Milton Friedman pe înțelesul tuturor

Mișcarea liberală a rătăcit deja mult prea mult pe cărarea lenei intelectuale, a lipsei de distincții, a lipsei de discernământ, a lipsei de cercetări riguroase pentru a distinge adevărul de eroare, în propunerile celor ce se pretind membri sau aliați ai săi. Este aproape ca și cum orice trecător glumeț, care bălmăjește câteva cuvinte despre „libertate”, este numaidecât îmbrățișat ca membru al unicei mari familii a liberalilor. Pe măsură ce mișcarea noastră crește în influență, nu ne mai putem permite luxul acestei indolențe intelectuale. A sosit de mult vremea să îl recunoaștem pe Milton Friedman drept ceea ce este în realitate; a sosit de mult vremea să-i spunem lopeții lopată – și etatistului, etatist.

Traducere în limba română de Dan Cristian Comănescu *

Aduceți vorba despre „piața liberă” într-o convorbire oarecare și există toate șansele ca omul de rând, dacă nu cumva aude pentru prima oară de așa ceva, să identifice în întregime termenul cu numele lui Milton Friedman. Sunt mulți ani de când profesorul Friedman este necontenit răsfățat, deopotrivă de onorurile presei și de ale economiștilor profesioniști; și – în aparentă opoziție față de ortodoxia keynesiană – s-a afirmat o școală de friedmaniți și monetariști.

În fond, în locul reacției obișnuite, de reverență și venerație pentru „unul dintre ai noștri care a reușit”, liberalul ar trebui să întâmpine întreaga afacere cu profundă suspiciune: „dacă este un liberal atât de autentic, cum se face că este favoritul stabilimentului politic?” Consilier al lui Richard Nixon, prieten și asociat al majorității economiștilor din administrația publică, Friedman și-a pus amprenta pe politicile publice și gândește, într-adevăr, ca un fel de apologet-șef neoficial al politicilor lui Nixon.

În fond, în cazul său, ca și în altele similare, reacția firească a liberalului este exact suspiciunea, deoarece tipul anume de „economie de piață liberă” asociat cu marca profesorului Friedman nu este câtuși de puțin conceput pentru a ciufuli penele puternicilor zilei. Milton Friedman este liberalul de curte al stabilimentului politic și a venit de mult vremea ca liberalii să se trezească la această realitate.

Școala de la Chicago

Friedmanismul nu poate fi complet înțeles decât în contextul rădăcinilor sale istorice, iar aceste rădăcini istorice sunt așa-numita Școală de economie de la Chicago din anii 1920 și 1930. El însuși profesor la Universitatea din Chicago, Friedman este, în prezent, liderul necontestat al celei de a doua generații, sau a Școlii moderne de la Chicago, care are adepți printre economiștii profesioniști de pretutindeni, cu centre majore de iradiere la Chicago, UCLA și la Universitatea din Virginia.

Prima generație, sau Școala originară de la Chicago, era considerată de stânga la vremea respectivă, după cum într-adevăr și era, după indiferent ce criteriu autentic liberal. Și cu toate că Friedman a modificat o parte din modalitățile de abordare specifice școlii, el încă rămâne, în fond, un reprezentant al Chicago-ului anilor ’30. Programul politic al primilor economiști de la Chicago este cel mai bine revelat în extraordinara lucrare a unui fondator și mentor politic al ei de prim rang: „A positive Program for Laissez-Faire” („Un program concret pentru laissez-faire”), de Henry C. Simons[1]. Programul politic propus de Simons era de tip laissez-faire numai într-un sens (involuntar) satiric; într-adevăr, el se compunea din: (a) o politică drastică anti-trust, de pulverizare a tuturor firmelor de afaceri și a sindicatelor și de reducere a lor la dimeniuni micuțe, ca de fierărie, în vederea ajungerii la competiția „perfectă” și la ceea ce credea Simons că înseamnă „piața liberă”; (b) o atotcuprinzătoare schemă de egalitarism silit, de egalizare a veniturilor prin structura impozitului pe venit; și (c) o politică proto-keynesiană de stabilizare a nivelului prețurilor, prin implementarea unor vaste programe expansioniste, monetare și fiscale, în timpul recesiunilor.

Extremă ostilitate față de trusturi; egalitarism; keynesism. Școala de la Chicago epitomiza o mare parte din programul New Deal, de unde și statutul ei de extremă stângă, în peisajul profesiunii economice din anii ’30. Și cu toate că Friedman a modificat și a îndulcit poziția de linie dură a lui Simons, el încă rămâne, în esență, un Simons redivivus; Friedman doar pare a fi un adept al pieței libere, în condițiile în care ceilalți economiști au înregistrat o translație radicală spre stânga și în direcția statului, din vremea lui Simons până azi. Ba, mai mult, Friedman a adăugat anumite elemente nefericite de etatism, care nici măcar nu erau de găsit în vechea Școală de la Chicago[2].

Să aruncăm o privire asupra fiecăruia din elementele cheie ale colectivismului laissez-faire de tip Simons, pe rând. În privința monopolului și a competiției, Friedman și colegii săi au parcurs, din fericire, un drum lung în direcția raționalității, în raport cu vechea agresivitate extremă față de trusturi, manifestată de Simons. Acum, Friedman concede că sursa principală de monopol din economie este activitatea statului și se concentrează pe abrogarea acestor măsuri monopoliste.

Cei de la Chicago au devenit tot mai prietenoși față de marile firme de afaceri care își desfășoară activitatea pe piața liberă, iar anumiți friedmaniți, cum ar fi Lester Telser, au propus chiar argumente excelente în favoarea advertising-ului, care înainte era anatema pentru toți „competiționiștii perfecți.” Însă, cu toate că, în practică, Friedman a devenit mai liberal în ce privește chestiunea monopolului, el încă mai păstrează vechea teorie chicagoită: că, într-un anume fel, lumea absurdă, ireală și nefericită a „competiției perfecte” (o lume în care fiecare firmă e atât de minusculă, încât nimic din ce poate face nu poate afecta cererea și prețul produselor sale) ar fi mai bună decât lumea reală și existentă a competiției, care este poreclită „imperfectă”.

