Pledoarie pentru un autentic dolar de aur

Pledoarie pentru un autentic dolar de aur

O critică misesiană la adresa Denaționalizării banilor a lui F. A. von Hayek și un plan practic de părăsire a sistemului monetar actual, caracterizat de existența banilor discreționari și a rezervei bancare fracționare, și de revenire la o monedă 100% aur.

Traducere de Bogdan Glăvan *

Moneda fiduciară inflaționistă

Vreme de aproape jumătate de secol, Statele Unite și restul lumii au cunoscut o inflație severă și continuă, fără precedent. Un număr crescând de economiști și-au dat brusc seama că nu este doar o coincidență faptul că, în timpul aceleiași jumătăți de secol, lumea a trăit cu un etalon discreționar de hârtie nemaiîntâlnit. Niciodată nu au fost monedele lumii atât de mult timp retezate de originile lor metalice. Dimpotrivă, în timpul secolului etalonului-aur, de la sfârșitul războaielelor napoleoniene până la primul război mondial, prețurile au scăzut, în general, an după an, cu excepția unor scurte perioade de război, de genul Războiului Civil[1]. Pe durata conflictelor militare, guvernele centrale s-au angajat într-o expansiune masivă a ofertei de bani, în scopul finanțării efortului de război. Pe timp de pace, pe de altă parte, expansiunea monetară a fost mică în comparație cu revărsarea de bunuri și servicii ce a însoțit rapida dezvoltare industrială și economică. Prin urmare, prețurilor li s-a permis să scadă. Cheltuielile enorme ale primului război mondial au forțat toate guvernele în conflict să abandoneze etalonul-aur[2], iar lipsa de voință pentru întoarcerea la un etalon-aur autentic a dus, în cele din urmă, la adoptarea radicală a banilor discreționari de hârtie, în timpul crizei financiare din anii 1931-33.

Eu cred că nu ar trebui să fie nici un mister în legătură cu inflația cronică neobișnuită ce năpăstuiește lumea începând din anii 1930. Dolarul este unitatea monetară americană (iar lira sterlină, francul, marca și celelalte sunt unități monetare naționale corespunzătoare), iar din 1933 nu au existat restricții eficiente asupra emiterii acestor monede de către diversele state-națiune. De fapt, fiecare stat-națiune, din 1933 și în special de la încheierea oricărei preschimbări în aur în 1971, a avut dreptul și puterea nelimitată de a crea o monedă de hârtie, care să joace rolul de mijloc legal de efectuare a plăților în propria sa zonă geografică. Eu consider că, dacă o persoană sau o organizație obține vreodată dreptul de monopol de a crea bani, acea persoană sau organizație va tinde să folosească acest drept până la capăt. Motivul este simplu: oricine sau orice grup împuternicit să fabrice bani, practic din nimic, va tinde să-și exercite acest drept, ba chiar cu entuziasm considerabil. Fiindcă puterea de a crea bani reprezintă într-adevăr un privilegiu amețitor și profitabil.

Semnificația esențială a etalonului discreționar de hârtie este că unitatea monetară – dolarul, lira, francul, marca sau orice altceva – constă din tichete de hârtie, marcate drept „dolari”, „lire”, și așa mai departe, și fabricate de guvernul central al statului-națiune[3]. Guvernul (ori banca sa centrală) poate fabrica aceste tichete ad libitum și fără nici un cost. Costul hârtiei și al tiparului este neglijabil în comparație cu valoarea monedei tipărite. Iar dacă, pentru vreun motiv, costul respectiv nu este neglijabil, guvernul poate mereu pur și simplu să mărească numărul de pe bilet!

Ar trebui să se înțeleagă limpede că rostul deținerii de către guvern a puterii de a tipări bani este să monopolizeze acea putere. Pur și simplu nu ar merita să recunoști fiecărui bărbat, fiecărei femei și fiecărei organizații dreptul de a tipări bani, așa că guvernul își păzește permanent cu invidie monopolul. S-ar cuveni să se observe că guvernul nu este niciodată atât de zelos în suprimarea infracțiunilor ca atunci când acea infracțiune constă în afectarea directă a propriilor resurse de venit, precum în cazul evaziunii fiscale și al falsificării banilor. Dacă falsificarea banilor nu ar fi ilegală, oferta de dolari sau franci a națiunii ar crește la infinit foarte rapid, iar puterea de cumpărare a unității monetare ar fi efectiv distrusă[4].

În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de economiști au fost treziți la realitate de palmaresul inflaționist al monedelor discreționare. Prin urmare, ei au concluzionat că lăsarea la îndemâna guvernului și a băncii sale centrale a puterii de a regla fin oferta de bani, constrângându-i însă să o folosească cu înțelepciune, conform anumitor reguli, înseamnă pur și simplu lăsarea lupului paznic la oi. Ei au ajuns la concluzia că doar măsurile radicale pot remedia problema, în esență problema tendinței inerente a guvernului de a mări oferta banilor pe care îi monopolizează și îi creează. Acest remediu reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât separarea strictă de stat a banilor și a ofertei lor.

Denaționalizarea” banilor a lui Hayek

Cea mai bine cunoscută propunere de a separa banii de stat este cea a lui F.A. Hayek și a adepților săi[5]. „Denaționalizarea banilor” a lui Hayek ar elimina legile privind moneda oficială și ar permite fiecărui individ și fiecărei organizații să-și emită propria monedă, de genul unor tichete de hârtie imprimate cu propriile denumiri și semne distinctive. Guvernul central și-ar păstra monopolul asupra dolarului sau francului, dar altor instituții li s-ar îngădui să concureze în afacerile de creare a banilor, oferind monede sub o marcă proprie. Astfel, Hayek ar putea tipări hayeki, prezentul autor ar emite rothbardi și așa mai departe. Amestecat cu schimbarea legislativă sugerată de Hayek este un proiect antreprenorial, prin care o bancă inspirată din Hayek ar emite „ducați” de așa natură, încât să păstreze prețurile exprimate în ducați constante. Hayek este încrezător că ducatul său ar scoate cu ușurință din competiție dolarul, lira, marca sau alte monede slăbite de inflație.

Planul lui Hayek ar avea importanță dacă lucrul (marfa) pe care noi îl numim „monedă” ar fi similar altor bunuri și servicii. De exemplu, un mod de a scăpa de ineficientul, înapoiatul și uneori despoticul Serviciu Poștal al Statelor Unite este pur și simplu abolirea lui; însă alți apărători ai pieței libere propun planul mai puțin radical de a păstra oficiul poștal intact, dar de a permite oricărei organizații să concureze cu el. Acești economiști sunt încrezători că firmele private ar putea curând scoate din competiție oficiul poștal. În ultimul deceniu, economiștii au devenit mai înțelegători față de dereglementare și libera concurență, astfel că denaționalizarea superficială ori îngăduirea liberei concurențe între monede ar părea o metodă viabilă, prin analogie cu serviciile poștale, cele de pompieri sau școlile private.

