruit și material, atât cea a uneltelor, cât și cea supusă meșteșugurilor, să lucrăm unde ne aflăm, dar să ne și rugăm, ca lucrul mâinilor noastre să servească scopului de a bine plăcea lui Dumnezeu. În felul acesta realizăm și neîmprăștierea minții, întrucât în orice lucrare cerem de la Dumnezeu rezultat bun pentru munca noastră, dar împlinim și datoria de a mulțumi Celui ce ne-a dat puterea de a lucra, și observăm și scopul de a-I bine placea Lui, precum s-a spus mai înainte. Căci dacă nu sunt acestea așa, cum se pot împăca între ele cele spuse de Apostol: «Rugați-vă neîncetat» (I Tes.5, 17) și «lucrând ziua și noaptea» (II Tes.3, 8)”.[32]

Dincolo însă de cele spuse până acum privind învățătura și practica obștilor monahale cu privire la muncă, trebuie arătat că monahismul, cu râvna lui după realizarea unei vieți creștine cât mai desăvârșite, aduce în domeniul muncii un principiu cu totul nou: munca de obște pentru întreținerea în comun.

Desigur, munca în comun exista și în antichitate. Era însă o muncă făcută de sclavi, comunitatea de muncă și de viață nefiind o comunitate liberă: sclavii lucrau în comun în atelierele stăpânului sau pe un pământ care nu era al lor și de care ale cărui roade nu se bucurau. În epoca feudală, lucrarea aceasta în comun a unui pământ strain o efectuau iobagii. În contrast, să amintim că Sfânta Evanghelie vorbește și de o muncă comună salariată (Parabola lucrătorilor tocmiți la vie – Mt.20). În vremurile mai apropiate de noi, forma aceasta de muncă salariată a devenit tot mai frecventă, în măsura în care dezvoltarea marii industrii a necesitat tot mai multă forță de muncă în procesul de producție. Dar și în aceste forme de muncă comună se lucrează pe o proprietate străină.

În schimb, „…munca de obște monahală nu mai este o muncă de sclavi sau iobagi, nici o muncă salariată, ci munca unei comunități libere care dispune ea însăși în întregime de rodul muncii sale, folosindu-l pentru întreținerea membrilor ei și pentru alte realizări ale obștei. Monahul nu mai este subordonat unui stăpân și nu mai depinde de salariul pe care acesta i-l plătește pentru munca prestată, ci se află încadrat, de bună voie, cu drepturi egale, într-o obște și contribuind la toate hotărârile ce se iau cu privire la munca comună ce o depune alături de ceilalți frați ai obștei, precum și în privința folosirii roadelor acestei munci în comun. Iar prin aceasta este asigurată libertatea lui, desigur o libertate pe care o exercită în duh frățesc, o libertate care nu rupe unitatea”.[33]

Toți membrii obștei sunt oameni liberi, deoarece au intrat în obște prin libera lor voință, rămân în ea prin libera lor hotărâre, dar și pentru că participă liber la discutarea și luarea hotărârilor ce se consideră a fi cele mai folositoare pentru toată obștea. Dar, odată luate aceste hotărâri, toți se supun lor (în baza propriei voințe).

Esențial de arătat aici este faptul că munca comună a membrilor obștei monahale este însuflețită de preocuparea de desăvârșire duhovnicească și e pusă în slujba acestui ideal. Ideal al desăvârșirii ce este sprijinit prin munca comună în strădania atingerii sale prin două aspecte decisive:

– prin faptul că îi eliberează de grija personală a procurării celor necesare existenței biologice, ceea ce înseamnă posibilitatea dedicării gândurilor lui Dumnezeu;

– prin faptul că îi ridică din starea de egoism, din sfera intereselor personale strict și îngust delimitate, din preocuparea de a distinge mereu între ceea ce îi aparține fiecăruia în parte față de ceilalți frați, antrenându-i astfel în experierea unei vieți de comuniune, într-o preocupare pentru ceea ce este în interesul tuturor, și numai prin aceasta și în interesul personal.

