Puterea și bancherii: lecții din America

Puterea și bancherii: lecții din America

Rothbard expune aici pilonii istorici (vezi Sensul liberalismului) pe care s-a clădit și se sprijină sistemul monetar și bancar actual, confiscat originii sale sănătoase – piața liberă. Efortul de revenire la o ordine a proprietății private în sfera monetară pe calea unei privatizări a aurului deținut de FED/băncile centrale nu reprezintă altceva decât tăierea unei surse de venituri ale Statului-Leviatan, tăinuite de ochii publicului și creatoare de discordie socială – una dintre măsurile economic și etic necesare ale restaurării firescului social.

Traducere de Dan Cristian Comănescu *

Banii ocupă un loc central în orice economie și, în consecință, în orice societate. Societatea se întemeiază pe o rețea de schimburi voluntare, cunoscută și sub numele de „economie liberă de piață“; aceste schimburi implică o diviziune socială a muncii, un sistem în care producătorii de ouă, ace, cai, cherestea sau de servicii imateriale de felul învățământului, îngrijirilor medicale și concertelor oferă bunurile produse de ei în schimbul altor bunuri. Și la fiecare pas, fiecare participant la schimb culege beneficii inestimabile, deoarece, dacă am fi cu toții condamnați la autosuficiență, puținii supraviețuiitori ar fi reduși la un nivel de trai mizerabil.

Schimburile directe de bunuri și servicii, cunoscute și sub denumirea de „troc”, sunt inevitabil neproductive, coborând societatea până la nivelul celui mai disperat primitivism; de fapt, chiar și triburile cele mai „primitive” și-au croit rapid drumul către descoperirea enormelor beneficii ce se pot culege pe piață de pe urma utilizării unei mărfi deosebit de comercializabile, una general solicitată pentru a fi utilizată ca „mijloc” de efectuare a „schimburilor indirecte”. Dacă utilizarea unei mărfi anume în acest scop este larg răspândită în societate, atunci desemnăm acest mijloc general de efectuare a schimburilor cu denumirea generică de „bani”.

Banii-marfă devin rapid unul dintre cei doi termeni angajați de fiecare dată în numeroasele schimburi din economia de piață. Îmi vând serviciile de profesor pe bani; utilizez apoi banii pentru a cumpăra cu ei alimente, mașini de scris sau bilete de călătorie; iar producătorii acestora, la rândul lor, vor utiliza banii ca să-și plătească angajații, să-și achiziționeze echipamente și materii prime și să-și plătească chiriile. Așa se explică tentația, încercată permanent de unul sau mai multe grupuri, de a-și însuși controlul asupra funcției vitale care este oferta de bani.

Multe bunuri folositoare au fost alese și întrebuințate ca bani de societățile umane. Sare în Africa, zahăr în Caraibe, pește în Noua Anglie colonială, tutunul în coloniile din regiunea Golfului Chesapeake, scoici de kauri, sape de fier precum și numeroase alte mărfuri au fost utilizate ca bani. Banii nu servesc numai ca mijloc de efectuare a schimburilor; ei permit indivizilor și firmelor producătoare și să efectueze „calculele” indispensabile oricărei economii avansate. Banii sunt comercializați și luați în calcul utilizând o unitate monetară, aproape invariabil un standard de măsurare a greutății. Tutunul, de pildă, era luat în calcul prin exprimarea greutății sale în pfunzi. Prețul altor bunuri și servicii putea fi estimat în pfunzi de tutun; cutare cal putea să valoreze pe piață 80 de pfunzi. Așadar, o firmă productivă își putea calcula profiturile și pierderile lunare; ea își putea estima venitul pe luna trecută la 1.000 de pfunzi, cheltuielile la 800 de pfunzi, cu un beneficiu net de 200 de pfunzi.

Aur versus hârtie guvernamentală

Istoric vorbind, două mărfuri s-au distanțat de celelalte bunuri, fiind reținute pe piață ca bani; două metale prețioase: aur și argint (la care se adăuga cuprul, atunci când cele două nu erau disponibile). Aurul și argintul posedau, prin excelență, calitățile necesare pentru a fi eligibile în funcția „monetară“, calități care le asigurau superioritatea asupra tuturor celorlalte bunuri. Ele erau suficient de rare pentru a-și păstra o valoare stabilă – și anume o valoare ridicată per unitate de greutate; astfel, fragmentele de aur sau de argint erau ușor transportabile și utilizabile în tranzacțiile zilnice; ele erau, de asemenea, suficient de rare pentru a fi imune la eventualele descoperiri și creșteri bruște ale ofertei. Durabilitatea le asigura, practic, existență veșnică, așa încât ele se recomandau de la sine ca „depozite de valoare”, ideale pentru viitorul omului precaut. În plus, aurul și argintul sunt divizibile, așadar pot fi separate în fragmente mici fără să-și piardă valoarea; spre deosebire de diamante, de pildă, ele sunt mărfuri omogene, așa încât orice uncie de aur va fi egală în valoare cu oricare alta.

Întrebuințarea, încă din antichitate, pe scară universală, a aurului și argintului în funcția monetară era deja consemnată în secolul al XIV-lea de primul mare teoretician monetar, scolasticul francez Jean Buridan și, pe urmele lui, în toate discuțiile competente despre bani si instituțiile bancare consemnate în tratatele care preced abolirea etalonului aur de către guvernele occidentale, la începutul anilor ’30. Acest ultim eveniment a fost marcat în Statele Unite de isprava lui Franklin D. Roosevelt, care, în 1933, a rupt legătura banilor cu aurul.

Nici un alt aspect al economiei libere de piață nu a stimulat în mai mare măsură decât aurul disprețul arogant al economiștilor „moderni”, fie ei keynesieni curați sau așa-ziși adepți ai „pieței libere” de la Chicago. Aurul, nu de mult consacrat ca pivot și temei al oricărui sistem monetar sănătos, este astăzi invariabil poreclit „fetiș“ sau, cu un cuvânt al lui Keynes, „relicvă barbară“. Ei bine, da, într-un fel aurul este într-adevăr o relicvă barbară: nici un „barbar” cu mintea sănătoasă n-ar fi acceptat vreodată hârtia suspectă și creditul bancar cu care sofisticații moderni ne escrochează, determinându-ne să le întrebuințăm ca bani.

Însă „rozătorii de aur” (gold bugs) nu sunt închinători la idoli; nu ne recunoaștem în imaginea standard a avarului chicotind sinistru și trecându-și, lacom, degetele prin grămada de aur tezaurizată. Imensa calitate a aurului este că el și numai el reprezintă moneda rezultată din alegerea pieței libere, a oamenilor care trudesc. Fiindcă suntem invariabil confruntați cu o alternativă crudă: aur (argint) sau stat. Aurul este instituția monetară a pieței, o marfă care trebuie furnizată cu prețul extragerii ei din pământ și al prelucrării ulterioare; din contră, statul furnizează bani tipăriți practic fără nici un cost și cecuri bancare create din nimic.

Știm, dintru început, că orice operație guvernamentală e generatoare de risipă, ineficientă și subordonată mai degrabă intereselor birocratului decât celor ale consumatorului. Preferăm, oare, să ni se confecționeze pantofii de către producători privați aflați în competiție pe piaț]a liberă, sau de către monopolul gigantic care este guvernul federal [american]? Statul nu se poate descurca în nici un caz mai bine ca furnizor de bani. Ba situația banilor este chiar mult mai rea decât cea a pantofilor sau a oricărui alt bun. Dacă statul produce încălțăminte, aceasta e cel puțin utilizabilă, chiar dacă va fi excesiv de scumpă, incomodă și inadecvată dorințelor consumatorilor.

Banii, pe de altă parte, sunt diferiți de toate celelalte mărfuri: în absența oricărei alte modificări, mai multă încălțăminte sau descoperiri de resurse suplimentare de petrol sau de cupru vor aduce un beneficiu societății. Dar, o dată o marfă consacrată de piață în funcția monetară, nici un fel de adaos la cantitatea existentă de bani nu mai este necesar. Deoarece singurele funcții ale banilor sunt medierea schimburilor și cea de numitor comun pentru calculele economice, mai mulți dolari, sau mai multe lire, sau mai multe mărci puse în circulație nu pot însemna un beneficiu social. Asemenea adaosuri nu vor face decât să dilueze valoarea de schimb a fiecărei unități monetare existente, fie că este vorba despre dolari, lire sau mărci. Iată de ce faptul că aurul și argintul sunt rare și costisitor de furnizat reprezintă un avantaj enorm.