Există totuși o diferență crucială între bani și toate celelalte bunuri și servicii. Acestea, indiferent dacă este vorba despre serviciul poștal, bomboane sau calculatoare personale, sunt dorite de dragul lor, pentru utilitatea și valoarea pe care o aduc consumatorilor. Consumatorii sunt capabili, prin urmare, să cântărească aceste utilități una cu alta pe propriile lor scări personale de valori. Banii totuși nu sunt doriți de dragul lor, ci tocmai pentru că funcționează deja ca bani, așa că fiecare are încredere că marfa-bani va fi ușor acceptată în schimb de oricine. Oamenii acceptă bucuroși tichete de hârtie marcate „dolari” nu pentru valoarea lor estetică, ci fiindcă sunt siguri că vor putea vinde acele tichete în schimbul bunurilor și serviciilor pe care le doresc. Ei pot fi siguri de asta numai atunci când „dolarul” este deja utilizat ca monedă.

Hayek are cu siguranță dreptate că o economie liberă de piață și devotamentul față de dreptul de proprietate privată necesită ca fiecăruia să i se permită să emită orice denumiri de monede și tichete doresc. Hayek ar trebui să fie liber să emită hayeki ori ducați, iar eu să emit rothbardi sau orice. Însă emiterea și acceptarea sunt două chestiuni foarte diferite. Nimeni nu va accepta noi bilete-monedă, așa cum ar putea foarte bine să accepte noi organizații poștale sau noi computere. Aceste denumiri nu vor fi alese drept monede tocmai fiindcă nu au fost folosite anterior ca bani sau în oricare alte scopuri.

Hayek și adepții săi nu au izbutit deloc să înțeleagă lecția oferită de „teorema regresiei” a lui Ludwig von Mises, una dintre cele mai importante teoreme din teoria monetară[6]. Mises a arătat încă din 1912 că, din moment ce nimeni nu va accepta un obiect drept monedă decât dacă a fost cerut și comercializat mai devreme, trebuie, prin urmare, în mod logic să ne întoarcem (să regresăm) la prima zi în care o marfă a ajuns să fie folosită drept monedă, mijloc de efectuare a schimburilor. Deoarece, prin definiție, marfa nu putea fi utilizată ca monedă înaintea acelei prime zile, ea putea fi cerută numai fiindcă fusese folosită ca o marfă nonmonetară și, în consecință, a avut un preț preexistent, chiar dinainte de a începe să fie întrebuințată drept mijloc de efectuare a schimburilor. Cu alte cuvinte, pentru ca vreo marfă să ajungă să fie utilizată ca monedă, ea trebuie să provină dintr-o marfă apreciată pentru unele scopuri nonmonetare, astfel încât să aibă o cerere și un preț stabil, înainte de a începe să fie întrebuințată drept mijloc de efectuare a schimburilor. Pe scurt, banii nu pot fi creați din ceva ce nu există, prin contract social ori prin emiterea de tichete de hârtie purtând noi denumiri. Banii trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară valoroasă. În practică, metalele prețioase precum aurul și argintul, metale cu o cerere înaltă și stabilă pe unitatea de greutate, au câștigat rolul de bani în fața tuturor celorlalte mărfuri. Așadar, teorema regresiei a lui Mises demonstrează că banii trebuie să-și afle originea într-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacționată pe piața liberă.

O problemă crucială a ducatului hayekian este însă că nimeni nu-l va accepta. Biletele cu noi denumiri ale tichetelor nu pot spera să concureze cu dolarii sau lirele, care au apărut ca unități de greutate ale aurului și argintului și au fost utilizate de secole pe piață ca unitate monetară, mijloc de efectuare a schimburilor și instrument de calcul monetar și socoteli[7].

Planul lui Hayek pentru denaționalizarea banilor este utopic în cel mai rău sens: nu fiindcă e radical, ci fiindcă nu ar putea merge. Să se tipărească pe bucăți de hârtie toate denumirile dorite, și aceste noi tichete tot n-ar fi acceptate sau nu ar funcționa ca bani; dolarul (sau lira sau marca) ar domni încă nestânjenit. Nici chiar înlăturarea privilegiului monedei oficiale nu ar funcționa, deoarece noile denumiri nu vor fi apărut din mărfuri utile pe piață, așa cum teorema regresiei demonstrează că trebuie să se întâmple. Și, de vreme ce propria monedă a guvernului, dolarul și celelalte, ar continua să domine incontestabil în rolul de bani, banii nu vor fi denaționalizați deloc. Banii ar rămâne naționalizați și o creație a statului; tot nu ar exista o separație a banilor de stat. Pe scurt, chiar dacă utopic fără speranță, planul lui Hayek nici măcar nu ar fi suficient de radical, din moment ce sistemul inflaționist actual și administrat de stat ar fi lăsat intact.

Nici chiar varianta hayekiană prin care cetățenii ori firmele private emit monezi de aur în grame sau uncii nu ar funcționa, și asta este adevărat chiar dacă dolarul și alte monede discreționare au apărut cu secole în urmă ca denumiri ale unităților de greutate ale aurului sau argintului[8]. Americanii s-au obișnuit să întrebuințeze și să-și facă socotelile în „dolari” timp de două secole și vor rămâne agățați de dolari în viitorul previzibil. Ei nu vor schimba, pur și simplu, dolarul cu uncia sau gramul de aur ca unitate monetară. Oamenii se vor crampona cu încăpățânare de monedele cu denumiri obișnuite; chiar în timpul hiperinflației și practic al distrugerii monedei, poporul german a rămas atașat de „marcă“ în 1923 și chinezii de „yen” în anii ’40. Chiar reevaluările drastice ale monedelor distruse, care au pus capăt inflației, au păstrat numele originar de „marcă“ ori alte nume de monede.