VI. „Rugăciune și muncă” în viața părinților duhovnicești

Am văzut că în învățătura Sfinților Părinți munca manuală (fizică) și munca duhovnicească (rugăciunea) sunt componente ale mântuirii. Mântuitorul Iisus Hristos și Apostolii au practicat deopotrivă pe amândouă. De obicei, omul aplică în muncă o cugetare prealabilă, astfel încât fapta este, putem spune, încorporarea unei idei. De aceea, munca fizică și rugăciunea (munca duhovnicească / contemplativă) se întregesc reciproc. Pe de altă parte, o muncă spirituală încordată poate dispensa, pe cel ce o săvârșește, de munca manuală, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Totuși, învățătura Părinților Bisericești ne spune că e mai bine ca cel ce se îndeletnicește cu munca duhovnicească să practice și o meserie, împreunând, după putință, munca manuală cu cea duhovnicească. Toți Părinții Bisericești învață că nu se poate ridica cineva pe treptele cele mai înalte ale cunoștinței fără să fi trecut prin activitatea practică, prin care omul experiază în mod concret legile lucrurilor și puterile proprii.

Așa se explică de ce aceste două comandamente (munca și rugăciunea) s-au împletit atât de ziditor în viața de zi cu zi a monahilor (și a celor mai buni și râvnitori creștini). Patericul, Viețile Sfinților, Proloagele ne oferă numeroase pilde în sensul acesta. Ne propunem, în continuare, să aducem în atenție câteva astfel de pilde pe care le considerăm a fi de mare folos duhovnicesc.

Bunăoară, o convorbire relatată în Patericul egiptean dintre Avva Luchie, cel din Enat, și niște călugări din secta Evhiților, care reduceau toată viața ostenitorului (monah sau miean) la rugăciune, ne arată, într-o manieră (aparent) paradoxală, că mai sigur realizează rugăciunea neîncetată cel ce unește rugăciunea cu munca, decât cel ce stă numai la rugăciune.

I-a întrebat pe aceștia Avva Luchie: care este lucrul mâinilor voastre ? Iar ei i-au zis: Noi nu atingem lucrul cu mâinile, ci precum zice Apostolul, neîncetat ne rugăm. Și a zis bătrânul: nu mâncați? Și au zis: da, mâncăm. Și le-a zis lor: apoi când mâncați cine se roagă pentru voi? Iarăși le-a zis lor: nu dormiți? Și au zis: da, dormim. Apoi a zis bătrânul: când dormiți cine se roagă pentru voi? Și nu au găsit să răspundă la aceasta. Și le-a zis Avva Luchie lor: iertați-mă, iată nu faceți cum ziceți. Iar eu vă arăt vouă că lucrând cu mâinile, neîncetat mă rog. Șed, cu ajutorul lui Dumnezeu, muindu-mi cele puține smicele ale mele și împletind o funie zic: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Și a zis lor: nu este rugăciune aceasta? Și au zis ei: ba da. Și a adăugat bătrânul: când petrec toată ziua lucrând și rugându-mă fac mai mult sau mai puțin decât șaisprezece bani. Și dau dintr-înșii la ușă doi și ceilalți îi cheltuiesc la mâncare. Și se roagă pentru mine cel ce ia doi bani, când mănânc sau dorm. Și cu darul lui Dumnezeu se împlinește la mine cuvântul celui ce zice: «Neîncetat vă rugați»”.

Iar Sfântul Pimen cel Mare, condamnând lenea și trândăvia („Urâciune este pentru Dumnezeu toată odihna trupească[34]; „Trândăvia stă peste tot începutul și nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaște omul că aceasta este, se odihnește[35]), arată folosul duhovnicesc al muncii fizice („Cât poți lucrează rucodelie ca dintr-însa să faci milostenie. Scris este că milostenia și credința curăță păcatele[36]). De altfel, Sfântul Pimen învață pe ucenicii săi că, la tinerețe, omul trebuie să muncească mult fizic, iar cu timpul crește importanța rugăciunii (comparativ cu munca fizică), predominând lucrările contemplative.

Cât se poate de lămuritoare pentru învățătura Avvei Pimen despe muncă și rugăciune este și următoarea istorioară[37]: Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Cum se cade să șed în chilia mea?” I-a răspuns lui: „A ședea în chilie, ce se vede că faci acestea sunt: rucodelia (munca mâinilor –n.n.), a mânca o dată pe zi, a tăcea și a citi. Iar în ascuns, a spori în chilie, așa să faci: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericești și de cele ascunse. Iar de se va întâmpla într-o vreme a ședea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârșești pravila. Căci sfârșitul acestora tovărășie bună câștigă și te depărtează de tovărășia rea”.

