Împotriva mijloacelor fiduciare

Scris de Hans-Hermann HoppeJörg Guido HülsmannWalter Block

Aproape toți economiștii austrieci contemporani sunt uniți în opoziția lor față de sistemul băncii centrale și în apărarea unui sistem al liberei concurențe bancare. Asistăm, cu toate acestea, la o dezbatere aprinsă cu privire la semnificația precisă a temenului „free competitive banking”. Presupune sistemul free banking menținerea unei rezerve de 100% de către băncile de depozite, sau îngăduie, ba chiar necesită, rezerve fracționare? Într-un articol recent apărut în Review of Austrian Economics, George A. Selgin și Lawrence White (1996), cei mai de seamă susținători austrieci contemporani ai „free banking”-ului ca un sistem bancar cu rezerve fracționare, au întreprins o încercare sistematică de a răspunde numeroșilor critici austrieci, partizani ai sistemului bancar de depozite acoperite cu 100% rezerve[1].

Împotriva acuzațiilor avansate de critici, Selgin și White încearcă să fundamenteze două teze. În primul rând, ei pretind să arate că practicarea rezervelor fracționare, adică emisiunea de mijloace fiduciare, nu constituie o fraudă, ci este justificată de principiul libertății contractuale și, mai ales, susțin că rezervele fracționare sunt conforme cu teoria contractului ca transfer de titluri, dezvoltată de Murray N. Rothbard. (Astfel încât Rothbard, care susține că sistemul bancar bazat pe rezerve fracționare este fraudulos, se vede că nu a reușit să înțeleagă propria teorie). În al doilea rând, ei încearcă să arate că producerea mijloacelor fiduciare nu duce neapărat la ineficiențe economice și la o proastă coordonare, ci poate ajuta realmente la împiedicarea unei crize, altminteri inevitabilă, și astfel poate îmbunătăți performanța economică. În cele ce urmează, vom demonstra că nici pretenția normativă principală, nici pretenția pozitivă secundară nu sunt întemeiate[2].

Problema fraudei I:

Bani, substitute monetare, mijloace fiduciare și teoria contractului ca transfer de titluri

Pentru a răspunde la întrebarea dacă sistemul rezervelor fracționare constituie sau nu o fraudă, vor trebui clarificate, de la început, câteva presupoziții factuale și probleme terminologice. Din fericire, asupra acestor chestiuni există un acord aproape complet de ambele părți ale dezbaterii, și astfel putem fi extrem de succinți. Banii nu-și pot avea originea decât într-o marfă, precum aurul. Prin urmare, aurul, ca monedă, este definit drept „mijlocul general acceptabil de efectuare a schimburilor” și, ca atare, este caracterizat în mod singular prin „suprema sa vandabilitate în comparație cu toate celelalte active” (astfel încât „deținerea sa ne pune în poziția de a putea face orice achiziție potențială cu minimum de inconveniență“) (White 1989, p. 247). Substitutele monetare, la rândul lor, sunt definite ca drepturi sau titluri asupra unor anumite sume de bani (aur). Dacă substitutele monetare (bancnotele de hârtie) sunt integral acoperite cu rezerve de bani (aur), acestea sunt numite de Mises „certificate monetare”, iar noi ne vom referi aici la ele, pe scurt, ca la substitute monetare. Dacă, în schimb, substitutele monetare (bancnotele de hârtie) nu sunt acoperite cu bani (aur), ne vom referi la ele cu termenul de mijloace fiduciare[3].

Plecând de la aceste presupoziții și definiții, ne putem întoarce acum la întrebarea dacă emisiunea de mijloace fiduciare constituie sau nu o fraudă. Din fericire, discutarea acestei probleme este facilitată de faptul că Selgin și White acceptă explicit teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri. În legătură cu faptul că emiterea de mijloace fiduciare este inerent frauduloasă, așa cum susțin Rothbard și Hoppe, Selgin și White îl găsesc

„imposibil de reconciliat cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri … pe care o acceptăm și pe care, de altfel, Rothbard o folosește pentru a apăra libertatea indivizilor ce împărtășesc dorința de a se angaja în acțiuni capitaliste cu proprietatea lor (deținută în mod just). Rothbard … definește frauda drept „eșecul de a realiza un transfer de proprietate, asupra căruia s-a convenit în mod voluntar”. Acordurile privind rezervele fracționare nu pot fi, prin urmare, frauduloase în mod inevitabil ori inerent. Dacă banca comite sau nu o fraudă prin păstrarea de rezerve fracționare trebuie să depindă de condițiile acordului privitoare la transferul de titluri dintre bancă și clienții săi (p. 86-87).

Dacă este sau nu fraudulos să păstrezi rezerve fracționare în schimbul unui pasiv bancar nu depinde per se de faptul că datoria este la cerere sau la termen, ci doar de faptul că banca și-a fabricat ea însăși o imagine deformată, conform căreia posedă 100% rezerve. Caracteristica unei anumite creanțe emise de către bancă de a putea fi preschimbată, adică opțiunea contractuală a deținătorului de a o preschimba în orice moment, nu constituie per se o dovadă că banca păstrează 100% rezerve pentru toate drepturile emise. Rothbard … susține contrariul, fiind de părere că depozitele la vedere ale unei bănci sunt neapărat „chitanțe de depozit”, și nu datorii. Nu înțelegem de ce banca și clientul nu pot conveni să specifice în contract că sunt datorii, și nu chitanțe de depozit, și credem că, din punct de vedere istoric, chiar așa au și făcut”. (p. 87, n.8)

Cu toate că acest argument poate părea plauzibil la prima vedere, el nu rezistă la o investigare mai serioasă. De fapt, pasajul citat dezvăluie că lecția de bază privind proprietatea și contractul a fost scăpată din vedere. După cum a formulat-o Hoppe (1994, p. 67), „doi indivizi nu pot fi proprietarii exclusivi ai unuia și aceluiași lucru în același timp”[4]. Acesta este un principiu imuabil; este o lege a acțiunii și a naturii, pe care nici un contract nu o poate schimba ori invalida. Mai degrabă, orice acord contractual ce implică prezentarea a doi indivizi diferiți ca proprietari simultan ai aceluiași lucru (sau invers, a aceluiași lucru ca fiind în mod simultan deținut de mai mult decât de o singură persoană) este în mod obiectiv fals, și astfel fraudulos[5]. Dar aceasta este tocmai ceea ce implică un acord, între bancă și client, bazat pe rezerve fracționare.

În emiterea și acceptarea unei bancnote fiduciare (la un preț neapărat diminuat), și banca, și clientul au fost, de fapt, de acord, indiferent de ceea ce pot crede sau gândi referitor la tranzacție, să se prezinte – în mod fraudulos – drept proprietarii unuia și aceluiași obiect, în același timp. De fapt, ei s-au înțeles să creeze titluri și drepturi adiționale asupra aceleiași proprietăți existente. Prin emiterea bancnotelor fiduciare ei nu produc – și nici nu pot produce – mai multă proprietate. Într-adevăr, nici un contract nu poate mări dimensiunea proprietății existente, ci poate numai transfera (redistribui) proprietatea respectivă de la o persoană la alta. Volumul proprietății existente poate fi mărit numai prin apropriere și producție adițională (și un volum astfel lărgit de proprietate poate, la rândul său, conduce la creșterea corespunzătoare a numărului de titluri de proprietate). Dar sistemul rezervelor fracționare și emiterea mijloacelor fiduciare, pe lângă faptul că nu crește și nu poate crește proprietatea totală existentă, nici nu implică (așa cum toate celelalte contracte o fac) transferul interpersonal al proprietății existente ori al titlurilor asupra proprietății existente. Nici emiterea și acceptarea unei bancnote fiduciare nu semnifică un transfer de proprietate de la bancă la client, sau vice versa. Fără doar și poate, drept consecință a unei emisiuni fiduciare, distribuția activelor și pasivelor în conturile băncii și ale clientului se modifică. Dar nici un volum de proprietate nu se transferă, de fapt, de la bancă la client, ori în sens invers, iar volumul total de proprietate existent rămâne neschimbat. Mijloacele fiduciare reprezintă, mai degrabă, titluri sau drepturi noi și suplimentare asupra unui stoc de proprietate neschimbat. Ele nu sunt rezultatul dovedit al unei oferte suplimentare de proprietate din partea băncii ori a clientului său. În schimb, ele reprezintă o ofertă adițională de titluri de proprietate, în timp ce oferta de proprietate a rămas constantă. Tocmai în acest sens se poate spune despre mijloacele fiduciare că sunt create din nimic. Ele reprezintă titluri fără proprietate, în căutare de proprietate. Aceasta constituie în sine o fraudă, atât în conformitate cu definiția rothbardiană a termenului, ca „eșecul de a îndeplini un transfer de proprietate convenit de bună voie”, cât și în conformitate cu propria definiție a lui Selgin și White, ca „o înșelăciune voită sau deliberată în scopul câștigului”. Fiecare emitent și fiecare cumpărător al unei bancnote fiduciare (un titlu bănesc neacoperit cu bani), indiferent de ceea ce poate crede, se angajează de fapt – în mod obiectiv – într-o reprezentare deformată, în scopul câștigului personal. Banca și clientul său au consimțit să se prezinte, deformat, drept proprietarii unui volum de proprietate pe care nu-l dețin și care nu există; și, ori de câte ori cumpără o proprietate existentă în schimbul titlurilor asupra unei proprietăți inexistente, ei devin invariabil și inevitabil vinovați de un act de apropriere frauduloasă[6].

Eșecul lui Selgin și White de a recunoaște acest fapt și credința lor în inocența etică a sistemului bancar cu rezerve fracționare se datorează unei duble confuzii. Pe de o parte, așa cum deja s-a menționat, ei nu recunosc că nici un obiect – și nici o cantitate de bani (aur) – nu poate fi deținut de mai mult de un anumit individ la un moment dat și că nici un contract nu poate crește volumul existent al proprietății, astfel încât orice pretenție contrară este inerent frauduloasă. Pe de altă parte, și în strânsă legătură cu aceasta, Selgin și White nu recunosc diferența praxeologică fundamentală dintre proprietate și titluri de proprietate. Punând banii (aurul) și substitutele monetare (bancnotele) în aceeași categorie de „bani”, mai degrabă ei estompează încontinuu această distincție. Dacă banii (aurul) și titlurile bănești (bancnotele) sunt la fel definite drept „bani”, atunci într-adevăr pare să rezulte că nu are nici o importanță dacă ceea ce crește este oferta de bani sau oferta de bancnote. Amândouă constituie „bani” și deci, prin definiție, în ambele cazuri a avut loc același eveniment – creșterea ofertei de bani. Dar asta nu schimbă faptele; doar le definește fictiv.

Bineînțeles, după cum notează pe bună dreptate Selgin și White, fiecare este liber să adopte orice definiție și să facă orice distincție dorește. Însă definițiile nu creează distincții reale; ele totuși le pot face să dispară. Ele pot fie să reflecte asemenea distincții, fie să le ignore și să le încurce; și, în mod clar, a face referire atât la bani, cât și la substitute monetare, fără deosebire, numindu-i bani, înseamnă a ascunde diferența dintre două fenomene și stări de lucru categoric – praxeologic – distincte. Un titlu bănesc și o sporire a titlurilor nu este același lucru cu banii și o sporire a banilor. Mai degrabă, spre deosebire de creșterea cantității de bani (aur) sau de creșterea cantității de titluri acoperită de către o creștere corespunzătoare a banilor, orice creștere a cantității de titluri bănești neînsoțită de o creștere a cantității de bani implică neapărat că una și aceeași cantitate de bani este deținută de mai mult de o persoană în același timp; și, din moment ce asemenea lucru este, din punct de vedere fizic, imposibil – cantitatea de bani este neschimbată și toți banii existenți trebuie să se afle, la momentul prezent, în proprietatea cuiva – atunci fiecare răscumpărare a unui titlu fiduciar, fie în bani, fie în oricare altă formă de proprietate reală, implică un act de însușire ilicită.

Să presupunem că există atât proprietatea în sine, cât și titlurile de proprietate (bancnotele). Alături de proprietatea în bunuri de consum, bunuri de producție și bani, se presupune că există și titluri asupra bunurilor de consum, titluri asupra bunurilor de producție și titluri bănești. Originea titlurilor de proprietate, în plus față de existența proprietății înseși, promovează certitudinea legală și reduce și facilitează disputele juridice, reprezentând, prin urmare, fără îndoială o evoluție (naturală) benefică. Mai mult, ea îngăduie două inovații. Pe de o parte, devine posibil de separat actul transferului dreptului de proprietate de actul transferului proprietății. Adică devine posibilă predarea sau dobândirea dreptului de proprietate asupra unor obiecte, fără ca, simultan, să se efectueze predarea sau dobândirea posesiei, dispoziției și controlului asupra obiectelor respective. În cazul banilor, devine posibil ca, în timp ce proprietatea cantităților existente de bani (aur) să se mute de la o persoană la alta, întreaga cantitate de bani să poată rămâne – neschimbată – în mâinile uneia și aceleiași bănci (ca administrator al banilor altora). Pe de altă parte, o dată cu dezvoltarea titlurilor de proprietate, schimburile intertemporale vor fi sistematic facilitate. Proprietatea existentă (prezentă) ori titlurile asupra acesteia pot fi transferate în schimbul titlurilor asupra proprietății viitoare (drepturi de creanță); așadar, se va presupune că, pe lângă titlurile asupra proprietății existente (bunuri de consum, bunuri de producție și bani), titlurile (de creanță) asupra bunurilor de consum viitoare, bunurilor de producție viitoare și banilor viitori există și fac obiectul schimbului.

Ca urmare a acestor evoluții, sunt posibile următoarele tranzacții (contracte) între oricare două părți A (client) și B (bancă). A își poate pune banii (aurul) la dispoziția lui B, și prin asta fie (1) nu renunță la proprietatea asupra lor, fie (2) renunță la proprietate. Nu există o altă posibilitate. În cazul (1), A păstrează titlul de proprietate asupra sumei de bani transferate lui B; B nu are un titlu asupra ei, dar acționează ca un depozitar de bani (custode) pentru A (în calitate de persoană ce încredințează banii unui custode). Nu există o altă posibilitate. În cazul (2), B dobândește titlul asupra cantității de bani puse la dispoziția sa de către A; A primește în schimb de la B fie (a) o cantitate prezentă – existentă – de bunuri de consum și/sau de bunuri de producție anterior posedată și aflată în proprietatea lui B; fie (b) un titlu asupra unei cantități prezente – existente – de bunuri de consum și/sau producție aflate în posesia lui B (dar deținute acum de către A) (acțiuni); fie (c) un titlu asupra unei cantități de bunuri de consum și/sau producție viitoare și/sau bani viitori (un drept de creanță). Din nou, nu există o altă posibilitate. Adică A nu poate să păstreze proprietatea și, în același timp, să o transfere lui B.