Hayek aduce exemple istorice, în care mai multe monede au circulat în aceeași arie geografică simultan, dar nici unul dintre exemple nu este relevant pentru planul „ducatului” său. În regiunile de frontieră pot fi acceptate două monede guvernamentale[9], însă fiecare are putere de mijloc legal de efectuare a plăților și fiecare a fost îndelung utilizată în cadrul propriei națiuni. Așadar, circulația multimonetară nu este relevantă pentru ideea uneia sau a mai multor monede private noi de hârtie. Pe lângă asta, Hayek ar fi putut menționa faptul că în Statele Unite, până când practica a fost scoasă în afara legii în 1857, monedele străine de aur și argint, precum și monedele de aur private au circulat în paralel cu monedele oficiale. Faptul că dolarul spaniol de argint circulase mult timp în America împreună cu monedele austriece și engleze a permis noilor State Unite să treacă cu ușurință de la calculul în lire la cel în dolari. Dar iarăși, această situație nu este relevantă, deoarece toate aceste monede reprezentau diferite greutăți ale aurului și argintului, și nici una nu era o monedă discreționară guvernamentală. Prin urmare, a fost ușor pentru oameni să atribuie diversele valori ale monezilor conținutului lor de aur sau argint. Aurul și argintul circulaseră, bineînțeles, timp îndelungat ca bani, iar lira sterlină și dolarul reprezentau doar greutăți diferite ale unuia sau ale celuilalt metal. Planul lui Hayek este unul foarte diferit: emiterea de tichete private marcate cu denumiri noi, în speranța că vor fi acceptate ca bani.

Dacă oamenilor le plac dolarii sau francii și se vor atașa de ei, atunci există doar o singură cale de a separa banii de stat, de a denaționaliza cu adevărat banii națiunii. Și aceasta înseamnă denaționalizarea dolarului (ori a mărcii ori a francului) însuși. Numai privatizarea dolarului poate pune capăt stăpânirii inflaționiste de către guvern a ofertei de bani a națiunii.

În concluzie, cum poate fi privatizat sau denaționalizat dolarul? Evident, nu prin legalizarea falsificării banilor. Există un singur mod: legarea dolarului încă o dată de o marfă utilă. Numai schimbând definirea dolarului, de la tichete discreționare emise de guvern, la o unitate de greutate a unei mărfi tranzacționate pe piață, se poate trece, de o manieră permanentă și absolută, funcția emisiunii monetare de la stat în mâini private.

Dolarul-marfă“: o critică

Dacă este imperativ ca dolarul să fie încă o dată definit ca o greutate a unei mărfi, atunci în ce marfă (sau mărfuri) ar trebui să fie definit și care ar trebui să fie greutatea particulară în care se constituie?

În replică, eu propun ca dolarul să fie definit ca o greutate a unei singure mărfi, și acea marfă să fie aurul. Mulți economiști, începând cu Irving Fisher la începutul secolului douăzeci și incluzând pe Benjamin Graham și pe mai tânărul Hayek, au tânjit după o formă de „dolar-marfă“, în care dolarul este definit nu ca o greutate a unei singure mărfi, ci în termenii unui „coș“ compus din două sau mai multe mărfuri[10]. Sunt multe erori în această abordare. În primul rând, o asemenea monedă nu a apărut niciodată în mod spontan din funcționarea pieței. Ea ar trebui să fie impusă (pentru a folosi un termen peiorativ ce-i aparține lui Hayek însuși) de sus pieței, ca un plan „constructivist” al guvernului. În al doilea rând, și ca o consecință, guvernul va fi însărcinat să o administreze, de vreme ce o monedă având la bază un coș de mărfuri nu a apărut niciodată pe piața liberă, spre deosebire de folosirea unităților de greutate. Guvernul ar putea modifica, în aceste condiții, rapoartele greutăților, ar putea ajusta diverșii termeni ficși și așa mai departe. În al treilea rând, aspirația către un coș fix reprezintă un rezultat al puternicei dorințe ca guvernul să controleze economia, astfel încât să păstreze „nivelul prețurilor” constant. Așa cum am văzut, tendința naturală a pieței libere este de a scădea, în timp, prețurile, în conformitate cu creșterea productivității și a ofertei de bunuri. Nu există nici un motiv întemeiat pentru intervenția guvernului. Într-adevăr, dacă intervine, nu poate crea decât un ciclu al afacerilor de tip „boom-bust”, prin extinderea creditului în scopul menținerii prețurilor artificial mai ridicate decât ar fi pe piața liberă.

În plus, sunt și alte probleme grave cu abordarea în termeni de coș de mărfuri. Nu există, în primul rând, nici o entitate unitară de genul „nivelul prețurilor”, care să fie ținută constantă. Întregul concept de nivel al prețurilor este o construcție artificială, ce ascunde faptul că el poate consta numai din prețuri individuale, fiecare variind continuu unul față de altul.

Dorința puternică a lui Irving Fisher pentru un nivel constant al prețurilor s-a născut din propria concepție filozofică greșită, potrivit căreia, așa cum știința se bazează pe standarde măsurabile (precum un yard care cuprinde 36 de inci), la fel banii ar reprezenta o măsură a valorilor și prețurilor. Dar fiindcă nu există un singur nivel al prețurilor, ideea sa, departe de a fi științifică, este o himeră. Singura măsurare științifică ce se aplică în mod adecvat este unitatea monetară ca o adevărată măsură a greutății mărfii-monedă. Mai mult, singura măsură științifică este o definire care, o dată selectată, rămâne pentru totdeauna aceeași: „livra” sau „yard-ul”. A jongla cu definirile greutății în cadrul unui coș încalcă orice concept corect al definirii ori al măsurii[11].

O ultimă și esențială eroare a dolarului definit pe baza unui coș de mărfuri este aceea că legea lui Gresham ar avea drept consecință permanenta penurie ori stocuri nevândute din diferitele mărfuri ce compun coșul. Legea lui Gresham spune că orice monedă supraevaluată de către guvern (față de valoarea ei de piață) va scoate afară din circulație moneda subevaluată de guvern. Pe scurt, controlul cursurilor de schimb prezintă consecințele oricărui alt control al prețurilor: un curs maxim stabilit sub nivelul celui de pe piața liberă cauzează o penurie; un curs minim stabilit deasupra celui de pe piață va cauza un surplus. De la începutul Statelor Unite, moneda a cunoscut permanent necazuri, deoarece Statele Unite au adoptat mai degrabă un etalon bimetalic decât un etalon-aur, pe scurt, un coș format din două mărfuri, aur și argint. După cum bine se cunoaște, sistemul nu a funcționat niciodată, pentru că, din când în când, valoarea unuia sau a celuilalt metal prețios s-a aflat sub valoarea sa stabilită pe piața mondială și de aceea monedele ori lingourile dintr-unul intrau în țară, iar celelalte dispăreau. În 1873, partizanii etalonului monometalic aur, văzând că argintul urma curând să fie supraevaluat și deci pe punctul de a scoate aurul din circulație, au așezat Statele Unite practic pe un singur etalon aur, un sistem ce a fost ratificat oficial în 1900[12].