Însă dacă statul izbutește să-și instaleze biletele de hârtie sau creditul bancar în funcția rezervată banilor, așadar ca substitute echivalente gramelor sau unciilor de aur, atunci statul, ca furnizor-dominant, dobândește puteri nelimitate de a crea bani, la discreție și fără costuri. În consecință, această „inflație” a ofertei monetare distruge valoarea dolarului sau a lirei, induce creșterea prețurilor, pervertește calculul economic, pe scurt, împiedică și perturbă întregul mers al economiei de piață.

Tendința naturală a statului, o dată ce-și vede asigurat controlul asupra banilor, este de a inflaționa și de a distruge valoarea monedei. Pentru a pătrunde acest adevăr, trebuie să examinăm natura statului și a isprăvilor sale în calitate de creator de bani. De-a lungul istoriei, guvernele au suferit cronic de insuficiența veniturilor. Motivul nu e greu de sesizat: spre deosebire de mine și de dumneavoastră, guvernele nu produc bunuri și servicii utile, comercializate pe piață. În loc să producă și să-și vândă serviciile, guvernele parazitează, mai degrabă, piața și societatea. Spre deosebire de orice altă persoană sau instituție din societate, guvernul își extrage veniturile prin coerciție, din impozitare. În vremuri mai vechi și mai bune, e drept, regele reușea să-și acopere cheltuielile din propriile sale posesiuni private, pământuri și păduri, precum și din taxe de utilizare a drumurilor. Accesul statului la un sistem de taxe reglementat, prelevate pe timp de pace, este rezultatul unei lupte de secole. Chiar și după ce impozitarea a fost instituionalizat’ționalizată, regii au fost siliți să constate că nu este ușor să impui taxe noi sau să sporești ratele celor deja existente: în astfel de cazuri, revoluțiile amenințau să izbucnească.

Controlul ofertei monetare

Dacă impozitarea rămâne permanent în urma cheltuielilor efectuate de către stat în stilul său obișnuit, cum poate el să acopere deficitul? Prin acapararea controlului asupra ofertei monetare sau, mai clar, prin contrafacere. Într-o economie de piață nu putem obține bani de bună calitate decât cumpărând aurul în schimbul unor bunuri și servicii sau din cadouri; alternativ, ar mai fi și angajarea în procesul costisitor de extragere a aurului din pământ. Contrafăcătorul, pe de altă parte, este un nelegiuit care urmărește să profite făcând uz de falsuri, de pildă încercând să dea o bucată de bronz drept aur. Dacă falsul este detectat imediat, contrafăcătorul nu ajunge cu adevărat să dăuneze; dar, în măsura în care falsul trece nedescoperit, contrafăcătorul reușește să fure, și nu numai de la producătorii ale căror bunuri le cumpără. Într-adevăr, introducând bani falși în economie, el reușește să-i fure pe toți ceilalți, lipsindu-l pe fiecare de valoarea banilor săi. Diluând valoarea fiecărei uncii sau fiecărui dolar autentic, furtul comis de contrafăcător este mai sinistru și cu adevărat mai subversiv decât al hoțului de drumul mare; căci el tâlhărește întreaga societate, iar tâlhăria lui este atât de perfidă și ascunsă, încât reușește să camufleze relația cauză-efect.

Recent, presa ne-a înfricoșat cu titluri de felul: „Guvernul iranian încearcă să distrugă economia S.U.A. contrafăcând bilete de 100 $”. Dacă aiatolahii și-au propus într-adevăr asta nu știu; nu e nevoie de multă imaginație pentru a extrage resurse prin contrafacere de bani tipăriți. Dar orice contrafacere este într-adevăr subversivă, destructivă și inflaționistă.

Așa stând lucrurile, ce să mai spunem atunci când guvernul își însușește controlul asupra ofertei monetare, abolește moneda aur și instituie, în locul ei, propriile sale bilete, ca singura formă de bani permisă? Cu alte cuvinte, ce să mai spunem când guvernul însuși își arogă exclusivitatea monopolului de contrafacere monetară?

Nu numai că falsificarea n-a fost detectată, dar Marele Contrafăcător, în cazul S.U.A. The Federal Reserve System (Fed), în loc să fie hulit ca hoț și corupător masiv de sistem economic, este ovaționat și celebrat ca guvernator și înțelept manipulator al „macroeconomiei” noastre, o instituție pe care ne bizuim ca să ne ferească de recesiuni și inflații și căreia îi încredințăm determinarea ratelor dobânzii, prețurile capitalului și controlul utilizării forței de muncă. În loc să fie permanent acoperit cu roșii și ouă stricate, din cap până-n picioare, directorul Fed, fie el impozantul Paul Volker sau hieraticul (“owlish”) Alan Greenspan, e permanent ovaționat ca Omul Indispensabil (Mr. Indispensable) al sistemului nostru economic și financiar.

Într-adevăr, nu există cale mai directă de acces la misterele sistemului monetar și bancar modern decât realizarea faptului că guvernul și banca sa centrală operează aidoma unui Mare Contrafăcător, cu efecte sociale și economice perfect similare. Cu mult timp în urmă, pe vremea când benzile desenate mai erau amuzante, revista „The New Yorker” înfățișa un grup de falsificatori holbându-se pofticios la mașinăria lor, care tocmai tipărea primul bilet contrafăcut de 10 $. „Nene”, zicea unul, „vânzarea cu amănuntul din cartier o să încaseze o doză puternică“ [aluzie la droguri].

Și avea dreptate. Pe măsură ce contrafăcătorii tipăresc noi bani, încasările cresc în sectoarele privilegiate de ei, indiferent dacă preferă să cumpere mărfuri cu amănuntul, pentru uz personal, sau împrumuturi și alte efecte destinate „bunăstării generale”, ca în cazul guvernului. Dar „prosperitatea” rezultată e iluzorie; nu avem decât o cantitate mai mare de bani care licitează resursele existente, așa că prețurile cresc. Pe de altă parte, contrafăcătorii și cei aflați pe primele locuri în lanțul de încasare a noilor bani licitează în dauna sărmanilor fraieri care așteaptă la capătul „cozii” să-și primească rația de bani nou creați – dacă o vor mai primi vreodată. Noii bani injectați în economie declanșează inevitabil un efect de undă. Cei care-i încasează devreme cheltuiesc mai mult și licitația lor induce o creștere a prețurilor, pe când cei care încasează târziu banii, sau ale căror venituri sunt chiar fixe, vor fi confruntați cu creșterea nejustificată a prețurilor la bunurile de care au trebuință, neînsoțită de o creștere corespunzătoare a veniturilor proprii, care rămân în urmă, uneori chiar neschimbate. Cu alte cuvinte, inflația monetară nu determină numai creșterea prețurilor și nu are numai un efect de corupere a unității monetare; ea acționează de asemenea ca un sistem gigantic de expropriere a celor care primesc la urmă banii cei noi, în favoarea contrafăcătorilor înșiși și a celor dintâi clienți ai lor. Expansiunea monetară este un vast sistem de redistribuție camuflată.

Când guvernul este contrafăcătorul, nu numai că procesul de falsificare poate fi „detectat”; el se autoidentifică, proclamându-și deschis suveranitatea monetară, în numele binelui obștesc. Expansiunea monetară devine atunci un angrenaj gigantic de impozitare nedeclarată, taxele lovind în grupurile cu venituri fixe, în cele îndepărtate de cheltuielile și subvențiile guvernamentale și în economiile celor precauți, dar suficient de naivi pentru a-și păstra valorile în formă bănească, cei care mai cred în moneda țării lor.

Cheltuiala și datoriile sunt încurajate; economiile și sudoarea frunții sunt descurajate și penalizate. Mai mult, grupurile care beneficiază sunt cele cu interese speciale, aflate în vecinătatea politică a guvernului, care pot exercita presiunile necesare pentru a-și atrage primele încasările de pe urma noilor cheltuieli guvernamentale, așa încât să-și asigure creșterea veniturilor înaintea declanșării inflației în prețuri. Contractorii guvernamentali, afaceriștii cu relații politice, sindicatele și alte grupuri de presiune vor beneficia pe seama publicului neprevenit și neorganizat.

