Economia politică a monarhiei și democrației și ideea ordinii naturale

Economia politică a monarhiei și democrației și ideea ordinii naturale

Suplimentând considerațiile sale din Teoria Socialismului și a Capitalismului, H.-H. Hoppe compară monarhia cu democrația din perspectiva tragediei comunelor. Un monopol al exploatării aflat în proprietate privată este mai puțin dăunător, economic și cultural, decât unul aflat în proprietatea comună a unor „gestionari” temporari. Însă monarhia naște democrație, deoarece principiul agresiunii instituționalizate, înstructurat în cea dintâi, își găsește o expresie mai competitivă în cea din urmă. Întrebarea dacă o ordine naturală, non-agresivă, își dă singură sens și poartă în sine propria-i greutate asertivă, sau poate inspira și înflori doar ca dimensiune politică a unei aristocrații renăscute a spiritului, de această dată ca preoție împărătească universalizată, într-o autentică monarho-anarhie așezată sub Domnia Legii, rămâne momentan deschisă.

Traducere din limba engleză de Diana Costea *

I. Economia comparată a proprietății publice și private asupra agențiilor statale: aspecte teoretice

Statul este un monopol teritorial al coerciției – o agenție ce se poate angaja în încălcarea neîntreruptă, instituționalizată a drepturilor de proprietate și în exploatarea – sub forma exproprierii, impozitării și reglementării – proprietarilor legitimi. Presupunând din partea angajaților statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, deducem că toate statele vor face uz de acest monopol și vor vădi astfel o tendință către accentuarea exploatării. [1]

Desigur, nu ne putem aștepta ca toate tipurile de organizări concrete ale agențiilor statale să izbutească în egală măsură sau să procedeze identic pentru atingerea acestui scop. În lumina teoriei economice elementare, pot fi anticipate, mai degrabă, o dirijare a intervenției statului și efecte ale politicii acestuia asupra societății civile sistematic diferite, în funcție de caracterul privat sau public al proprietății asupra aparatului statal.

Caracteristica definitorie a agenției statale private este aceea că resursele expropriate și privilegiul monopolist asupra viitoarei exproprieri se află în proprietate individuală. Resursele apropriate se adaugă avuției private a conducătorului și sunt considerate o parte a acesteia, iar privilegiul monopolist al extorcărilor viitoare se alătură, ca un titlu de creanță, activelor sale, ducând la o creștere instantanee a valorii prezente a acestora („capitalizarea” profitului de monopol). Lucrul cel mai important este că, în calitate de proprietar privat al deținerilor statale, conducătorul este îndreptățit să-și transfere posesiunile moștenitorului său personal; el poate să vândă, să închirieze sau să cedeze o parte sau totalitatea averii sale extorcate și să-și însușească încasările rezultate din vânzare sau închiriere. De asemenea, el poate angaja sau concedia pe oricare dintre administratorii și salariații de pe proprietățile sale.

Dimpotrivă, în cazul unei agenții statale publice, controlul asupra aparatului statal se află în mâinile administratorului sau gestionarului său. Acesta poate utiliza angrenajul statal pentru avantaje personale, însă nu îl posedă. El nu poate vinde resursele agenției statale și să-și aproprieze veniturile, nici nu poate lăsa moștenire proprietățile acesteia. Administratorul beneficiază de utilizarea prezentă a resurselor statului, nu însă și de valoarea lor capitalizată. Mai mult, în timp ce accesul la poziția de proprietar privat al agenției statale este restricționat de voința personală a posesorului acesteia, accesul la titlul de administrator-conducător este deschis: oricine poate, în principiu, să devină administratorul statului.

Din aceste observații pot fi deduse două predicții fundamentale, corelate:

1) Proprietarul unei agenții statale private va tinde să aibă un orizont temporal de programare a acțiunilor viitoare în mod sistematic mai lung, adică intensitatea preferinței sale de timp va fi mai scăzută; în consecință, gradul de exploatare economică practicat va tinde să fie mai redus decât cel al unui administrator statal temporar

și

2) Supusă unei exploatări mai accentuate, populația împilată va fi, de asemenea, mai orientată către gratificarea prezentă sub o agenție statală publică, comparativ cu un regim privat asupra aparatului statal.

I) După cum se poate anticipa, proprietarul unei agenții statale private va căuta să-și maximizeze avuția totală, adică valoarea prezentă a proprietăților sale și venitul curent. El nu va dori o sporire a venitului prezent pe seama unei scăderi mai mult decât proporționale a valorii prezente a activelor sale; și, întrucât activitățile de achiziționare a venitului prezent au întotdeauna repercursiuni asupra valorii prezente a activelor (reflectând valoarea tuturor câștigurilor viitoare anticipate ale activului, actualizate cu rata preferinței de timp), exercitarea drepturilor de proprietate privată impune, prin însăși natura sa, utilizarea calculului economic și favorizează, astfel, promovarea prevederii.

În cazul agenției statale private, aceasta implică o moderație specifică în ceea ce privește incitativul conducătorului de a exploata privilegiul său de monopol asupra exproprierii, deoarece acțiunile sale prădalnice parazitează, prin natura lor, activitățile de producție anterioare ale supușilor. Căci, de acolo unde, inițial, nimic nu a fost produs, nimic nu poate fi extorcat; și, unde totul se expropriază, întreaga activitate productivă viitoare va ajunge într-un impas.

În consecință, interesul proprietarului privat al agenției statale va fi acela de evitare a unei exploatări atât de intense a supușilor săi care, de exemplu, ar diminua posibilitatea câștigurilor viitoare într-o asemenea măsură încât valoarea prezentă a proprietății sale s-ar prăbuși. Din contră, urmărind menținerea și chiar mărirea valorii proprietății sale personale, el își va autorestricționa în mod sistematic politicile sale prădalnice: cu cât este mai redus gradul de spoliere, cu atât va fi mai productivă populația supusă; și, cu cât va fi mai productivă populația, cu atât va fi mai mare valoarea monopolului parazitar, de expropriere al conducătorului. Desigur, el va utiliza privilegiul de monopol, fără însă a abuza. În calitate de proprietar privat al agenției statale, este în interesul său să paraziteze activitățile economice private, din ce în ce mai productive și prospere, sporind astfel, fără efort, propria avuție și bunăstare; gradul exploatării tinde, în consecință, să fie scăzut.

Mai mult, proprietatea privată asupra agenției statale presupune moderație și prevedere dintr-un motiv suplimentar. Toată proprietatea privată se bucură, prin definiție, de avantajul exclusivității. Cel ce deține proprietatea este îndreptățit să excludă pe oricine altcineva de la utilizarea și consumarea serviciilor acesteia; el are, de asemenea, libertatea de a alege cu cine, eventual, dorește să împărtășească folosirea sa. De obicei, proprietarul include familia și îi exclude pe toți ceilalți, cu excepția invitaților sau a angajaților plătiți ori a administratorilor. Doar familia conducătoare – și, într-o măsură redusă, prietenii, angajații și partenerii săi de afaceri – vor împărți serviciile furnizate de resursele expropriate, având posibilitatea de a duce o viață parazitară. Datorită restricționării accesului în aparatul statal și a statutului exclusivist al conducătorului și al familiei sale, agenția statală privată stimulează dezvoltarea de către populație a unei „conștiințe de clasă” bine definite și promovează opoziția și rezistența în fața oricărei expansiuni a puterii statale opresive.

Apare o distincție clară între (puținii) conducători pe de o parte și supușii numeroși pe de altă parte, existând un risc, respectiv o speranță redusă ca un individ dintr-una din clase să migreze în cealaltă.

Confruntați cu o barieră aproape de netrecut în calea mobilității ascendente, solidaritatea între cei conduși – și anume, identificarea mutuală ca victime actuale ori potențiale ale exproprierilor statale – este întărită, iar riscul clasei conducătoare de a-și pierde legitimitatea ca urmare a spolierii amplificate sporește. [2]

Într-un contrast evident, administratorul unei agenții statale publice va încerca să maximizeze nu avuția statală totală (valorile capitalizate și venitul curent), ci doar venitul curent, fără a ține cont de, și în detrimentul, valorilor de capital. Într-adevăr, chiar dacă ar dori acest lucru, administratorul nu are posibilitatea să acționeze diferit, întrucât resursele aflate în proprietate publică nu pot fi vândute, iar în absența prețurilor de piață calculul economic este imposibil. În consecință, proprietatea publică a agenției statale va sfârși, inevitabil, într-un consum neîntrerupt de capital.