Un argument folosit de Fisher, James M. Buchanan și alții susține că Constituția Statelor Unite mandatează guvernul să-și folosească puterile în scopul stabilizării nivelului prețurilor. Acest argument se sprijină pe articolul 1, secțiunea 8 din Constituție, care dă Congresului puterea de „a bate monedă, de a-i controla valoarea…“. Argumentul, în cel mai bun caz absurd, lipsit de sinceritate, în cel mai rău caz, și cu siguranță anacronic, îi tratează pe părinții Constituției ca și cum ei ar fi fost niște economiști moderni, preocupați de stabilizarea prețurilor, ca și cum ei ar fi înțeles prin „valoare” puterea de cumpărare a unității monetare sau inversul său, nivelul prețurilor. Din această presupunere dubioasă, respectivii autori deduc pretinsa datorie constituțională a guvernului federal de a interveni în chestiunile monetare pentru a stabiliza nivelul prețurilor. Dar ceea ce părinții înțelegeau prin „valoare” era pur și simplu greutatea și puritatea monedelor. La urma urmelor, este responsabilitatea fiecărei firme de a controla natura propriului produs și, în măsura în care guvernul federal bate monede, el trebuie să supravegheze ca greutatea și puritatea acestor monede să fie ceea ce guvernul spune că sunt.

Pledoarie pentru un dolar de aur

Așadar, tragem concluzia că dolarul trebuie să fie redefinit în termenii unei singure mărfi, mai degrabă decât în termenii unui coș artificial compus din două sau mai multe mărfuri. Care marfă, atunci, ar trebui aleasă? în primul rând, metalele prețioase, aurul și argintul, au fost întotdeauna preferate tuturor celorlalte mărfuri ca mijloace de efectuare a schimburilor, acolo unde au fost disponibile. Nu este nici o întâmplare că aceasta a fost invariabila poveste de succes a metalelor prețioase, care poate fi parțial explicată prin cererea nonmonetară mai stabilă de care s-au bucurat, valoarea mai înaltă pe unitatea de greutate, durabilitate, divizibilitate, recognoscibilitate și celelalte virtuți descrise pe larg în primul capitol al tuturor manualelor despre monedă și bănci publicate înaintea abandonării etalonului-aur de către Statele Unite în 1933. Acestea fiind spuse, care metal ar trebui să fie etalonul, aurul sau argintul? Există într-adevăr o pledoarie în favoarea argintului, însă argumentul puternic susține revenirea la aur. Abundența relativ crescândă a ofertei de argint i-a depreciat mult valoarea acestuia în raport cu aurul și nu a fost folosit ca metal monetar cu circulație generală din secolul al XIX-lea. Aurul a fost etalonul monetar în majoritatea țărilor până în 1914, sau chiar până în anii ’30. Mai mult, aurul a fost etalonul în 1933, când guvernul Statelor Unite l-a confiscat de la toți cetățenii americani și a abandonat convertibilitatea în aur a dolarului, după cum s-a presupus, numai pe durata critică a depresiunii. Și mai mult, aurul, și nu argintul, este considerat încă pretutindeni metalul monetar, iar guvernele și băncile lor centrale au izbutit să adune o enormă cantitate de aur ce nu este utilizat în prezent, dar care ar putea fi folosit din nou ca etalon pentru dolar, liră sau marcă.

Aceasta determină o consecință importantă. Statele Unite și alte guverne au naționalizat de fapt aurul. Chiar și acum, când cetățenilor particulari li se îngăduie să dețină în proprietate aur, cea mai mare parte a metalului continuă să se afle sechestrată în vistieriile băncilor centrale[13]. Dacă dolarul este redefinit în funcție de aur, aurul poate fi denaționalizat împreună cu dolarul. Dar dacă dolarul nu este definit ca o greutate de aur, atunci cum va avea loc denaționalizarea aurului? Vânzarea stocului de aur nu ar fi satisfăcătoare, deoarece ea ar însemna (1) că guvernul este îndreptățit să primească veniturile din vânzare și (2) că ar lăsa dolarul sub controlul absolut discreționar al guvernului.

Este important să înțelegem ce ar atrage după sine o definire a dolarului în aur. Definirea trebuie să fie mai degrabă reală și efectivă decât nominală. Astfel, legea Statelor Unite definește dolarul drept 1/42,22 uncii de aur, dar această definiție reprezintă doar un instrument formal de contabilitate. Pentru a fi reală, definiția dolarului ca o unitate de greutate a aurului trebuie să semnifice că dolarul este interșanjabil și, prin urmare, preschimbabil de către emitentul său cu acea greutate, că dolarul reprezintă o creanță plătibilă la vedere asupra acelei greutăți de aur.

În continuare, oricare definire ar fi selectată, ea trebuie fixată pentru totdeauna. O dată alese, nu mai există scuze pentru schimbarea definițiilor, așa cum nu există pentru modificarea lungimii yard-ului ori a greutății unei livre.

Înainte de a începe să cercetăm care ar trebui să fie noua definire ori greutate a dolarului, să analizăm câteva obiecții la ideea stabilirii de către guvern a unei noi definiții. O observație critică susține că este fundamental etatist și reprezintă o încălcare a principiului pieței libere ca guvernul, și nu piața, să fie răspunzător de fixarea unei noi definiții a dolarului în aur. Problema este însă că noi atacăm acum chestiunea în plin etatism, după ce guvernul a separat dolarul de aur, a naționalizat practic stocul de aur și a emis timp de decenii dolari ca bani discreționari și arbitrari. Deoarece guvernul a monopolizat emisiunea dolarului și a confiscat aurul publicului, numai guvernul poate rezolva problema, denaționalizând atât aurul, cât și dolarul. Obiecția la redefinirea dolarului de către guvern și la privatizarea aurului este echivalentă cu plângerea referitoare la abrogarea de către guvern a controalelor prețurilor, pentru motivul că abrogarea ar constitui mai degrabă o acțiune guvernamentală decât una privată. O acuzație similară s-ar putea ridica împotriva denaționalizării întreprinse de guvern în privința oricărui produs sau oricărui proces. Să chemi la abrogarea de către guvern a propriilor intervenții nu înseamnă să aperi etatismul.

Un argument critic corolar, favorit al monetariștilor, întreabă de ce susținătorii etalonului-aur ar vrea ca guvernul să „fixeze prețul (în dolari) al aurului”, când ei în general se opun fixării oricăror alte prețuri. De ce să lăsăm piața liberă să determine toate prețurile, cu excepția prețului aurului?