*

Am menționat deja mai sus una din etapele procesului contemporan de îndepărtare a banilor neviciați, rezultați din alegerea pieței libere, în favoarea unui sistem monetar etatizat și inflaționist: abolirea etalonului aur de către Franklin Roosevelt în 1933, înlocuit cu biletele de hârtie Fed, ridicate de atunci la rangul de „etalon monetar”. Alt episod crucial al aceluiași proces a fost cartelizarea federală a băncilor americane, efectuată sub egida Sistemului Federal de Rezerve (Fed), fondat în acest scop în 1913.

Sistemul bancar este o parte mai degrabă misterioasă a sistemului economic; una din problemele pe care le ridică ține de faptul că însuși cuvântul „bancă“ are mai multe înțelesuri, cu implicații foarte diferite, corespunzătoare unor activități diferite. În vremea Renașterii, „bancheri” întâlnim în familia Medicis din Italia sau în familia Fugger din Germania; însă activitatea lor bancară era nu numai privată, ci, inițial cel puțin, legitimă, non-inflaționistă și deosebit de productivă. În esență era vorba de „bancheri-comercianți”, proveniți din rândurile comercianților celor mai capabili. Pe măsură ce-și extindeau comerțul, aceștia au început să acorde credite clienților, sfârșind, în cazul marilor familii de bancheri, prin a se consacra activităților „bancare”, de creditare, renunțând în bună parte la preocupările propriu-zis „mercantile”. Asemenea firme împrumutau cu dobândă bani acumulați din profiturile și economiile proprii. Astfel, ele erau concepute pentru a-și canaliza propriile economii către investițiile productive.

În măsura în care băncile acordă împrumuturi din economiile proprii sau mobilizează economiile altora, activitățile lor sunt invariabil productive. Chiar și în cadrul sistemului bancar comercial curent, dacă eu cumpăr un CD („certificate of deposit” – certificat de depozit) în valoare de 10.000 $, rambursabili în 6 luni, încasând o anumită dobândă prestabilită, nu înseamnă decât că mi-am luat economiile și le-am dat băncii cu împrumut, iar aceasta la rândul ei le-a împrumutat cu o dobândă mai mare, diferența revenindu-i ei, băncii, pentru că și-a luat sarcina de a le canaliza către solicitanții de împrumuturi productivi, care știu să-și onoreze creditele. Un asemenea proces este ireproșabil.

Același lucru se poate spune, în principiu, și despre marile „case bancare de investiții”, care s-au dezvoltat când înflorea capitalismul, în secolul al XIX-lea. Asemenea case luau din propriul lor capital sau din capitalul investit sau împrumutat de alții, pentru a subscrie cu el obligațiile financiare asumate față de acționari și creditori de anumite corporații care urmăreau astfel atragerea capitalului de care aveau trebuință. Necazul cu băncile de investiții era că una dintre principalele lor direcții de activitate era subscrierea obligațiunilor guvernamentale, ceea ce le adâncea în marasmul manevrelor politice, incitându-le sistematic să se angajeze în presiuni și manipulări guvernamentale, pentru a se asigura de prelevarea taxelor necesare acoperirii obligațiunilor guvernamentale ale clienților lor. Așa se explică imensa și funesta influență politică a băncilor de investiții în secolele XIX și XX: de pildă familia Rothschild în Europa Occidentală, sau Jay Cooke și Casa Morgan în S.U.A.

Către finele secolului al XIX-lea, familia Morgan se distinge prin tenacitatea presiunilor pe care le exercită asupra guvernului S.U.A., pentru a-l determina să organizeze cartelizarea industriilor de care era interesată – întâi căile ferate și apoi manufacturile: așadar, guvernul trebuia să protejeze aceste industrii de rafalele competiției libere și să facă uz de puterea sa, pentru a le permite să ridice prețurile, restrângând producția.

În particular, proprietarii băncilor de investiții au jucat rolul de lobby radical pentru a impune cartelizarea băncilor comerciale. Într-o măsură oarecare, băncile comerciale oferă cu împrumut propriul lor capital și banii achiziționați prin CD-uri. Dar în cea mai mare parte, activitatea băncilor comerciale se întemeiază pe „depozite” („deposit banking”), uzând de un artificiu care nu este altceva decât o uriașă fraudă: ideea, împărtășită de majoritatea depunătorilor, că banii lor sunt păstrați în siguranță la bancă, gata pentru rambursare în orice clipă. Dacă Jim posedă un cont [cu rambursare pe bază] de cecuri („checking account”) la banca locală, el știe că are un depozit rambursabil la cerere („demand deposit”), așadar că banca se angajează să-i plătească 1.000 $ bani gheață, la cerere, oricând poftește „să-și scoată banii”. Natural, toți Jim-ii din lume sunt convinși că banii lor stau în siguranță acolo, la bancă, așteptându-i pe ei să-i scoată când doresc. Cu alte cuvinte, ei privesc contul lor de cecuri ca pe o chitanță de depozitare. Dacă și-ar depozita scaunul într-un depozit înainte de a pleca într-o călătorie, ei s-ar aștepta, pe bună dreptate, să-l primească înapoi îndată ce își prezintă chitanța. Din nefericire, deși băncile depind de analogia cu depozitele, depunătorii sunt sistematic înșelați. Banii lor nu se află acolo.

Un depozit cinstit își ia toate măsurile pentru ca bunurile care i-au fost încredințate spre păstrare să rămână acolo, în spațiile și incintele sale afectate acestui scop. Băncile, pe de altă parte, acționează foarte diferit, cel puțin din secolul al XVII-lea încoace, de când cele din Amsterdam și Hamburg mai operau într-adevăr după principiile unui depozit, acoperindu-și integral toate chitanțele cu valori efectiv depozitate, de pildă aur și argint. Acest sistem întru totul corect de depozitare se numește „sistem bancar cu (acoperire în) rezerve 100%”. De atunci încoace, băncile au prins obiceiul să creeze chitanțe de depozitare (inițial note bancare și acum depozite) din nimic. Ele au devenit, în esență, întreprinderi de contrafacere, producătoare de false chitanțe de depozitare, pentru numerar și bani standard, care circulă ca și cum ar fi note sau depozite rambursabile la cerere autentice, complet acoperite. Băncile fac bani literalmente creîndu-i din nimic (astăzi [în S.U.A.] exclusiv depozite, și nu bancnote). Genul acesta de fraudă sau contrafacere este astăzi legitimat prin întrebuințarea expresiei „sistem bancar cu (acoperire în) rezerve fracționare”, care înseamnă că depozitele bancare nu sunt acoperite decât printr-o mică fracțiune din numerarul pe care se angajază să-l posede, la nevoie, pentru rambursare. (În acest moment, în S.U.A., această fracțiune minimă este fixată de Fed la 10%).

Sistemul de rezerve fracționare

Să vedem cum funcționează procesul fracționar în absența unei bănci centrale. Doresc să pun pe picioare o Bancă Rothbard, și investesc 1.000 $ bani gheață în acest scop (că este vorba de aur sau de hârtie guvernamentală nu contează aici). Apoi, îi acord cuiva un „împrumut” de 10.000 $ pentru consum sau investiții. Cum să ofer cu „împrumut” o sumă mult mai mare decât am? Ei da, aici intervine magia „fracțiunii” în sistemul de rezerve fracționar. N-am decât să deschid un cont bancar de 10.000 $ și să-i împrumut voios domnului Jones. De ce împrumută Jones de la mine? De pildă, fiindcă eu pot să-i cer o dobândă mai mică decât i-ar cere cei care-și împrumută economiile. Eu n-am economisit bani pentru împrumut, pur și simplu îi contrafac acum, din nimic. (În secolul al XIX-lea aș fi putut să emit bancnote, dar astăzi Fed deține monopolul acestei îndeletniciri). Fiindcă depozitele rambursabile la cerere de la Banca Rothbard funcționează ca echivalente ale banilor gheață, oferta monetară națională a crescut brusc și miraculos cu 10.000 $. Procesul inflaționist de contrafacere a demarat.