O viziune infinit superioară asupra competiției este de găsit în cadrul școlii complet neglijate de economie „austriacă”, unde „competiția perfectă” este disprețuită și unde i se preferă lumea reală, a competiției de piață liberă[3]. Așa încât, deși imaginea practică asupra competiției adoptată de Friedman nu este prea rea, slăbiciunea teoriei sale subiacente ar putea permite în orice moment revenirea la extrema agresivitate împotriva trusturilor a Chicago-ului anilor 1930. Nu cu mult timp în urmă, de exemplu, cel mai distins asociat al lui Friedman, profesorul George J. Stigler a susținut în fața congresului SUA agresiunea anti-trust, prin spargerea firmei U.S. Steel în mai multe părți constituente.

Egalitarismul de la Chicago

Cu toate că Friedman a abandonat chemarea lui Simons la egalitarism extrem, determinat prin structura impozitului pe venit, orientarea de bază a egalitarismului etatist a rămas în continuare la locul ei. A rămas în dorința chicagoită de a pune, în cadrul structurii fiscale, mai mult accent pe impozitul pe venit, indubitabil cel mai totalitar dintre toate impozitele. Chicagoiții preferă impozitul pe venit deoarece, în teoria lor economică, ei urmează tradiția dezastruoasă a gândirii economice anglo-americane „ortodoxe”, care separă etanș sfera „microeconomică” de cea „macroeconomică”.

Ideea este că există două lumi economice net separate și independente. Pe de o parte, există sfera „micro”, lumea prețurilor individuale determinate de forțele ofertei și cererii. În cazul acesta, conced cei de la Chicago, cel mai bine este ca economia să fie lăsată în seama jocului neobstrucționat al pieței libere. Dar, adaugă ei, mai există o sferă separată și distinctă, a „macro”- economiei, a agregatelor economice ale politicilor guvernamentale bugetare și monetare, în care piața liberă nu este nici posibilă, nici dezirabilă.

La unison cu colegii lor keynesieni, friedmaniții urmăresc să-i încredințeze guvernului central controlul absolut asupra domeniilor acestea macro, în vederea manipulării economiei în scopuri „sociale”, dar susțin și că lumea „micro” poate rămâne în același timp liberă. Pe scurt, friedmaniții, exact ca și keynesienii, îi conced etatismului sfera vitală „macro”, acesta fiind, chipurile, „cadrul” indispensabil al micro-libertății de pe „piața liberă.”

În realitate, după cum au arătat austriecii, sferele macro și micro sunt integrate și întrețesute. Este cu neputință să-i concedem statului sfera „macro”, încercând în același timp să păstrăm libertatea pe nivelul „micro”. Orice fel de impozit – și impozitul pe venit nu este orice impozit – injectează sistematic hoție și confiscare în sfera „micro”, a individului – și are efecte distorsionante nefericite asupra întregului sistem economic. Este regretabil că friedmaniții, ca și restul profesiei economice din lumea anglo-americană, n-au acordat niciodată atenție realizărilor lui Ludwig von Mises, fondatorul Școlii austriece moderne, care a integrat sferele micro și macro în cadrul teoriei economice încă din 1912 (în Teoria banilor și a creditului[4]).

Milton Friedman și-a manifestat poziția esențialmente egalitaristă și favorabilă impozitului pe venit în numeroase feluri. Ca în multe alte privințe, el a funcționat nu ca un oponent al etatismului și ca un adept al pieței libere, ci ca un tehnician, care consiliază statul cum să fie mai eficient în desfășurarea activităților sale cele rele. (Din punctul de vedere al liberalului autentic, cu cât mai ineficiente sunt operațiunile statului, cu atât mai bine pentru libertate![5]) El s-a opus exceptărilor de la impozitare sau „interstițiilor” și s-a implicat în uniformizarea impozitului pe venit.

Una din cele mai dezastruoase performanțe ale lui Friedman a fost rolul de frunte pe care l-a jucat cu mândrie la departamentul trezoreriei SUA, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, în impunerea asupra populației americane suferinde a sistemului impozitării prin reținere din venit. Înainte de al doilea Război Mondial, pe când ratele impozitelor pe venit erau cu mult mai reduse decât în prezent, nu exista sistem de rețineri: toată lumea își plătea nota anuală într-o singură sumă totală, pe data de 15 martie. Evident că, în condițiile acestui sistem, fiscul american (The Internal Revenue System), n-ar fi putut niciodată să spere că ar putea extrage întreaga suma anuală la actualele rate spoliatoare, de la masa populației muncitoare. Întregul sistem diabolic s-ar fi prăbușit, în mod fericit, cu mult înainte ca așa ceva să se întâmple. Numai că impozitul friedmanit prin reținere a făcut posibil ca statul să transforme fiecare patron într-un agent fiscal neplătit, care extrage impozitul, discret și pe tăcute, din fiecare cec salarial. În multe privințe, Milton Friedman este cel căruia trebuie să-i mulțumim pentru actualul monstru de stat-Leviatan din America.

În plus față de impozitul pe venit ca atare, egalitarismul friedmanit reiese din pamfletul Friedman – Stigler, în care este atacat controlul chiriilor: „Pentru aceia care, așa ca noi, ar dori încă și mai multă egalitate decât avem în prezent… este cu siguranță mai bine să fie atacate direct la sursă inegalitățile existente la nivelul veniturilor și al avuțiilor” (decât să fie îngrădită achiziționarea anumitor bunuri, cum ar fi spațiul locativ)[6].

Cea mai dezastruoasă influență a lui Milton Friedman este o moștenire a vechiului egalitarism chicagoit: este vorba despre propunerea de a oferi tuturor un venit anual garantat, prin intermediul sistemului de impozitare pe venit: „impozitul negativ pe venit” – o idee preluată și amplificată de un stângist ca Robert Theobald și pe care, fără îndoială, președintele Nixon va fi în măsură să o preseze până trece prin noul congres SUA[7].