Însă acest argument pornește de la o idee complet greșită despre semnificația conceptului de preț. Un „preț“ este cantitatea dintr-o marfă schimbată cu o alta pe piață. Astfel, dacă în regim de barter, un pachet de șase becuri este schimbat pe piață cu o livră de unt, atunci prețul unui bec este o șesime dintr-o livră de unt. Or, dacă există schimbul monetar, prețul fiecărui bec va fi o anumită cantitate de aur sau, în zilele noastre, un număr de cenți sau dolari. Esența chestiunii este că prețul reprezintă raportul dintre cantitățile a două bunuri în schimb. Dar dacă moneda este pe un etalon-aur, dolarul și aurul nu vor mai fi două mărfuri independente, al căror preț să fluctueze liber pe piață. Ele vor fi o singură marfă, una reprezentând o unitate de greutate a celeilalte. A pleda pentru „piața liberă“ în ceea ce privește „prețul aurului” este la fel de ridicol ca și a cere o piață liberă a unciilor față de livră ori a incilor față de yarzi. Numărul incilor care reprezintă un yard nu este un lucru expus fluctuațiilor zilnice pe piața liberă sau pe oricare altă piață. Răspunsul este fixat veșnic prin definiție, iar ceea ce implică un etalon aur este o definiție fixă, absolută, neschimbătoare, ca în cazul oricărei alte măsuri sau unități de greutate. Pe piață se schimbă în mod necesar două mărfuri diferite, și nu una pentru ea însăși. A susține o piață liberă referitor la prețul aurului ar fi, pe scurt, la fel de absurd ca și a pleda pentru un preț fluctuant al dolarilor în cenți. Numărul cenților care constituie un dolar nu reprezintă ceva mai supus fluctuației zilnice și incertitudinii decât numărul incilor față de yarzi. Din contră, o piață a banilor cu adevărat liberă va exista doar când dolarul va fi încă o dată strict definit și, prin urmare, rambursabil într-o cantitate de aur. După ce se va întâmpla acest lucru, aurul se va putea schimba, la prețuri fluctuând în mod liber, contra unor cantități din toate celelalte bunuri și servicii de pe piață.

Pe scurt, însăși descrierea etalonului-aur drept „fixarea prețurului aurului” constituie o gravă greșeală de interpretare. În regimul etalonului-aur, „prețul aurului” nu este fixat de o manieră nejustificată, prin intervenția guvernului. Mai degrabă, „dolarul”, pentru ultima jumătate de secol un biet tichet de hârtie emis de guvern, va ajunge încă o dată să fie definit ca o unitate de greutate a aurului.

Definirea dolarului

Dacă dolarul ar trebui, prin urmare, să fie încă o dată definit ca o unitate de greutate a aurului, care ar trebui să fie noua definire? Este curios că numărul crescând de economiști și autori care pledează în favoarea revenirii la etalonul-aur pare să manifeste puțin sau deloc interes referitor la cât ar trebui să fie, mai exact, noua greutate a dolarului. Chestiunea este, după cum toată lumea recunoaște, una controversată, dar și mai discutabilă este însăși chestiunea de a avea un etalon-aur. Mai mult, s-ar cuveni să se înțeleagă bine că nu există nici o speranță de întoarcere la etalonul-aur dacă nu se decide, mai întâi, asupra greutății potrivite a dolarului.

Între anii ’40-’60, micul grup de apărători ai revenirii la aur erau constituiți în două organizații înrudite: Comitetul Național al Economiștilor pentru Politică Monetară și Liga Etalonului-Aur. Amândouă erau conduse de Walter E. Spahr, profesor de economie la Universitatea din New York. În acea vreme, și într-adevăr din 1933 până în 1971, Statele Unite se aflau, în interior, pe un etalon discreționar, dar pe o formă curioasă și foarte limitată de etalon-aur, pe plan internațional, în care Statele Unite au căzut de acord să preschimbe în aur dolarii aflați în posesia guvernelor străine și a băncilor lor centrale, la cursul stabilit oficial de 35$ pe uncie. Indivizii ori firmele private din străinătate nu-și puteau converti rezervele de dolari în aur și nici indivizii, nici guvernele nu-și puteau converti dolarii în monede de aur, deoarece asemenea monede nu se mai emiteau. În schimb, dolarii puteau fi convertiți numai în lingouri mari de aur. În orice caz, până în 1968, Trezoreria Statelor Unite s-a angajat să mențină cursul oficial dolar/aur pe piața liberă a aurului de la Londra și Zurich, cumpărând dolari în schimbul aurului, dacă prețul acestuia din urmă amenința să depășească 35$. În acest fel, Statele Unite au menținut un dolar convertibil la 35$ uncia, neoficial pentru indivizii și firmele din străinătate și oficial pentru guverne și băncile centrale. Totuși, cum presiunea europeană pentru rambursare a luat cu asalt dolarul slăbit de inflație, în 1968 Statele Unite au separat dolarul de piața liberă a aurului, stabilind, pentru scurtă durată, o piață a aurului cu două nivele. În 1971, președintele Nixon a pus capăt ultimului vestigiu al convertibilității în aur, și dolarul a devenit o monedă complet discreționară.

Organizațiile lui Spahr au apărat revenirea la etalonul clasic al monedei de aur, de dinainte de 1933, în cadrul căruia moneda de aur circula ca monedă-etalon. Însă ele s-au ferit de problema abordării greutății adecvate a dolarului, solicitând doar definirea dolarului de aur la 1/35 dintr-o uncie. Argumentul lor major a fost că 35 de dolari uncia era definiția existentă oficial și că această definiție reprezenta efectiv cursul de preschimbare pentru guvernele și băncile centrale străine. (Ar fi putut adăuga, așa cum am văzut, că 35$ reprezenta de asemenea cursul efectiv de preschimbare pentru indivizii străini.)

Singurul fundament al pledoariei lui Spahr pentru cursul de 35$ a fost că definițiile, o dată selectate, trebuie să rămână veșnic aceleași. Dar această poziție era șubredă, dacă ținem seamă că nu a existat un etalon-aur pe plan intern și nici rambursare în monedă de aur. De ce să insiști cu curaj în favoarea etalonului-aur la 35$ uncia, când nimic de genul unui etalon-aur veritabil n-a existat din 1933? Într-adevăr, dacă grupul lui Spahr ar fi fost consecvent în dorința menținerii vechii definiții a dolarului, atunci ar fi solicitat revenirea la ultima definiție a unui adevărat etalon-aur, cea dinainte de Roosevelt, cu 20$ uncia.

Faptul că nimeni din grupul lui Spahr nu s-a gândit la revenirea la cursul de 20$ uncia sugerează că 35$ uncia și, a fortiori, 20$ uncia nu mai era o greutate sustenabilă, luând în considerare inflația banilor și a prețurilor, care înaintase constant de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial încoace. Etalonul-aur „clasic” de dinainte de 1933 s-a distins prin înmulțirea creanțelor exprimate în dolari, ce aveau la bază un stoc mult mai mic de aur (și anume, prin dezvoltarea depozitelor bancare având la bază bancnote, iar acestea, la rândul lor, aur). În timpul și după cel de-al doilea război mondial, construcția piramidală inflaționistă dirijată de Rezerva Federală a devenit chiar mai împovărătoare, și o întoarcere la cursul de 35$ uncia ar fi riscat o contracție deflaționistă masivă a banilor. Din acest motiv, membri dizidenți ai Comitetului Național al Economiștilor, ca Henry Hazlitt, și alți economiști, precum Michael Angelo Heilperin, Jacques Rueff și Ludwig von Mises, au început să pledeze pentru revenirea la aur la un „preț“ mult mai mare de 35$[14].