În secolul al XIX-lea, economistul englez Thomas Tooke afirma, pe bună dreptate, că „libera inițiativă în domeniul bancar este echivalentă cu libera inițiativă în domeniul escrocheriei”. Dar, în condiții de libertate și în absența suportului guvernamental, există câteva piedici severe în calea acestui proces de contrafacere, numit de unii și „free banking” (sistem bancar liber). Mai întâi: de ce s-ar încrede cineva în mine? De ce ar accepta cineva depozitele rambursabile la cerere ale Băncii Rothbard? Dar chiar și presupunând că mi s-ar acorda încredere, așadar că aș fi în stare să-mi croiesc drum prin prostia omenească, ademenind pofticioșii, mai rămâne un obstacol greu de surmontat, datorat faptului că mă aflu într-un sistem competitiv, în care oricine are liber acces la activitatea bancară. Clientela băncii Rothbard trebuie să fie, în cele din urmă, limitată. Dacă Jones împrumută depozite rambursabile la cerere de la mine, el le va cheltui. Altfel de ce ar mai plăti dobândă pentru ele? Mai devreme sau mai târziu, banii pe care-i cheltuiește, în vacanță sau pentru a-și extinde afacerile, vor fi utilizați pentru a cumpăra bunuri și servicii de la clienții altei bănci, să zicem Banca Rockwell. Banca Rockwell n-are nici un interes să păstreze depozitele rambursabile la Banca mea. Ea are nevoie de rezerve-gheață pe care să-și sprijine propriile piramide [răsturnate] de bani contrafăcuți. Și dacă presupunem, pentru simplificare, că Banca Rockwell încasează un cec de 10.000 $ rambursabili la Banca Rothbard, ea va solicita bani gheață, pornind de la care se va putea angaja în propriile ei scheme inflaționiste, de contrafacere piramidală. Dar eu, desigur, nu pot plăti cei 10.000 $, așa că sunt terminat. Falit. Dat în vileag. După dreptate, ar trebui să sfârșesc în pușcărie ca un escroc; în tot cazul, măcar depozitele mele frauduloase au fost eliminate din joc și din oferta monetară, cu mine cu tot.

Pe scurt, în condiții de liberă competiție, fără nici un fel de suport sau ajutor guvernamental, contrafacerea fracționară nu va fi decât foarte limitată. Băncile pot carteliza pentru a se susține reciproc, dar, lipsite de suportul guvernamental necesar pentru a-i nimici pe competitorii care s-ar încăpățâna să distrugă cartelul, în cazul de față, pentru a forța băncile competitoare să-și achite unele altora datoriile, ele nu vor reuși în general să mențină în funcțiune, pe piața liberă, asemenea aranjamente.

Sistemul bancar central

Iată de ce bancherii înșiși au tendința să solicite intervenția guvernamentală necesară cartelizării sub auspiciile unei bănci centrale. Începuturile acestui sistem datează de la înființarea Băncii Angliei, prin anii 1690, de unde s-a răspândit ulterior în tot occidentul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, pentru a fi în fine impus și în S.U.A. de presiunea bancară favorabilă cartelizării, via The Federal Reserve System (Fed), înființat în 1913. Cei mai entuziaști adepți ai băncii centrale au fost proprietarii băncilor de investiții, Casa Morgan de pildă, care inițiase întreaga mișcare și care la vremea respectivă se extinsese și în domeniul băncilor comerciale.

În sistemul bancar central modern, băncii centrale îi revine monopolul emisiunii de bancnote (inițial chitanțe de depozitare scrise sau tipărite, deosebite de chitanțele „intangibile” specifice depozitelor bancare), care acum sunt totuna cu banii guvernamentali de hârtie și, implicit, totuna cu „etalonul” monetar național. Oamenii doresc să utilizeze atât bani gheață, cât și depozite bancare. Așadar, dacă eu doresc să-mi preschimb 1.000 $ din contul meu bancar în bani gheață, banca trebuie să se adreseze Fed pentru a-și utiliza propriul cont la Fed, „cumpărând” note emise de Fed (singurii bani gheață în S.U.A., azi) în valoare nominală de 1.000 $. Cu alte cuvinte, Fed funcționează ca o bancă a bancherilor. Băncile posedă la Fed conturi rambursabile la cerere și aceste depozite reprezintă rezervele lor bancare, în temeiul cărora pot expanda piramidal de 10 ori mai mulți bani sub formă de cecuri bănești rambursabile la vedere („checkbook money”).

Iată cum funcționează astăzi sistemul de contrafaceri în întreaga lume. Să presupunem că Fed decide, cum are obiceiul, că dorește să expandeze (i.e., să inflaționeze) oferta monetară. Fed se hotărăște să cumpere de pe piață (așa numita „open market” – piață deschisă) un activ. N-are importanță, în fond, ce activ cumpără; important este că emite un cec. Fed ar putea, dacă ar dori, să cumpere orice activ, inclusiv acțiuni la corporații, clădiri sau valută. În practică, achiziționează aproape invariabil obligațiuni guvernamentale S.U.A.

Să zicem că Fed cumpără obligațiuni ale trezoreriei S.U.A în valoare de 10.000.000 $ de la una din firmele autorizate să facă tranzacții cu polițe guvernamentale (un grup redus), să zicem Shearson, Lehman de pe Wall-Street. Fed emite un cec în valoare de 10.000.000 $, pe care îl înmânează firmei Shearson, Lehman, primind în schimb 10.000.000 $ în obligațiuni S.U.A. De unde a luat Fed cei 10.000.000 $ cu care a plătit pe Shearson, Lehman? Banii au fost creați din nimic. Firma Shearson, Lehman nu poate face decât un singur lucru cu cecul căpătat: să-l depoziteze în contul său (cu rambursare pe bază) de cecuri la o bancă comercială, de pildă Chase Manhattan. „Oferta monetară naționlă” a și crescut în acest moment cu 10.000.000 $. Nu s-a produs nici o diminuare a unui alt cont cu acest prilej. S-a produs numai o creștere netă de 10.000.000 $.

Dar acesta nu-i decât începutul procesului de contrafacere inflaționistă. Într-adevăr, Chase Manhattan e încântată să primească un cec emis de Fed și dă fuga să-l depoziteze în propriul său cont de la Fed, care, cu această ocazie, crește cu 10.000.000 $. Acest din urmă cont face parte din „rezervele” băncilor, acum sporite cu 10.000.000$ pe scară națională. Dar acum Chase Manhattan poate să-și creeze propriile sale depozite pe baza acestor rezerve și tot așa, pe măsură ce rezerve și cecuri se propagă de la o bancă la alta (după un mecanism similar propagării depozitelor de la Banca Rothbard), fiecare dintre ele își adaugă mica sa contribuție inflaționistă, până când ansamblul sistemului bancar înregistrează o creștere a depozitelor la cerere de 100.000.000 $, de 10 ori mai mare decât valoarea activelor achiziționate inițial de Fed. Reglementările în vigoare prevăd ca sistemul bancar să posede rezerve care să acopere 10% din depozite, ceea ce înseamnă că „multiplicatorul monetar” – volumul depozitelor expandabile de bănci peste rezerve – este 10. O achiziție de active monetare în valoare de 10.000.000 $ efectuată de către FED s-a multiplicat rapid de 10 ori, pentru a genera o creștere a ofertei monetare din ansamblul sistemului bancar de 100.000.000 $.

Ca un amănunt interesant, toți economiștii sunt de acord asupra descrierii acestui proces, chiar dacă ei adoptă poziții radical diferite în ce privește evaluarea sa morală și economică. Prin contrast, din nefericire, marele public neinițiat în misterele sistemului bancar încă mai crede că banii depunătorilor rămân „în bancă“.

Astfel, Fed și alte bănci centrale acționează ca niște creatori și supraveghetori gigantici de carteluri bancare; Fed acoperă datoriile băncilor aflate la ananghie, centralizează și coordonează întregul sistem bancar, astfel încât toți partenerii, fie că este vorba de un Chase Manhattan, de un Rothbard sau de un Rockwell, să inflaționeze la unison. Într-un sistem de „free-banking”, orice bancă ce își devansează suratele cu expansiunea monetară este pândită la tot pasul de faliment. Sub controlul Fed însă, expansiunea se desfășoară la unison și proporțional.