Dintre toate tranzacțiile posibile, nici una nu ar avea ca rezultat emiterea unei bancnote fiduciare. Mijloacele fiduciare, în conformitate cu propria definiție a lui Selgin și White, sunt „acea parte a substitutelor monetare acoperite cu alte active decât monedă propriu-zisă“ (p.85). Există bani (aur) și substitute monetare (titluri asupra banilor), titluri asupra unor bunuri non-monetare (acțiuni) și titluri asupra unor bunuri viitoare inexistente încă (drepturi de creanță). Evident, nimic de genul „substitutelor monetare acoperite cu alte active decât monedă propriu-zisă“ nu ar apărea din aceste tranzacții. Selgin și White presupun existența mijlocului fiduciar (și presupun, pur și simplu, că absența mijloacelor fiduciare trebuie să fie rezultatul restricțiilor legale), însă nu oferă o explicație și o reconstrucție praxeologică a apariției unei asemenea stări de lucru ciudate. În schimb, ei întreabă numai: de ce nu? „Nu înțelegem de ce banca și clientul nu pot conveni să transforme depozitele la vedere și bancnotele în creanțe, și nu în chitanțe de depozit”. De ce nu pot exista – și nu ar trebui să existe – substitute monetare acoperite cu alte active decât bani? Din același motiv pentru care nu pot exista și nu ar trebui să existe titluri de proprietate asupra mașinilor sau caselor, acoperite cu alte active decât mașini sau case, pentru care nu pot și nu ar trebui să existe titluri asupra capitalului, acoperite cu alte active decât capital și pentru care nu pot și nu ar trebui să existe active – bani, capital sau creanțe – deținute (acoperite) de mai mult de o persoană la un anumit moment. Titlurile asupra banilor sunt și ar trebui să fie acoperite cu bani în același fel și din același motiv pentru care titlurile asupra mașinilor sunt și ar trebui să fie acoperite cu mașini. Aceasta este ceea ce le definește ca titluri de proprietate. Este în conformitate cu (și reflectă) natura proprietății și a titlurilor de proprietate. Spre deosebire de aceasta, un titlu asupra banilor acoperit cu alte active decât bani este o contradicție în termeni, iar emiterea și folosirea sa implică același tip de prezentare obiectiv deformată, precum emiterea unui titlu asupra unei mașini acoperit cu alte active decât o mașină (părți din avioane sau biciclete, de exemplu)[7].

Motivul pentru care acordurile privind rezervele fracționare nu sunt permise din punct de vedere etic și pentru care nu pot exista contracte care să transforme chitanțele de depozit în creanțe este că asemenea acorduri și contracte contrazic (neagă) natura lucrurilor. Orice astfel de contract este de la început – a priori – invalid. Selgin și White încearcă să eludeze această concluzie inevitabilă, adoptând, cu bună știință sau nu, o concepție ultra-subiectivistă a contractelor și acordurilor. Potrivit acestei concepții, însuși faptul că un acord voluntar este atins și/sau un contract este încheiat demonstrează că acordul și contractul respectiv trebuie să fie valide – adevărate ori permisibile. Dar această concepție nu este numai falsă, ci și incompatibilă cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri, pe care acești autori pretind că au acceptat-o. Acordurile și contractele per se nu implică nimic referitor la validitatea lor, din motivul fundamental că acordurile și contractele nu creează realitate, ci mai degrabă o presupun. Mai exact, contractele nu dau naștere la proprietate, ci mai degrabă recunosc și transferă proprietatea existentă. De aceea, ca în sistemul etic al lui Rothbard, teoria proprietății trebuie să preceadă analiza contractelor. Contractele și teoria contractului presupun și sunt constrânse de proprietate și teoria proprietății. Adică spectrul contractelor posibile (valide) este limitat și restrâns de volumul (stocul) de proprietate existent și de natura lucrurilor, și nu invers. Astfel, acordurile privind elefanți zburători, centauri, cercuri pătrate și perpetuum mobile sunt contracte invalide. Ele nu pot – prin legile biologice, fizice sau matematice – fi îndeplinite și sunt de la început false și frauduloase.

În vreme ce Selgin și White pot confirma acest lucru, ei nu reușesc să înțeleagă că un acord referitor la activitatea bancară cu rezerve fracționare implică o imposibilitate și o fraudă la fel de mari ca cele implicate în comerțul cu elefanți zburători sau cercuri pătrate. De fapt, imposibilitatea implicată în sistemul bancar cu rezerve fracționare este chiar mai mare. Fiindcă, pe când imposibilitatea contractelor privind elefanții zburători, de exemplu, este doar una contingentă și empirică (nu este de neconceput ca în altă lume, undeva și cândva, elefanții zburători să poată exista în realitate, asemenea contracte fiind astfel posibile), imposibilitatea contractelor bancare cu rezerve fracționare este una necesară și categorică. Adică este de neconceput – imposibil din punct de vedere praxeologic – ca o bancă și un client să se înțeleagă să transforme substitutele monetare (bancnotele, depozitele la vedere) în creanțe, în loc de chitanțe de depozit. Ei pot afirma sau argumenta contrariul, bineînțeles, exact așa cum cineva poate spune că triunghiurile sunt pătrate. Dar ceea ce spun ar fi în mod obiectiv fals. Așa cum triunghiurile ar rămâne triunghiuri și ar fi diferite de pătrate, tot așa substitutele monetare ar fi încă substitute monetare (titluri asupra banilor prezenți), distincte de drepturile de creanță (titluri asupra unor bunuri viitoare încă inexistente) și drepturile la capital (acțiunile) (titluri asupra unei proprietăți existente, alta decât bani). A spune contrariul nu schimbă realitatea, ci o reprezintă în mod obiectiv deformat.

Realizând ceea ce Selgin și White cred că au realizat clienții și banca – o înțelegere de a transforma chitanțele de depozit în creanțe – deponentul A primește de la banca B un drept asupra unor bani prezenți, în loc de o creanță ori un titlu asupra capitalului. Adică A nu renunță, de fapt, la proprietatea asupra banilor depozitați (așa cum ar fi fost cazul dacă ar fi primit de la B o creanță sau un drept de capital). În timp ce A păstrează titlul asupra depozitului bănesc, B nu tratează totuși depozitul lui A ca pe un gaj, ci ca pe un împrumut, și îl înscrie ca pe un activ în propriul bilanț (compensat cu pasive la cerere de valoare egală). Chiar dacă aceasta poate părea inițial o simplă și nevinovată practică contabilă, ea implică de la început o reprezentare deformată a realității[8]. Din moment ce B și A consideră simultan în activele lor aceeași cantitate de bani, ei de fapt au conspirat să se reprezinte în rapoartele financiare ca deținând un volum mai mare de proprietate decât dețin în realitate: adică au devenit niște impostori financiari[9]. Deși fraudulos, faptul nu ar conta foarte mult, dacă totul ar rămâne la acest stadiu. Totuși, imediat ce B acționează ca și cum lucrurile ar sta în felul în care el le prezintă în bilanț – ca și cum banca ar deține banii depuși și ar avea numai obligația de a răscumpăra la cerere chitanțele de depozit – simpla reprezentare deformată se transformă în deturnare de fonduri. Dacă B, conform reprezentării sale deformate, dă cu împrumut banii ori, mai probabil, emite chitanțe de depozit suplimentare pentru bani și le dă cu împrumut unui terț C, așteptând să i se ramburseze în cele din urmă suma împrumutată și dobânda, banca se angajează într-o însușire ilicită, pentru că ce dă cu împrumut lui C – bani sau titluri asupra banilor – nu este de fapt proprietatea sa, ci a altcuiva (A). Acest fapt – că titlul transferat de la B la C privește o proprietate pe care B nu o deține – este cel care face sistemul bancar cu rezerve fracționare de la început fraudulos.

Nu este adevărat, așa cum se pretinde, că frauda (încălcarea contractului) este comisă numai dacă B, banca cu rezerve fracționare, nu poate satisface toate solicitările de răscumpărare care apar. Frauda se comite de fiecare dată când B își îndeplinește obligațiile de răscumpărare. Deoarece, ori de câte ori B convertește o bancnotă parțial acoperită în bani (aur) (ori de câte ori posesorul unei bancnote intră în posesia proprietății sale), ea face acest lucru cu banii altcuiva: dacă B convertește bancnota lui C, o face cu banii deținuți de A, iar dacă A își vrea și el banii, B îl plătește cu banii deținuți de D și așa mai departe. Ca apărători ai mijloacelor fiduciare și ai sistemului bancar cu rezerve fracționare, Selgin și White ar trebui să susțină că nu apare nici o încălcare a contractului, atât timp cât B își poate îndeplini obligațiile contractuale cu proprietatea (banii) altcuiva. Dar asta este evident greșit și vine în clară contradicție cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri, pe care Selgin și White pretind că au acceptat-o. Conform teoriei contractului a lui Rothbard, indivizii sunt îndreptățiți să încheie contracte referitoare numai la transferul proprietății lor. Spre deosebire de aceasta, sistemul bancar cu rezerve fracționare, prin însăși natura sa (chiar dacă este practicat cu succes), implică încheierea de contracte privind transferul proprietății altor oameni. Prin urmare, această practică – emiterea mijloacelor fiduciare – este din principiu (inerent) incompatibilă cu teoria contractului ca transfer de titluri – și se dovedește, deloc surprinzător, că Rothbard, iar nu cei doi interpreți ai săi, este cel care demonstrează, în cele din urmă, o mai bună înțelegere a propriei teorii a contractului.

Problema fraudei II :

Sistemul bancar cu rezerve fracționare

și libertatea contractuală

Caracterizarea de către Murray Rothbard a sistemului bancar cu rezerve fracționare drept fraudă a fost rezultatul unui lung și susținut studiu al eticii și, în special, al teoriei drepturilor de proprietate. Selgin și White privesc pe bună dreptate economia ca independentă și separată, din punct de vedere intelectual, de etică. Ea poate fi studiată fără o cunoaștere prealabilă a teoriei proprietății și a drepturilor de proprietate. Cu toate acestea, ei nu ezită să se angajeze în ample declarații etice. În apărarea morală a rezervelor fracționare, Selgin și White rareori menționează proprietatea, lăsând la o parte schițarea unei teorii a proprietății. Aceasta are drept consecințe o serie de erori și probleme fundamentale: confuzia privind distincția dintre proprietate și titlurile de proprietate; confuzia referitoare la (im)posibilitatea ca ceva (o proprietate) să fie deținut simultan de mai mult de un proprietar; confuzia privind antecedența logică a proprietății și teoriei proprietății față de contract și teoria contractului; și confuzia privind necesitatea îndeplinirii obligațiilor contractuale cu propria proprietate (nu cu a altcuiva).

Aceste dificultăți apar în discutarea de către autori a problemei „libertății contractuale”. Argumentul este simplu.

„Dacă o bancă nu se auto-definește sau nu se obligă explicit să păstreze 100% rezerve, atunci rezervele fracționare nu violează acordul contractual dintre bancă și clientul său … Interzicerea acordurilor contractuale voluntare care permit păstrarea de rezerve fracționare constituie, astfel, o intervenție asupra pieței, o restrângere a libertății contractuale, care este un aspect esențial al drepturilor de proprietate privată“. (p. 87)

Acest pasaj dezvăluie, o dată în plus, deja amintitul ultra-subiectivism al lui Selgin și White. Potrivit acestei concepții, acordurile voluntare sunt cele care constituie și definesc un contract valid. Contractele valide sunt totuși înțelegeri privind transferul proprietății reale; prin urmare, spectrul contractelor valide este în principal limitat de către natura lucrurilor și a proprietății (și doar apoi de către acord). Astfel, Hoppe (1994, p. 70) a explicat că

„libertatea contractuală nu înseamnă că orice contract mutual avantajos ar trebui permis … Libertatea contractuală înseamnă, în schimb, că lui A și B ar trebui să li se îngăduie să încheie orice contract privind proprietățile lor, însă sistemul bancar cu rezerve fracționare implică încheierea de contracte privind proprietățile unor terțe părți.”

Selgin și White se referă la această acuzație oarecum eronat, ca la „externalități” (p. 92) și i se opun, acuzându-l la rândul lor pe Hoppe de o confuzie elementară în ceea ce privește natura proprietății și a drepturilor de proprietate. Ei afirmă, în primul rând, că

„externalitățile negative cauzate de acțiunile altora asupra valorii proprietății lui C … sunt un fenomen inevitabil al pieței libere, și nu o violare a drepturilor de proprietate privată ale lui C, pe când încălcarea fizică a proprietății lui C … este, bineînțeles, incompatibilă cu protejarea drepturilor de proprietate ale lui C. Ar trebui să fie evident că, dacă A și B sunt opriți să încheie o tranzacție care doar afectează valoarea de piață a posesiunilor lui C, fără agresiune fizică sau amenințare a justei proprietăți a lui C, atunci principiile proprietății private, libertății contractuale și liberei concurențe sunt complet distruse. Trebuie oprit B să ofere spre vânzare lui A înregistrări pe compact disc, doar fiindcă în felul acesta reduce valoarea de piață a înregistrărilor pe vinilin ale lui C?” (p. 92-93)

În al doilea rând, ei susțin că reducerea puterii de cumpărare a banilor, care, admit ei, trebuie să rezulte din orice emisiune de mijloace fiduciare, este, ca atare, un efect deloc dăunător asupra valorii, și astfel „nu oferă nici o justificare pentru stoparea oficială a activității băncii”. Prin urmare, concluzionează că argumentul lui Hoppe este „invalid” (și incompatibil cu teoria proprietății a lui Rothbard).

Contraargumentul lui Selgin și White conține două erori. În primul rând, deși premisa majoră este corectă, este fals că Hoppe greșește în ceea ce o privește. Hoppe a scris din abundență despre teoria drepturilor de proprietate și este nu numai conștient de distincția menționată de Selgin și White, dar oferă chiar și o apărare praxeologică a ei; deci, nu există nici o diferență de opinie între Rothbard și Hoppe în această privință[10].

În al doilea rând, premisa minoră este demonstrabil falsă (și, prin urmare, la fel este și concluzia). Selgin și White pretind că o scădere a puterii de cumpărare a banilor rezultând din emiterea mijloacelor fiduciare este un eveniment la fel de inofensiv precum scăderea prețului a orice altceva (cauzată de schimbările ofertei și/sau cererii). Pierderea de către proprietarii banilor a unei puteri de cumpărare drept rezultat al sistemului bancar cu rezerve fracționare, pretind ei, nu reprezintă o situație diferită de cea în care proprietarii de cartofi sau mașini suferă o pierdere de valoare datorită unei oferte mai mari sau unei cereri reduse pentru cartofi și mașini.

Aici, iarăși, Selgin și White amestecă banii (aurul) – adică proprietatea – și substitutele monetare (bancnotele) – adică titlurile de proprietate. Fără doar și poate, emisiunea de mijloace fiduciare nu duce la avarierea fizică a proprietății reale. La urma urmelor, o bancnotă este doar o bucată de hârtie, iar hârtia nu exercită nici un efect fizic relevant asupra lumii externe. Dar la fel se poate spune și despre emisiunea de titluri fiduciare asupra cartofilor sau mașinilor (titluri acoperite cu alte active decât cartofi sau mașini). Și ele sunt doar bucăți de hârtie și, ca atare, nu au nici un impact asupra lumii reale. Însă există o diferență importantă între schimbările în avuția unui proprietar de cartofi sau mașini datorate, pe de o parte, modificărilor ofertei și cererii de cartofi sau mașini și, pe de altă parte, modificărilor ofertei și cererii de titluri asupra unor cantități inexistente (neschimbate) de cartofi sau mașini. Cu siguranță, proprietarii de cartofi sau mașini sunt afectați în mod diferit în cele două cazuri. În primul caz, dacă prețul cartofilor sau mașinilor scade datorită unei oferte mai ridicate de cartofi sau mașini, toți proprietarii existenți de cartofi sau mașini rămân (invariabil) în posesia aceleiași cantități de proprietate (cartofi sau mașini). Nu este diminuată proprietatea fizică a nimănui. De asemenea, dacă prețul scade deoarece cumpărătorii de cartofi sau mașini vor să ofere cantități mai reduse din alte bunuri în schimbul cartofilor sau mașinilor, acest fapt nu are, în sine, nici un efect asupra cantităților fizice de cartofi sau mașini deținute de proprietarii lor. Spre deosebire de aceasta, în al doilea caz, emiterea și vânzarea unui titlu suplimentar asupra unei cantități neschimbate de cartofi sau mașini duce la diminuarea cantitativă a proprietății fizice a unora dintre proprietarii de cartofi sau mașini. Ea nu are doar un efect valoric: scade puterea de cumpărare a titlurilor asupra cartofilor sau mașinilor. Are și un efect fizic: emitentul și vânzătorul titlului fiduciar asupra cartofilor sau mașinilor deturnează cartofii și mașinile altor oameni. El își însușește proprietatea altora, fără a renunța la vreuna din proprietățile sale (în schimbul unui titlu lipsit de proprietate)[11].