În orice caz, în momentul de față, nici măcar argumentul șubred în favoarea definirii dolarului la cursul de 35$ nu mai există. Nu mai există nici un fel de etalon-aur, iar „definiția” existentă a valorii aurului ca fiind 42,22$ uncia este, în mod limpede, numai o ficțiune contabilă și în contradicție radicală cu valoarea sa de piață. În revenirea la etalonul-aur, ar trebui să începem de novo și cu un program clar. În acest caz, trebuie să înțelegem că nu există nici o obligație morală de a concepe o definiție inițială și că, prin urmare, o nouă definiție a dolarului ar trebui stabilită la nivelul cel mai util din punct de vedere pragmatic. Ce definiție vom alege pentru noul dolar de aur depinde, în consecință, de tipul de sistem monetar pe care am vrea să-l realizăm, precum și de ce tip de definiție ar asigura cea mai ușoară tranziție la sistemul dorit.

Ce fel de Etalon Aur?

Definiția pe care o vom alege depinde, așadar, de tipul de etalon-aur la care am dori să ajungem. Ca o condiție minimă, el trebuie să fie un etalon-aur autentic, adică dolarul trebuie să fie legat permanent de aur la o greutate fixă și trebuie să fie rambursabil în monedă de aur la acea greutate. Aceasta exclude toate formele de pseudo-etaloane-aur, precum sistemul monetar al Statelor Unite din perioada 1933-1971 sau urmașul său, sistemul de la Bretton Woods dintre 1945-1971. În mod similar, ea exclude pseudo-etalonul-aur apărat de economiștii ofertei, care s-ar întoarce la ceva de genul Bretton Woods. După aceștia, nu ar exista o convertibilitate a dolarului în monede de aur și, chiar mai rău decât ce prevedea acordul de la Bretton Woods, care cel puțin a păstrat un curs fix al dolarului față de aur, Rezerva Federală ar putea manipula definiția dolarului după bunul său plac, în încercarea de a regla fin economia, în scopul atingerii unor ținte macroeconomice, precum angajarea deplină a forței de muncă ori stabilitatea nivelului prețurilor.

De fapt, ne-am putea întoarce la etalonul-aur clasic pe care l-au avut toate națiunile importante până la primul război mondial și Statele Unite din anii ’50 ai secolului 19 până în 1933. Avantajele majore ar consta în revenirea la fixitatea greutății și la o veritabilă convertibilitate în monede de aur. Un etalon-aur clasic ar fi infinit superior atât sistemului actual, cât și celui de la Bretton Woods. În acest caz, definiția aleasă nu ar conta foarte mult, cu excepția faptului că ar trebui să fie mult mai mare de 35$, pentru a nu atrage o contracție deflaționistă inutilă și masivă care, ca minim efect, ar îndepărta opinia publică de etalonul-aur pentru decenii. Mai important, etalonul clasic ne-ar întoarce exact la același sistem ce a creat ciclurile economice de tip „boom-bust” și a determinat evenimentele din 1929 și cel puțin primii patru ani ai Marii Depresiuni. Pe scurt, el ar păstra Sistemul Rezervei Federale și regimul său de carteluri bancare, privilegii speciale și practic generarea inevitabilă a inflației și a contracției. În sfârșit, în vreme ce marfa monetară fundamentală, aurul, ar fi oferită de către piața liberă, dolarul nu ar fi cu adevărat denaționalizat și ar reprezenta încă o creație a guvernului federal.

Putem să realizăm mult mai mult și pare inutil să ne obosim cu susținerea unei reforme fundamentale, neglijând în același timp să arătăm cel mai bun etalon pe care îl putem realiza. Dacă, în deziluzia noastră față de sistemul băncii centrale, pledăm pentru abolirea Rezervei Federale și revenirea la o anumită formă de free banking, ce drum am putea alege atunci spre această țintă? Cea mai apropiată aproximare a etalonului free banking – aur a fost economia americană din 1840 până la Războiul Civil, în cadrul căreia nu a existat o bancă centrală, iar fiecare bancă trebuia să preschimbe cu promptitudine în aur bancnotele și depozitele. Însă în conceperea unui asemenea sistem, trebuie să înțelegem că acum oferta de bani se află naționalizată în depozitele Rezervei Federale. Abolirea Rezervei Federale ar însemna că oferta ei de aur, păstrată acum în depozitele Trezoreriei, va trebui eliberată și returnată proprietarilor particulari. Dar asta ne dă cheia definirii corecte a dolarului de aur. În scopul lichidării Rezervei Federale și al îndepărtării aurului din pivnițele sale și, simultan, al legării aurului de dolar, aurul Rezervei Federale trebuie reevaluat și redefinit pentru a-l putea schimba, în raport de unu la unu, cu creanțele asupra aurului exprimate în dolari. Aurul Rezervei Federale trebuie evaluat la un anumit nivel și este cu siguranță absurd să insistăm în privința cursului de 42,22$, când o altă definiție, la o greutate mult mai mică, ar permite lichidarea pasivelor Rezervei Federale, precum și transferul aurului din mâinile guvernului în cele private.

Să luăm un exemplu concret. La sfârșitul lui decembrie 1981, pasivele Rezervei Federale totalizau aproximativ 179 miliarde$ (132 miliarde$ reprezentând bancnotele, plus 47 miliarde$ depozite ale băncilor comerciale). Rezerva Federală deținea un stoc de aur de 265,3 milioane uncii. Evaluat la cursul artificial de 42,22$ uncia, stocul de aur al Rezervei Federale ar fi reprezentat 11,2 miliarde$. Dar dacă dolarul ar fi în așa fel definit, încât stocul de aur al Rezervei Federale să echivaleze pasivele sale totale – adică, 179 miliarde$? În acest caz, aurul ar fi definit la paritatea de 676$ uncia sau, mai exact, dolarul ar fi din nou definit la paritatea de și rambursabil în 1/676 uncii de aur. La această nouă greutate, bancnotele Rezervei Federale ar fi convertite cu promptitudine în monede de aur, iar depozitele la vedere păstrate de diversele bănci comerciale la Rezerva Federală ar fi convertite pentru acestea în aur. Aurul ar constitui atunci rezervele acestor bănci pentru depozitele la vedere ale propriilor clienți. Abolirea bancnotelor Rezervei Federale nu ar trebui, bineînțeles, să însemne sfârșitul oricăror bani de hârtie; deoarece băncilor li s-ar putea atunci îngădui, ca înainte de Războiul Civil, să tipărească bancnote, precum și să emită depozite la vedere.