„Asigurarea depozitelor”

Dar în ciuda sprijinului Fed, sistemul fracționar de rezerve s-a dovedit fragil, necesitând adăugarea unei noi minciuni în 1933, în vremea așa-numitului New Deal, când a apărut „asigurarea depozitelor bancare”, exploatând termenul benign „asigurare”, pentru a camufla o escrocherie strigătoare la cer. Când sistemul de economii și împrumuturi („savings and loan system”, prescurtat S&L) s-a scurs pe sorbul de canalizare la finele anilor 80, „asigurarea depozitelor” la nivel federal de către FSLIC [„Federal Savings and Loan Insurance Corporation” – Corporația federală de asigurare a economiilor și împrumuturilor] și-a dat în vileag caracterul pur fraudulos. „Asigurarea” nu era decât un paravan de fum și oglinzi pentru numele neasumat al guvernului federal. Sărmanii contribuabili au acoperit în cele din urmă deficitele sistemului S&L; dar ce ne facem acum cu odată sanctificata FDIC [Federal Deposit Insurance Corporation – Corporația federală de asigurare a depozitelor] concepută pentru băncile comerciale și care acum pare tot mai șubredă, de vreme ce nu posedă nici măcar 1% din volumul enorm de depozite pe care „le asigură“?

Ideea însăși de „asigurare a depozitelor” este o fraudă; cum ar putea cineva să asigure o instituție (sistemul bancar cu rezerve fracționare) inerent insolvabilă și care se va prăbuși chiar în clipa în care publicul va înțelege, în cele din urmă, înșelăciunea? Să presupunem că mâine publicul american ar deveni subit conștient de frauda bancară și s-ar prezenta de dimineață în fața ghișeelor, cerând la unison bani gheață. Ce s-ar întâmpla? Băncile ar deveni instantaneu insolvabile, deoarece ele n-ar putea să ramburseze mai mult de 10% din avutul clienților înșelați. Taxa enormă necesară pentru a acoperi deficitele tuturor este de neconceput. Nu: singurul lucru pe care l-ar mai putea încerca Fed – și acesta îi stă în putere – ar fi să tipărească suficientă hârtie pentru rambursarea depunătorilor tuturor băncilor. Din nefericire, în situația actuală a sistemului bancar, rezultatul ar fi precipitarea imediată a economiei în ororile hiperinflației.

Să zicem că totalul depozitelor asigurate se ridică la 160 miliarde de dolari. Tehnic vorbind, în cazul unei precipitări asupra băncilor, Fed își poate exercita puterile pe care le are în stare de necesitate, tipărind cei 160 miliarde de dolari în bani gheață, pentru a-i înmâna FDIC-ului spre rambursarea depunătorilor. Problema este că, stimulați de această acoperire masivă a deficitelor, depunătorii și-ar redepune prompt cele 160 miliarde de dolari în bănci, sporind volumul total al rezervelor bancare cu exact aceeași sumă și permițând prin aceasta o expansiune imediată înzecită a ofertei monetare, așadar o creștere totală a stocului monetar bancar de 1600 miliarde de dolari. Inflația scăpată de sub control și prăbușirea completă a monedei ar fi iminente.

*

Pentru a ne salva sistemul economic de la distrugere și de la holocaustul inflației scăpate de sub control care ne amenință, noi, poporul [aluzie la primele cuvinte din Constituția americană], trebuie să retragem producția de bani din mâinile statului. Banii sunt mult prea importanți pentru a fi lăsați în seama bancherilor sau a economiștilor și finanțiștilor de curte (Establishment). Așadar, banii trebuie să fie înapoiați economiei de piață și toate funcțiile sistemului monetar trebuie încredințate structurilor de drept întemeiat pe proprietatea privată, în cadrul unei economii libere de piață.

S-ar putea crede că amestecul guvernului cu banii a ajuns prea departe, a invadat capilarele sistemului economic, contopindu-se prea intim cu acesta pentru a mai putea fi eliminat fără a plăti prețul unei prăbușiri economice complete. Conservatorii au prins obiceiul reflex să-i denunțe sistematic pe așa-zișii „simpliști incurabili”, care compromit totul cu reducționismul și irealismul schemelor lor. Însă dificultatea reală este tocmai mistificarea regizată de elitele puterii, tehnocrați și intelectuali, care, ori de câte ori se ridică din public o voce pentru a solicita mari reduceri de taxe sau dereglementarea drastică a economiei, intonează sarcastic refrenul despre masa celor grei la minte care „caută soluții simple la probleme complicate”. Ei bine, de cele mai multe ori, soluțiile sunt într-adevăr simple și clar conturate, chiar dacă sunt deliberat obliterate de cei pe care i-am putea numi „complicaționiști incurabili”. Într-adevăr, recuperarea banilor noștri uzurpați de guvern ar fi relativ simplă și realizabilă fără multe ocoluri, în orice caz, mult mai simplă decât sarcina teribilă a privatizării și decomunizării în țările comuniste din Europa de Est sau din fosta Uniune Sovietică[1].

Pe scurt, țelul nostru este privatizarea sistemului monetar și separarea guvernului de bani și de sistemul bancar. Mijlocul principal de atingere a acestui țel este imediat identificabil. Abolirea, lichidarea Sistemului federal de rezerve (Fed) – așadar, abolirea băncii centrale. Dar cum ar putea fi lichidat Fed? Elementar: pur și simplu revocându-i statutul federal, așa numitul „Federal Reserve Act”, din 1913. Obligațiile Fed (note și depozite) erau inițial rambursabile în aur, la cerere. După monstruoasele fapte săvârșite de Franklin-Roosevelt în 1933, „dolarii” emiși de Fed, precum și depozitele sale și ale băncilor afiliate Fed au încetat de a mai fi rambursabile în aur. Depozitele bancare sunt acum rambursabile în note Fed, în vreme ce notele Fed nu sunt rambursabile în nimic sau, dacă preferăm, sunt rambursabile în alte note Fed. Cu toate acestea, ele sunt banii noștri, „etalonul” nostru monetar, și creditorii sunt siliți să accepte asemenea note discreționare ca mijloace de plată, indiferent cât ar fi ele de depreciate.

În afară de renegarea rambursării dolarilor în aur, Roosevelt a mai comis un act criminal în 1933: a confiscat literalmente tot aurul și metalul prețios deținut de cetățenii americani, în schimbul unor „dolari” evaluați arbitrar. Ciudat este că, deși proclamă neîntrerupt, cot la cot cu stabilimentul guvernamental, desuetudinea și devalorizarea aurului ca metal monetar, Fed (asemenea tuturor celorlalte bănci centrale) se cramponează de aurul său cu ghearele. Aurul nostru confiscat se găsește și azi în posesia Fed, care-l păstrează în depozitele trezoreriei de la Fort-Knox și din alte părți. Într-adevăr, din1933 și până în anii 70, deținerea de către americani a aurului monetar a fost încontinuu proscrisă, sub orice formă, fie că era vorba de monedă, lingouri sau chiar seifuri păstrate acasă sau în străinătate. Toate aceste măsuri, adoptate în situație de urgență „pentru combaterea depresiunii economice”, s-au transfigurat în marea moștenire permanentă rămasă de pe urma „New Deal”-ului. Zeci de ani la rând, tot aurul care ajungea în mâini americane private a trebuit depozitat în bănci și de acolo, mai departe, la Fed. Aurul menit scopurilor „legitime”, nemonetare, de pildă lucrărilor dentare, necesităților industriale sau bijuteriei, era raționalizat cu gelozie de către Departamentul Trezoreriei.

Din fericire, datorită eforturilor eroice ale congresman-ului Ron Paul, astăzi, în America, deținerea de aur a redevenit legală, inclusiv sub formă de monedă sau de lingouri. Dar aurul confiscat și sechestrat tâlhărește de către Fed se mai află și acum în mâinile sale. Cum să ne recuperăm aurul de la Fed? Cum să privatizăm stocul său de aur?