Problema fraudei III:

Demonstrația prin existență

Sistemul bancar cu rezervă fracționară și formarea statului

Nici teoria contractului ca transfer de titluri, nici principiul libertății contractuale nu sprijină pretenția că emiterea mijloacelor fiduciare și sistemul bancar cu rezerve fracționare sunt justificate din punct de vedere etic. Din contră, doar un singur argument mai rămâne în sprijinul afirmației că activitatea bancară cu rezerve fracționare reprezintă o formă legitimă de afaceri.

Argumentul se reduce la demonstrația prin existență: x, y ori z există; nu ar exista dacă nu ar fi folositor; deci, ar trebui să existe (iar interzicerea sa ar fi dăunătoare și greșită din perspectivă morală).

Astfel, Selgin și White afirmă (p. 95):

„grupul de oameni de a căror libertate contractuală suntem preocupați aici nu este unul mic și excentric, ci este marea masă a oamenilor care au demonstrat că preferă băncile ce operează cu rezerve fracționare … Deponenții continuă să frecventeze aceste bănci, demonstrându-și preferința pentru ele … Conform principiului preferinței demonstrate, trebuie să presupunem că deponenții beneficiază de pe urma pachetului pe care l-au acceptat, a riscului și a tuturor celorlalte condiții. (p. 93)

În consecință, dacă vreo persoană preferă cu bună știință să-și pună mai degrabă banii într-un cont (purtător de dobândă) cu rezerve fracționare decât într-un cont (cu taxă de depozitare) cu 100% rezerve, atunci prohibirea legală generală a sistemului bancar cu rezerve fracționare este o restrângere legală imperativă a libertății contractuale pe piața serviciilor bancare. (p. 88)

Mai mult, se înmulțesc beneficiile deponenților și deținătorilor de bancnote, care primesc dobândă și servicii plătite din venitul suplimentar obținut de bancă prin acordarea cu împrumut a unei părți din datoriile sale. Se înmulțesc beneficiile debitorilor băncii, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, și ale oricărei persoane ce lucrează cu stocul de capital al economiei, acum mai ridicat. Trebuie să crească și beneficiile acționarilor băncii, care ar putea alege ca banca să nu emită datorii răscumpărabile la cerere, dacă ar constata că nu merită riscul”. (p. 94)

Selgin și White au pus aici carul înaintea boilor. Existența unei practici, oricât de răspândită, nu are nici o legătură cu întrebarea dacă este ea justificată sau nu. Să analizăm mai întâi, pentru a ilustra acest fapt, următoarea analogie referitoare la acceptarea etică a statului, adică a unui monopol teritorial al legii și ordinii (sau al justiției și protecției)[12].

În exprimarea lui Selgin și White (aplicată aici într-un context diferit și parafrazată), grupul de oameni de a căror libertate contractuală ne preocupăm nu este unul mic și excentric, ci este marea masă a oamenilor care au demonstrat că preferă statele (judecători și protectori) ce operează pe o bază monopolistă. Locuitorii continuă să patroneze aceste state, demonstrându-și preferința pentru ele. Conform principiului preferinței demonstrate, trebuie să presupunem că locuitorii beneficiază de pe urma pachetului pe care l-au acceptat, a riscului și toate celelalte. În consecință, dacă vreo persoană preferă, cu bună știință, să-și pună banii mai degrabă într-un cont de stat, purtător de impozite, decât într-un cont cu taxă de protecție la agențiile furnizoare de justiție și protecție, ce nu percep impozite, atunci prohibirea legală generală a constituirii statelor este o restricție legală imperativă a libertății contractuale pe piața serviciilor de justiție și protecție. Mai mult, se înmulțesc beneficiile deponenților la stat și ale deținătorilor de titluri de stat, care primesc dobândă și servicii plătite din venitul suplimentar obținut de stat prin folosirea unei părți a depozitelor pentru colectări suplimentare de impozite. Se înmulțesc beneficiile debitorilor statului, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, și ale fiecărei persoane ce lucrează cu stocul de capital al economiei, acum mai ridicat. Trebuie să crească și avantajele acționarilor statului, care ar putea alege ca statul să nu se angajeze în impozitare, dacă ar constata că nu merită riscul.

Date fiind propriile convingeri libertariene, Selgin și White probabil ar respinge această analogie ca falsă și nepotrivită. Dar de ce ar face-o? Ce invalidează a doua dovadă, însă nu și pe prima? Ce anume face prohibirea generală (sau îngăduirea) sistemului bancar cu rezerve fracționare în mod categoric diferită de prohibirea (sau îngăduirea) constituirii și funcționării statului?

Răspunsul – că nu există o asemenea diferență și că ambele dovezi sunt la fel de invalide – se poate găsi în principiul preferinței demonstrate al lui Rothbard. Deși Selgin și White invocă acest principiu în sprijinul concluziei lor privind acceptarea etică a activității bancare cu rezerve fracționare, îi omit implicațiile. Principiul preferinței demonstrate, explicat de Rothbard în celebra sa „Către o Reconstrucție a Utilității și a Economiei Bunăstării”, presupune drepturi de proprietate. Nu toate preferințele demonstrate sunt permisibile din perspectivă etică ori folositoare din punct de vedere social. În schimb, singurele preferințe de acest gen care sunt permisibile și care sporesc bunăstarea sunt cele care se exprimă prin chiar proprietatea cuiva, și prin nimic altceva. Orice demonstrare a preferinței cu ajutorul proprietății altuia este neacceptabilă și nefolositoare.

În ceea ce privește preferința demonstrată pentru state, ea intră în conflict cu principiul lui Rothbard. În analiza lui Rothbard, care se presupune a fi acceptată de către participanții ambelor tabere ale prezentei dezbateri, violarea poate fi rapid localizată. Proprietatea privată, ca rezultat al acțiunilor de apropriere originară și/sau producție, implică dreptul proprietarului la jurisdicție exclusivă cu privire la proprietatea sa, incluzând dreptul de a folosi această proprietate în scopul apărării împotriva posibilelor invazii și invadatori. Într-adevăr, nu poate exista proprietate fără dreptul proprietarului la apărare fizică, iar scopul proprietății private este acela de a stabili domenii separate de jurisdicție exclusivă. Nici un deținător de proprietate privată nu-și poate preda altcuiva dreptul la ultimă jurisdicție asupra (și în apărarea) proprietății sale – doar dacă nu își vinde ori transferă în alt fel proprietatea (caz în care altcineva va avea jurisdicție exclusivă asupra ei). Adică, atâta timp cât ceva (un bun) nu a fost abandonat, se presupune că proprietarul său și-a păstrat aceste drepturi; și în ceea ce privește relațiile lui cu alții, fiecare proprietar se limitează la participarea la avantajele diviziunii muncii și la căutarea unei protecții mai bune a drepturilor sale permanente de proprietate prin cooperarea cu alți proprietari. Fiecare proprietar poate cumpăra, vinde sau încheia orice alt contract cu oricine, referitor la servicii de protecție și securitate suplimentare. Însă fiecare proprietar poate, de asemenea, oricând să întrerupă unilateral orice asemenea cooperare cu alții. Spre deosebire de această situație, existența unui monopol teritorial al protecției și jurisdicției – un stat – cere ca fiecărui proprietar să i se interzică întreruperea cooperării cu protectorul său și ca nimeni (cu excepția monopolistului) să nu poată exercita jurisdicție ultimă asupra proprietății sale. Ci fiecare, cu excepția monopolistului, și-a pierdut dreptul la apărare și este astfel lăsat fără apărare față de propriul protector. Evident, o asemenea instituție vine în contradicție cu preferința demonstrată a fiecărui proprietar de a nu renunța la proprietatea sa. Contrar preferinței lor demonstrate, monopolistul interzice oamenilor să-și folosească proprietatea în scopul apărării împotriva posibilei încălcări de către el și agenții săi. Un monopol de protecție și jurisdicție se bazează astfel, de la început, pe un act inacceptabil de expropriere (impozitare) și oferă monopolistului și agenților săi autorizația de a expropria și de a impozita pe mai departe. Spectrul acțiunilor permisibile fiecărui proprietar referitoare la proprietatea sa și, prin urmare, la valoarea proprietății sale este diminuat, pe când raza de acțiune și control a monopolistului este mărită în mod corespunzător, iar privilegiul său exclusiv se reflectă în creșterea valorii proprietății sale (capitalizarea profitului de monopol).

În prezent, pretutindeni există state și aproape fiecare om se află sub protecția statului. Indiferent de această demonstrare a preferinței, totuși nu este nimic greșit, din punct de vedere etic sau economic, cu o protecție generală împotriva formării statului. Nimeni nu poate forma un stat, pentru același motiv pentru care nimeni nu poate expropria sau jefui pe altcineva. Într-un tribunal ar fi suficient ca un singur proprietar să obiecteze față de existența monopolului, și monopolistul ar trebui să-și înceteze funcția curentă de agenție de protecție clădită pe perceperea de impozite și să se întoarcă la statutul legal de agenție ce oferă servicii de securitate și justiție în schimbul unui comision (o firmă normală specializată). O agenție de protecție ce percepe impozite este o contradicție în termeni – un protector invadator – și trebuie interzisă, fără a ține seama de beneficiile deponenților statului, debitorilor statului și proprietarilor statului. Această interdicție nu constituie o restricție legală a libertății contractuale pe piața serviciilor de protecție și justiție, ci însăși presupoziția libertății contractuale și a justiției. Oricine își pune bani sau alte resurse într-un cont de protecție alimentat prin impozite se angajează într-o acțiune ilicită și pasibilă de pedeapsă.

Băncile cu rezerve fracționare există pretutindeni, asemenea statelor, iar în prezent practic fiecare bancă operează cu rezerve fracționare. Care este diferența, dacă există vreuna, dintre statutul unui stat și cel al unei bănci cu rezerve fracționare? De ce băncile cu rezerve fracționare nu ar trebui scoase în afara legii, exact cum statele au scos în afara legii agențiile de protecție? Cu siguranță, nu încape nici o îndoială în privința cererii pentru servicii bancare, exact așa cum nu încape nici o îndoială în privința cererii pentru servicii de protecție. Dar cererea pentru servicii de protecție, pe care deținătorii de proprietate privată o pot demonstra, nu include cererea pentru servicii de protecție finanțate prin impozitare, așa cum am văzut. Ea permite numai cererea pentru agențiile de protecție pe bază de comision. De ce nu ar fi adevărată o distincție analoagă pentru serviciile bancare? De ce nu ar trebui să fie la fel de inacceptabilă cererea pentru depozite la vedere purtătoare de dobândă, precum cererea pentru protecție finanțată prin impozite, pe motivul că atât depozitele la vedere cu dobândă, cât și protecția finanțată prin impozitare a proprietății sunt contradicții în termeni? De ce nu ar trebui ca funcțiile unui depozitar de bani, ale unei instituții de compensare (sistemul bancar cu 100% rezerve) și cele ale unui intermediar de credit (activitățile bancare de economii și credite) să fie singurele forme juste de activitate bancară (exact cum agențiile de protecție pe bază de comision sunt singura formă legitimă de protecție)?

Răspunsul depinde dacă preferința demonstrată pentru serviciile bancare cu rezerve fracționare, adică emiterea și acceptarea mijloacelor fiduciare, implică numai și exclusiv proprietatea celor două părți contractante sau nu. În orice moment, volumul de proprietate (bunurile însușite) – fie bunuri de consum, bunuri de producție sau bani – este dat. Activitatea bancară cu rezerve fracționare nu crește volumul proprietății existente (bani sau altceva), nici nu transferă proprietatea existentă de la o parte la alta. Mai degrabă, implică producerea și vânzarea unei cantități sporite de titluri asupra unui stoc neschimbat de proprietate bănească (aur); adică oferta și cererea pentru bani contrafăcuți și apropriere ilegitimă. Ca în orice alt caz de contrafacere (falsificare) – a certificatelor asupra mărfurilor și a valorilor imobiliare, a bancnotelor, a titlurilor funciare, a lucrărilor de artă originale, etc. – emiterea și vânzarea de copii bănești (bancnote) neacoperite cu bani originali (aur) va diminua fizic sau va spolia proprietatea de bani autentici (respectiv mărfuri, pământ, lucrări de artă). Dar falsificatorul de bani este deosebit de periculos și insinuant, din cauza trăsăturii definitorii a banilor ca cel mai ușor vandabil și larg acceptabil dintre bunuri: imitația bănească deschide vânzătorului ei, în scopul însușirii ilegitime, cel mai larg spectru posibil de obiecte (de la bani la aproape orice altă formă de proprietate reală).

Astfel, nu e de mirare că, dintre toate formele de falsificare, contrafacerea banilor a exercitat mereu atracția cea mai mare. Atâta timp cât există bani, va exista și o cerere durabilă pentru bani falsificați. Indiferent de această atracție și cerere, prohibirea deplină a rezervelor fracționare nu reprezintă o eroare. Nimeni nu poate opera o bancă cu rezerve fracționare, din același motiv pentru care nimeni, în orice altă afacere, nu se poate angaja în contrafacere, adică în producerea și vânzarea titlurilor sau copiilor unor proprietăți ori obiecte autentice inexistente. Într-un tribunal, ar fi suficient ca un singur proprietar de bani sau de altceva să depună plângere împotriva unei bănci cu rezerve fracționare ca fabricant de bani falși, iar banca ar fi obligată să-și înceteze imediat operațiunile curente și să se rezume la cele două funcții originare: primirea de depozite și acordarea de credite. O bancă ce practică primirea de depozite purtătoare de dobândă (mai degrabă decât purtătoare de taxă) este o contradicție în termeni: este un depozitar ce falsifică bani și trebuie scos în afara legii, fără a ține seama de beneficiile ce revin deponenților, debitorilor și proprietarilor băncii. Acest lucru nu este o restrângere a libertății contractuale pe piața serviciilor bancare, ci cerința unei activități bancare legitime. Oricine își pune banii sau alte resurse în depozite purtătoare de dobândă se angajează într-o însușire improprie și nelegitimă[13].

Relația dintre state și băncile cu rezerve fracționare este chiar mai intimă și, în orice caz, destul de diferită de cea sugerată de Selgin și White. Ei pretind că, dacă statul ar interzice activitatea bancară cu rezerve fracționare, ar fi un amestec nelegitim în funcționarea pieței libere. De fapt, sistemul rezervelor fracționare este rezultatul interferenței nelegitime a statului cu piața, iar prohibirea lui doar ar repara această intervenție anterioară. Selgin și White recunosc că în evoluția sistemului free banking, activitatea de depozitare cu 100% rezerve și, separată din punct de vedere funcțional, activitatea de creditare trebuie (din perspectivă praxeologică) să preceadă sistemul rezervelor fracționare. În opinia lor, sistemul rezervelor fracționare este produsul natural al unui sistem anterior de rezerve 100%. Totuși, ei nu oferă o explicație pentru această tranziție ca soluție naturală la o problemă ce nu poate fi rezolvată în sistemul bancar anterior, cu 100% rezerve (în maniera în care austriecii concep banii drept soluția naturală la problema lipsei coincidenței nevoilor în cadrul sistemului de barter precedent). Ei afirmă doar că tranziția a avut loc.