Acest plan, în mod esențial identic cu cel propus de congresman-ul Ron Paul (R. – Texas) ne-ar întoarce cu rapiditate la ceva asemănător cu cel mai bun sistem monetar din Istoria Statelor Unite, sistemul de la suprimarea celei de-A Doua Bănci a Statelor Unite și a băncilor favorite, până la izbucnirea Războiului Civil. Inflația și ciclurile afacerilor ar fi în mare măsură atenuate, dacă nu complet eliminate. Dacă adăugăm abolirea Corporației Federale de Asigurare a Depozitelor, necesitatea plății imediate a datoriilor la vedere sub amenințarea cu falimentul și îndelung întârziata legalizare a filialelor bancare între state, am obține un sistem free-banking asemănător cu cel apărat de mulți autori și economiști.

Cu toate acestea, am putea merge un pas mai departe. Dacă am fi interesați în instaurarea unui sistem bancar cu 100% rezerve, care practic ar elimina pentru totdeauna inflația și contracția creditului bancar, am putea cere un regim bancar cu rezerve în proporție de 100%, ca o componentă a prohibirii legale generale a fraudei. Tradiția bogată a rezervei de aur de 100% (susținută de autori și economiști de la David Hume, Thomas Jefferson, John Adams până la, parțial, Ludwig von Mises), consideră emiterea datoriilor la vedere ce depășesc rezervele drept echivalentă cu emiterea și specularea de către depozitar a unor chitanțe de depozit pentru depozite ce nu există. Pe scurt, o încălcare frauduloasă a contractului de custodie.

Cum ar putea trece Statele Unite la un sistem aur cu 100% rezerve? La sfârșitul lui decembrie 1981, datoriile la vedere totale emise de întreg sistemul băncilor comerciale (adică agregatul monetar M1) au fost egale cu 445 miliarde$ (incluzând bancnotele și depozitele la vedere ori, mai degrabă, operabile prin cec, emise de Rezerva Federală). Pentru a trece imediat la un etalon-aur cu 100% rezerve, dolarul ar trebui să fie din nou definit la paritatea de 1/1696 uncii de aur. Stocul total de aur al Rezervei Federale ar fi atunci evaluat la 445 miliarde$, iar aurul ar putea fi transferat posesorilor individuali ai bancnotelor Rezervei Federale, precum și băncilor, activele băncilor egalând și echilibrând acum depozitele la vedere totale rămase. Ele se vor afla astfel automat pe un sistem aur cu rezerve de 100%.

Din punctul de vedere al pieței libere, există, după cum toată lumea recunoaște, o problemă cu această tranziție la etalonul aur cu 100% rezerve. Aceasta întrucât aurul Rezervei Federale ar fi transferat băncilor comerciale până la valoarea depozitelor lor la vedere, prin acordarea de către Rezerva Federală a acestui capital, sub formă de cadou, băncilor. Astfel, pe ansamblu, băncile comerciale, la sfârșitul lui decembrie 1981, aveau depozite la vedere de 317 miliarde$, acoperite cu rezerve de 47 miliarde$. Revenirea la etalonul aur la cursul de 1696$ uncia ar fi însemnat că aurul transferat băncilor în schimbul rezervei lor la Rezerva Federală le-ar fi crescut de asemenea rezervele de la 47 miliarde$ la 317 miliarde$, via subscrierea unui capital bancar de 270 miliarde$. Observația critică ar fi că băncile nu merită un asemenea cadou, meritând în schimb să riște pe piață, ca toate celelalte firme. Totuși, argumentul contrar ar accentua că, dacă s-ar impune în prezent băncilor necesitatea menținerii unor rezerve în proporție de 100%, cadoul nu ar face decât să asigure sistemul bancar împotriva holocaustului potențial al deflației, contracției și falimentelor[15].

În orice caz, oricare dintre ultimele două căi se alege, banii și activitatea bancară ar fi, în sfârșit, separate de stat, iar noi monede, „hayeki” ori „ducați”, ar fi libere să concureze pe piață cu dolarul de aur. N-aș sfătui pe nimeni totuși, în această cursă competițională, să-și mizeze economisirea pe vreuna din aceste monede nou propuse, oriunde ar apărea ele.



[1] Excepția a constituit-o perioada 1896-1914, când o inflație cronică slabă (aproximativ 2% pe an) a rezultat din descoperirile neobișnuite de aur, în Alaska și Africa de Sud.

[2] Cu excepția Statelor Unite, care au intrat în război în primăvara lui 1917, doi ani și jumătate după ceilalți beligeranți. Dar chiar și Statele Unite au abandonat neoficial etalonul-aur, interzicând exportul acestui metal pe durata războiului.

[3] În trecut, tichetele de hârtie erau emise de Trezoreria guvernului central (de exemplu, Continentalii în timpul Revoluției Americane, assignats în timpul Revoluției Franceze, bancnotele din timpul Războiului Civil American). Astăzi, tichetele ce constituie „etalonul” monetar sunt emise de banca centrală a statului.

[4] Observați că noi presupunem că hârtia-etalon este mijloc legal de efectuare a plăților, așa cum într-adevăr este în prezent situația tuturor monedelor guvernamentale. (Adică toți creditorii sunt obligați să accepte tichetele de hârtie ca plată a datoriilor bănești.) În scenariul nostru ipotetic, toate tichetele individuale marcate „dolari” sau „franci” ar deține în mod similar putere de circulație oficială.

[5] A se vedea, în special, F.A. Hayek, The Denationalization of Money (London: The Institute of Economic Affairs, 1976).

[6] Pentru teorema regresiei, a se vedea Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, 2nd ed. (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1953), p. 170-186. De asemenea Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar [1962] (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), p.10-11.

[7] I-am putea aplica planului lui Hayek cuvintele sarcastice ale economistului francez din secolul nouăsprezece, Henri Cernuschi, pe care Mises l-a citat aprobator într-un context ușor diferit: „Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte”. Ludwig von Mises, Human Action (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1949), p.443.

[8] Astfel, lira sterlină și-a găsit originea (așa cum ne indică și denumirea) ca definiție a unei livre de argint, iar dolarul a fost la origine moneda de o uncie de argint ce a circulat în Boemia. Mult mai târziu, „dolarul” a fost definit ca reprezentând aproximativ 1/20 dintr-o uncie de aur.

[9] În Luxemburg, trei monede guvernamentale – cele ale Franței, Germaniei și Luxemburgului – circulă în paralel.