În conceperea acestei scheme catastrofale, Milton Friedman s-a orientat din nou după dorința lui arogantă nu de a îndepărta statul din viețile noastre, ci de a face statul mai eficient. El privește în jur la mizeria peticită a sistemelor asistențiale ale administrației locale și centrale și trage concluzia că totul ar fi mult mai eficient dacă întreaga schemă ar fi așezată sub egida impozitului federal pe venit, și fiecăruia i s-ar garanta un anumit prag de venit minim. Mai eficient? Poate. Dar și cu mult mai nociv, deoarece singurul lucru care face sistemul nostru actual să fie totuși tolerabil este tocmai ineficiența lui, tocmai faptul că, pentru a pune mâna pe favoruri, omul trebuie să dea din coate și să treacă prin rețeaua neplăcută și haotică de birocrație asistențială. Schema lui Friedman ar face ca favorurile să devină automate, oferind prin aceasta tuturor câte o creanță automată asupra producției.

Trebuie să înțelegem că beneficierea de asistență guvernamentală nu este, așa cum își imaginează multă lume, un dat natural sau dumnezeiesc simplu și absolut, un fapt primar, ca o erupție vulcanică. Beneficierea de asistența guvernamentală, ca orice alt act economic uman, are o „funcție a ofertei”; cu alte cuvinte, dacă faci ca beneficiile asistenței să fie suficient de motivante, poți produce oricât de mulți clienți ai asistențialismului dorești. Plătește-le suficient de puțin – și poți reduce numărul clienților după plac. Pe scurt, dacă statul anunță că toată lumea care se înscrie la un birou de „asistență” primește automat un cec anual de 40.000 de dolari, repetabil pe termen nelimitat, vom afla curând că toată lumea a devenit beneficiară de asistență socială – și, mai mult, că toată lumea e pe cale să se înscrie în organizația pentru „dreptul la asistență socială”, care face lobby pentru o asistență de 60.000 $, în vederea neutralizării creșterii costurilor vieții.

Mai precis, funcția ofertei clienților asistenței este invers proporțională cu diferența dintre rata curentă a salariilor în domeniul respectiv și nivelul plăților asistențiale. Această diferență reprezintă „costul de oportunitate” al trecerii pe asistență, suma pe care o pierde cineva dacă lenevește în loc să muncească. Dacă, de exemplu, rata salarială curentă crește într-un domeniu și plățile asistențiale rămân nemodificate, diferența și costul de oportunitate al lenevirii cresc și oamenii tind să abandoneze beneficiul asistențial și să se apuce de muncă. Dacă beneficierea de asistență guvernamentală ar fi un dat absolut al naturii, atunci nu ar exista nici o legătură între această diferență și numărul beneficiarilor de asistență[8].

În al doilea rând, oferta de clienți pentru asistență este invers proporțională cu un alt factor de importanță vitală: contrastimulentul cultural, sau valoric, asociat cu trecerea pe asistență. Dacă acest contrastimulent este puternic, dacă, spre exemplu, un individ sau un grup crede cu tărie că este rău să treci pe asistență, astfel de oameni pur și simplu nu vor face lucrul acesta, punct. Dacă, pe de altă parte, puțin le pasă de stigmatul asistențialismului, sau, încă și mai rău, privesc plățile asistențiale ca pe un drept al lor – dreptul de a exercita o pretenție coercitivă, spoliatoare, asupra producției –, atunci numărul de persoane care trăiesc din asistență va crește astronomic, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani.

Există mai multe exemple recente ale „efectului de stigmatizare”. S-a constatat că, la același nivel de venit, mai mulți oameni tind să treacă pe asistență în mediul urban decât în cel rural, pesemne datorită vizibilității sporite a clienților asistențialismului – și, prin urmare, a greutății mai mari de a purta stigmatul – în regiunile mai puțin dens populate. Mai relevant, avem faptul izbitor că anumite grupuri etnice și religioase, chiar dacă sunt semnificativ mai sărace decât restul populației, pur și simplu nu trec pe asistență, datorită convingerilor etice profunde pe care le împărtășesc. Astfel, americanii chinezi, deși sunt în general mai săraci, nu sunt aproape niciodată de găsit printre cei ce trăiesc din asistență. Un articol recent despre americanii albanezi din New York evidențiază același lucru. Albanezii aceștia sunt invariabil locuitori săraci ai ghetourilor – și totuși nu există nici un american albanez care să trăiască din asistență. De ce? „Pentru că, după cum spunea unul dintre liderii lor, albanezii nu cerșesc – și, pentru albanezi, a primi asistență este ca și cum ai cerși pe stradă”[9].

Un alt exemplu este biserica mormonilor, dintre membrii căreia foarte puțini beneficiază de asistență publică. Într-adevăr, mormonii nu numai că le inculcă membrilor grupării lor virtuțile economisirii, auto-ajutorării și a independenței; ei se îngrijesc, de asemenea, de proprii lor nevoiași, prin programe de caritate desfășurate în cadrul bisericii, care se bazează pe principiul de a-i ajuta pe oameni să se ajute singuri și, prin aceasta, de a-i face cât mai curând cu putință independenți de caritate[10]. Astfel, biserica mormonilor îi învață pe membrii săi că, „de cele mai multe ori, a căuta și a accepta ajutoare publice directe atrage blestemul lenei și stimulează alte efecte nocive ale dependenței. Este ceva ce distruge independența omului, inițiativa, spiritul economic și respectul de sine”[11]. Prin urmare, programul deosebit de eficace de asistență privată al bisericii se bazează pe principiul că

„biserica își încurajează membrii să își asigure și să își mențină independența economică; ea a încurajat economisirea și a stimulat constituirea de unități productive creatoare de locuri de muncă; ea s-a arătat în orice moment gata să-i ajute pe membrii săi credincioși nevoiași”.