Deși oricine poate înțelege cu ușurință de ce și cum ar putea dori un bancher să profite de pe urma posibilității de contrafacere, este la fel de limpede că orice asemenea încercare nu ar persista fără a fi rapid și continuu reclamată. Cu siguranță, autorii actuali și miile de teoreticieni de dinainte ai științelor juridică și economică ar fi acuzat băncile cu rezerve fracționare de contrafacere și le-ar fi intentat acțiune judiciară. Cursul ulterior al evoluției băncilor ar depinde atunci de decizia tribunalului. Dacă tribunalul ar decide că emiterea mijloacelor fiduciare, qua titluri asupra banilor neacoperite cu bani, constituie contrafacere, băncile cu rezerve fracționare nu ar fi apărut; și numai dacă el ar decide altfel, ar apărea. Nimic în această evoluție nu este natural; totul pare mai degrabă deliberat. Rezultatul unor asemenea procese nu ar fi în mod normal pe gustul lui Selgin și White. Din contră, dacă cineva ar presupune că băncile cu rezerve fracționare ar fi judecate pentru acuzațiile de contrafacere în fața unui juriu format din semeni de-ai lor (din alți oameni de afaceri), îndrăznim să spunem că, empiric, numărul covârșitor al acestor procese ar sfârși prin declararea vinovăției (în ciuda mărturiei lui Selgin și White). De ce, atunci, dominarea aproape completă a activității bancare cu rezerve fracționare?

Răspunsul este că tribunalele care decid aceste chestiuni sunt pretutindeni tribunale de stat. Doar în cazul în care un singur tribunal posedă un monopol teritorial de jurisdicție este posibil ca disputa în cauză să poată fi rezolvată o dată pentru totdeauna. Și faptul că a fost uniform rezolvată în felul în care a fost, adică permițând, și nu interzicând activitatea bancară cu rezerve fracționare, decurge din interesul fiecărui tribunal și judecător qua tribunal de stat și judecător de stat. Proprietarii și agenții statului cunosc foarte bine, la fel ca și bancherii, potențialul falsificării banilor ca sursă de venit. Permițând bancherilor să emită mijloace fiduciare (în loc să interzică practica drept contrafacere), băncile sunt subordonate statului. Ele pot funcționa numai pentru că statul, datorită monopolului său teritorial de jurisdicție, le apără de acțiunile judiciare având ca motiv contrafacerea; iar statul face asta doar cu condiția ca băncile să împartă cu el venitul suplimentar și creditul ce derivă din legalizarea contrafacerii. Deci, permițând rezervele fracționare, statul creează, de fapt, o primă formă preliminară de cartel falsificator mixt – bancă-stat – aflat sub controlul său ultim.

O dată ce practicarea rezervelor fracționare primește protecția statului, rezultă în mod evident că băncile cu rezerve fracționare vor scoate de pe piață băncile cu 100% rezerve. Nu din cauză că ele sunt mai bune și mai eficiente, așa cum declară Selgin și White (p. 97-98), ci pentru motivul că, o dată permisă falsificarea banilor, băncile care se angajează în ea tind să le scoată din concurență pe celelalte. Identificăm aceeași evoluție și în alte situații: o dată permisă poluarea industrială a aerului, un producător de oțel poluant va tinde să scoată din concurență un producător de oțel care nu poluează; analog, o agenție de protecție cu puteri de impozitare, un stat, va tinde să scoată din concurență agențiile de protecție fără putere de impozitare. Altfel spus, nu întotdeauna lucrul bun îl înlocuiește pe cel prost. Așa se întâmplă numai atâta timp cât sunt respectate drepturile de proprietate privată. Dacă sunt încălcate și există agenți sau agenții privilegiate, exceptate de la respectarea regulilor universale privind aproprierea, producția și transferul proprietății, atunci acestea vor tinde să scoată din concurență alți agenți obișnuiți. În această situație, lucrul prost îl înlocuiește pe cel bun. Astfel, este complet greșit să interpretăm succesul empiric al sistemului bancar cu rezerve fracționare drept o dovadă a eficienței sale economice mai ridicate. Succesul sistemului de depozite bancare cu rezerve fracționare asupra celui cu rezerve 100% nu este un fenomen al pieței, așa cum nu este nici succesul agențiilor de protecție finanțate prin impozite, al statelor, asupra producătorilor de securitate concurențiali și care nu percep impozite. Este fals să sugerezi, așa cum fac Selgin și White, că sistemul rezervelor fracționare a trecut testul pieței și că reprezintă produsul alegerii voluntare a consumatorilor. La urma urmei, băncile de depozit cu 100% rezerve nu sunt interzise, iar consumatorii sunt liberi să încheie contracte cu ele, și nu cu băncile cu rezerve fracționare, dacă așa preferă. Or, ar susține ei la fel că producătorul de oțel poluant a trecut testul pieței deoarece, la urma urmei, consumatorii sunt liberi să cumpere oțel de la producătorii nepoluanți, sau că statele și-au dovedit eficiența pe piață deoarece, la urma urmei, consumatorii sunt liberi să cumpere securitate și de la agențiile fără puteri jurisdicționale și de impozitare[14]?

Mai mult, pe când sistemul bancar cu 100% rezerve este rezistent la crize, sistemul bancar cu rezerve fracționare, după cum chiar Selgin și White admit, nu este. De fapt, așa cum putem indica doar succint aici, un sistem free banking cu rezerve fracționare va duce, conform teoriei intervenționismului a lui Mises, la alte intervenții ale statului și la degradarea succesivă a banilor. Free banking cu rezerve fracționare – a se citi concurență în falsificare, protejată de stat – va duce la o întrecere serioasă între bănci de a testa viabilitatea menținerii unor rezerve din ce în ce mai scăzute. Acest fapt este menit să ducă la crize bancare, iar acestea vor fi folosite de guvern pentru introducerea sistemului băncii centrale. Sistemul băncii centrale duce la o și mai mare falsificare, la abolirea banilor-marfă și la adoptarea monedelor naționale discreționare. În cele din urmă, concurența internațională – între băncile centrale – în falsificarea banilor va duce la falimentul statelor, iar neîndeplinirea de către acestea a obligațiilor financiare va fi folosită de către cele mai puternice dintre statele ce supraviețuiesc pentru înființarea unui guvern, a unei bănci centrale și a unei monede discreționare mondiale.

Prin urmare, soluția propusă de Selgin și White la dezordinea monetară actuală, adică un sistem free banking bazat pe aur, cu rezerve fracționare, este de fapt cauza intervenționistă inițială a practic tuturor problemelor monetare contemporane[15].

Teoria economică a mijloacelor fiduciare:

Deținerile monetare, ajustarea prețurilor, economisirea și investițiile

Din natura mijloacelor fiduciare – titluri asupra unor cantități de bani (aur) inexistente, titluri asupra banilor, acoperite cu alte lucruri decât bani, sau bani falși – ar părea să decurgă că sistemul bancar cu rezerve fracționare nu poate duce la nimic altceva decât la o redistribuire continuă a avuției și a venitului. Pe măsură ce substitutele monetare neacoperite se revarsă de la banca emitentă și debitorii săi în toată economia și, prin urmare, măresc succesiv prețurile a tot mai multor bunuri, avuția (proprietatea) reală este transferată și redistribuită în favoarea băncii emitente și a celor care primesc și vând primii acești bani, pe seama celor care îi primesc și vând târziu, ori niciodată. După cum explică Rothbard (1993, p. 851),

„primii beneficiari ai noilor bani câștigă cel mai mult, următorii câștigă ceva mai puțin, etc., până când se atinge punctul de mijloc, după care fiecare persoană ce încasează noii bani pierde din ce în ce mai mult pe măsură ce sporește perioada de așteptare. Aceasta întrucât prețurile de vânzare ale primilor indivizi cresc, în vreme ce prețurile de cumpărare rămân aproape la fel; dar mai târziu prețurile de cumpărare au crescut, în vreme ce prețurile de vânzare rămân neschimbate”.

Totuși, potrivit lui Selgin și White, mijloacele fiduciare pot realiza mult mai mult. În loc să redistribuie numai proprietatea existentă, emiterea mijloacelor fiduciare poate, în anumite condiții, să ducă la creșterea avuției (proprietății) reale. I-am citat deja spunând că „se înmulțesc beneficiile debitorilor băncii, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, și ale fiecărei persoane ce lucrează cu stocul de capital acum mai ridicat al economiei”. Ei se feresc să o spună deschis, însă ceea ce pretind este că, în anumite condiții, creșterea titlurilor asupra unui stoc neschimbat de bunuri va determina cumva acest stoc să crească sau îl va împiedica să scadă.

Când și cum se poate realiza un asemenea miracol? Potrivit lui Selgin și White, modificările (neanticipate) ale cererii de bani duc la un „dezechilibru monetar pe termen scurt” ori „temporar”, ce implică o „alocare eronată de proporții a resurselor” – cu excepția cazului în care aceste modificări sunt susținute prin practicile activității bancare cu rezerve fracționare (p.101). Ei declară:

„pe termen lung, prețurile nominale se vor ajusta pentru a echilibra oferta și cererea de dețineri monetare, oricare ar fi cantitatea nominală a banilor. Nu rezultă totuși că fiecare (și orice) modificare a ofertei și cererii de bani va duce imediat la un nou echilibru pe termen lung, deoarece ajustările necesare ale prețurilor au nevoie de timp. Ele au nevoie de timp pentru că nu toți agenții sunt imediat și perfect conștienți de schimbările stocului de bani ori ale cererii de bani și pentru că unele prețuri sunt costisitor de ajustat și, prin urmare, „rigide”. Rezultă că, pe termen scurt (din punct de vedere empiric, într-un număr de luni), modificările neanticipate complet ale ofertei și cererii de bani pot da naștere la un dezechilibru monetar … Este, prin urmare, o trăsătură atractivă a sistemului free banking cu rezerve fracționare aceea că existență o tendință de ajustare a cantității nominale a banilor emiși de bănci, pentru a compensa modificările vitezei banilor. (p. 100-101).

Dacă sistemul bancar nu reușește să mărească cantitatea de bani, iar nivelul prețurilor nu scade rapid, apare un exces al cererii de bani (presupunând, de asemenea, că nu se manifestă o creștere imediată a bazei monetare (base money)). Apare un exces corespunzător al ofertei de bunuri: bunurile de consum nevândute se îngrămădesc pe rafturile vânzătorilor (aceasta este, bineînțeles, ceea ce în mod nemijlocit presează în jos prețurile, până când, în cele din urmă, prețurile bunurilor au scăzut suficient). Afacerile stagnează până când puterea de cumpărare a banilor revine la echilibru”[16]. (p. 105)

De la început trebuie să cercetăm însăși existența problemei dezechilibrului monetar (ca să nu mai vorbim despre soluție). În citatul de mai sus, putem substitui banii cu orice alt bun: televizoare, oțel, bere sau covrigi. Cantitățile acestor bunuri sunt de asemenea fixate în mod rigid (precum cantitatea de aur), însă modificările (neanticipate) ale cererii de televizoare, oțel, bere sau covrigi nu duc la un dezechilibru temporar, la alocări eronate masive ale resurselor. Sau, în orice caz, ele nu cauzează probleme ce ar necesita inventarea unui instrument special – precum producția fracționară de televizoare sau bere.

Nu este clar nici de ce trebuie să credem că „este important să distingem între implicațiile pe termen scurt și cele pe termen lung ale schimbării configurației generale a cererii de bani ori a stocului de bani” (p. 100) sau, în orice caz, de ce această distincție ar trebui să aibă o importanță sau semnificație diferită în cazul banilor, decât în cazul a orice altceva. Fără doar și poate, e nevoie de timp pentru ca o creștere neașteptată a cererii de televizoare și bere, de exemplu, să-și epuizeze toate efectele asupra sistemului prețurilor relative și pentru ca să se stabilească o nouă structură ajustată a producției. Dar asta nu înseamnă că ajustările prețurilor durează, cauzând între timp probleme de scurtă durată. Din contră, ajustările prețurilor se produc imediat și fără întârziere. Orice schimbare a ofertei și a cererii afectează prețurile în mod instantaneu. Acest fapt este scăpat din vedere, din cauza unei preocupări ne-austriece față de artefacte macroeconomice, precum nivelul general al prețurilor, echilibrul pe termen lung și viteza banilor. Totuși, privind problema din perspectiva individualistă corectă, nu poate încăpea nici o îndoială în legătură cu urgența ajustărilor prețurilor și integrarea praxeologică a termenului scurt cu cel lung.

În termeni individualiști, cererea sporită de bani este rezultatul acțiunilor intenționate ale indivizilor, adică al intenției oamenilor de a-și crește deținerile monetare individuale. În acest sens, o persoană trebuie să-și restrângă cumpărările și/sau să-și crească vânzările. În oricare din aceste cazuri, rezultatul este scăderea imediată a unor prețuri. Ca rezultat al restrângerii cumpărărilor bunurilor x, y sau z, prețurile bănești ale lui x, y, z vor fi micșorate imediat (în comparație cu ce ar fi fost altminteri); la fel, prin creșterea vânzărilor bunurilor a, b sau c, prețurile lor vor scădea instantaneu. Nimeni nu este interesat de nivelul general al prețurilor sau de puterea generală de cumpărare a banilor. În schimb, fiecare este întotdeauna interesat de anumite prețuri și de puterea de cumpărare a banilor privind aceste bunuri specifice (și fiecare individ este interesat de propriul tablou specific de prețuri și de propria putere de cumpărare). Restrângându-și cumpărările specifice și/sau sporindu-și vânzările specifice, fiecare actor realizează exact și imediat ceea ce vrea: anumite prețuri pe care le consideră prea ridicate sunt scăzute, puterea de cumpărare a unității monetare sporește, valoarea reală a deținerilor sale monetare crește și cererea și oferta sa de bani sunt readuse imediat la echilibru (iar el nu dorește să dețină nici mai mulți, nici mai puțini bani decât deține de fapt[17].

Ajustarea nivelului general al prețurilor (concept, de altfel, lipsit de sens din punct de vedere praxeologic), ajustare cerută de cererea sporită de bani, nu este nimic altceva decât însumarea unei serii de nenumărate ajustări intenționate și imediate ale deținerilor monetare individuale. Dacă cererea sporită de bani este întâmpinată de o emisiune de mijloace fiduciare, așa cum susțin Selgin și White, acest proces de ajustare nu va fi facilitat, ci întârziat[18].

Viteza ajustării prețurilor depinde de așteptările participanților la piață referitoare la cantitatea de bani dată. Dacă este rezonabil să presupunem că băncile cu rezerve fracționare își vor crește emisiunile fiduciare ca răspuns la creșterea neanticipată a cererii de bani, atunci ajustarea va avea nevoie de mai mult timp. Producția s-ar ajusta și ar începe mai devreme, fără influența suplimentară a inflației[19].