La rândul său, Sfântul Teodor Studitul, învățându-și ucenicii despre dreapta petrecere a călugărilor[38], îi îndeamnă să îndure în toate zilele pătimire atât pentru suflet cât și pentru trup. Căci și ostenelile sufletului, ca și cele ale trupului în același chip sunt primite de Dumnezeu: „Pentru că unul se nevoiește la citire, altul la rugăciune, unii stau înlăuntru și lucrează cu mâinile, alții au ascultări în afară, unul sapă via, altul ară pământul, iar altul cioplește; nimeni nu stă fără de lucru și toți se ostenesc, după putința lor”.[39] Și, vorbind despre munca de obște pentru întreținerea în comun și ca formă de manifestare a iubirii de apropapele, Sfântul Teodor atrage atenția ca nu cumva cineva să se smintească cu îndărătnicia și să ia parte la munca obștească numai pentru a fi văzuți acolo, ci toți să împlinească porunca cu bunăvoință: „Sfințiți-vă mâinile cu slujba ce vi s-a dat, ca să aduceți lui Dumnezeu jertfă bine primită. Căci, cu adevărat jertfă este fapta voastră! Oare, nu sunt hrăniți ei pe care îi primim în orice zi? Nu săturăm zilnic pe bătrâni? Nu dăm străinilor pâine, legume, vin și orice are mănăstirea? Nu primiți pe prietenii care vin la voi? Și nu sunteți hrăniți și voi toți? Toate acestea sunt prinosuri aduse lui Dumnezeu, că El zice «Milă voiesc, nu jertfă». Adică, să fim milostivi. Însă tot ce se dă, nu dau numai eu, ci dăm toți, fie argint, fie veșminte, fie orice altceva, că fiii mei sunteți voi și împreună împărtășim și cele sufletești, și cele trupești”.[40] Și își încheie Sfântul îndemnurile duhovnicești aducând împreună nevoia rugăciunii și cea a muncii în viața monahului: „Nevoiți-vă să dobândiți câștiguri sufletești, fiind cu privegherea la slujbe și cu luare aminte la rugăciuni. Nevoiți-vă și trupește, trudindu-vă la lucru.[41]

Găsim de folos în contextul celor arătate aici să ne referim și la felul de rânduială a vieții monahicești stabilit de Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan.[42] Mănăstirea Cuviosului (care era departe de Sfânta Cetate a Ierusalimului) era locul unde erau primiți nevoitorii începători în cele ale călugăriei, părinților celor mai înaintați fiindu-le date, în pustie, chilii sihăstrești. Acestor părinți nevoitori (cam 70 de viețuitori) le era dat de Sfântul Gherasim acest fel de rânduială a vieții: cinci zile pe săptămână fiecare ședea în chilia sa, singur, în tăcere, având lucru de mână; mânca puțină pâine uscată pe care o aducea din mănăstire, apă și curmale; mâncarea fiartă nu era îngăduită, fapt pentru care nici pentru aprinderea focului în chilie nu era dezlegare, astfel ca, nici cu cugetul să nu dorească ceva, în cele cinci zile de rucodelie, decât rugăciunile către Bunul Dumnezeu; sâmbăta și Duminica veneau toți sihaștrii în mănăstire și se adunau în biserică, la Sfânta Liturghie, și se împărtășeau; după aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură și beau puțin vin; apoi, fiecare își aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile de muncă și rugăciune și-l punea înaintea starețului, iar Duminica după-amiază, iarăși, fiecare se ducea la chilia sa din pustie, luând puțină pâine și curmale și un vas cu apă, precum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe.