În loc să mențină și chiar să sporească valoarea proprietății statale, așa cum are tendința proprietarul privat, un administrator provizoriu al agenției statale va epuiza rapid resursele disponibile, căci, dacă nu consumă în prezent, este posibil ca niciodată să nu mai aibă această oportunitate. În particular, un administrator (spre deosebire de proprietarul privat) nu are nici un motiv să nu-și ruineze țara. De ce nu ar dori el să intensifice exploatarea, din moment ce avantajul unei politici a agresiunii moderate (cu sporirea, în consecință, a valorilor capitalizate ale posesiunilor statale) nu poate fi apropriat, în timp ce beneficiul politicii opuse, cea a unei exploatări intense – un venit curent crescut – poate fi astfel acaparat? Pentru un administrator, spre deosebire de un proprietar privat, cumpătarea are numai dezavantaje. [3]

În plus, în cazul unei agenții statale publice, oricine poate, în principiu, să devină un membru al clasei conducătoare sau chiar să acceadă la puterea supremă. Distincția dintre conducători și supuși, precum și conștiința de clasă a ultimilor se vor estompa. Apare chiar iluzia că distincția nu mai există, că în condițiile agenției statale publice nimeni nu mai este condus, ci fiecare se autoconduce. Astfel, opoziția publică față de puterea statală este sistematic atenuată. Dacă anterior exploatarea și exproprierea ar fi putut să pară populației ca fiind în mod clar opresive și malefice, în prezent li se atribuie într-o mult mai mică măsură aceste atribute, oamenii fiind ceea ce sunt, din moment ce oricine poate pătrunde liber în rândurile agresorilor.

În consecință, nu numai că spolierea va spori, fie în mod fățiș sub forma creșterii impozitelor, fie în mod difuz, voalat prin amplificarea creației monetare guvernamentale (inflație) ori a reglementării legislative. De asemenea, numărul angajaților din aparatul statal (birocrații) va crește atât absolut, cât și relativ la ocuparea din sectorul privat, atrăgând și promovând în special persoanele cu rate ridicate ale preferinței de timp, cu un grad scăzut și limitat de prevedere.

2) Spre deosebire de dreptul la autoapărare în eventualitatea unui atac criminal, victima spolierilor inițiate de către stat a drepturilor de proprietate privată nu se poate opune acestora în condiții de legitimitate.

Instituirea unui impozit statal asupra proprietății sau venitului uzurpă drepturile de proprietate legitime și pe cele asupra venitului producătorului într-o manieră asemănătoare furtului. În ambele cazuri, stocul de bunuri al proprietarului/producătorului este diminuat împotriva voinței sale și fără consimțământul său.

Creația monetară sau de „lichidități” a statului implică, cu nimic mai prejos față de acțiunile unei bande criminale de falsificatori, o expropriere frauduloasă a proprietății private. De asemenea, orice reglementare statală cu privire la acțiunile proprietarilor de folosire a bunurilor lor – cu excepția regulii că nimănui nu-i este permis să deterioreze fizic proprietatea altor persoane și că toate schimburile și tranzacțiile să fie voluntare și pe baze contractuale – implică o „preluare” a proprietății cuiva, aflată pe același plan cu acțiunile de extorcare, de tâlhărie sau de distrugere. Însă impozitarea, ca furnizor de lichiditate al statului, și reglementările statale, spre deosebire de corespondentele lor criminale, sunt considerate legitime, iar victima intervenției statale, în contrast față de victima unei crime, nu este îndreptățită să-și apere și să-și protejeze din punct de vedere fizic proprietatea.

Datorită legitimității lor, încălcările statale ale drepturilor de proprietate afectează, prin urmare, sistematic preferințele de timp individuale, în mod diferit și mult mai profund decât crima. Ca și activitatea criminală, orice interferență statală asupra drepturilor de proprietate private reduce stocul de bunuri prezente al unei persoane și, astfel, duce la creșterea ratei efective a preferinței de timp a acesteia.

Așadar, spre deosebire de crimă, agresiunile statale duc la creșterea simultană a intensității preferinței de timp a victimelor actuale sau potențiale, întrucât acestea presupun, de asemenea, o reducere a ofertei de bunuri viitoare (scăderea randamentului investițiilor).

Activitatea criminală, ca acțiune nonlegitimă, are loc cu intermitență – tâlharul părăsește scena cu prada sa, lăsând victima singură. Astfel, crima poate fi abordată prin sporirea cererii individuale de bunuri și servicii destinate protecției , comparativ cu cererea pentru bunuri nonprotecție, astfel încât să fie restabilit sau chiar mărit randamentul viitor al investiției, iar posibilitatea ca același tâlhar sau altul să reușească a doua oară să fie diminuată.

Dimpotrivă, uzurparea de către stat a drepturilor de proprietate este neîntreruptă, datorită caracterului său legitim. Agresorul nu dispare din cadru ascunzându-se, ci rămâne la pândă, iar victima nu se ,,înarmează”, ci trebuie sau cel puțin se anticipează, în general, că va rămâne fără apărare. Victimele actuale și potențiale ale încălcărilor statale ale drepturilor de proprietate – relevate de vulnerabilitatea neîntreruptă față de agresorii lor – răspund asociind în permanență tuturor activităților productive viitoare un risc sporit și ajustându-și sistematic pesimist anticipările privind randamentele tuturor investițiilor viitoare.

Întrucât reduc concomitent stocul de bunuri prezente și viitoare anticipate, exproprierile statale sporesc, prin urmare, nu numai ratele preferințelor de timp (date fiind ierarhizările acestora), ci și întregul spectru al preferințelor temporale. Cum proprietarii-producători sunt, și se consideră, lipsiți de apărare în fața agresiunii viitoare din partea angajaților statului, randamentele anticipate ale activităților productive cu rezultate viitoare sunt reduse la nivel generalizat și, în consecință, toate victimele actuale și potențiale devin comparativ mai orientate către satisfacerea prezentă a preferințelor. [4] În plus, deoarece gradul de opresiune este relativ mai ridicat sub o agenție statală publică, această tendință către gratificarea prezentă va fi semnificativ mai pronunțată în cazul unei agenții statale publice decât al unei agenții private.

II. Exemplificare: Tranziția de la monarhie la democrație (1789-1918)

Monarhiile ereditare reprezintă exemplul istoric al agențiilor statale aflate în proprietate privată, iar republicile democratice, pe cel al agențiilor statale în proprietate publică.

De-a lungul celei mai mari părți a istoriei sale, omenirea, în măsura în care s-a aflat sub autoritatea statală, a fost supusă autorității monarhice. Au existat câteva excepții: democrația ateniană, Roma în timpul perioadei sale republicane până în 31 î.Hr., republicile Veneției, Florenței și Genovei în perioada renascentistă, cantoanele elvețiene începând din 1291, Provinciile Unite din 1648 până în 1673 și Anglia lui Cromwell din 1649 până în 1660. Acestea au constituit însă cazuri izolate într-o lume dominată de monarhii și au reprezentat, cu excepția Elveției, fenomene de scurtă durată. Constrânse de învecinarea cu statele monarhice, toate vechile republici au aplicat doar parțial condiția de acces liber la proprietatea publică. Întrucât forma de stat-republică presupune prin definiție o proprietate publică, nu privată, asupra aparatului statal, se poate astfel anticipa că într-o republică va exista o tendință inerentă către adoptarea sufragiului universal; spre deosebire de aceasta însă, în toate formele timpurii ale republicii, intrarea în aparatul de stat a fost limitată la grupuri relativ restrânse de „nobili”.

Odată cu sfârșitul primului război mondial, omenirea părăsește în mod real perioada monarhică. [5] Pe parcursul unui secol și jumătate, începând cu Revoluția Franceză, Europa a parcurs o transformare fundamentală, ce a prefațat evoluții asemănătoare pe întregul glob. Autoritatea monarhică și regii suverani au fost pretutindeni înlocuiți de autoritatea democratic – republicană și de suveranitatea „poporului”.

Primul atac al republicanismului și al ideii de suveranitate populară asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a înfrângerii militare a lui Napoleon și a revenirii conducerii Bourbonilor în Franța; iar ca o consecință a terorii revoluționare și a războaielor napoleoniene, republicanismul a fost discreditat pe scară largă, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, spiritul democratic – republican al Revoluției Franceze și-a pus definitiv amprenta. De la revenirea conducerii monarhice în 1815 și până la declanșarea în 1914 a primului război mondial, pe cuprinsul întregii Europe, participarea și reprezentarea politice populare au fost în mod sistematic lărgite. Dreptul de vot a fost extins treptat, iar sfera de autoritate a parlamentelor alese prin votul populației a crescut pretutindeni. [6]

Din 1815 până în 1830, dreptul de vot în Franța era încă strict restricționat sub conducerea familiei Bourbon, revenită la tron. Dintr-o populație de aproximativ 30 de milioane, în Franța electoratul includea doar pe cei mai mari proprietari – în jur de 100.000, adică mai puțin de o jumătate de procent din populația cu vârsta mai mare de 20 de ani. Ca rezultat al Revoluției din Iulie din 1830, al abdicării lui Charles al X-lea și al încoronării lui Louis Philippe, ducele de Orleans, numărul votanților a sporit la aproximativ 200.000. Mișcările revoluționare de la 1848 au avut ca rezultat o reorientare a Franței către republicanism, cu introducerea sufragiului universal și restricționat pentru toți cetățenii de sex masculin, de peste 23 de ani. Napoleon al III-lea a fost astfel ales de aproape 5,5 milioane de voturi dintr-un electorat ce însuma mai mult de 8 milioane.

În Marea Britanie, după 1815, electoratul era compus din circa 500.000 de proprietari avuți (ce reprezentau aproape 4% din populația de peste 20 de ani). Reforma electorală (Reform Bill) a redus cerințele legate de proprietate și a extins dreptul de vot la aproape 800.000. Următoarea extindere, de la aproape 1 milion la 2 milioane, a fost consecința celei de a doua reforme electorale (Reform Bill) din 1867. În 1884 are loc o nouă relaxare a restricțiilor referitoare la avuție, iar electoratul sporește până la aproximativ 6 milioane, aproape o treime din populația de peste 20 de ani și mai mult de trei sferturi din întreaga populație masculină adultă.