Mai mult, soluția propusă la pretinsa problemă a dezechilibrului monetar pe termen scurt conține o confuzie fundamentală, referitoare la conceptele de cerere și ofertă și, în special, la relația dintre cererea de bani, economisiri și investiții. În primul rând, o cerere sporită de bani (asemănător celei de televizoare, bere sau covrigi) nu reprezintă doar o dorință de a avea mai mulți bani (televizoare, bere, etc.), ci este o cerere efectivă. Adică, o cerere sporită de bani (ca de orice altceva) poate fi satisfăcută numai dacă cel care cere este doritor să-și crească oferta și/sau să-și reducă cererea pentru un alt bun. De asemenea, ofertantul (vânzătorul) de bani își poate crește oferta de bani numai dacă își reduce simultan oferta (sau cererea de rezervă) de altceva. Autorii au scăpat din vedere legea lui Say: toate bunurile (proprietatea) sunt cumpărate cu alte bunuri, nimeni nu poate cere nimic fără să ofere altceva și nimeni nu poate cere sau oferi mai mult din ceva, decât dacă cere sau oferă mai puțin din altceva. Dar nu acesta este cazul în această situație, ori de câte ori o bancnotă fiduciară este oferită și cerută. Cererea sporită de bani este satisfăcută, fără ca cumpărătorul să ceară și ofertantul să ofere mai puțin din altceva. Prin emisiunea și vânzarea de mijloace fiduciare, sunt satisfăcute dorințele, nu cererea efectivă. Proprietatea este dobândită (cerută efectiv), fără a fi oferită altă proprietate în schimb. Prin urmare, acesta nu este un schimb de piață – care este guvernat de legea lui Say – ci un act de însușire nelegitimă. Ar fi oare o soluție eficientă la problema penuriilor de scurtă durată de televizoare, bere sau covrigi dacă producătorii de televizoare, bere și covrigi ar satisface o astfel de cerere sporită „temporar” prin emiterea și vânzarea de titluri suplimentare asupra televizoarelor, berii și covrigilor, dar nu a acestor bunuri?

În al doilea rând[20], Selgin și White continuă să interpreteze greșit natura banilor și cererea de bani, susținând o pretenție extraordinară: că emiterea mijloacelor fiduciare „corespunzătoare cererii sporite de a deține mijloace fiduciare” nu numai că nu are efect dezechilibrant (p. 102), dar în realitate va aduce economiei „un stoc mai ridicat de capital”, deoarece

„menținerea de rezerve fracționare din banii emiși de bănci nu doar amână consumul pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă (așa cum se intâmplă în cazul deținerii de monedă forte base money), dar și împrumută temporar fonduri băncii emitente în cauză. Perioada împrumutului nu este specificată … dar dacă banca poate estima cu destulă precizie durata de timp pentru care creanțele sale la vedere vor rămâne în circulație …, poate face în siguranță investiții de o durată corespunzătoare”. (p. 103)

Urmându-l pe Rothbard, Hoppe a criticat această concepție, esențial keynesiană, referitoare la relația dintre cererea de bani și economisire (fonduri ce pot fi date cu împrumut)[21], subliniind că:

„banii necheltuiți nu sunt destinați cumpărării nici de bunuri de consum, nici de bunuri de investiții … Indivizii își pot folosi activele monetare în unul din următoarele trei moduri: ei le pot cheltui pe bunuri de consum, le pot cheltui pe investiții ori le pot păstra în formă lichidă. Nu există alte alternative … Proporția dintre consum și investiții, adică decizia privind cât de mult se cheltuiește pe consum și cât pe investiții, este determinată de preferința temporală a persoanei respective, adică de gradul în care preferă consumul prezent în locul consumului viitor. Pe de altă parte, sursa cererii sale de lichidități este utilitatea atașată banilor, adică satisfacția personală obținută din faptul că banii îi îngăduie să cumpere imediat bunuri de consum sau de producție, direct, respectiv, indirect folositoare, la date viitoare incerte.

De aceea, dacă cererea de bani crește, în timp ce stocul social de bani este dat, această cerere suplimentară nu poate fi satisfăcută decât licitând mai puțin, în termeni monetari, pentru celelalte bunuri non-monetare. Puterea de cumpărare a banilor va crește, valoarea reală a deținerilor monetare individuale va spori, iar cererea și oferta de bani se vor echilibra din nou la o putere de cumpărare mai ridicată a unității monetare. Prețul relativ al banilor față de non-bani se va fi schimbat. Dar, dacă nu presupunem că preferința temporală s-a modificat în același timp, consumul real și investițiile reale vor rămâne la fel ca înainte: cererea suplimentară de bani este satisfăcută prin reducerea atât a consumului nominal, cât și a cheltuielilor de investiții în conformitate cu aceeași proporție preexistentă dintre consum și investiții, micșorând prețurile bănești atât ale bunurilor de consum, cât și ale celor de producție și lăsând consumul și investițiile reale exact la vechile lor niveluri.” (Hoppe, 1994, p. 72-73)

În consecință, concluzionează Hoppe, nu se justifică niciodată să satisfaci o cerere sporită de bani prin emiterea de credit fiduciar[22]. De fapt, acest lucru va conduce – în măsura în care creșterea cantității de mijloace fiduciare nu este anticipată, iar rata dobânzii de pe piață scade temporar sub rata naturală a dobânzii – ori la un ciclu de tip boom-bust; ori – în măsura în care schimbarea monetară apărută în sistemul bancar este anticipată, iar rata de piață a dobânzii este supralicitată (din cauza anticipării unor prețuri de vânzare mai ridicate) în conformitate cu nivelul ratei naturale – va realiza doar o redistribuire a avuției și a venitului printre diverșii membri ai societății. Din punct de vedere praxeologic este imposibil totuși ca emisiunea de mijloace fiduciare să ducă la un „stoc mai ridicat de capital”.

În încercarea lor de a respinge acest argument, Selgin și White admit mai întâi chestiunea teoretică principală: „Suntem de acord că preferința temporală și cererea de bani sunt distincte și că modificarea uneia nu implică modificarea celeilalte” (p. 102). De asemenea:

„Faptul că deținerea de bani este o formă de economisire nu înseamnă că sporirea cererii de bani este identică cu sporirea economisirii totale. O cerere sporită de bani poate însoți o cerere redusă pentru deținerea altor active, și nu o reducere a consumului; prin urmare, ea poate reprezenta o schimbare în modalitatea de economisire, fără a modifica economisirile totale”. (p.103)

Totuși, dacă o cerere sporită de bani nu este identică cu o creștere a economisirii totale, atunci este imposibil să afirmi că ea furnizează un volum mai ridicat de fonduri ce pot fi date cu împrumut și o formare sporită de capital (o alungire a structurii producției). De aceea, pentru a-și salva teza referitoare la creșterea economică, imediat după acordarea acestei concesii, Selgin și White încearcă să o retragă iarăși, susținând:

„Cu toate acestea [în ciuda deosebirii dintre preferința temporală și cererea de bani], a deține bani înseamnă a-i păstra pentru a-i cheltui mai târziu, chiar dacă nu se știe cât de târziu (și momentul nu a fost încă decis de posesorul banilor). A păstra bani pentru a-i cheltui mai târziu, în loc să-i cheltuiești pe consum acum, amână într-adevăr consumul în viitor. Așa cum Hoppe însuși … accentuează, cererea de dețineri monetare se naște din ușurința pe care o procură în cumpărarea de <<bunuri de consum sau de producție, la momente viitoare incerte>> … Așa că dezacordul nostru aici este poate doar unul de limbaj.” (p.102)

Din nefericire, această sugestie este nefondată. Mai degrabă decât un joc de cuvinte, dezacordul este unul substanțial, referitor la natura banilor.

Este greu să nu interpretezi cele două declarații anterioare ca fiind contradictorii. Selgin și White încearcă să scape de această concluzie printr-o schimbare semantică ad hoc, și anume caracterizând banii drept un bun viitor. În mod esențial, argumentul lor este că, în vreme ce cererea sporită de bani nu implică economisiri sporite, ea susține cu toate acestea un fond de creditare mai ridicat, fiindcă banii sunt păstrați numai pentru a fi cheltuiți „la momente viitoare incerte” (sublinierea lor), astfel că o cerere sporită de bani reprezintă mereu și în același timp o creștere a cererii de bunuri viitoare[23]. Dar categoric banii nu sunt un bun viitor. De fapt, când sunt cheltuiți – în viitor – ei își pierd toată utilitatea pentru actualul posesor. Ei au utilitate numai cât timp și în măsura în care nu sunt cheltuiți, iar caracterul lor de bun prezent se naște din condiția umană omniprezentă de incertitudine[24].

Greșeala de a considera banii drept un bun viitor poate fi dezvăluită în două moduri. Pe de o parte, în mod negativ, se poate arăta că această prezumție duce la încă o contradicție. În sprijinul tezei lor, Selgin și White pretind că „deținerea banilor pentru a-i cheltui mai târziu, în loc de a-i cheltui pe consum în prezent, amână într-adevăr consumul în viitor”, sugerând că deținerea banilor atrage schimbul unui bun viitor (al unei satisfacții viitoare) pentru unul prezent. În următoarea propoziție, ei admit că banii păstrați nu sunt cheltuiți nici pe bunuri de consum, nici pe bunuri de producție. Însă nu reușesc să observe că asta implică, de asemenea, ca o consecință ulterioară, că păstrarea banilor pentru a-i cheltui mai târziu, în loc să-i cheltui pe producție acum, amână într-adevăr producția (deci și consumul viitor) pentru un moment ulterior. Prin urmare, dacă păstrarea banilor amână atât consumul, cât și producția, atunci devine imposibil să susții că deținătorul banilor a investit astfel într-un bun viitor, deoarece nu există bunuri viitoare – de consum sau de producție – care să rezulte din actul păstrării banilor și la care deținătorul lor ar putea fi îndreptățit. Dar ca drepturi asupra unor bunuri viitoare inexistente, banii nu ar avea valoare. În consecință, dacă banii au valoare (și nimeni nu ar deține bani dacă n-ar avea nici o valoare), atunci valoarea lor trebuie să fie cea a unui bun prezent.

Pe de altă parte, în mod pozitiv, natura banilor ca un model de bun prezent poate fi stabilită prin dovadă praxeologică. După cum au explicat Mises și Rothbard, în echilibrul general sau, mai corect, în cadrul construcției imaginare a unei economii uniform repetitive nu există bani. Presupunând îndepărtată întreaga incertitudine, fiecare ar cunoaște cu precizie condițiile, momentul și localizarea tuturor schimburilor viitoare, iar toate schimburile ar putea fi planificate în consecință și ar putea lua forma schimbului direct, nu a celui indirect.

Într-un sistem fără schimbare, în care nu există nici un fel de incertitudine referitoare la viitor, nimeni nu are nevoie să dețină bani lichizi. Fiecare individ știe exact de ce sumă de bani va avea nevoie, la orice dată viitoare. El este, de aceea, în măsură să dea cu împrumut toți banii pe care-i primește, astfel încât împrumuturile să devină scadente la data când va avea nevoie de ele. (Mises, 1996, p.249)

În vreme ce nu este loc pentru bani în construcția unei economii uniform repetitive, există totuși în cadrul său un prezent și un viitor, acum și mai târziu, începutul unei acțiuni și încetarea ei ulterioară, bunuri de consum imediat folositoare (bunuri prezente) și bunuri de producție indirect folositoare (bunuri viitoare), o structură a producției, economii și investiții, adică schimbul bunurilor prezente pentru cele viitoare, guvernat de preferința temporală. Aceasta dovedește iarăși că banii și cererea de bani nu au nici o legătură sistematică cu consumul, producția și preferința temporală, și că sursa utilității banilor trebuie să fie categoric diferită de cea a bunurilor de consum și a bunurilor de producție. Sursa utilității unui bun de consum rezidă în caracterul acestuia de bun folosibil direct și în prezent, iar sursa utilității unui bun de producție – în caracterul lui de bun folosibil indirect, în viitor. Banii, spre deosebire, nu sunt nici consumați, nici folosiți în producție. Ei nu sunt nici direct folositori (ca bunurile de consum), nici indirect utili ca o etapă către bunurile de consum viitoare (precum bunurile de producție). Mai degrabă, utilitatea banilor trebuie să fie cea a unui bun folositor indirect, dar în momentul prezent.

În afara construcției imaginare a unei economii uniform repetitive, în condițiile existenței umane atinse inevitabil de incertitudine, în care termenii, momentele și localizările schimburilor viitoare nu pot fi prezise cu certitudine și în care acțiunea este prin natura ei speculativă și expusă erorii, omul poate cere bunuri nu doar exclusiv din cauza valorii lor de utilizare (prezentă ori viitoare), ci și din cauza valorii lor ca mijloace de efectuare a schimburilor (în scopul revânzării). Confruntat cu situații în care, datorită absenței dublei coincidențe a nevoilor, schimbul direct este imposibil, omul poate evalua bunurile și pe seama gradului lor de vandabilitate și poate încheia tranzacții ori de câte ori bunul ce urmează a fi dobândit este mai vandabil decât cel ce urmează a fi predat, astfel că posesia lui ar facilita achiziția bunurilor și serviciilor direct sau indirect folositoare. Mai mult, deoarece singura funcție a mijlocului de efectuare a schimburilor este de a facilita cumpărarea bunurilor direct sau indirect folositoare, omul va prefera în mod natural achiziția unui mijloc de efectuare a schimburilor mai vandabil și, la limită, a unuia universal vandabil, decât pe cea a unui mijloc de efectuare a schimburilor mai puțin sau non-universal vandabil, astfel încât

„ar exista tendința inevitabilă ca bunurile cel mai puțin vandabile dintr-o serie de bunuri folosite ca mijloace de efectuare a schimburilor să fie respinse unul câte unul până când, în cele din urmă, ar rămâne o singură marfă ce ar fi universal folosită drept mijloc de efectuare a schimburilor; într-un cuvânt, bani.” (Mises 1978, p. 32-33)

Selgin și White sunt bineînțeles familiarizați cu această reconstrucție mengerian-misesiană a evoluției monetare. În mod evident, ei nu reușesc să recunoască totuși că această trăsătură a banilor, ca cea mai ușor și general vandabilă marfă, departe de a o justifica drept un bun viitor, califică banii ca cel mai potrivit bun pentru a micșora incertitudinea resimțită în prezent și ca atare, cel mai universal bun prezent dintre toate[25]. Deși util numai indirect – asemănător în această privință bunurilor de producție și deosebit de orice bun de consum – banii sunt tocmai din cauza vandabilității lor absolute un bun prezent singular – asemănător în această privință bunurilor de consum și deosebit de orice bun de producție. Deoarece banii pot fi întrebuințați pentru îndepărtarea instantanee a celui mai larg spectru de nevoi posibile (ori pentru satisfacerea celui mai larg spectru de dorințe posibile), ei îi oferă proprietarului lor cea mai bună protecție (asigurare) omenească posibilă împotriva incertitudinii, adică împotriva dificultății sale de a nu putea prezice – de a nu fi sigur în legătură cu – toate nevoile și dorințele sale viitoare. Păstrând bani, proprietarul lor câștigă satisfacția de a putea răspunde celei mai largi game de evenimente viitoare posibile, pe măsură ce apar într-o manieră impredictibilă[26]. „Menținerea de lichidități necesită sacrificii. În măsura în care un om își ține banii în buzunar ori în cont la o bancă, el renunță la achiziția imediată a bunurilor pe care le putea consuma sau folosi în producție”. (Mises 1966, p. 430). De aceea, în măsura în care se simte sigur în privința viitorului, un om va dori să investească în bunuri de consum și de producție. Numai în măsura în care este nesigur în legătură cu viitorul său, va dori să facă sacrificiul pomenit de Mises, adică va dori să investească în scopul eliberării de neplăcerile resimțite, referitoare la incertitudinea modelului său viitor de consum-producție (venit-cheltuieli). Prin urmare, în loc să indice disponibilitatea sporită de a sacrifica satisfacția prezentă în schimbul satisfacției viitoare, o cerere sporită de bani demonstrează incertitudinea mai intens resimțită a unui om privind viitorul său; și în loc să fie o investiție în viitor, suplimentarea rezervei sale de bani reprezintă o investiție în certitudinea (protecția) prezentă față de un viitor perceput ca mai puțin cert[27].