Povețe de mare folos duhovnicesc privind îndemnul „Roagă-te și muncește” găsim și la Sfântul Nil. În învățătura sa despre cele opt gânduri din care pornesc toate răutățile (îndrăcirea pântecelui; desfrânarea; iubirea de arginți; mânia; întristarea cea fără de vreme; trândăvirea; slava deșartă; și mândria), Sfântul Nil arată că dacă se voiește biruirea trândăviei, atunci „…fă puțin lucru de mână, orice ar fi, și citește dumnezeieștile cărți și te roagă deseori”.[43]

Exemple de trăire în duhul folosului împreună-lucrării dintre rugăciune și muncă găsim la mulți dintre Părinții Bisericești. Noi vom întregi analiza noastră aducând în față încă câteva astfel de viețuiri exemplare:

– despre Sfântul Arsenie cel Mare (cel din Roma) se spune că, stând la lucrul mâinilor lui în toată vremea vieții sale, avea un petic de rasă în sân cu care își ștergea lacrimile sale: fericitul se plângea pe sine în lumea aceasta;[44]

– iar despre Sfântul Toma din Maleo se pomenește că înfrângea viclenia lucrurilor celor nevăzute întărindu-se cu lucrul mâinilor și cu rugăciunea neîncetată;

– „Să nu-ți defăimezi slujba ta și să nu stai nelucrând, ca să nu cazi în mâinile vrăjmașilor tăi. Să te silești pe tine la cugetarea psalmilor, că aceasta te va păzi pe tine de robia vrăjmașului”, precum și ”Silește-te pe tine la lucrul mâinilor tale și frica de Dumnezeu se va sălășui întru tine” – ne învață alți părinți duhovnicești menționați în Proloage și Pateric.[45]

Din multitudinea de aspecte care pot fi abordate privind rolul muncii în mântuirea creștinilor mai atragem atenția asupra unui singur lucru: pericolul pe care îl prezintă ispita de a ne angaja prea mult la muncă, în detrimentul rugăciunii. În acest sens ne rezumăm doar la a prezenta următoarea definiție a lumii dată ucenicului său de un bătrân din Pustiul Egiptului: „Lumea este a lucra peste fire și a-ți împlini poftele trupului tău și a te griji mai mult de trup decât de suflet, a-ți petrece viața ta ostenindu-te mai mult pentru cele trupești decât pentru cele sufletești și mai mult pentru agoniseala trupească decât pentru cea sufletească. Aceasta este lumea, fiule[46].

Înțelegem pericolul acestei ispite și din cuvintele altui părinte duhovnicesc din Pateric: „Precum este mai mare vederea decât toate simțurile, așa și rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune”,[47] cuvinte care ne arată că în viața creștinului rugăciunea este prioritară.

Dar drumul desăvârșirii duhovnicești nu se încheie aici, când creștinul este chemat să se roage și să muncească. Pe vârfurile viețuirii ortodoxe, creștinul se încredințează cu totul lui Dumnezeu, astfel încât, așa cum ni se spune la sfârșitul Patericului egiptean, „Darul lui Dumnezeu la cei desăvârșiți se face toate: și hrană și băutură și haină”. Astfel, „Un monah care petrecea singur nu lucra nimic, ci neîncetat se ruga. Seara, intra în chilie, își găsea pâinea sa și o mânca. Într-una din zile a venit un frate având smicele de finic și l-a făcut de a lucrat. Făcându-se seară, a intrat să mănânce după obicei și nu a aflat nimic. Atunci, s-a culcat mâhnit și i s-a descoperit lui de sus: «Stând cu Mine, te hrăneam. Dar după ce ai început să lucrezi, caută-ți hrana din lucrul mâinilor tale!»”.[48]

Însă, ce este și mai frumos este faptul că lucrurile nu se opresc nici aici ! Nu încetează numai munca la un moment dat, dar încetează în final și rugăciunea! Astfel, ne spune Sfântul Serafim de Sarov: „Prin rugăciune putem noi să devenim vrednici a sta de vorbă cu El, Mântuitorul cel milostiv și de-viață-dătător. De rugat trebuie să ne rugăm până în clipa în care Duhul Sfânt pogoară peste noi și ne dăruiește, într-o măsură numai de El cunoscută, harul cel ceresc. Însă în clipa în care suntem cercetați de către El, trebuie să încetăm a ne ruga (…) Eu, în această privință, vă pot spune că, în timpul rugăciunii, ar fi de trebuință să ne îndepărtăm de cele pământești, dar când Duhul Domnului Dumnezeu ne cercetează și pogoară în noi, în plinătatea negrăitei Sale bunătăți, atunci ar fi de trebuință să ne îndepărtăm nu numai de cele pământești, dar și de rugăciunea însăși, încetând, adică, de a ne mai ruga. Sufletul care se roagă e ținut să grăiască, căci se roagă cu cuvinte. Însă la pogorârea Sfântului Duh se cuvine să fii cu totul tăcut, astfel încât sufletul să poată asculta netulburat și să poată înțelege vestirile vieții veșnice, pe care El binevoiește să ni le aducă”.[49]

Nu ne rămâne decât să exclamăm și noi, împreună cu întreaga Bisrică: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrările Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”.