Astfel:

„Primul nostru obiectiv a fost de a pune pe picioare, pe cât este cu putință, un sistem în cadrul căruia blestemul lenei să fie lichidat, efectele nocive ale dependenței să fie abolite, iar printre oameni să se facă din nou simțite independența, spiritul întreprinzător, economisirea și respectul de sine. Obiectivul bisericii este de a-i ajuta pe oameni să se ajute pe sine. Munca trebuie reîntronată ca principiu călăuzitor în viețile enoriașilor noștri… Fideli acestui principiu, cei ce lucrează în domeniul asistenței îi vor învăța și le vor cere insistent membrilor bisericii să se străduiască, din toate puterile, să se auto-întrețină. Nici un adevărat mormon [latter-day Saint], câtă vreme dispune de capacitate fizică, nu va transfera asupra altora povara propriei sale întrețineri.”[12]

Abordarea liberală a problemei asistenței pentru cei nevoiași, așadar, este de a aboli orice fel de asistențialism public, coercitiv și de a-i substitui caritatea privată, bazată pe principiul încurajării ajutorării de sine și stimulată, de asemenea, prin inculcarea virtuților încrederii în forțele proprii și a independenței, în ansamblul societății.

Însă planul Friedman, dimpotrivă, este orientat în direcția diametral opusă. Într-adevăr, el instituie veniturile asistențiale ca pe un drept automat, o creanță coercitivă automată asupra producătorilor. În felul acesta, el îndepărtează complet efectul de stigmatizare, descurajează în mod catastrofal munca productivă prin impozitare progresivă abruptă și prin instituirea unui venit garantat pentru ne-muncă, care stimulează lenea. În plus, prin instituirea unui prag inferior de venit, ca drept „coercitiv”, el încurajează clienții asistenței sociale să facă lobby pentru praguri tot mai ridicate, agravând astfel necontenit întreaga problemă. Însă Friedman, prins în separația anglo-americană dintre „micro” și „macro”, acordă foarte puțină atenție efectelor acestora catastrofale asupra incitativelor.

Chiar persoanele handicapate ar fi dezavantajate de planul Friedman, deoarece o asistență financiară automată îndepărtează incitativul marginal al muncitorului handicapat de a investi în propria sa reabilitare vocațională, întrucât venitul monetar net de pe urma unei asemenea investiții este acum mult mai redus. Astfel, venitul garantat tinde să perpetueze aceste handicapuri. În fine, asistența friedmanită ar asigura un venit superior pe persoană familiilor dependente de asistență, subvenționând astfel o creștere continuă a populației foarte tinere printre săraci – adică tocmai printre cei care își pot cel mai puțin permite o astfel de creștere a populației. Fără a ne alătura isteriei actuale în legătură cu „explozia populației”, este cu siguranță absurd să subvenționăm deliberat înmulțirea copiilor săraci, adică ceea ce planul Friedman ar realiza ca un drept automat.

Banii și ciclul de afaceri

A treia caracteristică majoră a programului New Deal era proto-keynesismul: planificarea de către guvern a sferei macro, în vederea netezirii ciclului de afaceri. Prin maniera sa de abordare a întregului domeniu al banilor și al ciclului de afaceri – domeniu căruia, din nefericire, i-a consacrat cea mai mare parte a eforturilor sale –, Friedman se întoarce nu doar la Școala de la Chicago, ci, mergând pe urmele aceleia, la economistul Irving Fisher de la [Universitatea] Yale, economistul de curte al stabilimentului politic, din anii 1900 până în anii 1920. Într-adevăr, Friedman l-a proclamat în mod public pe Fisher „cel mai mare economist al secolului XX” și, citind scrierile lui Friedman, avem adesea impresia că îl recitim pe Fisher, cosmetizat, desigur, cu mult mai multe formule matematice și statistice abracadabrante. Economiștii și presa, de pildă, aclamând recenta „descoperire” a lui Friedman, conform căreia ratele dobânzii tind să crească, prin adăugarea unei prime de inflație, pe măsură ce prețurile cresc, pentru a menține ratele „reale” ale dobânzii neafectate, au ignorat faptul că același lucru a fost evidențiat de Fisher, la începutul secolului XX.

Însă problema cheie în legătură cu abordarea de inspirație fisheriană a lui Friedman este aceeași separație ortodoxă a sferelor micro și macro, care s-a dovedit devastatoare pentru vederile sale asupra impozitării. Fiindcă Fisher credea, să o spunem din nou, că, pe de o parte, există o lume a prețurilor individuale, determinate de cerere și ofertă, iar, pe de altă parte, există un „nivel al prețurilor” agregat, determinat de oferta monetară și de viteza de circulație a monedei; și, din nou, cele două nu se întâlnesc niciodată. Sfera agregată, macro, e presupusă a fi obiectul adecvat al planificării și al manipulării guvernamentale, din nou, chipurile, fără a afecta sau interfera astfel cu domeniul „micro”, al prețurilor individuale.

Fidel acestei perspective, Irving Fisher a redactat un faimos articol în 1923, „The Business Cycle Largely A ‘Dance of the Dollar’” [“Ciclul de afaceri: în cea mai mare parte un ‘dans al dolarului’”], recent citat favorabil de Friedman, care a devenit modelul teoriei „pur monetare” de la Chicago a ciclului de afaceri. Conform acestei viziuni simpliste, ciclul de afaceri n-ar fi decât un simplu „dans”, cu alte cuvinte s-ar reduce la o serie de variații esențialmente arbitrare și fără vreo legătură cauzală, ale nivelului agregat al prețurilor. În consecință, deoarece piața dă naștere acestui „dans” aleator, terapia ciclului de afaceri cere ca guvernul să ia măsuri de stabilizare a nivelului prețurilor, pentru a menține acest nivel constant. Exact acesta a devenit obiectivul Școlii de la Chicago din anii ’30 și rămâne, în continuare, obiectivul lui Milton Friedman.

De ce este ținut nivelul stabil al prețurilor să reprezinte un ideal etic, care trebuie atins prin întrebuințarea coerciției guvernamentale? Friedmaniții pur și simplu tratează în prezent obiectivul ca și cum ar fi de la sine înțeles și n-ar mai avea nevoie de nici un fel de justificare. Dar fundamentele datorate lui Fisher reprezintă o totală neînțelegere a naturii banilor și a numelor diverselor unități monetare. În realitate, după cum știau foarte bine majoritatea economiștilor din secolul al XIX-lea, aceste nume (dolar, liră [engl. pound], franc, etc.) nu erau vreun fel de realități în sine, ci erau, pur și simplu, nume date unor unități de greutate de aur sau argint. Adevărații bani constau în aceste mărfuri, provenite de pe piața liberă; numele, banii și bancnotele de hârtie nu erau decât simple creanțe pentru efectuarea de plăți în aur sau în argint. Dar Irving Fisher a refuzat să recunoască natura banilor, sau funcția proprie a etalonului aur, sau numele unei monede ca fiind o unitate de greutate de aur. În loc de aceasta, el a ținut aceste nume ale substitutelor monetare de hârtie, emise de diverse state, ca fiind absolute, ca fiind bani. Funcția acestor „bani” era de a „măsura” valorile. De aceea, lui Fisher i se părea necesar să păstreze constantă puterea de cumpărare a banilor, sau nivelul prețurilor.