În lumina acestei reconstrucții praxeologice a banilor ca un bun prezent prin excelență, întreaga pledoarie teoretică a lui Selgin și White în favoarea sistemului bancar cu rezerve fracționare se dovedește a fi greșită. Dacă băncile ar satisface într-adevăr o cerere (neanticipată) de bani prin emiterea temporară de mijloace fiduciare suplimentare (credit), așa cum propun Selgin și White, aceasta poate avea doar efecte de dezagregare și dezechilibrare. Dacă și în măsura în care răspunsul din partea băncilor nu este anticipat, rata dobânzii va fi redusă temporar sub nivelul său natural, investițiile vor crește, iar structura producției se va lungi. Însă acest rezultat vine fundamental în contradicție cu preferința demonstrată a publicului. Publicul percepe viitorul ca (din ce în ce) mai incert. În consecință, străduindu-se să-și mărească volumul lichidităților și, prin urmare, sublicitând prețurile bunurilor non-monetare și sporind în mod corespunzător puterea de cumpărare a unității monetare, intenționează să-și asigure o mai mare protecție prezentă împotriva incertitudinii. Angajarea de resurse suplimentare pentru viitor reprezintă expresia unei incertitudini mai reduse a publicului (și nu mai mari), și astfel nu este compatibilă cu dorințele reale ale publicului și implică alocarea sistematic greșită a resurselor (ce va fi dezvăluită într-un ciclu de tip boom-bust). În orice caz, chiar dacă creșterea ofertei de bani (cu virtuți echilibratoare) a băncilor ar putea fi complet anticipată, iar structura producției nu s-ar lungi nejustificat, orice asemenea ajustare tot ar fi distructivă, deoarece – lăsând la o parte consecințele sale redistribuționiste inevitabile – ea poate doar să întârzie atingerea scopului dorit. În vederea mai bunei protejări contra incertitudinii, prețurile trebuie să scadă, iar puterea de cumpărare a banilor să crească. Cu un influx suplimentar de bani, nu poate decât să dureze mai mult până când acest scop să fie atins[28].

Notă finală: câteva analogii greșite

În lumina distincției fundamentale dintre proprietate (bani) și titluri de proprietate (substitute monetare), explicată în secțiunile precedente ale acestui articol, și a clarificării anterioare a naturii banilor ca bun prin excelență prezent, putem concluziona că mai multe analogii folosite de obicei în încercarea de a justifica sistemul bancar cu rezerve fracționare sunt greșite. Chiar dacă ele disting, în mod corect, între titluri (tichete) de proprietate și proprietate, toate analogiile propuse – între activitatea bancară cu rezerve fracționare, pe de o parte, și obiceiul companiilor aeriene de a vinde mai multe bilete decât numărul locurilor disponibile, practica permiselor de parcare cu rezervare parțială, loterii și activitatea de asigurare, pe de altă parte – nu izbutesc să recunoască în mod corect deosebirea fundamentală dintre bunurile prezente și cele viitoare.

Proprietarul unui titlu asupra banilor deține un bun prezent (o proprietate bănească) – un bun în mod indirect, dar imediat folositor. Bancherul practicant al rezervelor fracționare este vinovat de fraudă; el a emis și a vândut titluri suplimentare asupra unui volum neschimbat de proprietate bănească. În opoziție clară, proprietarul unui bilet de avion deține un bun viitor. Prin urmare, vânzând acum (astăzi) mai multe locuri la un zbor ce va avea loc la un moment viitor (mâine), o companie aeriană nu poate să fi comis deja o fraudă acum (astăzi). Frauda nu poate avea loc până mâine, când tichetele trebuie să fie în realitate răscumpărate, și numai dacă compania aeriană nu poate satisface dreptul fiecărui posesor de bilet. De fapt, companiile aeriene își respectă de obicei obligația contractuală: fiecărui deținător de bilet i se asigură un loc pentru zborul programat, deoarece compania aeriană este pregătită să-l răsplătească pe fiecare posesor al unui bilet în exces, adică să-i răscumpere biletul la un preț (în schimbul altui bun) pe care posesorul îl consideră mai valoros decât locul său prezent în avion. Și, cu siguranță, nici o companie aeriană nu vinde de regulă în exces bilete spot (titluri asupra locurilor chiar acum, bunuri prezente) și nu repartizează același loc la două persoane, ceea ce echivalează tocmai cu activitatea bancară cu rezerve fracționare.

În mod similar, proprietarul unui permis de parcare parțial acoperit (cu mai mulți deținători de permise decât locuri de parcare) nu deține un bun prezent. El deține dreptul de a participa pentru o perioadă specificată de timp la căutarea unui spațiu de parcare. Proprietarul parcării nu comite nici o fraudă prin vânzarea permiselor, decât dacă ar refuza intrarea unui posesor de permis valabil când există locuri goale disponibile sau dacă ar schimba regulile jocului asupra cărora s-a convenit prin contract; adică dacă ar fi fost de acord să tipărească maximum 200 de permise, de exemplu, însă în realitate a tipărit 300. Doar proprietarul unui bilet de parcare spot ori proprietarul unui loc de parcare rezervat sunt cei care dețin bunuri prezente; și nu se întâmplă, bineînțeles, de obicei, vânzarea excesivă de locuri spot sau de locuri rezervate.

Același raționament se aplică în cazul loteriilor. Deținătorul unui bilet de loterie nu posedă un bun prezent. El deține dreptul de a participa la tragerea unor premii specificate, prin care se subînțelege de către cumpărător și vânzător – un lucru inerent prin natura loteriei – că există – și trebuie să existe – mai multe bilete decât premii. Operatorul loteriei nu poate să fi comis nici o crimă, doar dacă nu ar reuși să răscumpere biletele câștigătoare cu premiile promise sau dacă ar schimba pe furiș regulile dinainte anunțate ale jocului. Dacă acesta este rareori cazul, practic nu s-a auzit ca o loterie să tipărească mai mult de un bilet câștigător pentru unul și același premiu (bun prezent), ceea ce ar fi de asemenea fraudulos, bineînțeles, și care reprezintă tocmai ceea ce fac bancherii cu rezerve fracționare.

În fine, analogia propusă dintre activitatea bancară cu rezerve fracționare și activitatea de asigurare a fost deja respinsă implicit în nota 26 de mai sus, referitoare la relația dintre risc și asigurare, pe de o parte, și incertitudine și bani, pe de altă parte. Spre deosebire de proprietarul banilor, proprietarul unei polițe de asigurare nu deține un bun prezent, ci unul viitor. O companie de asigurări poate să nu fie capabilă să-și îndeplinească obligațiile contractuale la un moment viitor, și atunci s-ar putea trage concluzia că ea s-a angajat în vânzarea excesivă de polițe. Totuși, este imposibil să afirmăm că s-a comis deja o crimă în prezent, în momentul în care polița de asigurare este vândută, deoarece bunul vândut de agenția de asigurare este unul viitor. În opoziție clară, proprietarul unui tichet bănesc este proprietarul unui bun prezent și orice emisiune de tichete în exces asupra bunurilor prezente este, de la bun început – instantaneu și imediat – frauduloasă, și de aceea contrară eticii pieței.

*

Traducere Bogdan Glăvan *

Bibliografie:

Block, Walter. 1988. „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”. În Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

De Soto, Jesus Huerta. 1995. „A Critical Analysis of Central Banks and Fractional-Reserve Free Banking from the Austrian Perspective”. Review of Austrian Economics, 8, nr. 2, p. 25-38.

Hayek, F.A. 1935. Prices and Production. London: Routledge.

Hazlitt, Henry. 1983. The Failure of the „New Economics”: An Analysis of the Keynesian Fallacies. Lanham, Maryland: University Press of America.

Hoppe, Hans – Hermann. 1988. „From the Economics of Laissez-Faire to the Ethics of Libertarianism” în Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

______ .1990. „Banking, Nation States, and International Politics”. Review of Austrian Economics, 4, p. 55-87.

______ .1993. „The Theory of Employment, Money, Interest, and the Capitalist Process: The Misesian Case against Keynes”. În The Economics and Ethics of Private Property. Norwell, Mass.: Kluwer.

______ .1994. „How is Fiat Money Possible? – or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics, 7, nr. 2, p. 49-74.

______ .1997. „On Certainty and Uncertainty, Or: How Rational Can Our Expectations Be?”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, p. 49-78.

Hülsmann, Jörg Guido. 1996. „Free Banking and the Free Bankers”. Review of Austrian Economics, 9, nr. 1, p. 3-53.

______ .1997. „Banking and Political Centralization”. Journal of Libertarian Studies, 13, nr. 1.

Jevons, William Stanley. 1905. Money and The Mechanism of Exchange. London: Kegan Paul.

Keynes, John Maynard. 1936. The General Theory of Employment, Interest, and Money. New York: Harcourt, Brace.

Knight, Frank H. 1971. Risk, Uncertainty, and Profit. Chicago: University of Chicago Press.

Mises, Ludwig von. 1966. Human Action: A Treatise on Economics, a III-a ed. rev., Chicago: Contemporary Books. Traducere în limba română de Dan Cristian Comănescu, Acțiunea umană, www.misesromania.org

______ .1978. The Theory of Money and Credit. Irvington-on-Hudson, N. Y.: Foundation for Economic Education.

______ .1990. „The Position of Money among Economic Goods”. În Money, Method, and the Market Process. Richard Ebeling, ed. Boston: Kluwer.

Rothbard, Murray N. 1956. „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”. În On Freedom and Free Enterprise: The Economics of Free Enterprise. Mary Sennholz, ed. Princeton: D. Van Nostrand.

______ .1983a. America’s Great Depression. New York: Richardson and Snyder.

______ .1983b. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.

______ .1988. „The Myth of Free Banking in Scotland”. Review of Austrian Economics, 2, p. 229-257.

______ .1992. „Aurophobia: or, Free Banking on What Standard?” Review of Austrian Economics, 6, nr. 1, p. 97-108.

______ .1993. Man, Economy, and State. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

______ .1995. „The Present State of Austrian Economics”. Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 6, nr. 2.

Salerno, Joseph T. 1991. „Two Traditions in Modern Monetary Theory: John Law and A.R.J. Turgot”. Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 2, nr. 2/3.

______ .1991. „The Concept of Coordination in Austrian Macroeconomics”. În Austrian Economics: Perspectives on the Past and Prospects for the Future. Richard Ebeling, ed., Hillsdale, Mich.: Hillsdale College Press.

______ .1993. „Mises and Hayek Dehomogenized”. Review of Austrian Economics, 6, nr. 2, p. 113-146.

______ .1994. „Ludwig von Mises’s Monetary Theory in Light of Modern Monetary Thought”. Review of Austrian Economics, 8, nr. 1, p. 71-115.

Selgin, George A. 1988. The Theory of Free Banking: Money Supply and Competitive Note Issue. Totowa, N.J.: Rowman and Littlefield.

Selgin, George A. și Lawrence H. White. 1996. „In Defense of Fiduciary Media – Or, We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!” Review of Austrian Economics, 9, nr. 2, p. 83-107.

White, Lawrence H. 1989. Competition and Currency. New York: New York University Press.

______ .1990. Review of „Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard”. Journal of Economic Literature (Iunie), p. 664- 665.

Note:

[1]Selgin și White (1996, p. 83-107). Toate paginile citate în text fac referire la acest articol.

Curios, în replică la diverșii lor critici, Selgin și White au selectat drept țintă centrală un articol al lui Hoppe (1994), care are doar o legătură fugară cu poziția lor. Alți critici austrieci ai sistemului rezervelor fracționare, tratați de o manieră explicită în articolul lui Selgin și White, îi includ pe Block (1988) și de Soto (1995). Murray N. Rothbard, cel mai proeminent critic al rezervelor fracționare, este avut în vedere doar indirect; și cu toate că mai multe din lucrările sale sunt menționate la bibliografie, ultimele scrieri ale lui Rothbard despre acest subiect (1988; 1992; 1995) nu sunt amintite. De asemenea, observațiile critice ale lui Salerno (1991a; 1991b; 1993) sunt ignorate în întregime. Selgin și White nu răspund, și în acest caz nu ar fi putut să o facă, nici celor mai recente și vaste observații aduse lucrării lor de către Hülsmann (1996).

[2]Ca problemă doctrinară, Selgin și White sugerează, de asemenea, că viziunea lor despre sistemul rezervelor fracționare coincide cu viziunea lui Ludwig von Mises; de aceea, se auto-intitulează misesieni (și pretind că partizanii sistemului bancar cu 100% rezerve sunt deviaționiști). Această pretenție poate fi respinsă. De fapt, Selgin (1998, p. 60-63) a recunoscut deschis că părerea sa și cea a lui Mises privind mijloacele fiduciare sunt contradictorii, iar încercării lui White de a-l revendica pe Mises drept un susținător al „free banking” cu rezerve fracționare i-a răspuns Salerno (1993). Este suficient să oferim aici un citat din Mises (1978, p.438, 448):

„Principala problemă este ca guvernul să nu mai fie în măsură să crească cantitatea de bani în circulație și valoarea totală a carnetelor de cecuri care nu sunt complet – adică 100% – acoperite prin depozitele deschise de public …. Nici unei bănci nu trebuie să i se permită să extindă valoarea totală a depozitelor sale operabile prin cec sau valoarea unor asemenea depozite ale oricărui client individual … altfel decât prin primirea de depozite lichide … sau prin primirea unui cec plătibil de către o altă bancă indigenă supusă aceleiași constrângeri. Aceasta înseamnă păstrarea unei rezerve de 100% pentru toate depozitele viitoare; adică toate depozitele încă inexistente în prima zi a reformei”.

Vezi, de asemenea, notele 7, 14, 22, 27, 28 de mai jos.

[3]Vezi Salerno (1994, p. 76). Selgin și White subliniază faptul că Hoppe îi numește susținători ai „banilor parțial discreționari”, însă, în cele din urmă, sunt obligați să admită că, de fapt, el nu a prezentat deformat poziția lor de apărători ai sistemului bancar cu rezerve fracționare, bazat pe un etalon aur. Protestul lor nu înseamnă nimic mai mult decât o dispută legată de semantică. Și noi o vom trata ca atare aici și ne vom concentra, în schimb, numai pe dezacordurile substanțiale.

De fapt, există mai multe argumente în sprijinul acuzației că în articolul respectiv Selgin și White apără banii discreționari. Deoarece, în „sistemul free banking matur”, potrivit lui Selgin și White (dar în contrast cu analiza funcționării unui asemenea sistem oferită de Mises), este presupusă apariția situației în care

„la limită, dacă plățile între casele de compensare ar fi efectuate în întregime cu alte active (poate cu drepturi asupra unei super-case de compensare, care ea însăși posedă o cantitate neglijabilă de bani-marfă) și dacă publicul ar renunța complet la rezervele de bani-marfă, cererea activă pentru demodații bani marfă ar fi în întregime non-monetară“. (White 1989, p. 235).