Privatizarea aurului federal

Răspunsul e conținut în faptul că Fed, care promisese să-și onoreze pasivele în aur, și-a renegat obligațiile contractuale, începând cu momentul din care Roosevelt a repudiat etalonul aur, în 1933. Aflându-se deci în culpă, Fed trebuie lichidat, exact în același fel în care e lichidată orice firmă însolvabilă: activele i se parcelează, pro rata, în favoarea creditorilor săi. Lista activelor deținute de Fed în aur la 30 octombrie 1991 indica un total de 11,1 miliarde $. Pasivele Fed la aceeași dată se ridicau la 295,5 miliarde $, sub formă de note Fed aflate în circulație, plus cele 24,4 miliarde $ datorate băncilor afiliate Fed, așadar un total de 319,9 miliarde $. Cu excepția aurului, Fed deținea și alte active, între care obligațiuni guvernamentale S.U.A. în valoare de 262,5 miliarde $. Acestea din urmă ar trebui anulate fără ezitare, fiind mai rele decât o ficțiune contabilă: contribuabilii sunt siliți să plătească dobânda și valoarea principală pentru a acoperi datoriile guvernului federal către propria-i creatură, Fed. Cele mai importante active rămase sunt numerarul trezoreriei, 21 miliarde $, care ar trebui anulat, plus 10 miliarde $ în SDR [Special Drawing Rights], care nu sunt decât niște creaturi de hârtie ale sistemului bancar internațional, și acestea trebuind a fi abolite neîntârziat. Lăsând deoparte câteva clădiri, valori imobile și alte active Fed care se ridică la cca. 35 miliarde $, avem, așadar, cele 11,1 miliarde $ în active aur pentru a acoperi pasivele în valoare de 319,9 miliarde $.

Din fericire, situația este mai puțin încurcată decât pare, deoarece cele 11,1 miliarde $ Fed în aur sunt rezultatul unei evaluări pur fictive. Într-adevăr, avem aici unul din cele mai bizare aspecte ale fraudulosului nostru sistem monetar. Stocul de aur Fed se ridică la 262,9 milioane uncii; evaluarea sa în dolari la numai 11,1 miliarde $ nu e decât rezultatul subevaluării artificiale de către guvern a propriului său stoc de aur la un preț de 42,22 $ uncia. Prețul de piață al aurului învârtindu-se acum în jurul valorii de 350 $ uncia, chiar și acest detaliu ar fi suficient pentru a proba izbitor anomalia sistemului nostru.

Definiții și devaluări

De unde au apărut cei 42,22 $?

Esența etalonului aur constă în faptul că unitatea monetară („dolar”, „franc”, „marcă“, etc.) reprezintă prin definiție o anumită greutate de aur. În condițiile funcționării etalonului aur, nici dolarul, nici francul nu sunt lucruri-în-sine, simple nume pe o bucată de hârtie emisă de stat sau de o bancă centrală; dolarul și francul sunt denumirile unui etalon de greutate al aurului, exact la fel ca denumirile mai generale: „uncie”, „grăunte“ sau „gram”. Vreme de un secol înainte de 1933, „dolarul” reprezenta, prin definiție, 23,22 grăunțe de aur ( 1 grăunte = 0,0648 g.). Deoarece uncia era socotită la 480 grăunțe, aceasta însemna că dolarul era prin definiție echivalent cu 0,048 uncii de aur. Altfel spus, uncia de aur era prin definiție egală cu 20,67 $.

În afară de faptul că ne-a rupt pe plan intern de etalonul aur, Franklin Roosevelt, cu al său New Deal, a „devalorizat” („debased”) dolarul, redefinindu-l, adică „ușurându-l de greutate”, la numai 13,714 grăunțe de aur, așadar redefinind uncia de aur la 35 $. Dolarul a continuat să fie rambursabil în aur, la această paritate mai scăzută, pentru băncile și guvernele străine. Și Statele Unite au menținut forma aceasta hibridă a etalonului aur internațional până în 1971, când președintele Nixon a isprăvit treaba, zvârlind etalonul aur la gunoi cu totul. Din 1971 încoace, Statele Unite posedă un etalon hârtie absolut discreționar; nu întâmplător, aceasta este și perioada celei mai dramatice inflații suferite vreodată de America pe timp de pace. După 1971, orice legătură a dolarului cu o greutate fixă de aur a încetat, el devenind astfel un bun separat, care fluctuează pe piețele mondiale independent de aur.

Cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, am asistat la cea mai bună aproximație a unui experiment de laborator la care putem spera în lumea acțiunii umane. Toți economiștii de curte – de la keynesieni la monetariștii de la Chicago – ne-au asigurat că aurul își pierduse de mult valoarea corespunzătoare funcției sale monetare, că aurul n-ar fi atins valoarea exaltată de 35 $ uncia decât grație „fixării” prețului său la acest nivel ridicat de către guvern. Dolarul, ziceau ei, e cel care conferă valoare aurului – și nu invers; iar dacă aurul și dolarul ar fi vreodată despărțite, am asista la prăbușirea rapidă a prețului celui dintâi până la valoarea sa non-monetară (pentru bijuterie, lucrări dentare, etc.) estimată la cca. 6 $ uncia. În contrast cu această predicție unanimă a „experților” acreditați politic, misesienii și alți „rozători de aur” au prezis că aurul se va dovedi subevaluat la cei 35 $ „ușurați” și că prețul său va urca cu mult, avansând cifra de 70 $.

Va fi de ajuns să adăugăm că prețul aurului n-a coborât niciodată sub 35 $, ba, la un moment dat, a atins un maximum de 850 $ uncia, fluctuând în prezent în jurul valorii de cca. 350 $ uncia. Și cu toate acestea, după 1973, Fed și Trezoreria au continuat cu perseverență să-și evalueze stocul de aur nu chiar la vechiul și desuetul preț de 35 $, e drept, ci la numai un dram mai mult, la 42,22 $ uncia. Pe scurt, dacă guvernul S.U.A. s-ar decide și el să opereze cele câteva ajustări elementare care incumbă oricărui contabil – acceptând să-și evalueze activele la prețul pieței – valoarea stocului de aur Fed s-ar ridica imediat de la 11,1 la 92 miliarde $.

Din 1933 până în 1971, economiștii care pledau pentru întoarcerea la etalonul aur – al căror număr, cândva foarte mare, era acum în continuă scădere – au recomandat, în principiu, revenirea la cei 35 $ uncia. Mises și adepții săi recomandau adoptarea unui „preț” mai ridicat, adecvat valorii curente a aurului. Dar și majoritatea avea de partea ei un argument întemeiat: faptul că orice măsură sau definiție, o dată adoptată, trebuie respectată. Însă decesul din 1971 al cândva consacraților 35 $ uncia a pus capăt discuției, iar acum toate pariurile se refac. Cu toate că definițiile o dată adoptate ar trebui permanent respectate, nu există nimic sacru care să împiedice adoptarea unei definiții inițiale, alese în așa fel încât să marcheze cel mai prielnic posibil punct de pornire. Dacă dorim să restaurăm etalonul aur, avem libertatea de a alege cea mai utilă definiție a sa: astăzi nu mai suntem legați de vechile definiții care fixau prețuri de 20,67 sau 35 $ uncia.

Abolirea Fed

În particular, dacă dorim să lichidăm Sistemul federal de rezerve, putem selecta o nouă definiție a „dolarului”, astfel încât să existe posibilitatea acoperirii exacte a pasivelor Fed. Revenind la exemplul de mai sus, putem acum redefini „dolarul” ca fiind echivalent cu 0,394 grăunțe de aur, respectiv la 1 217 $ uncia de aur. Cu o asemenea definiție, întregul stoc de aur Fed ar putea fi utilizat pentru batere de monedă, acoperitoare pentru a înlocui notele Fed aflate în circulație, precum și rezervele în valoare de 24,4 miliarde $ ale diverselor bănci comerciale. Sistemul federal de rezerve ar fi astfel abolit, moneda aur s-ar afla din nou în circulație, înlocuind bancnotele Fed, aurul ar fi mijlocul de efectuare a schimburilor, și dolarii aur ar fi unitatea de calcul și contabilitate, la noua rată de 1 217 $ uncia. Două importante obiective – întoarcerea la etalonul aur și abolirea Fed – ar fi atinse simultan, fără complicații inutile.