Acest obiectiv donquijotesc, al unui nivel stabil al prețurilor, contrastează cu perspectiva economiștilor din secolul al XIX-lea, devenită ulterior cea a Școlii austriece. Aceștia aplaudau rezultatele pieței neobstrucționate, ale capitalismului de tip laissez faire, care aducea invariabil un nivel al prețurilor aflat în continuă scădere. Într-adevăr, în absența intervenției guvernamentale, productivitatea și oferta de bunuri tind mereu să crească, determinând o scădere a prețurilor. Astfel, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea – perioada „revoluției industriale” –, prețurile tindeau să scadă continuu, determinând astfel o creștere a ratelor salariale reale, chiar în absența unei creșteri a salariilor în termeni monetari. Putem vedea cum asemenea scăderi continue ale prețurilor le aduc tuturor consumatorilor beneficiile unor standarde mai ridicate de trai, luând exemple cum sunt televizoarele, ale căror prețuri au scăzut de la 2000 $ în momentul primei apariții pe piață, la circa 100 $ în prezent [1971], pentru un aparat mult mai performant. Și aceasta în cursul unei perioade de inflație galopantă!

Irving Fisher este cel care, cu doctrinele și influența sa, a fost în mare parte responsabil pentru politicile inflaționiste dezastruoase ale Sistemului Federal de Rezerve [banca centrală SUA] din perioada anilor 1920 – și, în consecință, pentru holocaustul survenit ulterior (1929). Unul din obiectivele majore ale lui Benjamin Strong, șeful Băncii Rezervelor Federale (Fed) din New York – și practic dictator al Fed în perioada anilor 1920 – a fost, sub influența doctrinei lui Fisher, de a menține nivelul prețurilor constant. Și deoarece prețurile la vânzări cu ridicata erau fie constante, fie chiar în scădere în perioada anilor ’20, Fisher, Strong și restul stabilimentului economic au refuzat să recunoască existența unui boom inflaționist. Așa că, drept rezultat, Strong, Fisher și Fed au refuzat să țină seama de avertismentele economiștilor „heterodocși”, ca Ludwig von Mises și H. Parker Willis, făcute în anii ’20, conform cărora creditul bancar inflaționist nesănătos ducea inevitabil către un colaps economic. Atât de încăpățânate s-au dovedit aceste genii, încât, chiar și în 1930, în cântecul său de lebădă de profet economic, Fisher scria că nu există nici o depresiune și că prăbușirea bursei este doar temporară[13].

Iar acum, în mult aclamata sa Istorie monetară a SUA, Friedman și-a demonstrat înclinația fisherită, manifestată în interpretarea tendențioasă a istoriei[14]. Benjamin Strong, indubitabil omul cu influența cea mai nocivă asupra economiei în anii 1920, capătă, în relatarea lui Friedman, profilul unui erou leonin, tocmai datorită politicii sale inflaționiste și de stabilizare a nivelului prețurilor, pe durata acelei decade[15]. De fapt, Friedman nici nu atribuie depresiunea din 1929 boom-ului inflaționist care a precedat-o, ci eșecului Băncii Rezervelor Federale de a mai inflaționa suficient oferta monetară după plecarea lui Strong, înainte și în perioada depresiunii.

Pe scurt, cu toate că Milton Friedman ne-a făcut un serviciu, readucând în atenția economiștilor influența dominantă a banilor și a ofertei monetare asupra ciclurilor de afaceri, trebuie să recunoaștem că această abordare „pur monetaristă” este aproape la antipozii denumirii ei – ca și ai perspectivei austriece, cea cu adevărat favorabilă pieței libere. Într-adevăr, în vreme ce austriecii spun că expansiunea monetară orchestrată de Strong a făcut să devină inevitabil crahul din 1929, Fisher și Friedman cred că tot ce avea de făcut Fed pentru a elimina orice recesiune era să pompeze mai mulți bani în sistemul economic. Crezând că nu există nici o influență cauzală care să lege boom-ul de bust (avântul artificial de sincopa afacerilor), crezând în teoria simplistă a „dansului dolarului”, cei de la Chicago doresc, pur și simplu, ca statul să manipuleze acest dans, în particular să augmenteze oferta monetară pentru a elimina recesiunile.

În perioada anilor 1930, așadar, poziția Fisher-Chicago în vederea soluționării depresiunii era că nivelul prețurilor trebuia „reflaționat” înapoi la nivelul anilor 1920 – și că această „reflaționare” trebuia realizată prin: (a) expandarea masei monetare de către Fed și (b) implicarea guvernului federal în efectuarea de cheltuieli din deficitul bugetar și în programe de lucrări publice pe scară mare.

Pe scurt, în anii 1930, Fisher și Școala de la Chicago erau „pre-keynesieni” și erau, din acest motiv, considerați – pe bună dreptate – cât se poate de radicali și de socialiști. Ca și keynesienii de mai târziu, chicagoiții recomandau politici monetare și fiscale „compensatorii”, chiar dacă întotdeauna cu un accent mai apăsat pe brațul monetar.

Unii cititori ar putea obiecta că Milton Friedman nu crede atât în politicile monetare și fiscale de tip manipulator, cât în augmentarea „automată” a ofertei monetare de către Fed, la o rată anuală de 3-4%. Dar această modificare în raport cu reprezentanții mai vechiului Chicago nu este decât una exclusiv tehnică, provenită din înțelegerea de către Friedman a faptului că manipularea cotidiană, pe termen scurt de către Fed, va suferi inevitabil de decalaje temporale, ceea ce va face, inevitabil, mai mult să agraveze decât să amelioreze ciclul economic. Dar trebuie să recunoaștem că politica de inflaționism automat a lui Friedman nu este decât o nouă variațiune în activitatea lui de urmărire a aceluiași vechi obiectiv al școlii Fisher-Chicago: stabilizarea nivelului prețurilor – în cazul acesta, stabilizarea pe termen lung.