Astfel, notează Salerno (1994, p. 76, n. 7), referitor la obiectivul ultim al lui Selgin și White, „publicul ar fi, după câte se pare, eliberat în cele din urmă din lanțurile sale de aur, pentru a se bucura de virtuțile unor bani discreționari privați, generați de o mână invizibilă“. Mai mult, în ceea ce privește inovațiile semantice și deviațiile de la terminologia ortodoxă misesiană și, astfel, sursele potențiale de confuzie, trebuie să luăm în considerare propriile lucrări ale lui Selgin și White. Referindu-se la bani și la substitutele monetare ca la „outside money” și, respectiv, „inside money”, vorbind despre „base money”, „basic money”, „bank money”, „high-powered money”, „low-powered money” și (în sfârșit!) despre dolarul de aur „ca substitut pentru depozitele bancare”, ei etalează un grad neobișnuit de creativitate semantică. Mai mult, sugerând, prin selecția termenilor, că toate aceste lucruri sunt, într-un fel sau altul, în egală măsură „bani”, lucrările lor au devenit de fapt o sursă de confuzie. Vezi, despre asta, Hülsmann (1996, p.5 ș.u.).

[4]Este, de asemenea, „imposibil ca, pentru un timp, deponentul și debitorul să dețină controlul exclusiv asupra acelorași resurse” (Hoppe 1994, p. 67).

[5]Chiar și asociații în afaceri nu pot deține simultan același lucru. A și B pot fiecare deține jumătate dintr-o gospodărie sau jumătate din acțiunile acesteia, însă fiecare deține o jumătate diferită. Din punct de vedere logic, pentru ei este la fel de imposibil să dețină aceeași jumătate, ca pentru doi oameni să ocupe același spațiu. Da, A și B se pot afla amândoi în New York City în același timp, dar numai în părți diferite ale lui.

[6]De Soto (1995, p. 33) asemuiește, în mod corect, efectul sistemului bancar cu rezerve fracționare cu cel al așa-numitei tragedii a comunelor. Selgin și White (p. 92-93, n. 12) obiectează la analogia lui de Soto, pe motivul că tragedia comunelor se referă „la un tip special de externalitate tehnologică“, care implică „o interferență directă, fizică sau de altă natură, cu consumul sau producția cuiva”, și reprezintă o „interacțiune în afara pieței”. Spre deosebire de aceasta, scriu Selgin și White, „externalitatea mijloacelor fiduciare” este un efect pecuniar inofensiv „asupra avuției cuiva, transmis prin sistemul prețurilor”, adică prin schimbările în sistemul prețurilor relative, și reprezintă „o interdependență în cadrul pieței”. Selgin și White greșesc: un obiect și un titlu asupra unui obiect nu sunt același lucru.

Prin punerea laolaltă a banilor și a substitutelor monetare sub denumirea comună de „bani”, ca și cum ar fi același lucru, Selgin și White nu reușesc să priceapă că emiterea mijloacelor fiduciare – sporirea titlurilor de proprietate – nu este același lucru cu o ofertă mai mare de proprietate și că schimbările prețurilor relative declanșate de emiterea mijloacelor fiduciare sunt o problemă de „externalitate” complet diferită de schimbările prețurilor efectuate printr-o creștere a ofertei de proprietate. Cu această distincție fundamentală dintre proprietate și titlu de proprietate clarificată, analogia lui de Soto dintre sistemul rezervelor fracționare și tragedia comunelor capătă un înțeles perfect. Ca și în scenariul tragediei comunelor, fiecare emisiune de mijloace fiduciare – de titluri în căutare de proprietate – pune în mișcare o goană, care începe întotdeauna cu banca și clientul său, de a umple aceste tichete goale cu proprietatea existentă; și în cursul acestui asalt, primii veniți se vor îmbogăți invariabil (prin însușirea proprietăților existente), pe seama sărăcirii corespunzătoare a celor ce ajung mai târziu, al căror volum de proprietate este diminuat, pe măsură ce au fost lăsați cu un număr mai mare de tichete de proprietate.

[7]Confuzii logico-semantice asemănătoare se produc atunci când Selgin și White încearcă să reducă diferența dintre creanțele la cerere și la termen la una de grad, și nu la una de natură (p. 90). Selgin explică (1988, p. 62): „Deținătorii de creanțe la cerere sunt ofertanți de credit, exact ca deținătorii de creanțe la termen. Singura diferență este că, în primul caz, durata împrumuturilor individuale este nespecificată. Ele sunt împrumuturi („call loans”) ce pot deveni scadente în orice moment”; iar „Mises”, care are o părere opusă, „încurcă o diferență de grad cu una de substanță“. În realitate, Selgin este cel care confundă.

Cineva ar putea spune, fără doar și poate, că este doar o chestiune de grad dacă un împrumut (al unei mașini sau al unor bani) ajunge la scadență într-o oră, o zi, o săptămână sau o lună. La fel de sigur totuși, aceasta nu schimbă deosebirea categorică dintre bunurile prezente (existente) și bunurile viitoare (încă) inexistente. În orice moment, o mașină ori o sumă de bani (aur) ori există, ori nu există. Și nici nu modifică realitatea praxeologică conform căreia nimeni, niciodată, nu poate acționa decât cu bunuri prezente. Bunurile viitoare reprezintă scopul acțiunilor, dar, pentru a ajunge la ele, fiecare actor trebuie să folosească, la început, în mod invariabil mijloace (bunuri) prezente. Observația lui Selgin referitoare la gradele de temporalitate nu afectează nici în cea mai mică măsură condiția umană fundamentală a rarității. Oferta de bunuri prezente este tot timpul limitată, iar cantitatea limitată de bunuri prezente restrânge, la rândul ei, cantitatea de potențiale bunuri viitoare.

În timp ce Mises recunoaște distincția dintre bunurile prezente și bunurile viitoare ca o categorie praxeologică universală, încercarea lui Selgin de a amesteca depozitele la vedere și cele la termen (deosebindu-se astfel fundamental de Mises) implică negarea existenței unei deosebiri fundamentale dintre bunurile prezente (existente) și bunurile viitoare (inexistente) (sau că existența lor diferă doar ca grad). Contrar lui Selgin, dacă o mașină sau o sumă de bani există sau nu în prezent și dacă le deține cutare sau cutare persoană nu sunt chestiuni de grad, ci de natură. Ori există, ori nu există și ori le deține A, ori altcineva. În consecință, dacă un titlu de proprietate (o bancnotă emisă în baza unui depozit la vedere) stipulează că o anumită persoană este proprietara unei mașini prezente sau a unor bani prezenți, iar mașina sau banii nu există, ori mașina sau banii sunt în prezent deținuți de altcineva, aceasta nu reprezintă un grad de adevăr, ci o minciună. Așa cum explică Mises (1978, p. 268):

„Deponentul unei sume de bani, care dobândește în schimbul ei o creanță convertibilă în bani în orice moment, ce va îndeplini exact aceleași servicii ca suma la care se referă, nu a schimbat un bun prezent pe un bun viitor. Dreptul pe care l-a dobândit prin depozitul său este pentru el de asemenea un bun prezent. Depozitarea banilor nu înseamnă în nici un caz că el a renunțat la dispoziția imediată asupra utilității pe care o deține”.

Vezi, de asemenea, următoarele două note.

[8]Vezi, în această chestiune, Rothbard (1983b). „Ce legătură”, întreabă Rothbard,

„au aceste tranzacții cu chitanțe de depozit cu bilanțul contabil al băncii depozitare? În mod just, nici una. Când depozitez o piesă de mobilier valorând 5000$ la un depozit, în mod legal și just mobila nu apare ca un activ al depozitului pe perioada cât o păstrez acolo. Societatea de depozit nu-și adaugă 5000$ la activele și pasivele sale, fiindcă nu deține în nici un fel mobila; nici nu se poate spune că am dat mobila cu împrumut societății depozitare pentru o perioadă de timp nedefinită. Mobila este și rămâne a mea. Eu doar o păstrez acolo pentru a fi în siguranță și, prin urmare, sunt îndreptățit din punct de vedere legal și moral să o răscumpăr când vreau. În consecință, nu sunt creditorul băncii; ea nu-mi datorează bani, pe care să-i pot încasa la un moment dat. Deci, nu există nici o datorie de înscris la pasiv în registrul contabil. Din perspectivă legală, toată tranzacția nu este un împrumut, ci păstrare în custodie”. (p. 88-89; de asemenea p. 94-95)

Interesant, în vreme ce Selgin și White manifestă o puternică tendință pozitivistă (sistemul rezervelor fracționare este recunoscut de către tribunale, așadar, totul trebuie să fie în regulă; despre această tendință, vezi „Problema fraudei III”, mai jos), ei nu se pun de acord cu realitatea juridică. Fiindcă dacă depozitele bănești sunt datorii, de ce nu aplică tribunalele același raționament tuturor celorlalte mărfuri fungibile, precum grâul? De ce chitanțele de depozitare a grâului nu sunt considerate de către tribunale datorii (ci păstrare în custodie)? De ce este acest tratament specific banilor și afacerilor bancare? Mai mult, de ce tribunalele, chiar dacă consideră în mod fals depozitele bănești drept datorii, insistă totuși că ele sunt mai mult decât datorii obișnuite, iar relația deponentului cu banca nu este identică cu cea a unui creditor obișnuit? Vezi Rothbard (1983, p. 275).

[9]Vezi, de asemenea, Jevons (1905, p. 206-212, 221), care a deplâns existența depozitelor generale, deoarece „a devenit posibil să creezi o ofertă fictivă pentru o marfă, adică să faci oamenii să creadă că o ofertă există, când ea nu există“. Pe de altă parte, depozitele speciale, precum conosamentele, bonurile de amanet, certificatele de depozitare portuară sau certificatele ce stabilesc proprietatea unui obiect definit” sunt superioare, pentru că „ele nu pot fi emise în exces față de bunul depozitat în realitate, decât prin fraudă clară“. Și Jevons a concluzionat că „se obișnuia să se menționeze, ca regulă juridică generală, că acordarea sau repartizarea curentă a unor bunuri inexistente este nulă“.

[10]Vezi, de exemplu, Hoppe (1988, p. 69 ș.u.); și recenzia lui White (1990) despre Hoppe.

[11]Vezi, de asemenea, nota 4 de mai sus. Vom arăta de asemenea că, pentru acești autori, semnificația cererii (și ofertei) de bani este prost înțeleasă. O cerere sporită de bani (sau de cartofi sau de mașini) nu reprezintă doar o dorință de a avea mai mulți bani (sau cartofi), ci o mai mare cerere efectivă.

[12]Pentru a evita o neînțelegere, termenul de monopol este folosit aici în sensul său rothbardian, ca un privilegiu exclusiv (sau absența liberei intrări). Un monopol al legii și ordinii înseamnă că te poți adresa pentru justiție și protecție doar unei singure părți – statului – și că numai această parte stabilește conținutul justiției și protecției.

[13]Rothbard (1995, p. 77) explică:

<<Campionii liberei concurențe în falsificare ripostează, spunând că pur și simplu așa funcționează piața, că piața înregistrează o „cerere de expansiune a creditului” și că bancherii privați, acei întreprinzători kirznerieni, sunt pur și simplu „atenți” la asemenea cereri. Ei bine, pe piață există întotdeauna, bineînțeles, o „cerere” de fraudă și delapidare și vor exista mereu o mulțime de escroci „atenți”, dornici și nerăbdători să ofere aceste bunuri. Dar dacă definim „piața” nu doar ca oferta bunurilor și serviciilor dorite, ci ca oferta unor astfel de bunuri în cadrul drepturilor sacre de proprietate, atunci vedem o imagine foarte diferită.>>

[14]O confuzie similară caracterizează concepția lui Selgin și White despre relația dintre banii propriu-ziși (aur) și bancnote. Ei îl critică pe Hoppe fiindcă a pretins că, pe o piață complet liberă, majoritatea oamenilor ar folosi mai degrabă bani propriu-ziși decât bancnote (fără a menționa rațiunea teoretică a lui Hoppe). „Faptele”, pretind ei, „sunt altele” (p. 99). Însă aceste fapte – succesul istoric al bancnotelor asupra banilor autentici – sunt rezultatul unui amestec anterior al statului în drepturile de proprietate privată (legalizarea activității bancare cu rezerve fracționare). Așa cum a observat Mises (Acțiunea Umană, 1966, p. 438, 442, 447): „Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase și cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate.(p.438)

În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emiși de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. O dată cu progresul statolatriei și cu politica intervenționismului, aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. (p.442)

Guvernele nu au favorizat întrebuințarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii și de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantității de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reușitele economice ale capitalismului ar fi existat și dacă ele n-ar fi apărut niciodată. (p.447)

În consecință, concepția lui Mises privind moneda sănătoasă este complet diferită de cea a lui Selgin și White. Pe când ultimii cred că aurul ar dispărea în cele din urmă total din circulație (vezi nota 3, mai sus), Mises (1978, p. 450-451) a considerat drept o cerință a unui sistem monetar sănătos că „aurul trebuie să fie în deținerile monetare ale oricărui individ. Fiecare trebuie să vadă cum monedele de aur trec din mână în mână, trebuie să fie obișnuit să aibă monede de aur în buzunare, să primească monede de aur când își încasează cecul de plată, și să cheltuiască monede de aur când face cumpărături într-un magazin.”

[15]Despre relația dintre stat, monedă, bănci și centralizarea politică, vezi Hoppe (1990) și Hülsmann (1997). Selgin și White susțin:

„Noi respingem, de asemenea, părerea … că băncile concurențiale emitente de datorii răscumpărabile pot crea credit „din nimic”. Prin natura bilanțului contabil, toate creditele acordate de bancă trebuie să fie acoperite cu datorii sau capital. Nici una din sursele de fonduri nu poate fi creată din nimic. Nimeni nu este forțat să dețină datoriile răscumpărabile ale unei bănci ori să-i cumpere acțiunile; oricine poate deține, în schimb, drepturi asupra altor bănci sau asupra niciuneia. O bancă concurențială trebuie, prin urmare, să-și cheltuiască resursele reale pentru a atrage clientela prin oferirea de dobândă și servicii. Părerea că o bancă își poate extinde creditul în mod gratuit este validă numai cu privire la creditele inframarginale ale unei bănci de monopol sau la emitentul unei monede obligatorii; ea nu se aplică în cazul unei bănci într-un sistem concurențial. (p. 94, n. 13)

Astfel, concurența ar presa profiturile pe capitalul investit în băncile cu rezerve fracționare până când banca marginală ar câștiga doar rata normală a profitului.” (p. 97)

În timp ce nu avem nici o dificultate în a accepta distincția trasată aici între băncile concurențiale și băncile monopoliste, nici una din ele nu are vreo legătură cu problema discutată, respectiv validitatea analogiei dintre state și băncile cu rezerve fracționare ca organizații ilegale. În primul rând, statele concurează pentru clienți (rezidenți). Într-adevăr, concurența dintre state (sau bănci) pentru clienți se sfârșește complet numai o dată cu stabilirea unui singur stat mondial (ori bancă centrală mondială). Iar concurența intra-statală între băncile cu rezerve fracționare este, după cum s-a explicat, o concurență în interiorul unei industrii privilegiate de stat, adică o concurență monopolistă (exact cum concurența inter-state este un exemplu de concurență monopolistă). În al doilea rând, și mai important, diferența dintre băncile ori statele concurențiale și cele monopoliste, oricât de interesantă ar fi altminteri, nu afectează câtuși de puțin trăsătura lor comună de bănci cu rezerve fracționare (ori state). Falsificarea și impozitarea nu-și schimbă natura pentru că sunt întreprinse în mod concurențial.