VII. Concluzii

Rugăciunea și munca sunt componentele principale pe calea mântuirii creștinilor. Trebuie păstrat un echilibru între rugăciune și muncă, dată fiind ispita ca munca să devină preponderentă. Pe culmile urcușului creștin, darul lui Dumnezeu celor desăvârșiți li se face toate, și hrană și băutură și haină, încetând și munca, iar în final chiar și rugăciunea.

*

Apărut inițial aici: Petre Comșa, Costea Munteanu: „Orthodox Reflections on Labour (Reflecții ortodoxe despre muncă), revista Oeconomica, Societatea Română de Economie / Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Nr.3 / 2021 (accesibil pe https://oeconomica.org.ro/revista/2021/3

Note:

  1. Diac.Adrian Sorin Mihalache (2016), Lumina Celui Nevăzut, București, Editura Basilica, Vol.II, p.495.
  2. Diac.Adrian Sorin Mihalache, op.cit., p.497.
  3. Michel Henry (2008), Barbaria, Iași, Editura Institutul European, pp.95-96, apud Diac.Adrian Sorin Mihalache, op.cit., p.498.
  4. „Patericul egiptean”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2014, p.9.
  5. Dumitru Stăniloae, Învățătura creștină despre muncă, p.7, accesat pe

    https://www.crestinortodox.ro/editoriale/invatatura-crestina-despre-munca-70075.htmlla data de 7 septembrie 2021.

  6. Dumitru Stăniloae, op.cit.
  7. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.1.
  8. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  9. Dumitru Stăniloae, op.cit., pp.1-2.
  10. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.2.
  11. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  12. Întrucât e poruncă a lui Dumnezeu și prin împlinirea ei se cinstește pe Dumnezeu, este regulă religios-morală; iar întrucât prin ea se susține viața, este lege și condiție fundamentală a vieții.
  13. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  14. Dumitru Stăniloae, op.cit., pp.2-3.
  15. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.3.
  16. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.4.
  17. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  18. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  19. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.5.
  20. Citatele noastre din Sfânta Scriptură sunt din ediția „Biblia sau Sfânta Scriptură”, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988 (Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fricitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
  21. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  22. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.6.
  23. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  24. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.7.
  25. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  26. Dumitru Stăniloae, ibidem.
  27. De aceea, cel ce poate să lucreze își primejduiește mântuirea dacă primește milostenie și nu-și câștigă cele necesare prin munca proprie.
  28. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.8.
  29. ”Proloagele”, Bacău, Editura Bunavestire, 1995, Vol.II, p.939.
  30. ”Proloagele”, Vol.II, p.940.
  31. ”Proloagele”, ibidem.
  32. Vezi Dumitru Stăniloae, op.cit., pp.8-9.
  33. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.10.
  34. ”Patericul egiptean”, op.cit., p.204.
  35. ”Patericul egiptean”, op.cit., pp.221-222.
  36. ”Patericul egiptean”,op.cit., p.208.
  37. ”Patericul egiptean”, op.cit., p.224.
  38. ”Proloagele”, Vol.I, pp.486-487.
  39. ”Proloagele”, Vol.I, p.486.
  40. ”Proloagele”, Vol.I, p.487.
  41. ”Proloagele”, ibidem.
  42. ”Proloagele”, Vol.I, pp.556-557.
  43. ”Proloagele”, Vol.II, pp.901-902.
  44. ”Proloagele”, Vol.II, p.735
  45. ”Proloagele”, Vol.II, p.787 și ”Patericul egiptean”, p.358.
  46. ”Patericul egiptean”, op.cit., p.291.
  47. ”Patericul egiptean”, op.cit., p.510.
  48. ”Patericul egiptean”, op.cit., p.505.
  49. Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine. Convorbirea cu Motovilov, București, Editura Anastasia, 1997, pp.29, 30-31.
Scris de
Costea Munteanu
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?