Bineînțeles, un corolar indispensabil ar fi abolirea FDIC, o instituție practic deja falită. Însuși conceptul de „asigurare a depozitelor” e fraudulos. Cum să „asiguri” o întreagă industrie inerent insolvabilă? Este ca și cum ai asigura Titanicul după ce s-a izbit de iceberg. Unii economiști favorabili pieței libere recomandă „privatizarea” acestui sector prin încurajarea firmelor private, sau chiar a băncilor, să se angajeze în „asigurări” reciproce ale depozitelor. Dar asta n-ar face decât să ne întoarcă în vremurile amare ale cartelurilor bancare florentine, când fiecare bancă urmărea să pescuiască pasivele celorlalte. Sistemul nu funcționează; să nu uităm că, în anii 80, colapsul primelor S&L-uri s-a produs în Ohio și Maryland, unde se bucurau de avantajele dubioase conferite de asigurarea „privată“ a depozitelor.

Ne confruntăm aici cu o eroare importantă, comisă frecvent printre libertarieni și economiștii adepți ai pieței libere, care socotesc că toate activitățile guvernamentale ar trebui privatizate; sau, ca un corolar, că orice acțiune, atâta vreme cât e privată, e numaidecât și legitimă. Adevărul este însă cu totul altul: activitățile de felul fraudei, escrocheriei sau contrafacerii n-ar trebui „privatizate”, ci abolite.

Am ajuns astfel la o situație în care băncile comerciale încă se mai află în situația de a opera cu rezerve fracționare. În trecut, am recomandat trecerea nemijlocită la un sistem bancar non-fraudulos, cu rezerve 100%, prin ridicarea suficientă a prețului aurului pentru a acoperi pasivele bancare rambursabile la cerere în proporție de 100%. Ar urma, desigur, consfințirea prin lege a sistemului de rezerve bancare 100%. Estimările actuale arată că acest deziderat ar implica revenirea la aur în regim de 2 000$ uncia, numai pentru a acoperi toate conturile de depozite rambursabile la cerere ale băncilor comerciale; pentru a include toate depozitele la vedere ar trebui să stabilim prețul aurului la 3 350$ uncia, iar dacă impunem rezerve 100% și pentru acoperirea depozitelor de economisire rambursabile prin cecuri (pe care toată lumea le privește ca rambursabile la cerere) etalonul aur pretinde până la 7 500$ uncia.

Însă această soluție ridică probleme. O problemă minoră este că producția de aur va fi cu atât mai stimulată, cu cât noua valoare a aurului va depăși mai mult prețul curent de piață. Se poate admite că de aici ar rezulta o inflație ușoară și nerepetată. O problemă mai complicată e cea de ordin moral: oare merită băncile să-și vadă toate pasivele acoperite în active 100% aur, prin lichidarea Fed, ca un cadou gratuit? Evident că așa ceva e greu de susținut, chiar și în numele netezirii tranziției către un sistem monetar sănătos; bancherii ar trebui să se considere norocoși că nu sunt cercetați pentru fraudă. Mai mult, pe o bază administrativă ar fi dificil de urmărit și vegheat la funcționarea corectă a unui sistem bancar supus cerinței de acoperire în rezerve 100%. Mai simplu și mai libertarian ar fi să se facă apel la curțile de justiție. Înainte de Războiul Civil, când apăreau în regiuni geografic îndepărtate de „casă“, bancnotele emise de băncile americane care operau vicios, pe bază fracționară, erau cumpărate cu o reducere de „brokeri monetari” profesioniști, care se deplasau apoi la sediul băncii pentru a solicita rambursări masive în aur ale bancnotelor adunate.

Asemenea practici sănătoase ar putea să renască cu ușurință astăzi, când tehnologia electronică avansată ar asigura un plus de eficiență brokerilor monetari profesioniști, care ar încerca să câștige un profit de pe urma detectării și lichidării băncilor insolvabile. Un concept ideologic deosebit de drag inimii mele este cel de „Ligi antibancare ale vigilenților”, care ar urmări îndeaproape funcționarea băncilor, le-ar identifica pe cele păcătoase și ar proclama neîntârziat la televiziune insolvabilitatea lor, îndemnându-i pe deținătorii de bancnote și pe depunători să solicite imediat rambursarea la care au dreptul. Cu atât mai bine dacă asemenea ligi ar putea stârni isteria publică urmată de precipitări asupra băncilor, cu deținători de bancnote și depunători înghiontindu-se să-și recupereze avutul înainte ca banca să-și epuizeze efectiv rezervele: în acest caz, nu doar guvernul, ci însăși populația ar hăitui necontenit sistemul de rezerve fracționar. Elementul cheie al unui sistem bancar sănătos, care nu va fi niciodată îndeajuns subliniat, este că, la primul semn de insolvabilitate pe care-l dă o bancă, poliția și curțile de justiție trebuie să-i declare imediat falimentul, eliminând-o din afaceri. Dreptate instantanee, punct. Fără milă și fără acoperire a deficitelor.

În asemenea condiții, n-ar trebui să dureze mult până când băncile fie „s-ar duce la fund”, fie și-ar contracta din proprie inițiativă masa de note și depozite aflate în circulație, până la pragul impus de criteriul acoperirii 100%. O asemenea deflație monetară, cu diversele ajustări inerente, ar fi desigur un eveniment irepetabil, sortit să înceteze definitiv o dată cu sfârșitul contracției pasivelor bancare, până la pragul impus de activele 100% aur. O diferență crucială între inflație și deflație este că inflația poate continua la infinit, exacerbând oferta monetară și prețurile, în vreme ce deflația ofertei monetare este strict limitată de cantitatea totală a banilor standard aflați în circulație, adică, în regim de etalon aur, de cantitatea monedei-aur. Aurul definește pragul inferior la care deflația se oprește.

Dacă o asemenea propunere va fi apreciată ca fiind prea severă cu băncile, atunci va trebui să remarcăm că oricum sistemul bancar se află în cădere liberă. Ca o consecință a colapsului rețelei S&L, fragilitatea extremă a sistemului nostru bancar a ieșit în fine la lumina zilei. Astăzi se poate discuta liber despre insolvabilitatea FDIC sau despre întreaga structură bancară care stă să se prăbușească. Și când oamenii se vor pătrunde până-n măduva oaselor de aceste adevăruri, atunci ei vor năvăli într-o glorioasă precipitare asupra băncilor, străduindu-se să-și mute banii din bănci în buzunare. Și băncile se vor prăvăli huruind, fiindcă banii oamenilor nu se află acolo. Singura măsură care ar putea salva rețeaua bancară de furia unei atât de glorioase precipitări a clienților ar fi tipărirea de către Fed a sumei de 1 600 miliarde bani gheață, pentru a fi înmânați băncilor – măsură care ar aprinde imediat o devastatoare inflație scăpată de sub control, capabilă să distrugă dolarul.

Socialiștii nu mai contenesc cu punerea crizei pe seama „lăcomiei anilor 80”. Dar lăcomia n-a fost mai intensă în anii ‘80 decât în anii ‘70, sau în decadele precedente, sau decât va fi în viitor. Ceea ce am pătimit într-adevăr în anii ‘80 a fost un val agresiv de deficite guvernamentale și de expansiune a creditelor bancare, indus de Fed. În vreme ce Fed cumpăra active pentru a pompa rezerve în sistemul bancar, băncile își multiplicau voios creditele și emiteau bani nou creați pe seama acestor rezerve.

S-a vorbit mult despre calitatea necorespunzătoare a împrumuturilor bancare: despre împrumuturi acordate unor țări falite din lumea a treia sau unor scheme hipertrofiate și – retrospectiv – falimentare de construcții imobiliare și de complexe comerciale așezate în plină pustietate. Dar împrumuturile și investițiile de proastă calitate sunt inerent și invariabil legate de sistemul bancar central și de expansiunea creditelor bancare. Recurența mult prea bine cunoscută a ciclurilor „boom-bust”, euforia și crahul, prosperitatea și depresiunea n-au fost nici descoperite în anii 80, nici nu sunt rezultate ale civilizației și ale economiei de piață. Recurența ciclică „boom-bust” a fost declanșată în secolul al XVIII-lea de începuturile sistemului bancar central și s-a intensificat de atunci, pe măsură ce sistemul bancar central se extindea, ajungând să controleze ansamblul economiilor occidentale. Numai abolirea Fed și întoarcerea la etalonul aur poate pune capăt ciclului „boom-bust” și poate, în cele din urmă, elimina inflația cronică și accelerată.