Eroarea poate fi dezvăluită prin analogie. Parafrazându-i pe Selgin și White: Noi respingem, de asemenea, părerea că statele concurențiale emitente de datorii fiscale pot crea impozite din nimic. Prin natura bugetelor statelor, toate cheltuielile trebuie să fie acoperite prin cucerire, jaf sau furt. Nici una din sursele de fonduri nu poate apărea din nimic. Nimeni nu este forțat să dețină datoriile fiscale ale vreunui stat ori să-i cumpere acțiunile; oricine poate pleca și plăti impozite altui stat sau nici unuia. Un stat concurențial trebuie, prin urmare, să-și cheltuiască resursele reale pentru a atrage clientela prin oferirea de protecție și servicii. Părerea că un stat își poate crește impozitele în mod gratuit este validă numai cu privire la impozitele inframarginale ale unui stat de monopol; ea nu se aplică în cazul unui stat într-un sistem concurențial. Astfel, concurența ar presa profiturile pe capitalul investit în state până când statul marginal ar câștiga doar rata normală a profitului.

Potrivit lui Selgin și White, ar părea să rezulte că impozitarea (precum falsificarea banilor) nu trebuie considerată o problemă, până la apariția unui singur stat monopolist mondial. Până atunci, în condiții concurențiale, impozitele nu reprezintă altceva decât un venit normal de piață.

[16] Așa cum s-a exprimat Roger Garrison, un alt adept al sistemului free banking cu rezerve fracționare, „în termenii ecuației schimburilor [MV=PQ], putem spune că sistemul free banking se ajustează pentru a compensa modificările lui V; dar M permite modificărilor lui Q să fie ajustate prin modificările lui P”. Garrison (1996, p. 117-118) descrie „dezechilibrul monetar” pe termen scurt într-un mod aproape identic:

„O sporire a cererii de bani presează în jos prețurile produselor și ale factorilor în general. Dacă nu ar exista un răspuns din partea ofertei de bani, ar urma un declin general al activității economice, căci prețurile și salariile nu s-ar putea ajusta complet și instantaneu la noile condiții ale pieței. Bunurile, în general, ar rămâne nevândute; producția ar fi redusă; muncitorii ar fi concediați … Cu un sistem al prețurilor imperfect flexibil, presiunile deflaționiste generale pot împinge economia sub potențialul său în perioada în care prețurile se ajustează la cererea monetară mai ridicată. Și faptul că unele prețuri și salarii sunt mai flexibile decât altele înseamnă că perioada de ajustare va declanșa schimbări în prețurile relative ce nu reflectă schimbări în raritățile relative. Acesta este exact tipul de probleme … pe care capacitatea de reacție a sistemului free banking la sporirea cererii de bani le evită.”

[17] Astfel, Mises (1990, p. 61) scrie:

„Cumpărătorii și vânzătorii de pe piață nu sunt niciodată interesați de elementele ecuației schimburilor, dintre care două – viteza de circulație și nivelul prețurilor – nici măcar nu există înainte ca părțile să acționeze, iar celelalte două – cantitatea de bani (în întreaga economie) și suma tranzacțiilor – nu ar putea fi cunoscute părților. Doar importanța pe care diverșii actori de pe piață o atașează, pe de o parte, menținerii unei dețineri monetare de o anumită mărime și, pe de altă parte, posesiei diverselor bunuri în chestiune determină formarea relației de schimb dintre bani și bunuri.”

[18] Mai mult, dintr-o perspectivă individualistă, cererea sporită de bani aparține unor anumiți actori, în anumite momente și locuri. Nu este suficient ca băncile să satisfacă o oarecare cerere abstractă sporită de bani cu mai mulți bani; ci ajustarea ar trebui să vizeze oamenii și locurile potrivite. Dacă nu se întâmplă astfel, cu greu se poate vorbi de o ajustare, ci de o distorsiune suplimentară. Această dificultate a fost recunoscută de Hayek din perioada timpurie (1935, p. 124):

„pentru a elimina toate influențele monetare asupra formării prețurilor și structurii producției, nu ar fi suficient doar să adaptăm cantitativ oferta de bani la aceste schimbări ale cererii, ar fi de asemenea necesar să vedem că ea ajunge în mâinile celor care o cer cu adevărat, adică în acea parte a sistemului unde s-a produs acea schimbare în organizarea afacerilor sau în obiceiurile de plată.”

Cu Hayek de mai târziu, te poți întreba cum ar putea oare băncile să aibă cunoașterea necesară îndeplinirii acestei misiuni.

[19] În ceea ce privește rigiditatea prețurilor și consecințele redistributive ale unei cereri sporite de bani referitoare la o arie de prețuri de grade variate de rigiditate, problemă pe care Selgin și White, precum și Garrison o consideră însemnată, este extrem de important să recunoaștem că prețurile sunt rezultatul acțiunii deliberate – și așa este și rigiditatea lor. Adică, flexibilitatea ori inflexibilitatea prețurilor diverselor produse și servicii nu este întâmplătoare, ci o parte intenționată a acestor produse și servicii. Contrar pretenției lui Garrison, rigiditatea prețurilor afectează și este legată de raritățile reale relative. Dacă mai multe prețuri rigide au de suferit mai mult, ca să zic așa, așa să fie; asta le va învăța să fie mai puțin rigide în viitor – în cazul în care deținătorii proprietății în chestiune acționează într-un mod compatibil cu acest scop.

[20]Eroarea de a confunda proprietatea cu titlurile stă, de asemenea, la baza încercărilor lui Selgin și White de a separa analitic cererea de bani propriu-ziși de cererea de substitute monetare, ca și cum acestea ar fi două feluri diferite de bani, cu două cereri diferite și independente.

[21] Selgin (1988, p. 55) explică aceeași teză astfel:

„Ori de câte ori o bancă își extinde datoriile în procesul de efectuare a unor noi credite și investiții, deținătorii datoriilor sunt cei care acordă de fapt creditele, și ceea ce dau ei cu împrumut sunt resursele reale pe care le-ar putea dobândi dacă, în loc să păstreze banii, i-ar cheltui. Când expansiunea și contracția datoriilor băncii se desfășoară astfel încât este mereu compatibilă cu modificarea cererii de bani forte, cantitatea fondurilor de capital real oferită de bănci celor ce iau cu împrumut este egală cu cantitatea de bani oferită voluntar băncilor de către public. În aceste condiții, băncile sunt doar intermediari de fonduri împrumutabile.”

Cât despre John Maynard Keynes (1936, p. 82), el scrisese în Teoria Generală că:

„Ideea potrivit căreia crearea de credit de către sistemul bancar permite să se efectueze investiții cărora nu le corespund <<nici un fel de economisiri autentice>>”, adică „ideea că economiile și investițiile … pot fi mărimi diferite trebuie explicată, după părerea mea, printr-o posibilă iluzie”. (Ibid, p. 81). „Economisirile realizate în urma unor asemenea decizii sunt la fel de autentice precum orice alte economisiri. Nimeni nu poate fi silit să păstreze în posesia sa sumele de bani suplimentare, corespunzătoare noului credit bancar, dacă nu preferă cu bună știință un plus de bani deținerii vreunei alte forme de avuție” (Ibid, p. 83). Într-adevăr, Selgin (1988, p. 59) recunoaște că „mulți keynesiști ar putea accepta rețeta pentru echilibrul monetar oferit de el. Cei care nu privesc capcana lichidității ca pe o posibilitate factuală importantă ar accepta, probabil, că este în întregime adecvată”.

Henry Hazlitt (1983, p. 227) a remarcat, referitor la această idee keynesiană, că „pe baza aceluiași raționament putem crea peste noapte orice cantitate de noi <<economisiri>> dorim, doar tipărind acea cantitate de noi bani de hârtie, pentru că cineva va deține neapărat acei noi bani de hârtie”.

[22] Vezi, de asemenea, Hoppe (1993, p. 119-120, 137-138) și argumentul original al lui Rothbard (1993, p. 167 ș.u., 667 ș.u.; 1983a, p. 39 ș.u.) din Man, Economy, and State.

Cât despre pretenția lui Selgin și White de a fi misesieni, merită să-l cităm pe Mises referitor la

„rolul pe care deținerile monetare îl joacă în procesul economisirii și acumulării capitalului … Dacă un individ folosește o sumă de bani nu pentru consum, ci pentru cumpărarea de factori de producție, economisirea se transformă direct în acumulare de capital. Dacă individul își folosește economiile suplimentare pentru a-și crește deținerile monetare, deoarece acesta este, în opinia sa, cel mai avantajos mod de a le utiliza, el dă naștere unei tendințe de scădere a prețurilor mărfurilor și de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare. Dacă presupunem că oferta de bani de pe piață nu se schimbă, acest comportament al celui ce economisește nu va influența direct acumularea de capital și folosirea sa pentru extinderea producției. Efectul economisirii, adică surplusul de bunuri produse comparativ cu bunurile consumate, nu dispare din cauza tezaurizării. Prețurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absența unei asemenea tezaurizări. Dar faptul că mai multe bunuri de capital sunt disponibile nu este afectat de străduința unui număr de oameni de a-și spori deținerile monetare. Dacă nimeni nu folosește bunurile – al căror nonconsum a provocat economisirea suplimentară – pentru o extindere a cheltuielilor de consum, ele rămân ca un spor în cantitatea bunurilor de capital disponibile, oricare le-ar fi prețul. Cele două procese – deținerea sporită de bani de către unii oameni și acumularea sporită de capital – au loc concomitent. O scădere a prețurilor mărfurilor, ceteris paribus, cauzează o scădere a exprimării monetare a capitalului diverșilor indivizi. Însă acest fapt nu este sinonim cu reducerea ofertei de bunuri de capital și nu necesită o ajustare a activităților de producție la o pretinsă pauperizare. El modifică doar numerele de utilizat în calculul monetar.” (Mises 1966, p. 521-522).

[23] Aici părerea lui Selgin și White este destul de similară cu cea a lui Keynes (1936, p. 293-294), când subliniază că „importanța banilor decurge esențial din aceea că reprezintă o legătură între prezent și viitor” și caracterizează banii ca, „mai presus de toate, un dispozitiv subtil pentru legarea prezentului cu viitorul”.

[24] Altfel spus: în loc ca, așa cum spun Selgin și White, „cererea de bani să izvorască din avantajul pe care îl procură cuiva în cumpărarea de bunuri la momente viitoare incerte”, cererea de bani izvorăște din avantajul pe care îl procură cuiva în cumpărarea de bunuri la momente viitoare incerte.

[25] De fapt, nu poți decât să te întrebi cum oare au scăpat din vedere Selgin și White caracterul banilor ca bun prezent prin excelență. La urma urmei, rata dobânzii ca manifestarea cea mai vizibilă a fenomenului preferinței temporale este exprimată în funcție de bani.

[26] Termenul de incertitudine este folosit aici în sensul său tehnic așa cum a fost definit de Knight (1971, în special cap. 7) și Mises (1966, în special cap. 6), adică, drept categoric distinct de risc (exemplu al probabilității de clasă); de asemenea, Hoppe (1997). În măsura în care omul înfruntă un viitor riscant, el nu are nevoie să dețină lichidități. Pentru a-și satisface dorința de a fi protejat împotriva riscurilor, el poate, în schimb, să cumpere (ori să producă) o asigurare. Un cumpărător de asigurare demonstrează prin achiziția sa că el este de fapt sigur în legătură cu unele evenimente viitoare. De aceea, plătind o primă de asigurare, el sacrifică un bun prezent în schimbul unuia viitor (plata în eventualitatea producerii riscului-pagubă) și astfel contribuie la (și investește în) o structură fizică de producție. Și anume, prima sa va fi încorporată în structura de producție menținută de agenția sa de asigurare. Spre deosebire de aceasta, în măsura în care un om înfruntă incertitudinea, el este, pur și simplu, nesigur în ceea ce privește viitorul său, adică referitor la ce i se va întâmpla și când. De aceea, pentru a fi protejat împotriva incertitudinii, el nu poate investi în nici un bun viitor. Numai bunurile prezente pot asigura împotriva evenimentelor – imprevizibile – ce apar brusc. Și nici nu poate investi în bunuri de consum (prezente), pentru că aceasta ar însemna că, de fapt, el este sigur în legătură cu natura specifică a evenimentelor viitoare. Doar un mijloc de efectuare a schimburilor, grație vandabilității sale absolute, îl poate asigura contra evenimentelor de natură incertă. Prin urmare, exact cum asigurarea este prețul ce trebuie plătit pentru protecția împotriva riscurilor, la fel deținerile monetare sunt prețul ce trebuie plătit pentru protecția împotriva incertitudinii. Vezi, de asemenea, nota finală de mai jos.

[27] Selgin și White nu pun niciodată întrebarea de ce se produc modificările cererii de bani, și astfel nu penetrează niciodată până la sursele ei – microeconomice – ultime, adică modificările evaluărilor subiective ale indivizilor privind incertitudinea personală resimțită în prezent. Spre deosebire de aceasta, pe când ei descriu schimbările cererii de bani ca evenimente aparent nemotivate și inexplicabile, Mises este explicit și insistă asupra caracterului lor rațional:

„Avantajele și dezavantajele provenite din deținerea de monedă nu sunt factori obiectivi, care să poată influența direct mărimea deținerilor monetare. Ele sunt ierarhizate de către fiecare individ și sunt evaluate comparativ. Rezultatul este o judecată subiectivă de valoare, colorată de personalitatea individului. Diferite persoane, sau aceleași persoane la diferite momente, evaluează aceleași fapte obiective în mod diferit. Exact așa cum informațiile despre avuția și condiția fizică a unei persoane nu ne spun ce sumă ar fi aceasta dispusă să cheltuiască pentru hrana de o anumită capacitate nutritivă, tot astfel informațiile despre date ce privesc condiția materială a omului nu ne permit să facem afirmații precise referitoare la dimensiunea deținerilor sale monetare”. (Mises 1966, p. 430)

[28]Mises rezumă:

„Serviciile pe care le furnizează moneda sunt condiționate de nivelul puterii sale de cumpărare. Nimeni nu dorește să posede în deținerea sa monetară un anumit număr de unități monetare sau o anumită greutate de monedă; fiecare individ dorește să posede o deținere monetară caracterizată printr-o anumită putere de cumpărare. Deoarece funcționarea pieței tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a monedei la un nivel la care oferta coincide cu cererea pentru bani, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de monedă. Fiecare individ și toți indivizii laolaltă se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot culege de pe urma schimbului în direct și a utilizării banilor, indiferent dacă stocul total de bani este mare sau mic. Modificările puterii de cumpărare a monedei generează modificări în dispunerea avuției printre diferiții membrii ai societății. Din punctul de vedere al persoanelor dornice de înavuțire de pe urma unor astfel de modificări, oferta monetară poate fi considerată insuficientă sau excesivă, iar apetitul pentru asemenea câștiguri poate induce politici menite să producă schimbări ale puterii de cumpărare venite din partea monedei. Dar serviciile pe care le furnizează banii nu pot fi nici ameliorate nici restaurate prin schimbarea ofertei de bani. În deținerea monetară a fiecărui individ pot exista excedente sau deficite de bani, dar asemenea situații pot fi remediate prin sporirea sau descreșterea consumului sau a investițiilor. (Bineînțeles, nu trebuie să cădem pradă confuziei populare dintre cererea de bani în vederea deținerii de monedă și apetitul pentru mai multă avuție.) Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor toate serviciile pe care banii le pot furniza și le furnizează.” (p.421)

* Apărut în The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, p. 19-50.

Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?