În Prusia, ca cel mai important stat german independent din cele 39 recunoscute după Congresul de la Viena, democratizarea a debutat cu revoluția din 1848 și constituția din 1850. Camera inferioară a parlamentului prusac a fost aleasă, din acel moment, prin sufragiu universal al populației masculine. Cu toate acestea, până în 1918, electoratul a rămas stratificat în trei categorii cu puteri electorale diferite. De pildă, cei mai bogați indivizi – care contribuiau cu o treime din toate taxele – au ales o treime din membrii camerei inferioare. În 1867 s-a constituit Confederația Nord-Germană, ce includea Prusia și alte 21 de state germane. Constituția sa oferea drept de vot universal nerestricționat întregii populații masculine cu vârsta mai mare de 25 de ani. În 1871, după victoria asupra lui Napoleon al III-lea, constituția Confederației Nord-Germane a fost adoptată în linii mari de către nou-fondatul Imperiu German. Dintr-o populație totală de circa 35 de milioane, aproape 8 milioane, adică aproximativ o treime din populația de peste 20 de ani, au ales primul Reichstag german.

După unificarea politică a Italiei în 1861 sub conducerea Regatului Sardiniei și Piemont-ului, dreptul de vot a fost acordat doar unui număr de 500.000 de indivizi dintr-o populație de circa 25 de milioane, adică aproximativ 3,5 procente din populația de peste 20 de ani. În 1882, cerințele legate de proprietate au fost relaxate, iar vârsta minimă de votare a fost micșorată de la 25 la 21 de ani. În consecință, electoratul italian a crescut la mai mult de 2 milioane. În 1913, au fost introduse dreptul de vot nerestricționat și aproape universal pentru toată populația masculină de peste 30 de ani și un sufragiu cu restricții minime pentru populația de sex masculin de peste 21 de ani, ceea ce a sporit numărul votanților italieni la mai mult de 8 milioane – mai mult de 40 de procente din populația de peste 20 de ani.

În Austria, sufragiul masculin limitat și neuniform a fost introdus în 1873. Electoratul, compus din patru clase sau curiae cu puteri de vot inegale, totaliza 1,2 milioane de votanți dintr-o populație de aproape 20 de milioane, adică 10 procente din populația de peste 20 de ani. În 1867, cea de-a cincea curiae a fost adăugată. Patruzeci de ani mai târziu, sistemul bazat pe curiae a fost abolit și s-a optat pentru sufragiul populației masculine de peste 20 de ani, universal și egal, ceea ce a sporit numărul votanților la aproape 6 milioane (circa 40 de procente din populația de peste 20 de ani).

În Rusia au fost alese, începând din 1864, consilii locale și districtuale – zemstvos –iar în 1905, ca efect secundar al pierderii războiului împotriva Japoniei, a fost creat un parlament – Duma – ales prin sufragiu masculin aproape universal, cu toate că indirect și inegal. În ceea ce privește puterile mai mici ale Europei, sufragiul masculin egal, universal sau aproape universal, exista în Elveția din 1848, și a fost adoptat între 1890 și 1910 în Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia, Bulgaria, Serbia și Turcia.

În pofida subminării crescânde, principiul monarhic a fost dominant până la tragicele evenimente ale primului război mondial. Doar două republici existau în Europa înainte de 1914: Franța și Elveția; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi încadrată în categoria sistemului parlamentar, adică acela în care puterea supremă era investită într-un parlament ales. Patru ani mai târziu, după ce Statele Unite (în care principiul democratic presupus în noțiunea de republică triumfase doar recent, ca urmare a distrugerii Confederației secesioniste de către statul federal) [7] se implicaseră în războiul din Europa și deciseseră în mod hotărâtor rezultatul acestuia, toate monarhiile au dispărut, iar Europa s-a orientat către republicanismul democratic. [8]

În Europa, familiile învinse Romanov, Hohenzollern și cea habsburgică au fost silite să abdice sau să renunțe la tron, iar Rusia, Germania și Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu universal – masculin și feminin – și conduceri parlamentare. În mod asemănător, toate statele succesoare nou create, cu singura excepție a Yugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria și Cehoslovacia) au adoptat constituții republican – democratice. În Turcia și Grecia, monarhiile au fost răsturnate. Chiar și acolo unde monarhiile s-au menținut formal, ca în Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda și țările scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populația adultă, iar toată puterea statală a fost investită în parlamente și în funcționarii „publici”. [9] O nouă ordine mondială începuse – epoca republican-democratică sub patronajul aparatului statal dominant al Statelor Unite.

III. Dovezi și exemple: Exploatarea și orientarea către gratificare imediată în monarhie și republicanismul democratic

Din perspectiva teoriei economice, sfârșitul primului război mondial marchează momentul în care proprietatea privată asupra aparatului statal a fost înlocuită complet de proprietatea publică asupra acestuia; pe baza acestui fapt, poate fi anticipată demararea unei tendințe sistematice către intensificarea exploatării (creșterea aparatului statal) și sporirea intensității preferinței sociale de timp (orientarea către prezent). Aceasta a fost, într-adevăr, tema principală, fundamentală a istoriei occidentale de după primul război mondial: cu câteva antecedente în ultima treime a secolului al XIX-lea, legate de subminarea crescândă a fostelor ocârmuiri, [10] practic toți indicatorii ce evidențiază exploatarea statală și sporirea preferințelor de timp au înregistrat, începând din 1918, o tendință sistematic ascendentă.

III.1. Indicatorii exploatării

Fără îndoială, mărimea taxelor impuse societății civile a crescut în perioada monarhică. [11] Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, proporția veniturilor statale a rămas remarcabil de stabilă și scăzută. Istoricul economiei Carlo M. Cipolla concluziona:

„Trebuie să recunoaștem, în final, că proporția veniturilor aspirate de sectorul public a crescut, cel mai probabil, începând din secolul al XI-lea, pe tot cuprinsul Europei, însă este dificil să ne imaginăm că, excepție făcând anumite perioade și regiuni, puterea publică a reușit vreodată să extragă mai mult de 5 până la 8 procente din venitul național”.

El menționează apoi că această proporție nu a fost sistematic depășită până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. [12]

Pe de altă parte, până către mijlocul secolului al XIX-lea, dintre toate țările vest-europene doar Marea Britanie, de exemplu, practica începând din 1843 un impozit pe venit. În Franța s-a introdus, pentru prima dată, o formă de impozit pe venit în 1873, în Italia în 1877, Norvegia – 1892, Olanda – 1894, Austria – 1898, Suedia – 1903, S.U.A. – 1913, Elveția – 1916, Danemarca și Finlanda în 1917, Irlanda și Belgia în 1922, iar Germania în 1924. Cu toate acestea, chiar în momentul izbucnirii primului război mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent în Produsul Intern Brut (PIB) nu depășeau, de regulă, 10 procente și doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15 procente. Într-un contrast izbitor, odată cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent în PIB au crescut, ca regulă generală, de la 20 la 30 de procente de-a lungul anilor 1920 și 1930, astfel încât la mijlocul anilor ’70 au atins, în general, 50 procente. [13]

De asemenea, nu este nici o îndoială asupra faptului că angajarea forței de muncă de către stat a sporit în timpul perioadei monarhice, însă, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depășit 3 procente din forța de muncă totală. Spre deosebire de aceasta, către mijlocul anilor’70, angajarea în sectorul de stat a depășit, în general, 15 procente din forța de muncă totală. [14]

O tendință similară reiese din analiza inflației și a informațiilor despre oferta de monedă. Lumea guvernării monarhice s-a caracterizat, în general, prin existența monedei-marfă, în general, argint sau aur. Un etalon metalic îngreunează sporirea inflaționistă a masei monetare de către stat sau o face chiar imposibilă. Au existat, de asemenea, încercări de introducere a unei monede fiduciare nerambursabile. Însă aceste experimente cu monedă fiduciară, legate în special de Banca Amsterdam, de Banca Angliei, de John Law și de Banca Franței, au fost anomalii locale, ce au sfârșit rapid în dezastre financiare, cum ar fi prăbușirea „Tulip Mania” olandeză din 1637 și a speculațiilor financiare frauduloase din 1720 denumite „Mississippi Bubble” și „South Sea Bubble”. Oricât de mult au încercat, conducătorii monarhi nu au reușit să pună bazele unor monopoluri ale monedelor pur fiduciare, adică a unor bani de hârtie guvernamentali nerambursabili, ce pot fi creați practic din nimic, la un cost aproape nul.

Doar în condițiile guvernării republicane democratice, a unei autorități anonime și impersonale, s-a reușit această performanță. Pe parcursul primului război mondial, asemenea războaielor anterioare, statele beligerante au renunțat la etalonul aur. Spre deosebire însă de conflictele precedente, primul război mondial nu s-a soldat cu o reîntoarcere la etalonul aur; în locul acesteia, de la mijlocul anilor ’20 până în 1971 și întreruptă de o serie de crize monetare internaționale, a fost implementat un pseudo-etalon aur – etalonul aur-schimb. În 1971, până și ultima rămășiță a etalonului aur internațional a fost abolită. De atunci, și pentru prima dată în istorie, lumea întreagă a adoptat un sistem al monedelor pur fiduciare, cu bani de hârtie fabricați de stat ce fluctuează nestingherit. [15]

În consecință, s-a manifestat o tendință seculară, aparent permanentă, către inflație și depreciere monetară.