Prin urmare, Milton Friedman este pur și simplu un inflaționist etatist, deși doar un inflaționist mai moderat, în comparație cu majoritatea keynesienilor. Dar aceasta nu este, din păcate, decât o slabă consolare, care în nici un caz nu-l situează pe Friedman, în acest domeniu vital, printre economiștii adepți ai pieței libere.

Încă din anii săi cei mai timpurii, Irving Fisher a fost considerat, pe bună dreptate, un [socialist] radical în ce privește moneda și un etatist, pentru că dorea să se debaraseze de etalonul aur. Fisher a înțeles că etalonul aur – în condițiile căruia moneda de bază este un bun extras din minerit pe piața liberă, și nu o creație a statului – era incompatibil cu dorința lui atotdominatoare de a stabiliza nivelul prețurilor. Așa se face că Fisher a fost unul dintre primii economiști contemporani care au cerut abolirea etalonului aur și înlocuirea lui cu bani discreționari. În condițiile unui sistem discreționar, numele monedei – dolar, franc, marcă, etc. – devine etalonul monetar ultim, iar controlul absolut asupra cantității și utilizării acestor unități îi revine, în mod necesar, guvernului central. Pe scurt, banii discreționari reprezintă, în mod inerent, banii etatismului absolut. Banii sunt bunul central, sistemul nervos, așa-zicând, al economiei moderne de piață – și orice sistem care încredințează în mâinile statului controlul absolut asupra acestui bun este iremediabil în contradicție cu o economie liberă de piață și, în cele din urmă, cu însăși libertatea personală.

Cu toate acestea, Milton Friedman este un adept radical al ruperii tuturor legăturilor rămase cu aurul, fie ele oricât de fragile – și al trecerii la un etalon-dolar total și absolut discreționar, în care toată puterea de control aparține Sistemului Rezervelor Federale. Desigur, Friedman ar sfătui apoi Fed să întrebuințeze cu înțelepciune puterea aceasta. Însă nici un liberal demn de numele acesta nu poate avea decât dispreț pentru însăși ideea de a încredința puterea absolută vreunui grup anume, urmată de speranța că acel grup nu va întrebuința respectiva putere fără scrupule. Motivul pentru care Friedman este complet lovit de cecitate cu privire la implicațiile tiranice și despotice ale schemei sale de bani discreționari este, să repetăm încă o dată, separația arbitrară făcută la Chicago între micro și macro, speranța himerică și vană că putem avea controlul totalitar al sferei macro, în vreme ce „piața liberă” este prezervată la nivelul micro. Nu poate fi decât limpede, de pe acum, că acest tip de „piață liberă” trunchiată, de la Chicago, nu este „liberă” decât în accepțiunea cea mai sardonică și mai ironică a termenului; este mult mai aproape de „libertatea” orwelliană, de „libertatea în sclavie”.

Faptul că actualul sistem monetar internațional este o monstruozitate irațională și sortită eșecului și că el trebuie drastic reformat este indubitabil. Însă reforma propusă de Friedman, de tăiere a legăturilor cu aurul, ar înrăutăți cu mult lucrurile, deoarece ea ne-ar lăsa pe toți la cheremul absolut al statului friedmanian, emițător discreționari de bani**. Direcția în care trebuie să ne deplasăm este diametral opusă: către un etalon aur internațional, care ar restaura pretutindeni banii-marfă și ar scutura toate statele manipulatoare ale monedei de pe spinarea popoarelor lumii.

Mai mult, aurul (sau un alt bun) este vital pentru furnizarea unei monede internaționale – o monedă de bază, cu ajutorul căreia toate țările să poată face comerț și să-și regleze conturile. Absurditatea filozofică a planului Friedman, de emisiune a propriei monede discreționare de către fiecare stat, independent de toate celelalte, poate fi văzută limpede dacă ne gândim ce s-ar întâmpla în cazul în care fiecare regiune, fiecare provincie, fiecare stat, ba chiar fiecare târg, oraș, sat, cvartal, casă sau individ și-ar emite propria monedă și am avea apoi, așa cum dorește Friedman, rate liber fluctuante de schimb între aceste milioane de monede. Haosul rezultat ar proveni din distrugerea conceptului însuși de monedă – entitatea care servește drept mijloc general de efectuare a tuturor schimburilor de pe piață. Filozofic vorbind, Friedman urmărește distrugerea banilor ca atare și ne condamnă la haosul și primitivismul sistemului de troc.

Una dintre problemele de căpătâi ale planului Friedman de cedare a întregii puteri monetare către stat este că el nu înțelege că schema aceasta ar fi inerent inflaționistă. Într-adevăr, statul ar dispune atunci de întreaga putere de emisiune a unui volum de bani oricât de mare ar dori. Sfatul lui Friedman, de limitare a acestei puteri la 3-4% pe an, ignoră faptul crucial că orice grup, o dată ajuns în posesia puterii absolute de a „tipări bani” va tinde…să îi tipărească! Pe scurt, să presupunem că lui John Jones i se acordă de către guvern puterea absolută, monopolul absolut asupra tiparniței – și i se permite să tipărească oricât de mulți bani va găsi el de cuviință și să-i întrebuințeze oricum i se pare lui potrivit. Oare nu este cât se poate de limpede că Jones va întrebuința această putere de contrafacere legalizată într-o veselie, așa încât domnia sa asupra banilor va tinde să devină inflaționistă? În mod similar, statul și-a arogat de mult monopolul coercitiv al contrafacerii legalizate – și, prin urmare, a avut tendința de a-l întrebuința: astfel, statul este inerent inflaționist, așa cum ar fi orice grup care deține puterea exclusivă de a crea bani. Schema lui Friedman nu ar face decât să intensifice această putere și inflație.