[10] De fapt, chiar și proiectul „ducatului” propus de Hayek încorporează un plan al unui coș de mărfuri. Banca propusă de el ar regla fin oferta de ducați pentru a menține permanent constant „nivelul prețurilor” exprimat în ducați.

[11] Pentru o critică filozofică remarcabilă a dolarului-marfă propus de Fisher, a se vedea lucrarea complet neglijată a teoreticianului politic libertarian Isabel Paterson. Astfel, Paterson scrie: „Cum toate unitățile de măsură sunt la început determinate arbitrar, deși nu fixate prin lege, ele pot fi evident schimbate prin lege. Aceeași lungime de bumbac ar fi desemnată drept un inci într-o zi, un picior în următoarea și un yard în următoarea; aceeași cantitate de metal prețios ar putea fi denumit 10 cenți astăzi și un dolar mâine. Dar rezultatul net ar fi că cifrele utilizate în diferitele zile nu ar însemna același lucru; și cineva trebuie să suporte o pierdere importantă. Pretinsul argument în favoarea „dolarului-marfă“ a fost că un dolar real, de o cantitate fixă, nu va cumpăra mereu aceeași cantitate de bunuri. Bineînțeles că nu o va cumpăra. Dacă nu există un mediu al valorii, banii, la rândul lor nici yardul de bumbac ori livra de brânză nu s-ar schimba mereu pentru o cantitate invariabilă din alte bunuri. S-a susținut că un dolar ar trebui să cumpere întotdeauna aceeași cantitate de bunuri date. Nu o va face și nu o poate face. Aceasta s-ar putea întâmpla numai dacă același număr de dolari și aceleași cantități de bunuri de toate felurile ar exista și s-ar schimba întotdeauna în aceleași proporții; în vreme ce, dacă admitem existența producției și a consumului, ambele trebuie să continue permanent, într-un ritm uniform, să se compenseze una pe alta.” Isabel Paterson, The God of the Machine (New York: Putnam, 1943), p.203.

[12] Și anume, The Coinage Act din 1792 definea „dolarul” atât ca o cantitate de 371,25 drame (grains) (0,77 uncii) de argint pur {o uncie = 480 drame. N. tr.}, cât și ca o cantitate de 24,75 drame (0,05 uncii) de aur pur – un raport fix de 15 la 1. Acest raport a reprezentat într-adevăr raportul de pe piața mondială la începutul anilor 1790, dar bineînțeles că el era sortit să se tot schimbe în timp și să determine astfel efectele legii lui Gresham. Curând, creșterea producției de argint a dus la un declin constant al argintului, raportul de piață scăzând la 15,75:1. Drept rezultat, monedele de argint au intrat masiv în Statele Unite, iar monedele de aur au ieșit masiv. Monedele de argint au rămas singurele în circulație, până când Jacksonienii au reușit să readucă în 1834 aurul, devalorizând dolarul față de aur la 23,2 drame (0,048 uncii), scăzând cantitatea cu 6,26%. La acest nou raport de 16:1, aurul și argintul au circulat în paralel timp de două decenii, până când descoperirea noilor mine de aur în California, Rusia și Australia a crescut cu mult producția de aur, determinând scăderea raportului de schimb la 15,3:1. Drept rezultat, monedele de aur au intrat, iar argintul a ieșit din țară. Statele Unite au continuat de facto cu un etalon monometalic aur, dar de jure cu un etalon bimetalic din 1850, raportul pe piață menținându-se pe la 15,5:1, în timp ce raportul oficial a fost de 16:1.

Totuși, prin 1872, câțiva funcționari pricepuți ai Trezoreriei Statelor Unite și-au dat seama că valoarea argintului urma să sufere o uriașă scădere, deoarece națiunile europene adoptau un etalon-aur în locul etalonului-argint, în felul acesta scăzând cererea pentru argint și crescând cererea pentru aur, și din cauza descoperirii noilor mine de argint în Nevada și în alte state din zona muntoasă. Pentru a păstra etalonul-aur de facto, în 1873 și 1874 Trezoreria a trecut prin Congres legi prin care se dispunea încetarea baterii dolarilor de argint și care puneau capăt calității de mijloc legal de efectuare a plăților a monezilor de argint cu o valoare mai mare de 5$. Această demonetizare a argintului a însemnat că, atunci când în 1874 raportul argintului față de aur pe piață a coborât sub 16:1, ajungând în cele din urmă la 32:1 în 1890, monedele de argint nu au mai intrat, iar aurul nu a mai ieșit din țară. În sfârșit, În 1900, dolarul a fost definit de jure doar în aur, la greutatea de 23,22 drame. A se vedea Ron Paul și Lewis Lehrman, The Case for Gold (Washington, D.C.: Cato Institute, 1982), p. 17-19, 30-32, 60-66, 100-102.

[13] În Statele Unite, Trezoreria deține aurul încredințat de Băncile Rezervei Federale în depozitele sale de la Fort Knox și în alte locuri.

[14] Acești dizidenți erau practic toți în tradiția școlii Austriece, iar cele trei nume din text erau cu toții fie studenți, fie adepți ai lui Ludwig von Mises.

În lumina evenimentelor ulterioare de pe piața aurului, este amuzant să observi că propunerile avansate de Rueff și Hazlitt pentru un dolar de aur la paritatea de 70$ uncia au fost considerate cu dispreț, de către practic toți economiștii, drept absurd de ridicate, și că înainte de 1968 atât monetariștii, cât și keynesiștii susțineau în unanimitate că, dacă dolarul ar fi vreodată separat de aur, prețul aurului ar scădea rapid până la nivelul său nonmonetar, estimat atunci la aproximativ 9$ pe uncie. Este la fel de amuzant dacă ne dăm seama că majoritatea acestor economiști ar subscrie încă la motto-ul „știința înseamnă predicție”.

[15] Despre metodele de a ajunge la un veritabil etalon aur, a se vedea Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983), p.254-269. Despre tradiția etalonului aur cu 100% rezerve, a se vedea Ibid., Rothbard, Case…, și lucrarea neglijată a lui Mark Skousen, The 100% Gold Standard: Economics of a Pure Money Commodity (Washington, D.C.: University Press of America, 1977). A se vedea de asemenea Rothbard, „Gold vs. Fluctuating Fiat Exchange Rates” în H. Sennholz ed., Gold Is Money (Westport, Conn.: Greenwood Press, 1975), p. 24-40.

* Apărut sub titlul The Case for a Genuine Gold Dollar în The Gold Standard: An Austrian Perspective, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., (Lexington, Mass.: D.C. Heath, 1985), p. 1-17. Republicat în The Logic of Action One, Murray N. Rothbard, (Edward Elgar: Cheltenham, 1997), p.364-383.

© 1985 by The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2003 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?