De-a lungul guvernării monarhice, cu o monedă-marfă în mare parte liberă de controlul guvernamental, „nivelul” prețurilor în general a scăzut și puterea de cumpărare a crescut, cu excepția perioadelor de război ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiți indici ai prețurilor pentru Anglia, de exemplu, indică faptul că prețurile erau considerabil mai mici în 1760 decât fuseseră cu o sută de ani înainte; iar în 1860 ele erau mai mici decât în 1760. [16] Conectate prin etalonul internațional aur, în celelalte țări evoluția a fost similară. [17] Într-un contrast evident, pe durata conducerii democratic – republicane, în condițiile unui centru financiar mondial ce și-a modificat sediul, trecând din Marea Britanie în SUA, o tendință cu totul nouă a apărut.

De exemplu, la puțin timp după primul război mondial, în 1921, la scurt timp după încheierea primului război mondial, în S.U.A. indicele prețurilor bunurilor de consum tranzacționate en-gros s-a menținut la 113. După al doilea război mondial, în 1948, a crescut la 185. În 1971 a fost de 255, a atins valoarea de 658 în 1981, pentru ca în 1991 să fie de aproape 1000. Doar pe parcursul a două decenii de monedă fiduciară nepreschimbabilă, indicele prețurilor de consum din Statele Unite a crescut de la 40 în 1971 la 136 în 1991; în Marea Britanie acesta a urcat (explodat)de la 24 la 157, în Franța de la 30 la 137, iar în Germania de la 56 la 116.

În mod similar, pe durata a mai mult de șapte decenii, din 1845 până la sfârșitul primului război mondial în 1918, masa monetară în Marea Britanie a crescut de aproximativ șase ori, în timp ce în Statele Unite, tot pe parcursul a șaptezeci de ani, dar din 1918 până în 1991, masa monetară a crescut de mai mult de 64 de ori. [18]

Pe lângă impozitare și inflație, pentru finanțarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. Este incontestabil faptul că, așa cum s-a întâmplat în cazul impozitării și inflației, datoria guvernamentală a sporit de-a lungul perioadei monarhice. Cu toate acestea și în conformitate cu predicțiile teoretice, monarhii au arătat o moderație și o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat – republicani.

Datoriile statului reprezentau, în perioada monarhică, în ultimă instanță, datorii legate de război. În timp ce datoria totală a avut, în timp, o tendință ascendentă, cel puțin pe timp de pace, monarhii și-au redus, în mod caracteristic, datoriile. Exemplu britanic este cât se poate de reprezentativ. Pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, datoria statului a crescut: ea a fost de 76 milioane de lire în 1748, după Războiul cu Spania, de 127 milioane în 1763, după Războiul de șapte ani; de 232 milioane în 1783, după Războiul American de Independență, și de 900 milioane în 1815, după Războaiele napoleoniene. Cu toate acestea, în fiecare interval de timp de pace – 1727-1739, 1748-1756 și 1762-1775 – datoria totală în realitate a scăzut. Din 1815 și până în 1914, datoria națională britanică s-a redus de la un nivel de 900 de milioane până la 700 de milioane lire. Într-un contrast izbitor, odată cu debutul perioadei democratic – republicane, datoria britanică doar a sporit, atât pe timp de război cât și pe timp de pace. În 1920, aceasta era de 7,9 miliarde lire, în 1938 de 8,3 miliarde, în 1945 de 22,4 miliarde, în 1970 de 34 miliarde și, din acel moment, a urcat la mai mult de 190 miliarde, în 1987. [19] În mod asemănător, datoria guvernului federal american a crescut pe timp de război și de pace: după primul război mondial, în 1919, a fost de circa 25 miliarde dolari; în 1940, de 43 de miliarde, iar după al doilea război mondial, în 1946, s-a menținut la nivelul de aproximativ 270 de miliarde. În 1970, crește la 370 de miliarde, iar din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari, pur și simplu a explodat: în 1979, a fost de circa 840 de miliarde, în 1985, mai mult de 1,8 bilioane. În 1988, datoria totală a atins aproape 2,5 bilioane, în 1992 a depășit 3 bilioane, pentru ca în prezent să se mențină la un nivel de aproximativ 6 bilioane dolari. [20]

Aceeași tendință către intensificarea exploatării și a orientării către prezent rezultă și din analizarea legislației și reglementării practicate de stat. Pe parcursul perioadei monarhice, în condițiile unei diferențieri evidente între conducători și conduși, regele și asociații săi erau ținuți să se supună legii. Ei aplicau legea existentă în calitate de judecători sau jurați. Ei nu creau legea. Bertrand de Jouvenel notează:

„Monarhul era considerat doar judecător, iar nu legiuitor. El contribuia la respectarea drepturilor subiective și le respecta el însuși; el găsea aceste drepturi ființând și nu contesta anterioritatea acestora în raport cu autoritatea sa … Drepturile subiective nu aveau statutul nesigur al unei donații, ci constituiau drepturi depline, ca și dreptul suveranului. Acesta era un drept subiectiv ca și celelalte drepturi, cu toate că beneficia de o poziție superioară; în pofida acestui fapt, el nu putea anula celelalte drepturi…”. [21]

Fără nici o îndoială, monopolizarea administrării legii a condus la creșterea prețurilor și/sau la scăderea calității comparativ cu cele ce s-ar fi practicat în condiții concurențiale, iar de-a lungul timpului regii au utilizat privilegiul lor de monopol pentru propriul avantaj.

Într-adevăr, chiar și la începutul secolului XX, A.V. Dicey putea încă să susțină că, în ceea ce privește, de exemplu, Marea Britanie, legislația, adică dreptul public, ca element distinct de legea existentă (dreptul privat) nu exista.

Într-un contrast izbitor, în democrație, unde exercitarea puterii este învăluită în anonimat, președinții și parlamentele s-au ridicat rapid deasupra legii. Ei au devenit nu numai judecători, ci și legislatori, creatori ai „noii” legi. În prezent, precizează Jouvenel,

„suntem obișnuiți ca drepturile să ne fie modificate prin deciziile de necontestat ale legiuitorilor. Un proprietar funciar nu mai este surprins de obligația de a păstra un chiriaș; iar un angajator este obișnuit, nu într-o mai mică măsură, cu datoria de a spori salariile angajaților săi ca urmare a hotărârilor Puterii. În zilele noastre este de la sine înțeles că drepturile noastre subiective sunt nesigure și la bunul plac al autorității”. [22]

Printr-o evoluție asemănătoare democratizării monedei – înlocuirea monedei-marfă private cu bani guvernamentali de hârtie, inflația rezultată și incertitudinea financiară sporită – democratizarea legii și a administrării acesteia a condus la un flux legislativ din ce în ce mai mare. În prezent, numărul actelor legislative și al reglementărilor votate de parlamente în cursul unui singur an, este de ordinul a zeci de mii, acoperind sute de mii de pagini; acestea influențează toate aspectele vieții particulare și economice și conduc la o depreciere constantă a întregii legi și la sporirea incertitudinii asociate domeniului. Ca un exemplu tipic, ediția din 1994 a Codului Reglementărilor Federale, compendiul anual al reglementărilor în uz emise de guvernul federal al Statelor Unite, constă într-un total de 201 cărți, ce ocupă 8 metri pe rafturile bibliotecilor. Numai indexul Codului cuprinde 754 de pagini. Codul conține reglementări cu privire la producția și distribuția aproape a oricărui bun imaginabil: de la țelină, ciuperci, pepeni verzi, curele de ceas, etichetarea becurilor electrice, tricotaje, săritura cu parașuta, producția siderurgică, atentatele la pudoare din campus-urile universităților, până la prepararea rondelelor de ceapă, depunând mărturie pentru autoritatea aproape totalitară a statului democratic.

III.2. Indicatorii orientării către prezent

Fenomenul preferinței sociale de timp este, într-o oarecare măsură, mai greu de evidențiat decât cel al exproprierii și exploatării; de asemenea, este mai dificilă identificarea unor indicatori adecvați ai fenomenului orientării către prezent. Mai mult, anumiți indicatori sunt mai puțin expliciți – „mai slabi” – decât cei ai exploatării. Toți indică însă aceeași direcție și împreună oferă o ilustrare la fel de clară a celei de a doua predicții teoretice, aceea că guvernarea democratică promovează orizontul scurt de previziune (orientarea către prezent) în cadrul societății civile. [23]

Cel mai explicit indicator al preferinței sociale de timp este rata dobânzii. Rata dobânzii reprezintă relația dintre evaluarea relativă a bunurilor prezente în raport cu cele viitoare. Mai precis, ea indică marja la care banii prezenți sunt tranzacționați pentru banii viitori. O rată ridicată a dobânzii dovedește o mai mare orientare către prezent, în timp ce o rată scăzută a dobânzii, o orientare mai accentuată către satisfacerea dorințelor viitoare.