Singura soluție liberală, prin contrast, este de a face statul să înapoieze tezaurele sale de monedă marfă. Franklin Roosevelt a confiscat tot aurul deținut de poporul american în 1933 sub paravanul „situației de forță majoră provocate de depresiune” – și de aproape patruzeci de ani nu s-a mai spus nimic despre restituirea aurului nostru. Prin contrast cu Friedman, adevăratul liberal trebuie să ceară statului să înapoieze poporului aurul furat de la oameni, pe care statul l-a rechiziționat de la noi în schimbul dolarilor săi de hârtie.

Efectele de vecinătate

Prin urmare, în cele două domenii „macro” care sunt vitale, impozitarea și banii, influența lui Friedman a fost enormă – mult mai mare decât în orice alt domeniu – și aproape invariabil dezastruoasă, din perspectiva unei piețe cu adevărat libere. Dar chiar și la nivelul micro, unde influența lui a fost mult mai redusă și, în general, mai benefică, Friedman le-a oferit intervenționiștilor un interstițiu teoretic de dimensiunile unei porți de hambar. Într-adevăr, Friedman susține că amestecul statului pe piața liberă este legitim ori de câte ori acțiunile cuiva au efecte de vecinătate. Astfel, dacă A face ceva care este benefic pentru B, și B nu este nevoit să plătească pentru asta, cei de la Chicago consideră că avem de-a face cu un „defect” al pieței libere, așa încât de acum este sarcina statului să „corecteze” acest defect, impozitându-l pe B pentru a-i plăti lui A pentru acest „beneficiu”.

Acesta este motivul pentru care Friedman susține, de exemplu, furnizarea de către stat a fondurilor pentru educația în masă; deoarece educația copiilor e ținută să le aducă beneficii altor oameni, statul are, chipurile, dreptul legitim să-i impoziteze pe acești oameni, pentru a plăti aceste „beneficii”. (În acest domeniu, ca și în altele, influența negativă a lui Friedman asupra unui stat ineficient a fost de a face operațiunile sale cu mult mai eficiente; în cazul în speță, el a sugerat înlocuirea școlilor publice neviabile cu acordarea unor plăți către părinți sub formă de voucher-e publice – lăsând astfel intact întregul concept de finanțare din impozite a educației în masă.)

Dincolo de sfera de importanță vitală a educației, Friedman ar limita, în practică, aplicarea argumentului efectelor de vecinătate la măsuri de tipul parcurilor urbane; în acest caz, grija lui Friedman este că, dacă parcurile ar fi private, cineva s-ar putea bucura privind un parc de la distanță, fără a fi silit să plătească pentru acest beneficiu psihic; în consecință, el susține doar parcurile publice urbane. Despre parcurile rurale, sentimentul lui este că pot fi private, deoarece pot fi suficient de retrase pentru a-i constrânge pe toți utilizatorii să plătească pentru serviciile furnizate.

Faptul că Friedman însuși ar restrânge aplicarea acestui argument, al efectelor de vecinătate, doar la câteva cazuri, cum ar fi educația și parcurile urbane, reprezintă o slabă consolare. În realitate, argumentul ar putea fi folosit pentru a justifica aproape orice intervenție, orice schemă de subsidii provenite din impozite. Eu, de pildă, citesc Acțiunea umană de Ludwig von Mises; prin aceasta mă îmbib de mai multă înțelepciune și devin o persoană mai bună; devenind o persoană mai bună, le furnizez anumite beneficii semenilor mei; cu toate acestea, în mod inadmisibil, ei nu sunt siliți să plătească pentru aceste beneficii! Oare nu ar trebui statul să-i impoziteze pe acești oameni și să mă subvenționeze pe mine, pentru că sunt atât de merituos, încât citesc Acțiunea umană?

Sau să luăm un alt exemplu. Fie că „eliberatorilor femeii” le place sau nu, numeroși bărbați obțin o mare satisfacție privind la fetele în fuste mini; cu toate acestea, ei nu plătesc pentru această satisfacție! Iată încă un efect de vecinătate rămas necorectat! Oare nu ar trebui bărbații din țara asta să fie impozitați, pentru a subvenționa fetele să poarte fuste mini?

Nu este cazul să mai adăugăm alte exemple; ele proliferează aproape la nesfârșit, demonstrând astfel absurditatea completă și ubicuitatea efectelor de vecinătate de la Chicago și a concesiilor făcute statului pe baza lor. Unica replică pe care au reușit chicagoiții să o ofere împotriva acestei reductio ad absurdum este că ei nu ar împinge atât de departe intervenția guvernamentală, deși admit logica argumentului. Însă de ce nu? Care este motivul, care este criteriul, ca ei să se oprească la parcuri și la școli? Problema este că nu există nici un asemenea criteriu, iar lucrul acesta nu face decât să evidențieze falimentul intelectual, lipsa de rigoare logică, care afectează miezul celor mai multe paradigme contemporane în științele economice și sociale, inclusiv a celei asociate cu numele lui Friedman.

Impactul lui Friedman

Astfel, dacă cercetăm recomandările de care dispune Friedman pentru poziția de leader al economiștilor adepți ai pieței libere, ajungem la concluzia tulburătoare că este dificil să-l considerăm câtuși de puțin economist adept al pieței libere. Chiar și în sfera micro, concesia teoretică făcută de Friedman scandalosului ideal al „competiției perfecte” ar permite o mare măsură de spargere guvernamentală de trusturi; iar concesia lui făcută intervenției guvernamentale în legătură cu efectele de vecinătate ar permite un stat potențial totalitar, chiar dacă Friedman se limitează, în mod ilogic, la aplicarea ei doar în câteva domenii. Însă chiar și așa, Friedman întrebuințează acest argument pentru a justifica furnizarea de către stat a educației în masă către toată lumea.