Inflația, expansiunea creditelor, ciclurile economice, povara deficitelor guvernamentale și taxele usturătoare nu sunt, așa cum pretind istoricii de curte, atribute inevitabile ale capitalismului sau ale „modernizării”. Din contră, toate acestea nu sunt decât excrescențe parazitare, profund anticapitaliste, altoite pe sistemul economic de statul intervenționist, de pe urma căruia profită bancherii și clienții lor favoriți, îndestulați pe ascuns cu privilegii speciale, pe seama tuturor celorlalți.

Esența liberei inițiative și a capitalismului este un sistem solid de drepturi de proprietate privată, care-i va garanta fiecăruia posesiunea câștigurilor sale. La fel de indispensabilă capitalismului este o etică de natură să încurajeze și să recompenseze economisirea, prevederea, munca susținută și inițiativa productivă și să descurajeze nelegiuirea, nimicind fără ezitare orice încălcare a drepturilor de proprietate. Dar, după cum am văzut, banii ieftini și expansiunea creditelor n-au ce face cu asemenea drepturi și virtuți. Inflația răstoarnă și pervertește valorile, răsplătind grija-de-a-cheltui și sforăritul din spatele ușilor închise și făcând de ocară tradiționalele valori „victoriene”.

Restaurarea Republicii tradiționale

Restaurarea libertății americane și a Republicii tradiționale este o sarcină cu multiple aspecte. Ea presupune extirparea cancerului din mijlocul nostru, a Statului-Leviatan. Ea presupune anularea puterii centrale concentrate la Washington, D.C. Ea presupune restaurarea eticii și a virtuților prevalente în secolul al XIX-lea, recuperarea culturii din nihilismul și victimologia în care se complace și reașezarea ei pe temeiuri salubre și sănătoase. Pe termen lung, cultura, politica și economia sunt indivizibile. Restaurarea Republicii tradiționale pretinde un sistem economic fondat temeinic pe inviolabilitatea drepturilor de proprietate privată, pe dreptul fiecărei persoane de a păstra ceea ce câștigă și de a comercializa nestingherită produsele muncii sale. Pentru a îndeplini această sarcină este indispensabil să recuperăm banii produși pe piață, așadar să repunem aurul în locul hârtiei, cu o unitate monetară definită ca greutate de aur în locul numelui unei bucăți de hârtie emise ad libitum de guvern. Investițiile trebuie să fie guvernate de economiile voluntare comercializate pe piață, și nu de bani și credite contrafăcute, emise tâlhărește de un sistem bancar privilegiat de stat. Pe scurt, trebuie să abolim sistemul bancar central și să forțăm băncile să-și onoreze obligațiile la fel de prompt ca tot restul lumii. Banilor și sistemului bancar le-a fost confecționată o imagine obscură și misterioasă, de procese care nu pot fi controlate decât de o elită tehnocrată. Nimic nu este mai puțin adevărat. În privința banilor, chiar mai mult decât în altele, am fost înșelați de un Vrăjitor din Oz malign. În privința banilor, ca și în alte privințe care afectează viețile noastre, restaurarea bunului simț și a Republicii tradiționale merg mână în mână.



* Traducere după articolul publicat postum în trei părți în The Freeman 45: 9, 10 & 11 (1995), după cum urmează: „Taking Money Back” (September), „Fractional Reserve Banking” (October), „The Solution” (November).

© Reprinted with the permission of the Foundation for Economic Education, from The Freeman 45 (1995).

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

[1] Dimensiunile planului Rothbard de privatizare în aceste țări sunt următoarele: (1) Reduceri enorme și drastice ale impozitării, ale utilizării forței de muncă de către stat și ale cheltuielilor guvernamentale. (2) Privatizarea integrală a tuturor activelor guvernamentale: unde este posibil, prin restituirea lor către proprietarii expropriați sau moștenitorii lor; unde nu, prin împărțire de acțiuni (imediat comercializabile, după plac) muncitorilor producători și țăranilor care „și-au amestecat munca cu aceste valori”, după venerabilul principiu de „homesteading” lockean, reconciliat cu sloganul marxist: „pământul – țăranilor, fabricile – muncitorilor!” (3) Garantarea drepturilor de proprietate completă și inalienabilă pentru toți posesorii de proprietăți private. Deoarece dreptul deplin de proprietate implică libertate completă de angajare în schimburi și transferuri voluntare, trebuie eliminată orice urmă de amestec guvernamental în asemenea tranzacții. (4) Deposedarea guvernului de puterea de a mai crea bani noi, obiectiv cel mai ușor de atins printr-o reformă fundamentală, menită în același timp să lichideze banca centrală și să-i utilizeze aurul pentru rambursarea notelor și depozitelor, corespunzător unității monetare existente, redefinită în termenii unui nou etalon de greutate-aur. Toate acestea pot și trebuie să se petreacă într-o singură zi, cu excepția reformei monetare, care ar putea să necesite câțiva pași succesivi și un răgaz de câteva zile.

Dar nu poate fi vorba de nici o privatizare sau piață liberă autentică câtă vreme guvernului i se permite să contrafacă bani, așadar să-i creeze din nimic, fie că e vorba de bilete de hârtie sau de depozite bancare. Asemenea creație de bani funcționează ca o formă ascunsă și insidioasă de impozitare și expropriere a resurselor și proprietății producătorilor. A pune capăt contrafacerii înseamnă a elimina guvernul de pe piața producătorilor de bani, ceea ce, trebuie repetat, implică eliminarea, deopotrivă, atât a banilor de hârtie guvernamentali, cât și a sistemului bancar central. Altfel spus, înseamnă denaționalizarea unităților monetare, a rublei, forintului, zlotului, etc., prin repunerea lor în mâinile private ale producătorilor supuși forțelor pieței. O asemenea denaționalizare a monedei nu poate fi realizată decât redefinind unitatea monetară de hârtie în termenii unui etalon-marfă de greutate, corespunzător unui metal comercializat pe piață, preferabil un etalon-aur. Cu ocazia lichidării lor, băncile centrale ar putea să-și regurgiteze stocurile de aur tezaurizat; ca un ultim gest înainte de trecerea lor în neființă, ele ar putea să-și ramburseze toate biletele de hârtie, corespunzător nou definitului etalon-marfă.

În vreme ce, dată fiind voința de a privatiza, acest proces de denaționalizare monetară nu este atât de complex și dificil cum pare la prima vedere, el poate într-adevăr să se prelungească dincolo de singura zi necesară pentru înfăptuirea celorlalte părți ale planului nostru. În acest caz, s-ar putea dovedi necesari câțiva pași succesivi, derulați pe o durată de câteva zile: mai întâi, rubla sau forintul ar putea fi lăsate să fluctueze, liber convertibile în alte monede, la ratele de schimb ale pieței. Imperativul următor ar fi lipsirea guvernului național de puterea de a mai crea bani; realizarea sa ar fi posibilă într-un al doilea pas, când rubla ar putea deveni convertibilă în valută forte, la o rată de schimb fixă [sistem de rezerve 100% în valută forte]. Până la lichidarea băncii centrale și întoarcerea la un etalon aur pur, pentru blocarea puterii guvernamentale de a mai crea bani ar fi de asemenea importantă înghețarea permanentă a tuturor activităților băncii centrale, inclusiv a operațiilor de „open market”, a împrumuturilor și a emisiunilor de bancnote. Inutil să mai adaug, o lege sau un edict de limitare sau înghețare a operațiilor guvernamentale nu este un act de intervenție în economie sau în societate. Exact așa cum piața neagră, asemenea tuturor celorlalte piețe private, ar fi eliberată, tot astfel instituțiile de credit privat, de împrumut al economiilor proprii sau de canalizare a economiilor altora ar fi repuse în drepturi, libere să se dezvolte. (Notă extrasă, cu ușoare adaptări, din M.N. Rothbard, „How and How Not to Desocialize”, The Review of Austrian Economics, 6, 1 (1992): 65-77 – n.tr.)

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?