În condiții normale, adică presupunând standarde de viață și venituri monetare reale în creștere, se poate anticipa o scădere a ratei dobânzii astfel încât în cele din urmă să se apropie de zero, dar fără să atingă vreodată acest nivel. Aceasta întrucât utilitatea marginală a banilor prezenți scade comparativ cu cea a banilor viitori, în condițiile unor venituri reale în creștere; în consecință, presupunând ceteris paribus ca fiind dat întregul spectru al preferinței de timp, rata dobânzii va scădea în mod necesar. Prin urmare, economisirea și investirea vor spori, veniturile viitoare vor deveni la rândul lor și mai mari, și așa mai departe.

De fapt, o tendință către scăderea ratelor dobânzii caracterizează evoluția multiseculară a dezvoltării umanității. Ratele minime ale dobânzii la „creditele cu riscuri moderate” erau în jur de 16 procente la începutul istoriei financiare grecești, în secolul VI î.Hr, și au scăzut la 6 procente pe tot parcursul perioadei elenistice. În Roma, ratele minime ale dobânzii s-au redus de la mai mult de 8 procente, în perioada timpurie a Republicii, la 4 procente în primul secol al Imperiului.

În secolul al XIII-lea, în Europa, cele mai scăzute rate ale dobânzii la „împrumuturile cu risc redus” erau de 8%. În secolul al XIV-lea, ele scad la aproximativ 5%; în secolul următor coboară la 4 procente, pentru ca în secolul al XVII-lea, să se reducă la 3 procente. Iar la sfârșitul secolului al XIX-lea, nivelurile minime ale ratelor dobânzii au scăzut în continuare până la mai puțin de 2,5 procente. [24]

Această evoluție nu a fost nicidecum lină. Ea a fost întreruptă în mod frecvent de perioade, uneori pe durata a sute de ani, caracterizate prin sporirea ratelor dobânzii. În orice caz, asemenea perioade erau asociate marilor războaie și revoluții, cum ar fi Războiul de 100 de ani pe parcursul secolului al XIV-lea, Cruciadele de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea, Revoluțiile Americană și Franceză și războaiele napoleoniene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea și cele două războaie mondiale din secolul XX. Mai mult, în timp ce valori mari și în creștere ale nivelurilor minime ale ratei dobânzii indică perioade caracterizate prin standarde de viață mici sau în scădere, tendința opusă predominantă către rate ale dobânzii reduse și în scădere este o dovadă a progresului generalizat al omenirii – trecerea de la primitivism la civilizație. Tendința către rate mai mici ale dobânzii reflectă, mai precis, dezvoltarea lumii occidentale, prosperitatea în creștere a populației sale, prevederea, inteligența și virtutea morală ale acesteia, precum și nivelul neegalat al civilizației europene a secolului al XIX-lea.

Pe acest fundament istoric și în conformitate cu teoria economică, se putea anticipa, prin urmare, că în secolul XX ratele dobânzii vor fi chiar mai reduse decât cele din secolul anterior. Există doar două posibile explicații ale neverificării acestui raționament. Prima posibilitate este aceea că în secolul XX veniturile reale nu au depășit veniturile din secolul precedent sau chiar au scăzut sub nivelul acestora din urmă. Această explicație poate fi însă contrazisă cu dovezi empirice, căci pare de necontestat că în secolul XX veniturile au fost, de fapt, mai mari.

Rămâne, așadar, doar a doua explicație. Dacă veniturile reale sunt mai mari, dar ratele dobânzii nu au scăzut, ipoteza ceteris paribus nu mai poate fi presupusă adevărată. Mai degrabă, întreaga configurație a preferinței sociale de timp trebuie să se fi deplasat în sensul creșterii. Aceasta înseamnă că trăsăturile morale al populației s-au modificat în mod necesar: în medie, populația trebuie să-și fi pierdut tăria morală și intelectuală și să fi devenit mai orientată către prezent. Aceasta pare să fie, într-adevăr, explicația.

Începând din 1815, pe tot cuprinsul Europei și în lumea occidentală, ratele minime ale dobânzii au coborât în mod constant, în medie, până la un nivel minim istoric, semnificativ sub 3%, la cumpăna secolului. Odată cu debutul perioadei democratic – republicane, această tendință timpurie a ajuns într-un impas și pare că și-a schimbat orientarea, dovadă fiind declinul civilizațional al Europei și Statelor Unite din secolul XX. Analiza celor mai scăzute rate medii ale dobânzii calculate pe 10 ani pentru Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia, Germania, Suedia, Elveția și Statele Unite, de pildă, arată că, în întreaga perioadă ce a urmat primului război mondial, ratele dobânzii în Europa nu au fost niciodată la fel de scăzute sau mai mici decât cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Doar în Statele Unite, în anii ’50, ratele dobânzii au scăzut sub nivelul celor de la sfârșitul secolului anterior. Acesta a fost doar un eveniment de scurtă durată, și chiar și atunci, ratele dobânzii în Statele Unite nu au fost sub nivelul celor din Marea Britanie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din contră, ratele dobânzii în secolul XX au fost în mod general sensibil superioare celor din secolul al XIX-lea, manifestând, în realitate, o tendință ascendentă. [25] Această concluzie nu se modifică semnificativ chiar și prin luarea în considerare a faptului că ratele dobânzii din perioada contemporană, cu deosebire începând din anii ’70, includ sistematic o marjă de preț datorată inflației. După ajustarea ratelor nominale ale dobânzii recente pentru a obține o estimare a mărimii ratei dobânzii reale, ratele contemporane ale dobânzii se dovedesc a fi în continuare substanțial superioare celor existente cu 100 de ani în urmă. În medie, nivelul minim al ratele dobânzii pe termen lung din Europa și din Statele Unite pare să depășească în prezent nivelul de 4 procente și chiar să atingă 5 procente – adică mai mult decât ratele dobânzii din Europa secolului al XVII-lea și la fel de ridicate ori chiar mai mari decât ratele dobânzii din secolul la XV-lea. De asemenea, procentele actuale de economisire de circa 5 procente din venitul disponibil, înregistrate în Statele Unite, nu depășesc pe cele existente cu mai mult de trei sute de ani în urmă în Anglia secolului al XVII-lea, cu mult mai săracă. [26]

Paralel acestei evoluții și evidențiind un aspect cu un grad de specificitate mai ridicat al aceluiași fenomen fundamental al preferințelor sociale de timp ridicate și în creștere, indicatorii destrămării familiale – „familiile disfuncționale” – au cunoscut o creștere sistematică.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea cheltuielilor statului, în mod obișnuit într-o proporție mai mare de 50 de procente, au fost direcționate către finanțarea armatei. Dacă presupunem că cheltuielile statului reprezentau în acea perioadă aproximativ 5 procente din produsul național, aceasta înseamnă că cheltuielile militare ajungeau la 2,5 procente din produsul național, iar restul erau utilizate pentru susținerea aparatului administrativ de stat. Sumele destinate sporirii bunăstării, denumită și „caritate publică”, nu jucau aproape nici un rol. Mecanismul atingerii acesteia era considerat ca aparținând sferei responsabilității private, iar diminuarea sărăciei a fost încredințată carității voluntare. Spre deosebire de această situație, ca o consecință a egalitarismului intrinsec democrației, odată cu debutul acesteia la sfârșitul secolului al XIX-lea, și-a făcut apariția colectivizarea responsabilității individuale. Cheltuielile militare au sporit în mod frecvent, pe parcursul secolului XX, până la 5-10 procente din produsul național, însă, cu cheltuieli publice ce ating în mod obișnuit 50% din produsul național, cheltuielile militare nu reprezintă în prezent decât 10-20% din cheltuielile statale totale.

Majoritatea cheltuielilor publice, ce depășește frecvent 50% din cheltuielile statale totale sau 25% din produsul național, este înghițită în prezent de cheltuielile implicate de bunăstarea publică: „asigurarea” de sănătate impusă în mod coercitiv de către stat, cea împotriva bolilor profesionale, a bătrâneții, a șomajului și o întreagă listă, în permanentă expansiune, de alte handicapuri. [27]

În consecință, prin eliberarea progresivă a indivizilor de responsabilitatea de a-și asigura prezervarea propriei sănătăți, a siguranței și a bătrâneții, sfera și orizontul temporal ale acțiunilor private prevăzătoare au fost sistematic reduse. De pildă, valorizarea căsătoriei, a familiei și a copiilor s-a redus, din moment ce individul se poate sprijini pe asistența „publică”. Astfel, de la debutul perioadei democratice-republicane, s-a redus numărul copiilor, iar mărimea populației rezidente a stagnat ori chiar a scăzut. Vreme de secole, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, rata natalității a fost aproape constantă, situându-se undeva între 30-40 la 1000 de locuitori (în mod obișnuit, ceva mai ridicată în țările cu populație predominant de religie catolică și mai scăzută în țările cu populație de religie protestantă. Într-un contrast izbitor, pe durata secolului XX, ratele natalității au suferit o scădere dramatică pe tot cuprinsul Europei și în Statele Unite – ajungând la aproximativ 15-20 la 1000 de locuitori. [28] În același timp, ratele divorțurilor, ale adulterelor, ale incidenței fenomenului de părinte singur, ale celibatului și ale avorturilor au crescut în mod constant, în timp ce ratele economisirii personale au început să stagneze ori chiar să scadă, în loc să sporească proporțional sau mai mult decât proporțional cu creșterea veniturilor. [29]

În plus, ca o consecință a deprecierii legii datorate procesului de legiferare, precum și a colectivizării responsabilității realizate mai cu seamă prin legislația cu privire la securitatea socială, s-a înregistrat, de asemenea, o tendință sistematic crescătoare a ratelor agresiunilor cu o gravitate sporită, de pildă omorul, atacul, jaful, furtul.

Cu o evoluție „normală” a evenimentelor, adică în condițiile unor standarde de viață în creștere, era de așteptat ca protecția împotriva dezastrelor sociale de proporția crimei să cunoască o îmbunătățire continuă, așa cum se putea anticipa că pre-întâmpinarea dezastrelor naturale (inundații, cutremure și uragane) va deveni în timp mai eficientă. Într-adevăr, aceasta pare să fi fost, în general, situația în întreaga lume occidentală până de curând, adică în a doua parte a secolului XX, moment în care ratele criminalității au început să urce vertiginos.

Există, desigur, un număr de factori, alții decât creșterea iresponsabilității și a lipsei prevederii datorate legiferării și măsurilor vizând bunăstarea, ce pot explica incidența crimelor. De pildă, bărbații comit mai multe crime decât femeile, tinerii mai multe decât persoanele în vârstă, negrii mai multe decât albii, iar locuitorii orașelor mai multe decât cei ai satelor. [30] În consecință, să poate anticipa că modificări ale componenței sexelor, a grupelor de vârstă, a raselor și a gradului de urbanizare vor avea consecințe sistematice asupra incidenței agresiunilor.

Cu toate acestea, toți acești factori sunt relativ stabili și nu li se poate imputa nici o modificare în tendința descrescătoare pe termen lung a ratelor criminalității. În ceea ce privește țările europene, populațiile lor au fost și au rămas relativ omogene, iar în SUA procentul populației de culoare s-a menținut stabil. Componența sexelor este în general o constantă biologică; datorită războaielor, doar procentul populației masculine a scăzut periodic, contribuind astfel la accentuarea tendinței „normale” de scădere a ratelor criminalității. În mod similar, componența grupelor de vârstă s-a modificat doar treptat, iar ca rezultat al diminuării ratelor natalității și a sporirii speranței de viață, vârsta medie a populației de fapt a crescut, contribuind în acest fel la micșorarea și mai mare a ratelor criminalității. În sfârșit, gradul de urbanizare a început să crească în mod dramatic începând din 1800. Perioada de sporire a ratei criminalității de la începutul secolului al XIX-lea poate fi imputată acestei explozii urbanistice inițiale. [31] Cu toate acestea, după o perioadă de ajustare la noul fenomen de urbanizare, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a manifestat din nou contra-tendința către scăderea ratei criminalității, în pofida continuării pentru încă o sută de ani a procesului de urbanizare rapidă. În momentul în care, de la mijlocul secolului XX, ratele criminalității au început să crească sistematic, procesul de urbanizare accelerată de fapt se oprise.

Se pare astfel că fenomenul creșterii ratelor criminalității nu poate fi explicat altfel decât în corelație cu procesul de democratizare, și anume prin sporirea ratelor sociale ale preferinței de timp, o pierdere accentuată a responsabilității intelectuale și morale a individului și un respect scăzut pentru lege – relativismul moral – stimulat de un fluviu necurmat de măsuri legislative. Desigur, „preferința de timp ridicată” nu este în nici un caz echivalentă cu „agresiunea”. O preferință de timp ridicată se poate manifesta prin activități total inofensive, de pildă nepăsare, incapacitatea de a fi demn de încredere, proastă creștere, indolență, stupiditate ori hedonism. Cu toate acestea, există o legătură sistematică între preferința de timp crescută și agresiune, căci, pentru câștigarea unui venit pe piață este necesară o anumită capacitate de ordonare a activităților, de răbdare și sacrificiu. Înainte de a fi plătit, individul trebuie ca mai întâi să muncească pentru o perioadă de timp. Din contră, cele mai grave activități criminale, cum sunt omorul, atacul, violul, jaful, furtul și violarea locuinței nu necesită o asemenea disciplină. Beneficiul agresorului este imediat și tangibil, în timp ce sacrificiul, adică pedeapsa potențială, aparține timpului viitor și este incert. Prin urmare, dacă rata socială a preferinței de timp ar crește, s-ar putea anticipa că îndeosebi frecvența a acestor forme de comportament agresiv va spori, ceea ce s-a și întâmplat. [32]

IV. Monarhie, democrație și ideea ordinii naturale – Cuvânt final

Din perspectiva, ce se bucură de întâietate, a teoriei economice elementare și în lumina evidenței istorice se impune, așadar, o abordare revizionistă a istoriei moderne. Teoria istorică Whig, conform căreia omenirea se îndreaptă neîntrerupt către stadii tot mai înalte de progres, este incorectă. Din punctul de vedere al celor ce preferă un nivel mai redus de exploatare unuia mai ridicat și care apreciază prevederea și responsabilitatea individuală mai mult decât lipsa prevederii și iresponsabilitatea, tranziția istorică de la monarhie la democrație nu reprezintă un progres, ci un declin al civilizației. Concluzia nu se modifică dacă sunt incluși mai mulți sau alt tip de indicatori, dimpotrivă.

Cea mai importantă dovadă a exploatării și a orientării către prezent ce nu a fost analizată anterior este, fără îndoială, războiul. Dacă acest indicator ar fi inclus, performanța comparativă a guvernării democratice – republicane apare și mai slabă, în nici un caz îmbunătățită. În plus față de exploatarea intensificată și dezintegrarea socială, tranziția de la monarhie la democrație a operat o schimbare dinspre conflictul limitat către războiul total, astfel că secolul XX, epoca democrației, trebuie să fie plasat și printre cele mai sângeroase perioade ale întregii istorii. [33]

Se ivesc astfel, în mod inevitabil, două întrebări finale, în condițiile în care situația actuală cu greu poate fi considerată „sfârșitul istoriei”: la ce ne putem aștepta și ce putem face? În ceea ce privește prima întrebare, răspunsul este scurt. La sfârșitul secolului XX, democrația republicană din Statele Unite și cea prevalentă în lumea occidentală și-au epuizat, după cum se poate constata, stocul de rezervă moștenit; timp de decenii, până la expansiunea economică artificială (boom) din anii ’90, veniturile reale au stagnat sau chiar s-au redus. [34] Datoria publică și povara sistemelor de ajutor social au generat perspectiva unei prăbușiri economice iminente. În același timp, dezintegrarea socială și conflictul social au atins niveluri îngrijorătoare. Dacă tendința de intensificare a exploatării și a orientării către prezent se va menține pe actuala traiectorie, statele providențiale ale Vestului democratic se vor prăbuși asemenea republicilor populare socialiste din Europa de Est, la sfârșitul anilor ’80. Rămâne, prin urmare, doar cea de-a doua întrebare: ce putem face noi, acum, pentru a preveni ca procesul de declin al civilizației să-și epuizeze potențialul într-o catastrofă economică și socială?

În primul rând, trebuie să se renunțe la legitimitatea conceptului de democrație și de domnie a majorității, căci cursul istoriei este determinat, în ultimă instanță, de idei, fie ele corecte ori eronate. Așa cum regii nu-și puteau exercita autoritatea decât dacă o majoritate a opiniei publice considera legitimă acea autoritate, tot astfel conducătorii în democrație nu vor rezista fără un sprijin ideologic din partea opiniei publice. [35] În mod asemănător, tranziția de la o conducere monarhică la una democratică trebuie să fie explicată ca nefiind, în mod esențial, nimic altceva decât o schimbare a opiniei publice.

De fapt, până la sfârșitul primului război mondial, majoritatea covârșitoare a populației din Europa acceptase legitimitatea autorității monarhice. [36] În prezent, cineva cu greu ar mai crede așa ceva. Ideea guvernării monarhice este, din contră, considerată ridicolă; în consecință, o reîntoarcere la „vechiul regim” trebuie să fie văzută ca imposibilă, iar legitimitatea autorității monarhice pare pierdută pentru totdeauna. O asemenea revenire nu ar fi însă o soluție reală căci, în pofida avantajelor comparative pe care le oferă, monarhiile practică exploatarea și contribuie, de asemenea, la orientarea către prezent. Ideea autorității republican – democratice trebuie, mai degrabă, interpretată întotdeauna ca fiind la fel de ridicolă sau chiar într-o mai mare măsură și, nu în ultimul rând, trebuie să fie identificată ca fiind sursa procesului neîntrerupt de declin al civilizației.

În același timp, și ceea ce este și mai important, o alternativă preferabilă în același timp monarhiei și democrației – ideea ordinii naturale – trebuie să fie descrisă și înțeleasă. Pe de o parte, aceasta presupune recunoașterea faptului că nu exploatarea, fie monarhică ori democratică, ci proprietatea privată, producția și schimbul voluntar constituie sursele ultime ale civilizației umane. Pe de altă parte, ea implică recunoașterea unei intuiții sociologice fundamentale, ce în subsidiar ajută, de asemenea, la identificarea cu precizie a momentelor în care opoziția istorică la adresa monarhiei a eșuat. Această intuiție se referă la faptul că menținerea și prezervarea unei economii de schimb bazate pe proprietatea privată necesită, ca presupoziție sociologică, existența unei elite naturale acceptate în mod voluntar – o nobilitas naturalis. [37]

Consecința firească a tranzacțiilor voluntare dintre diferiții proprietari privați este, în mod indiscutabil, non-egalitară, ierarhică și elitistă. Ca rezultat al diversității considerabile a aptitudinilor umane, în orice societate, indiferent de gradul de complexitate, doar câțiva indivizi vor accede rapid la statutul de elită. Grație acumulării superioare pe planul avuției, înțelepciunii, curajului ori unei combinații a acestora, anumiți indivizi ajung să posede o „autoritate naturală”, iar părerile și discernământul lor se bucură de o largă apreciere. Mai mult, ca urmare a selectivității căsătoriilor și a parteneriatelor alternative acesteia, precum și a legilor genetice și a acelora referitoare la moștenirea civilă, pozițiile de autoritate naturală sunt susceptibile să rămână în cadrul câtorva familii distinse. Către decanii acestor familii cu o îndelungată tradiție a realizărilor superioare, a prevederii și a comportamentului personal exemplar se va îndrepta populația pentru rezolvarea conflictelor și a nemulțumirilor reciproce; acești adevărați lideri ai elitei naturale sunt cei ce acționează, în mod caracteristic, în calitate de judecători și negociatori ai disputelor, adeseori fără o contraprestație, ca urmare a unui simț al responsabilității cerute și anticipate din partea unei persoane cu prestigiu ori chiar dintr-o preocupare principială pentru dreptatea socială, oferind astfel un „bun public”, rezultat al inițiativei private. [38]

De fapt, originea endogenă a monarhiei, spre deosebire de cea exogenă prin cuceriri, [39] nu poate fi înțeleasă decât pe fundalul unei ordini anterioare a elitelor naturale. Pasul mic, dar decisiv, în tranziția la autoritatea monarhică – „păcatul originar” – a constat tocmai în monopolizarea funcției judecătorului și a negociatorului conflictelor. Pasul a fost făcut în momentul în care un singur membru al elitei naturale voluntar acceptate, și anume regele, a susținut, în pofida opoziției altor membri ai elitei sociale, ca toate conflictele dintr-un teritoriu delimitat să fie aduse înaintea lui, iar părțile aflate în conflict să nu mai recurgă la un alt judecător sau negociator cu excepția lui.

Din acest moment, legea și aplicarea legii au devenit mai costisitoare: în loc să fie oferite gratuit sau contra unei plăți voluntare, ele au fost finanțate cu ajutorul unei taxe obligatorii, coercitive. În același timp, calitatea hotărârilor judecătorești s-a deteriorat: în loc să susțină legea existentă și să aplice principiile universale și imuabile ale dreptății, un judecător, ca deținător al privilegiului de monopol, ce nu s-a temut că-și pierde clienții ca urmare a judecății sale părtinitoare, a putut să altereze treptat și să pervertească legea în folosul propriu.

Prețul umflat al justiției și pervertirea legii vechi de către regi au constituit, în mare parte, cauzele ce au alimentat opoziția istorică față de monarhie. Cu toate acestea, asupra cauzelor acestui fenomen domnește confuzia. Au existat câteva persoane ce au identificat corect problema ca fiind legată de monopol, iar nu de elite sau de aristocrație. [40] Acestea erau însă cu mult depășite numeric de cei ce, în mod eronat, blamau monarhia pentru caracterul elitist al conducerii și care, în consecință, se străduiau să mențină monopolul asupra legii și aplicării acesteia, doar cu înlocuirea regelui și a fastului regal perceptibil cu „poporul”, cu modestia și decența atribuite „omului obișnuit”. De aici, succesul istoric al democrației.

În mod ironic, monarhia a fost ulterior distrusă de aceleași forțe sociale, activate inițial de către regi, în momentul în care aceștia au început să excludă din funcția de judecător elitele naturale concurente. Pentru a le înfrânge rezistența, regii s-au aliat, în mod caracteristic, cu poporul, cu omul de rând. [41] Mizând pe sentimentul dintotdeauna răspândit al invidiei, regii au promis populației în schimb o justiție mai bună și mai ieftină prin taxarea și denigrarea propriilor superiori (concurenții regelui). În momentul în care, așa cum se putea anticipa, promisiunile regelui s-au dovedit lipsite de conținut, aceleași sentimente egalitariene pe care se sprijiniseră anterior s-au unit împotriva lor. În cele din urmă, regele însuși era un membru al nobilimii, iar, ca rezultat al excluderii tuturor celorlalți judecători, poziția sa a devenit doar mai impozantă și mai elitistă, iar comportamentul său, mai arogant. Părea logic, prin urmare, ca regii să fie doborâți și ca politicile egalitariene, inițiate (și promovate) de către monarhi, să fie duse la concluzia lor ultimă: controlul monopolist al justiției de către omul de rând.

După cum se poate anticipa și în conformitate cu explicațiile și ilustrările detaliate anterior, democratizarea legii și a aplicării legii – adică substituirea regelui de către popor – a înrăutățit situația.

Prețul dreptății și al păcii a crescut astronomic și pretutindeni calitatea legii s-a deteriorat constant, până în punctul în care ideea de lege ca și corp al principiilor universale și imuabile ale dreptății aproape că a dispărut din conștiința publică, înlocuită fiind de conceptul de lege ca și legislație (legea făcută de stat). În același timp, democrația a reușit acolo unde monarhia nu făcuse decât un început timid: distrugerea definitivă a elitelor naturale. Averile marilor familii s-au risipit, iar tradiția acestora, aceea a unei culturi a independenței economice, a prevederii raționale și a spiritului conducător moral și spiritual, a fost uitată. Oameni bogați există și în prezent, dar, de cele mai multe ori, ei își datorează averea, direct sau indirect, statului. Ei sunt, așadar, uneori mai dependenți de favorurile neîntrerupte ale statului decât persoanele cu o avere mult mai modestă. Ei nu mai sunt, în mod caracteristic, liderii familiilor cu tradiție în conducere, ci „noii îmbogățiți”. Comportamentul lor nu se remarcă printr-o virtute deosebită, prin demnitate ori bun-gust, ci este o reflectare a aceleiași culturi de masă proletare a orientării către prezent, a oportunismului și hedonismului, împărtășite în prezent de cel bogat laolaltă cu toți ceilalți. În consecință, părerile lor nu valorează pentru opinia publică mai mult decât ale oricui altcuiva.

Prin urmare, în momentul în care autoritatea democratică își va fi epuizat, în final, legitimitatea, problema apărută va fi mult mai dificilă decât atunci când regii și-au pierdut autoritatea. În acel moment, ar fi fost suficient să fie abolit monopolul regal asupra legii și aplicării acesteia și să fie înlocuit cu ordinea naturală a concurenței jurisdicționale, întrucât încă mai existau reprezentanți ai elitelor naturale ce ar fi putut prelua această sarcină. Acest lucru nu ar mai fi suficient în prezent. Dacă este dizolvat monopolul asupra legii și aplicării acesteia, deținut de către statele democratice, se pare că nu există nici o autoritate către care cineva să se orienteze pentru a i se face dreptate, iar haosul apare ca inevitabil. Astfel, în plus față de pledoaria pentru abdicarea democrației, acordarea unui sprijin ideologic tuturor forțelor sociale adepte ale descentralizării ori ale secesiunii capătă acum o importanță strategică centrală. Cu alte cuvinte, tendința spre centralizare politică, ce a caracterizat lumea occidentală timp de multe secole, prima dată sub autoritatea monarhică și apoi sub auspiciile democrației, trebuie să fie sistematic inversată. [42] Chiar dacă, rezultând dintr-o tendință separaționistă, un nou stat, democratic sau nu, ar răsări, statele cu teritorii mai mici și concurența politică sporită vor tinde să încurajeze moderația în privința exploatării. Și, în orice caz, numai în regiuni de dimensiuni reduse (comunități sau districte) va fi din nou posibil pentru câțiva indivizi ca, pe baza recunoașterii generale a independenței lor economice, a realizărilor profesionale remarcabile, a vieții personale impecabile din punct de vedere moral și a raționamentului și gustului superioare, să se ridice la rangul de autorități naturale, voluntar identificate și să acorde legitimitate ideii de ordine naturală a judecătorilor concurenți și a jurisdicțiilor intersectante – o societate a legii private „anarhiste” – ca alternativă atât la monarhie, cât și la democrație.

Note


1. Despre teoria statului vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem. The Ethics of Liberty (New York: New York University Press, 1998); idem, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen,: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1993); idem, The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer, 1993); de asemenea, Albert J. Nock, Our Enemy, the State (Delevan, Wisc.: Hallberg Publishing, 1983); Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914); idem, System der Soziologie, vol. Der Staat (Stuttgart: Gustav Fischer, 1964).

2. Vezi și Bertrand de Jouvenel, On Power: The Natural History of its Growth (New York: Viking, 1949), îndeosebi p. 9-10.

3. Vezi Rothbard Power and Market, p. 188-189; de asemenea, Managing the Commons, Garret Hardin și John Baden, ed. (San Francisco: W.H. Freeman, 1977); și Mancur “Olson, Dictatorship, Democracy, and Development”, American Political Science Review 87, nr. 3 (1993).

4. Despre fenomenul și teoria preferinței de timp, vezi în special Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, Scholar’s Edition (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1998), cap. 18 și 19; de asemenea William Stanley Jevons, Theory of Political Economy (New York: Augustus M. Kelley, 1965); Eugen von Bohm-Bawerk, Capital and Interest, 3 vol. (South Holland, Ill.: Libertarian Press, 1959); Frank Fetter, Capital, Interest, and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Murray Rothbard, Man, Economy, and State, 2 vol. (Auburn Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1993).

5. Despre aceasta, vezi Guglielmo Ferrero, Peace and War (Freeport, N.Y.: Books for Libraries Press, 1969), îndeosebi cap.3; idem, Macht (Bern: A. Francke, 1944); Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited (Washington D.C.: Henry Regnery, 1990); Reinhard Bendix, Kings or People (Berkeley: University of California Press, 1978).

6. Pentru o documentare amănunțită, vezi Peter Flora, State, Economy, and Society in Western Europe 1815-1975 (Frankfurt/ M.: Campus, 1983), vol. 1, cap.3; de asemenea, Robert R. Palmer și Joel Colton, A History of the Modern World (New York: Alfred Knopf, 1992), îndeosebi cap. 14 și 18.

7. Despre caracterul aristocratic (nedemocratic) al Statelor Unite la începutul acestora, vezi Lord Acton, “Political Causes of the American Revolution” în idem, The Liberal Interpretation of History (Chicago: University of Chicago Press, 1967); de asemenea, Chris Woltermann, “Federalism, Democracy and the People”, Telos 26, nr. 1 (1993).

8. Despre implicarea Statelor Unite vezi John F.C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo, 1992), cap. 9; despre rolul lui Woodrow Wilson și politica sa favorabilă “transformării lumii într-un loc sigur pentru democrație”, vezi Murray N. Rothbard, “World War I as Fulfillment: Power and the Intellectuals”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (1989); Paul Gottfried, “Wilsonianism: The Legacy that Won’t Die”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 2 (1990); Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited, cap. 15

9. Interesant este faptul că republica elvețiană, prima țară care a introdus sufragiul universal masculin, în 1848, a fost ultima ce a extins dreptul de vot pentru populația feminină (în 1971). Republica franceză a procedat în mod similar, extinzând dreptul de vot pentru femei de abia în 1945, în timp ce sufragiul universal masculin exista din 1848.

10. “ancien régimes” în text.

11. Vezi, pentru date referitoare la Anglia, Prusia și Austria, Hans Joachim Schoeps, Preussen. Geschichte eines Staates (Frankfurt/M.:Ullstein, 1981), p. 405

12. Carlo M. Cipolla, Before the Industrial Revolution: European Society and Economy, 1000-1700 (New York: W.W. Norton, 1980), p.48.

13. Ibid., cap.8

14. Ibid. , cap.5. De fapt, proporția curentă a ocupării în sectorul de stat de 15% din forța de muncă trebuie să fie apreciată ca subestimată în mod sistematic, deoarece, în afară de faptul că exclude întregul personal militar, ea exclude de asemenea personalul angajat în spitale, în instituțiile statului asociate programelor asistențiale, în agențiile de asigurări sociale și în industriile naționalizate.

15. Vezi Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money? (Auburn, Ala: Ludwig von Mises Institute, 1990), Traducere în limba română de Marius Spiridon “Ce a făcut statul cu banii noștri?”, www. misesromania.org; Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation (Chicago: Regnery, 1984); Hans-Hermann Hoppe, “Banking, Nation States, and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order”, Review of Austrian Economics 4 (1990); idem, “How is Fiat Money Possible? Or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994).

16. Vezi B.R. Mitchell, Abstract of British Historical Statistics (Cambridge: Cambridge University Press, 1962), p. 468 și următoarele.

17. B.R. Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970 (New York: Columbia University Press, 1978), p. 388 și următoarele.

18. Milton Friedman și Anna Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), p. 704-722; și Economic Report of the President, 1992.

19. Sidney Homer și Richard Sylla, A History of Interest Rates (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1991), p. 188 și 437.

20. Vezi Jonathan Hughes, American Economic History (Glenview, Ill.: Scott, Foresman, 1990), p. 432, 498 și 589.

21. De Jouvenel, Sovereignty, p. 172-173 și 189; de asemenea, Fritz Kern, Kingship and Law in the Middle Ages (Oxford: Blackwell 1948), îndeosebi p. 151; Bernhard Rehfeld, Die Wurzeln des Rechts (Berlin, 1951), îndeosebi p. 67.

22. Bertrand de Jouvenel, Sovereignty, p. 189; vezi și Nisbet, Community and Power, cap.5.

23. Vezi de asemenea T. Alexander Smith, Time and Public Policy (Knoxville: University of Tennessee Press, 1988).

24. Vezi Homer și Sylla, A History of Interest Rates, p. 557-558.

25. Ibid., p. 554-555.

26. Vezi Cipolla, “Before the Industrial Revolution”, p.39

27. Ibid. , p. 54-55; Flora, State, Economy, and Society in Western Europe, cap. 8 și p. 454.

28. Vezi Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970, p. 16.

29. Allan C. Carlson, Family Questions: Reflections on the American Social Crises (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1988); idem, The Swedish Experiment in Family Politics (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1990); idem, “What has Government done to Our Families?” Essays in Political Economy 13 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Charles Murray, Losing Ground (New York: Basic Books, 1984); pentru o abordare anterioară, Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper, 1942), cap 14.

30. J. Philippe Rushton, Race, Evolution, and Behavior (New Brunswick, NJ: Transaction Publishers, 1995); Michael Levin, Why Race Matters (Westport, Conn.: Praeger, 1998).

31. Wilson și Herrnstein, Crime and Human Nature, p.411.

32. Despre relația dintre preferința de timp mare și agresiune, Edward C. Banfield, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown, 1974) îndeosebi cap. 3 și 8; idem, “Present-Orientedness and Crime”, în Assessing the Criminal, Randy E. Barnett și John Hagel, ed. (Cambridge, Mass.: Ballinger, 1977).

33. Despre diferențele dintre conflictele militare în timpul conducerii monarhice și cele din perioada democrației, vezi îndeosebi cap. I și II; idem, “War and Western Civilization” (Freeport, N.Y.: Books for Libraries, 1969); Michael Howard, “War in European History” (Oxford: Oxford University Press, 1978), îndeosebi cap. 6; idem, “War and the Liberal Conscience” (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1978); de Jouvenel, “On Power”, cap.8: William A. Orton, “The Liberal Tradition” (Port Washington, Wash.: Kennikat Press, 1969), p. 25 ff.; Ferrero, “Peace and War”, cap.1.

34. Pentru o analiză relevantă a datelor cu privire la S.U.A., vezi Robert Batemarco, “GNP, PPR, and the Standard of Living”, Review of Austrian Economics 1 (1987).

35. Despre relația dintre stat și opinia publică, vezi expunerea clasică a lui Etienne de Boetie, “The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude” (New York: Free Life Editions, 1975); David Hume, “Essays: Moral, Political, and Literary” (Oxford: Oxford University Press, 1963), îndeosebi Eseul 4: “Of the First Principle of Government”.

36. Nu mai devreme de 1871, de exemplu, Adunarea Națională a Republicii Franceze includea, pe baza unui sufragiu masculine universal, doar circa 200 de republicani din mai mult de 600 de deputați. Iar revenirea monarhiei a fost împiedicată doar de disensiunile dintre susținătorii familiilor Bourbon și Orleans.

37. Vezi și Wilhelm Ropke, “A Humane Economy” (Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1971), p. 129-36; de Jouvenel, “On Power”, cap.17.

38. Vezi și Marvin Harris, “Cannibals and Kings: The Origins of Culture” (New York: Vintage Books, 1977), p. 104 ff., despre furnizarea privată a bunurilor publice de către “mari oameni”.

39. Pentru o evaluare comparativă a teoriilor privind originea endogenă versus exogenă a statului și pentru o critică din perspectivă istorică a celor din urmă ca fiind incorecte ori incomplete, vezi Wilhem Mulhmann, “Rassen, Ethnien, Kulturen” (Neuwied: Luchterhand, 1964), p. 248-319, îndeosebi p. 291-96.

Dintre susținătorii teoriilor cu privire la originea exogenă a statului, vezi Friedrich Ratzel, “Politische Geographie” (Munich, 1923); Oppenheimer, “Der Staat”; Alexander Rustow, “Freedom and Domination” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1976).

40. Vezi, de exemplu, Gustave de Molinari, “The Production of Security” (New York: Center for Libertarian Studies, 1977), publicat în original în limba franceză în 1849.

41. Vezi, pe acest subiect, Henri Pirenne, “Medieval Cities” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1974). Vezi și p.227f. și de Jouvenel, “On Power’, cap. 17.

42. Despre aspectele economice ale centralizării politice și despre argumentul descentralizării și secesiunii, vezi Hans-Hermann Hoppe, “The Economic and Political Rational for European Secessionism”, în Secession, State, and Liberty, David Gordon, ed. (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1998); Jean Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s Press, 1976), cap. 7

*. Titlul original: The Political Economy of Monarchy and Democracy, and the Idea of a Natural Order, Journal of Libertarian Studies 11:2, p. 94-121

© 1995 Center for Libertarian Studies

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!