Dar sfera „macro”, în mod nesăbuit desprinsă de cea micro, de către economiști care, după șaizeci de ani, continuă să ignore integrarea lor realizată de Ludwig von Mises – sfera „macro”, așadar, este cea în care influența lui Friedman a fost cea mai deplorabilă. Într-adevăr, constatăm că Friedman poartă o grea responsabilitate, atât pentru sistemul de impozitare prin rețineri din venit, cât și pentru dezastruosul venit garantat care se întrevede la orizont; și constatăm că Friedman dorește controlul absolut al statului asupra ofertei de bani – o parte cheie a economiei de piață. Ori de câte ori, în mod fericit și aproape accidental, statul a stopat creșterea masei monetare (așa cum a făcut Nixon pentru câteva luni, în ultima jumătate a anului 1969), Milton Friedman era de față, pentru a ridica din nou steagul inflației. Și ori încotro întoarcem ochii, îl găsim pe Friedman, propunând nu măsuri în sensul libertății, nu programe de lichidare a statului Leviatan, ci măsuri destinate să aducă puterii statului un plus de eficiență – și astfel, în fond, să le facă mai tiranice.

Mișcarea liberală a rătăcit deja mult prea mult pe cărarea lenei intelectuale, a lipsei de distincții, a lipsei de discernământ, a lipsei de cercetări riguroase pentru a distinge adevărul de eroare, în propunerile celor ce se pretind membri sau aliați ai săi. Este aproape ca și cum orice trecător glumeț, care bălmăjește câteva cuvinte despre „libertate”, este numaidecât îmbrățișat ca membru al unicei mari familii a liberalilor. Pe măsură ce mișcarea noastră crește în influență, nu ne mai putem permite luxul acestei indolențe intelectuale. A sosit de mult vremea să îl recunoaștem pe Milton Friedman drept ceea ce este în realitate; a sosit de mult vremea să-i spunem lopeții lopată – și etatistului, etatist.



* Murray N. Rothbard, „Milton Friedman Unraveled”, apărut inițial în The Individualist vol. 3, nr. 7 (februarie, 1971) și republicat în The Journal of Libertarian Studies, vol. 16, nr. 4 (2002) – http://www.mises.org/journals/jls/16_4/16_4_3.pdf. Traducere și ediție online în limba română cu permisiunea Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama.

© 2002, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2006, Institutul Ludwig von Mises-România pentru prezenta versiune.

[1] Henry C. Simons, A Positive Program for Laissez Faire: Some Proposals for a Liberal Economic Policy, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

[2] În articolul de față limitez discuția la aspectele politico-economice, omițând problemele tehnice, de teorie și metodologie economică. Dar Friedman a dat ce avea mai rău în sfera acestora din urmă, deoarece el a reușit să modifice mai vechea metodă de la Chicago, care în esență era aristotelică și raționalistă, înlocuind-o cu o variantă scandaloasă de pozitivism extrem. [Asupra acestui punct se poate consulta H.-H. Hoppe, Teoria capitalismului și a socialismului, cap. 5: „Socialismul ingineriei sociale și fundamentele științei economice”; cf. și idem, „Elitele naturale, intelectualii și statul” – n. trad.]

[3] Pentru o introducere excelentă la perspectiva austriacă, a se vedea F.A. Hayek, Individualism and Economic Order, University of Chicago Press, Chicago, 1948, cap. 5.

[4] Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, trad. H.E Batson, Liberty Classics, Indianapolis, Ind., 1980.

[5] Există o încântătoare anecdotă despre industriașul Charles F. Kettering. În cursul unei vizite la spital, făcute unui prieten bolnav care se plângea de creșterea statului, Kettering i-a răspuns: „Sus inima, Jim; slavă Domnului că nu avem parte de atâta stat pentru cât plătim!”

[6] Milton Friedman and George J. Stigler, Roofs or Ceilings?, Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, N.Y., 1946, p. 10.

[7] Pentru o critică mai dezvoltată a doctrinei Friedman-Nixon a venitului garantat, a se vedea Murray Rothbard, „The Guaranteed Annual Income”, The Rational Individualist (septembrie 1969), în Henry Hazlitt, Man vs. The Welfare State, Arlington House, New Rochelle, N.Y., 1969, p. 62-100. [Rothbard a prevăzut corect că această propunere avea să fie inclusă în campania prezidențială din 1972. Este interesant și grăitor că ea a fost propusă de rivalul democrat al lui Nixon, senatorul George McGovern. Electoratul a privit-o ca fiind extrem de radicală, iar McGovern a suferit o înfrângere zdrobitoare – n. ed. american.]

[8] Pentru o demonstrație empirică a acestei legături, a se vedea C.T. Brehm și T.R. Saving, „The Demand for General Assistance Payments”, American Economic Review, 54, nr. 6, (Decembrie, 1964), p. 1002-1018.

[9] New York Times, 13 aprilie, 1970.

[10] Este același principiu cu cel după care se călăuzea Charity Organization Society în Anglia secolului al XIX-lea. Această organizație clasic liberală „considera că cel mai grav aspect al sărăciei era degradarea caracterului bărbatului sau al femeii sărace. Caritatea lipsită de discernământ nu făcea decât să înrăutățească lucrurile; ea demoraliza. Adevărata caritate presupunea prietenie, reflecție, tipul de ajutor susceptibil de a restaura respectul de sine al omului și capacitatea lui de a se susține pe sine și familia sa”. Charles Loch Mowat, The Charity Organization Society, Methuen & Co., Londra, 1961, p. 2.

[11] Welfare Plan of the Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints, The General Church Welfare Committee, 1960, p. 48.

[12] Welfare Plan, p. 1-2.

[13] Irving Fisher, The Stock Market Crash – And After, Macmillan, New York, 1930.

[14] Milton Friedman și Anna Jacobson Schwartz, A Monetary History of the United States 1867-1960, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1963.

[15] Pentru o perspectivă diametral opusă asupra anilor 1920, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, D. Van Nostrand, Princeton, N.J., 1963. Mai multe detalii despre perspectiva lui Friedman, prin contrast cu cea austriacă, asupra ciclului de afaceri, se pot găsi în Rothbard, „The Great Inflationary Recession Issue: ‘Nixonomics’ Explained”, The Individualist, (Iunie, 1970), p. 1-5.

** Este, din păcate, ceea ce s-a întâmplat, începând din 1973. Cf. Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noștri?, Institutul Ludwig von Mises – România, 2005 – n. trad.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins