Dezetatizarea unei Germanii unite

Statul nu este una cu societatea, ci distinct și opus bunului mers al societății. Hans Hermann Hoppe ne oferă în acest articol o analiză prescientă a felului în care s-a ratat eliberarea Germaniei de acum două decenii. Încă din 1991, pentru praxeologul Hoppe era clar că prăbușirea Zidului Berlinului nu va fi continuată de un marș al Germaniei de Est (pe care o distinge clar de statul Germaniei de Est) către implinirea idealului uman al libertății sociale neștirbite, ci către acutizarea socialismului de tip democratic etalat cu „brio” pe atunci de către Germania de Vest.

Hoppe face și o analiză istorică a miracolului vest-german care a urmat celui de-al doilea război mondial, arătând că acesta s-a datorat unor idei liberale aplicate cu hotârâre de regimul Erhard și că s-a stins odată cu abandonarea acestor politici. Hoppe afirmă că acest reviriment putea fi și mai vertiginos și durabil dacă ideile liberale ar fi fost aplicate mai sistematic.

Ce înseamnă acest „mai sistematic”, ne arată Hoppe în ultima parte a studiului, unde face un tur de forță în care îmbină teoria economică, cu dreptul și sociolgia pentru a ne ilustra care ar fi fost istoria alternativă a unei dezetatizări corect făcute în Germania de Est, sau, de ce nu, în orice alt loc din lume unde există un stat care parazitează o societate.

Traducere de Elena Diana Costea*

În urma înfrângerii Germaniei lui Hitler din al doilea Război mondial, 10 milioane de refugiați ajunseseră să trăiască într-un teritoriu german redus semnificativ; 40% din populație erau evacuate prin bombardare (populația Köln-ului, de pildă, a scăzut de la 750.000 la 32.000), iar 60% erau subnutrite[1].

În teritoriile ocupate de Aliați a fost păstrat, inițial, sistemul economic moștenit de la regimul nazist, și anume o economie de război centralizată. Aproape toate bunurile de consum erau raționalizate, controlul general al prețurilor și al salariilor rămăsese în vigoare, iar importurile și exporturile erau strict reglementate de către administrația militară. Piețele negre și trocul erau omniprezente. Datorită fixării generale a unor prețuri maximale și a emisiunii în creștere de mărci de hârtie ale Reich-ului, nu se putea găsi nici un bun, iar banii erau în mare măsură nefolositori[2]. Prețurile de pe piața neagră au suferit o accentuată evoluție inflaționistă, astfel că și-au făcut apariția substitute ale monedei, precum țigările, cafeaua și untul. Producția germană din 1946 reprezenta mai puțin de o treime din cea obținută în 1938. Haosul și disperarea erau laitmotivul zilei.

Declanșarea războiului rece dintre Aliați, în special dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată în 1947 de puterile vestice printr-o schimbare a politicii față de Germania. Cu toate că obiectivul lor anterior a fost acela de a dezindustrializa Germania — se urmărea ca producția industrială să fie înghețată la 50-55% din nivelul producției germane din 1938 — astfel încât populația Germaniei să fie ținută într-o stare de permanentă pauperizare, s-a decis acum continuarea reconstrucției economice a teritoriilor ocupate de către occidentali, cu scopul de a construi un suport de putere economică pentru noua strategie de limitare și retragere[3] (containment și roll back).

Din 1948 până în 1952, cele trei zone occidentale au primit 1,5 miliarde de dolari din ajutorul Marshall. Mult mai important, în mai 1947, zonele ocupate de către englezi și americani s-au unit, iar administrarea economică a regiunii unificate a fost redată aproape complet Germaniei, pentru ca pe 2 martie 1948 Ludwig Erhard, fostul ministru al economiei din Bavaria, să fie ales director. Erhard, a cărui filosofie economică a fost puternic influențată de către școala neo-liberală de la Freiburg a lui Walter Eucken și Franz Böhm, aflați la rândul lor sub înrâurirea Școlii austriece a lui Ludwig von Mises[4], a inițiat pe 20 iunie 1948 o reformă monetară și a continuat să urmeze o politică a monedei sănătoase. Atâta timp cât Aliații au deținut monopolul emisiunii de bani — înființaseră un sistem bancar central, având drept model Rezervele Federale ale Statelor Unite — oferta de bani a rămas în mod dramatic excedentară (cu mai mult de 150%), fapt care a avut aproape imediat consecințe inflaționiste. Totuși, după octombrie 1948 a fost impusă încontinuu o politică monetară strictă (la început, rezerva minimă obligatorie și rata scontului au crescut în realitate, în timp ce impozitele au scăzut), fapt care a transformat rapid Germania de Vest în una dintre cele mai puțin inflaționiste țări și a făcut din marca germană una dintre cele mai sănătoase monezi (în timpul celor 13 ani dintre 1948 și 1961, indicele prețurilor de consum a crescut „doar” cu 14%).

Mult mai important, contrar sfatului dat de experții economici americani și englezi, care au fost complet luați prin surprindere, și împotriva opiniei publice predominante din Germania, pe 24 iunie 1948, la numai 4 zile după reforma monetară, Ludwig Erhard a implementat o radicală — fără a fi totuși perfectă[5] — reformă a pieței libere. În conformitate cu preceptele „noii” teorii economice keynesiene și cu practica Partidului Laburist Britanic, care se afla la guvernare, experții străini și opinia publică germană preferaseră politica managementului macroeconomic, a investițiilor sociale și a unui sector de industrii „de bază” naționalizate[6]. În schimb, Erhard a abolit, dintr-o lovitură, aproape în întregime controlul prețurilor și al salariilor și a permis, aproape întrutotul, libertatea de mișcare, a comerțului și a ocupării, extinzând astfel radical drepturile posesorilor de proprietate privată[7].

După mai puțin de un an, pe 23 mai 1949, a fost fondată Republica Federală Germană (RFG) și cadrul economiei socialiste de piață (soziale Marktwirtschaft) creat de Ludwig Erhard a fost ratificat ca fiind constituția economică a Germaniei de Vest[8].

De la bun început dezvoltarea teritoriilor germane ocupate de sovietici a urmat un curs diferit[9]. În 1945, prin primul său ordin, administrația militară sovietică a naționalizat toate băncile. În același an, toate fermele cu o suprafață mai mare de 250 de acri (reprezentând 50% din întregul teren folosit pentru agricultură) au fost preluate și toate proprietățile naziștilor și ale criminalilor de război, adevărați sau presupuși, au fost confiscate. Când pe 7 noiembrie 1949 — câteva luni după ce Aliații occidentali au autorizat noul guvern vest-german — noul stat est-german (RDG) a fost recunoscut de către Uniunea Sovietică, practica sovietică de expropriere pe scară largă a fost ridicată la rangul de principiu constituțional: „Economia Republicii Democrate Germane este o economie socialistă planificată”[10]. În 1960, mai mult de 90% din întregul teren agricol era în mâinile producătorilor cooperatiști. În 1950, mai mult de 60% din întreaga producție realizată aparținea firmelor socializate, pentru ca, în 1960, mai mult de 80% din producția Germaniei de Est să provină din producția socializată; iar la începutul anilor ’70 expansiunea sectorului socializat a atins 90% (i.e., doar 5% ale producției obținute se datorau întreprinderilor private autorizate de stat)[11].

În plus, din 1945 până în 1953, în timpul perioadei staliniste, Germania de Est a fost forțată să plătească grele datorii de război (45% din utilajele de producție din 1945 au fost demontate și confiscate de către sovietici, față de cele 8% confiscate în vest). Pentru a facilita planificarea economică centralizată a fost instituit un sistem bancar central pe un singur nivel. Banca centrală deținea monopolul emisiunii de bancnote și era, în același timp, și bancă comercială centrală, având ca filiale bănci regionale și locale (în loc să separe cele două funcții și să lase funcționarea băncilor comerciale în mâna agenților privați, așa cum se întâmpla în Germania de Vest și în Statele Unite). Trei zile după reforma monetară din Germania de Vest, pe 23 iunie 1948, a fost introdusă o nouă monedă est-germană — inițial cu o rată de schimb oficială de 1:1 față de marca germană vestică. Cu toate acestea, o politică de neîntreruptă expansiune monetară, combinată cu fixarea unor prețuri maxime pentru toate bunurile de consum „de bază”, a dus repede la fenomenul „inflației reprimate”, adică un exces inutilizabil de ofertă monetară (anesthetized money). Ca soluție la această stare de fapt, în 1957 s-a recurs la o a doua reformă monetară: toate bancnotele care depășeau 300 de mărci est-germane de persoană au fost declarate nule. Dar fără nici un folos: conform estimărilor, oferta excesivă de bani a crescut iarăși la 150 de miliarde de mărci (aproape 10.000 de persoană). Oferta continuă de bani în exces a intrat pe piețele negre private, unde prețurile au crescut în mod drastic și moneda est-germană s-a depreciat continuu față de marca germană. Aceasta din urmă a înlocuit tot mai mult pe piața neagră marca estică în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor („banii buni scot de pe piață banii răi”), astfel că, în scurt timp, a devenit a doua monedă est-germană: moneda ei neoficială, dar „reală”.

Din 1949 — momentul formării statelor est și vest-german — până la evenimentele dramatice din 1989, a fost derulat un experiment social controlat. O populație omogenă, cu o istorie, cultură, etică a muncii și structură de caracter comune, și mai presus de orice cu aceeași limbă, a fost supusă celor două constituții economice fundamental diferite și celor două structuri instituționale de incitative absolut distincte.

II.

Diferențele dintre consecințe au fost izbitoare. Nu era însă necesar nici un experiment social pentru a afla acest lucru. Desigur, nu toate detaliile de ordin empiric, ci rezultatul fundamental al experimentului german ar fi putut să fie prezis cu certitudine de către cei familiari cu principiile teoriei economice, și în special ale analizelor economice teoretice ale socialismului realizate de Școala vieneză (austriacă), mai cu seamă de către Ludwig von Mises. În faimoasa carte ce-i aparține, Die Gemeinwirtschaft: Untersuchungen über den Sozialismus, din 1922[12], Mises a demonstrat irefutabil ceea ce germanii din est au fost siliți să afle pe calea mai dificilă: faptul că socialismul trebuie să sfârșească printr-un dezastru.

Bogăția poate apărea sau poate spori în trei și numai în trei moduri: prin perceperea rarității anumitor resurse naturale și prin aproprierea lor activă, înainte ca oricine altcineva să facă acest lucru (homesteading); prin producerea bunurilor cu ajutorul propriei forțe de muncă și al resurselor apropriate anterior; sau prin achiziționarea unui bun în urma unui transfer contractual, voluntar, de la apropriatorul sau producătorul său anterior. Actele de apropriere originară transformă o resursă pe care nimeni nu a perceput-o anterior ca fiind o posibilă sursă de venit într-un activ producător de venituri; actele de producție urmăresc, prin însăși natura lor, transformarea activelor mai puțin valoroase în unele mai valoroase; și fiecare schimb contractual presupune trecerea și redirecționarea unor bunuri specifice din mâinile acelora care le consideră mai puțin valoroase, în mâinile acelora care le consideră mai valoroase.

De aici reiese faptul că socialismul nu poate duce la nimic altceva decât la sărăcie[13]:

(1) În socialism, proprietatea factorilor de producție este alocată unui colectiv de indivizi, independent de acțiunile anterioare sau nonacțiunile fiecăruia referitoare la activele deținute. Prin urmare, societatea socialistă îl favorizează, în realitate, pe non-apropriator (non-homesteader), pe non-producător și pe non-contractor și îl dezavantajează pe apropriator (homesteader), pe producător și pe contractor. În consecință, va exista mai puțină apropriere originară a resurselor naturale a căror raritate este percepută, va exista mai puțină producție de noi factori de producție și mai puțină întreținere a vechilor factori de producție, și vor fi încheiate mai puține contracte. Toate aceste activități implică niște costuri. Într-un regim de proprietate colectivă, costul de a întreprinde aceste acțiuni crește, și cel de a nu le întreprinde scade.

(2) Deoarece în socialism nici un mijloc de producție nu poate fi vândut, nu există prețuri de piață pentru factorii de producție. Fără asemenea prețuri nu este posibil să se efectueze contabilizarea costurilor. Imput-urile nu pot fi comparate cu output-urile; și este imposibil să se decidă dacă folosirea lor pentru un anumit scop a fost rentabilă sau dacă a dus la o irosire a resurselor rare, prin urmărirea unor proiecte de o importanță relativ mică, sau lipsite de importanță, pentru consumatori. De vreme ce nu admite nici o ofertă din partea persoanelor private, care ar putea să vadă o alternativă de folosire a anumitor mijloace de producție date, gestionarul socialist al bunurilor de capital pur și simplu nu știe care sunt alternativele sale abandonate. De aici vor rezulta permanente utilizări greșite ale factorilor de producție.

(3) Chiar în cazul unei alocări inițiale date, deoarece fiecare factor utilizat și fiecare produs obținut sunt deținute în mod colectiv, stimulentul fiecărui producător de a crește calitatea și/sau cantitatea output-ului său individual este în mod sistematic diminuat; de asemenea, incitativul de a utiliza factorii astfel încât să se evite supra- sau subutilizarea lor este redus. Dimpotrivă, datorită socializării pierderilor și a câștigurilor din contul de capital și cel de vânzări al firmelor socialiste, în loc ca acestea să fie atribuite producătorilor individuali, specifici, va fi sistematic încurajată înclinația fiecăruia spre lene și spre neglijență. Vor fi produse, prin urmare, bunuri de calitate și/sau cantitate inferioară și va rezulta un consum permanent al capitalului.

(4) Într-un regim al proprietății private, proprietarul unei resurse poate decide în mod independent de alții cum să o utilizeze. Dacă el dorește să-și mărească avuția și/sau să-și îmbunătățească statutul social, poate atinge acest obiectiv numai prin satisfacerea în condiții mai bune a celor mai urgente dorințe ale consumatorilor — voluntar implicați în schimb — pe baza utilizării pe care o dă proprietății sale. Deținerea colectivă a factorilor de producție necesită mecanisme colective de luare a deciziei. Orice decizie cu privire la ce anume, cum anume și pentru cine să se producă, cât de mult să se plătească sau să se primească, sau cine să promoveze sau să fie retrogradat este o problemă politică. Orice neînțelegere trebuie rezolvată prin impunerea voinței unei persoane asupra viziunii altei persoane, iar acest lucru creează în mod invariabil câștigători și perdanți. Prin urmare, dacă cineva dorește să avanseze în socialism, el trebuie să-și utilizeze talentele politice. Nu abilitatea de a prelua inițiativa, de a munci și de a satisface nevoile consumatorului este cea care garantează succesul. Dimpotrivă, se ajunge în vârf mai degrabă prin mijloacele persuasiunii, demagogiei și intrigii, prin promisiuni, mituire și amenințări. Fără îndoială, această politizare a societății, prezentă în orice sistem de proprietate colectivă, conduce la sărăcie.

Experimentul german ne furnizează o tristă ilustrare a validității teoriei economice.

Reformele lui Erhard pentru o piață liberă au generat rapid ceea ce a devenit cunoscut ca Wirtschaftswunder (miracolul economic) al Germaniei de Vest. După o scurtă și nesurprinzătoare creștere a șomajului, ajungând la o rată de 8% în 1950, șomajul a început să descrească încontinuu. În 1962 — apogeul erei erhardiene — rata șomajului a scăzut la 0,2%, iar numărul persoanelor angajate a crescut cu aproape 8 milioane (mai mult de 60%). Salariul total s-a triplat în timpul perioadei dintre 1948 și 1960, iar ratele salariale în termeni constanți au devenit mai mult decât duble. În aceeași perioadă, producția industrială totală a crescut de patru ori, PNB-ul pe cap de locuitor s-a triplat, iar rata creșterii economice a Germaniei de Vest a depășit cu mult pe cea a națiunilor vest-europene și a Statelor Unite. La începutul anilor ’60, Germania de Vest se număra printre cele mai prospere țări și a devenit una dintre națiunile industriale fruntașe, produsele realizate în Germania fiind cerute din ce în ce mai mult în întreaga lume (în 1960 exportul Germaniei de Vest reprezenta 10% din exportul întregii lumi: aproape de dublu față de piața mondială pe care o avea în 1937)[14].

După cum era de așteptat, dezvoltarea economică a Germaniei de Est a avut o evoluție opusă. După 40 de ani de soziale Marktwirtshaft (economie socială de piață) a Germaniei de Vest față de socialismul est-german, vizitatorul care merge din vest spre est pătrunde într-o lume aproape complet diferită și sărăcită. Viața este caracterizată prin permanente penurii pentru toate tipurile de bunuri de consum (de la carne la locuințe), nesfârșite inadvertențe între factorii de producție complementari, o calitate inferioară a aproape oricărui produs și o piață neagră universală, luptând să reducă dezastrul creat de economia oficială. Dovezile alocărilor eronate și ale consumului de capital sunt omniprezente. Imaginea unei proprietăți insuficient întreținute, deteriorate, nereparate și uzate este ceva obișnuit, iar vandalizarea factorilor de producție, a mașinilor și a clădirilor este în floare. În cadrul economiei oficiale abundă neglijența, lenea, disperarea, cinismul și totala incompetență, iar șomajul ascuns este larg răspândit. Deteriorarea mediului înconjurător a atins, în multe locuri, dimensiuni catastrofice (socializarea externalităților negative). Analfabetismul economic din rândul populației este tot mai extins. Pe piețele de desfacere mondiale, Germania de Est este redusă la rangul de țară din lumea a treia, care nu poate să vândă nimic altceva decât materii prime, produse intermediare sau bunuri de consum de bază, simple.

La mijlocul anilor ’50, consumul pe cap de locuitor al Germaniei de Est era deja considerat a fi cu 40% în urma Germaniei de Vest. La sfârșitul anilor ’80, venitul mediu în Germania de Est era mai puțin de jumătate decât cel din Germania de Vest, la un curs de schimb de 1:1, și mai puțin de 1/10 dacă, mult mai realist, este luată în considerare rata de schimb dintre marca democrată și marca federală de pe piața neagră. În termeni nominali, salariul mediu din Germania de Est era un pic mai mic — și în termeni reali cu mai mult de 5 ori mai mic — decât ajutorul obișnuit de șomaj din Germania de Vest. Tot în termeni nominali, pensia medie din Germania de Est era de trei ori mai mică — și în termeni reali de 15 ori — decât în Germania de Vest; în Germania de Est, ajutoarele sociale minime erau nominal cu aproape 50% mai mici decât cele plătite în vest, în termeni reali de peste 7 ori mai scăzute.

Mult mai grăitoare sunt însă statisticile emigrării: în timp ce toate țările socialiste din Europa de Est au fost confruntate cu problema emigrării oamenilor, doritori să ajungă în vestul mult mai prosper, și în vreme ce ele au fost nevoite să înăsprească treptat controlul de frontieră pentru a preveni această plecare în masă, cazul Germaniei de Est este cel mai izbitor. În absența diferențelor de limbă — considerate, în mod tradițional, cea mai severă barieră naturală pentru emigranți — și în condițiile în care Germania de Vest garanta automat cetățenie tuturor emigranților est-germani, diferența dintre standardele de viață din cele două Germanii s-a dovedit a fi atât de mare, încât Germania de Est a fost confruntată, de la bun început, cu un val masiv de emigrare. În urma revoltelor industriale din 1953 și a înăbușirii lor de către forțele militare sovietice, emigrarea a atins asemenea proporții — mai mult de 3,5 milioane de indivizi părăsiseră deja estul și acest număr a crescut cu mai mult de 1.000 pe zi — încât pe 13 august 1961 regimul socialist din Germania de Est, disperat, a trebuit să-și închidă granița cu vestul. Pentru a reține populația, acesta a ridicat un sistem de îngrădire cum lumea nu mai văzuse până atunci. A fost construit un sistem de pereți, sârmă ghimpată, garduri electrice, câmpuri minate, dispozitive de tragere automată și turnuri de supraveghere întinse pe o distanță de aproape 900 de mile (aproape 1450 de kilometri — n.tr.), cu unicul scop de a-i împiedica pe germanii din est să fugă de socialism. Din 1961 până în 1989, problema a fost rezolvată. Începând din vara anului 1989, când Ungaria socialistă a început să-și deschidă granițele spre Austria, și o dată cu dărâmarea zidului din Germania de Est în noiembrie 1989, valul emigrării din Germania de Est a fost imediat reluat. De atunci, în fiecare zi, mai mult de 2.000 de est-germani și-au făcut bagajele și au lăsat socialismul în urmă[15].

III.

Cu toate că principala cauză a prăbușirii în 1989 a experimentului socialist est german a fost de natură economică, este indubitabil faptul că politica lui Gorbaciov, de glasnost și perestroika, din Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor ’80 a jucat rolul de catalizator al evoluțiilor revoluționare din Germania și de-a lungul Europei de Est. Această politică a redus presiunea Uniunii Sovietice asupra sateliților săi est-europeni — mai cu seamă că, de la bun început, noile politici interne ale lui Gorbaciov au fost însoțite în mod explicit de o politică externă non-intervenționistă — și, în același timp, a crescut dramatic dorințele și așteptările popoarelor est-europene. Fără această constelație specifică de date creată de către Gorbaciov, nu ar fi fost posibile nici revoluția anticomunistă pașnică din Polonia și nici liberalizarea Ungariei; iar în absența evenimentelor din Polonia și Ungaria, nu ar fi urmat nici revoluția din Germania de Est și nici cea din Cehoslovacia.

În cele din urmă, tot în contul lui Gorbaciov intră și mișcarea de reunificare a celor două Germanii. Într-o veșnic memorabilă zi de 9 noiembrie 1989, presiunea tot mai mare exercitată de emigrația în masă și de agitația civilă a împrăștiat himera socialistă est-germană, granițele spre Berlinul de vest și Germania de Vest au trebuit să se deschidă, și germanii din est și din vest s-au regăsit, emoționați și fericiți, pe zidul Berlinului. Nu s-a mai pus problema, din acel moment, a două state germane separate. Opinia publică din est și vest cerea cu tărie reunificarea.

Dinamica economică declanșată de evenimentele din 9 noiembrie a reușit să îngroape orice speranțe ale regimului est german în posibilitatea de a reclădi cumva un stat est german socialist separat. Plecarea în masă, neîntreruptă a personalului înalt calificat și agitația internă neîncetată au agravat mult situația economică deja disperată a Germaniei de Est. În doar câteva zile, marca din est s-a depreciat față de marca germană de la o rată de 5:1 la o rată de 10:1, și numai două motive au împiedicat-o să devină complet nefolositoare. În primul rând, cu granițe tot mai deschise, deținătorii de mărci germane au putut, pentru o scurtă perioadă de timp, să cumpere acele produse din Germania de Est cu prețuri maximale impuse de stat și să le revândă profitabil în vest. O dată cu golirea rafturilor est germane, și așa sărac împodobite, și cu o aprovizionare ulterioară anemică sau absentă, a mai rămas un singur motiv; și anume, speranța oamenilor ca, în urma inevitabilului proces de reunificare, banca centrală vest germană să preschimbe, în cele din urmă, mărcile estice la o rată de schimb supraevaluată în mărci vest germane.

Probleme economice diferite, dar înrudite, au apărut și în Germania de Vest. Dacă în anii ’50 și ’60 economia vest germană a integrat cu succes milioanele de refugiați est-germani și de „muncitori temporari” sud-europeni, în anii ’80 economia era puternic solicitată de ultimul val de imigrație. Din 1950 până în anii ’80, economia vest-germană s-a aflat într-un proces gradual de transformare. În timp, piața liberă germană a lui Erhard s-a schimbat într-un gigantic stat asistențial, iar expansiunea economică vest-germană de început a fost înlocuită de stagnarea economică.

Reformele pieței libere inițiate de Erhard au fost, de la bun început, departe de a fi pure[16]. El nu a introdus o Marktwirtschaft (economie de piață), ci o soziale Marktwirtschaft (economie socială de piață), iar observatorii teoretici, precum Ludwig von Mises, au atras din primul moment atenția — în mod profetic — că această concesie făcută unei economii sociale va duce la un stat socialist asistențial[17]. În calitatea sa de succesor al Reich-ului german, statul vest-german a devenit imediat cel mai mare proprietar de terenuri, cel mai mare capitalist și angajator. Educația, transporturile, comunicațiile, școlile, universitățile, străzile, râurile, lacurile, căile ferate, liniile aeriene, poșta, telefonul, radioul și televiziunea erau în mâinile guvernului și au fost în curând completate de o nou fondată armată bazată pe recrutarea obligatorie. Toate băncile erau cartelizate într-un sistem bancar central controlat de guvern. Sistemul lui Bismark de securitate socială obligatorie a fost repus în vigoare și a rămas sub controlul guvernului. Locuințele și agricultura erau, în cea mai mare parte, în afara pieței și protejate de aceasta. Mineritul, cărbunele, oțelul, construirea vapoarelor și textilele beneficiau de o protecție specială din partea statului. Începând cu legea co-determinării din 1951 și legea constituției comerciale (Betriebsverfassungsgesetz) din 1952, au fost introduse o serie de așa-numite legi ale protecției muncii (incluzând subvențiile pentru șomaj și negocierea colectivă obligatorie), care au limitat din ce în ce mai mult dreptul libertății de contractare în relațiile patron-angajat. O dată cu legea înșelătoare „împotriva restricțiilor impuse competiției” (Anti-Kartell Gesetz) din 1957, principiul de bază al competiției pe piață — de intrare liberă și nerestricționată — a fost în mare parte suspendat, și toate evoluțiile economice „semnificative” au fost supuse aprobării guvernamentale[18]. În plus, guvernul vest-german nu a putut rezista tentației de a crește treptat taxele și oferta de bani de hârtie. În consecință, în 1966, Germania de Vest a suferit prima sa recesiune majoră, punând capăt carierei lui Erhard, care tocmai devenise cancelar. Creșterea economică a scăzut de la 9% în 1960 la 2% în 1966, pentru ca în 1967 să fie negativă. Pentru prima dată în mai mult de zece ani, numărul șomerilor a crescut (la 2%).

În era post-erhardiană, în special de-a lungul perioadei 1962-1982 sub domnia coaliției de guvernare social-democrat-liberală condusă de Willy Brandt și Helmut Schmidt, transformarea etatist-asistențială a Germaniei de Vest s-a derulat într-un ritm accelerat[19]. Numai între 1969 și 1975 au fost votate 140 de legi care îndreptățeau diverse grupuri „social dezavantajate” la subvenții provenite din taxe. Așa-numitele legi ale protecției muncii și legile anti-trust au fost drastic înăsprite. Contribuțiile la taxe și la securitatea socială au crescut semnificativ, pentru a finanța toate soiurile de așa-zise bunuri publice și pentru a spori „calitatea vieții”. Apelând la o politică keynesiană a bugetului deficitar (deficitul statului federal a crescut de la 57 de miliarde de mărci germane în 1970 la 232 de miliarde în 1980 și la 503 miliarde în 1989), și ajutați de faptul că, inițial, inflația nu a fost anticipată, consecințele economice ale acestor politici au fost întârziate cu câțiva ani — numai pentru a apărea mai târziu mult mai dezastruoase. Inflația neanticipată și expansiunea creditului au creat și au prelungit investițiile eronate, tipice boom-ului; acest avânt artificial (boom), construit pe nimic altceva decât bani de hârtie, ar fi fost însă urmat inevitabil de o criză a falimentelor — o recesiune[20]. Expresia călăuzitoare a cancelarului socialist Helmut Schmidt a fost „mai degrabă 5% inflație decât 5% șomaj”. De fapt, nu numai că în curând inflația s-a ridicat la mai mult de 5% (inflația a devenit anticipată și cererea de bani a scăzut), dar șomajul, la rândul lui, a crescut treptat, ambele rate apropiindu-se simultan de 10%. Creșterea economică s-a încetinit până la începutul anilor ’80, când PNB-ul (produsul național brut) a scăzut drastic. Pentru prima dată în istoria Germaniei de Vest, numărul persoanelor angajate s-a redus în termeni absoluți. Muncitorii străini au fost supuși unei presiuni tot mai mari de a părăsi țara, iar restricțiile în calea imigrării s-au accentuat.

Din 1982, pe când guvernul socialist-liberal — și aripa de stânga a keynesismului — au fost eliminate și înlocuite de coaliția guvernamentală liberal-conservatoare — și aripa de dreapta a keynesianismului — Germania de Vest și-a continuat marșul spre statul asistențial, chiar dacă într-un ritm mai lent: cheltuielile statului, ce crescuseră de la aproape 30% din PNB în 1960 la mai mult de 50% la începutul anilor ’80, și datoriile guvernului au continuat să crească. Rata de inflație a scăzut, și rata creșterii economice a crescut. Dar nici una dintre aceste rate nu a crescut sau scăzut la niveluri apropiate măcar de cele care au caracterizat perioada Erhard; și după 8 ani de guvernare liberal-conservatoare, numărul de șomeri, care atingea 2,3 milioane în 1983, era încă peste 2 milioane (adică la aproape 8%). În această situație, sosirea unui mare număr de imigranți est-germani, dintr-o dată eligibili ca beneficiari ai ajutoarelor sociale și de șomaj vest-germane, a început să scoată rapid la iveală nu numai falimentul socialismului, dar și pe cel al statului asistențial vest-german.

Astfel, amenințarea instabilității politice a Germaniei de Est cuprinzând și Germania de Vest, elitele puterii politice au fost forțate să acționeze rapid și să preia inițiativa procesului inevitabil de reunificare. Spre deosebire de situația de la sfârșitul anilor ’40, când Erhard a rezolvat o criză similară din istoria Germaniei prin adoptarea unei strategii nepopulare, dar încununate de succes, de gestionare a crizei prin măsuri de piață liberă, aproape 40 de ani mai târziu, cursul urmat de establishment-ul politic vest-german este încă un pas uriaș spre socialismul asistențial, destinat să agraveze în continuare stagnarea economică (în pofida popularității acestei politici printre vest-germani și mai ales printre est-germani). În loc să urmărească o reunificare a Germaniei printr-o dezetatizare radicală a Germaniei de Est, și indirect a Germaniei de Vest — singura în concordanță cu principiile fundamentale ale dreptății și ale unei teorii economice sănătoase, și care va fi prezentată și explicată pe scurt — elita puterii politice din Germania de Vest urmărește reunificarea printr-o încorporare deplină a statului est-german în statul asistențial vest-german.

Imediat după evenimentele din 9 noiembrie 1989, partidele politice din Germania de Vest — partidul conservator de guvernare (Uniunea Democrat Creștină), liberalii (Partidul Liber-Democratic) ca partener minor de guvernare federală, Partidul Social Democrat ca partid de opoziție majoritar, și republicanii național-conservatori, precum și „verzii” de stânga ca două forțe de opoziție minore — care dețineau în mare măsură controlul aparatului statal vest-german și erau susținute în principiu prin taxe (compensații ale costurilor campaniilor), au început să-și facă simțită prezența și în Germania de Est, înființând organizații surori. Pentru a le distrage atenția de la invadarea treptată a propriilor lor drepturi de proprietate, criza est-germană a fost etichetată ca fiind una datorată absenței democrației mai degrabă decât absenței proprietății private[21]. Publicul est-german, familiarizat cu sistemul politic vest-german prin intermediul televiziunii vest-germane și aderând în proporții covârșitoare la ideologiile etatiste asistențiale (teritoriul Germaniei de Est a fost într-adevăr în mod tradițional un fief al simpatiilor social-democrate și comuniste), a salutat „invazia” partidelor vest-germane. Prima alegere pluripartidică din Germania de Est, din 18 martie 1990, s-a încheiat cu o victorie răsunătoare a sistemului partidelor vest-germane. Partidul comunist care a guvernat anterior, reconstituit între timp ca Partidul Socialismului Democratic, a fost exclus de la putere (deși a rămas al treilea partid ca mărime, cu un procent al voturilor remarcabil, de 15%). În schimb, echivalentul est-german al Uniunii Democrat Creștine, sprijinit de afiliația sa cu partidul de guvernare vest-german și de promisa „mituire” a populației cu o rată de schimb „generoasă” pentru marca estică la banca centrală vest-germană — ratele cel mai des propuse erau de 1:1 sau 2:1, ceea ce făcea ca marca estică să înregistreze imediat o creștere de 4:1 față de marca germană — precum și de o promisiune de încorporare rapidă și completă a Germaniei de Est în Republica Federală prin articolul 23 al constituției vest-germane (care privește posibilitatea unei integrări legale, sau Anschluss), a devenit de departe cea mai puternică forță politică și partener principal în nou-înființata coaliție de guvernare conservatoare-liberală-social-democrată, reprezentând mai mult de două treimi din votul popular. În mod indirect, elita puterii vest-germane a câștigat controlul asupra dezvoltării Germaniei de Est și asupra cursului viitor al dezetatizării acesteia[22].

Data începerii oficiale a procesului de reunificare germană a fost stabilită pentru 2 iulie 1990, fiind anunțată o schiță a procesului de reunificare, care includea ca puncte principale o reformă monetară și extinderea sistemului asistențial vest-german în Germania de Est[23].

Până la 4.000 de mărci de persoană, mărcile est-germane ar fi schimbate la o rată de 1:1 față de marca germană (și de 2:1, peste această limită) [24]. Deoarece oferta de bani est-germană reprezintă doar o mică fracțiune a ofertei de mărci germane și deoarece piața bunurilor non-monetare s-ar extinde automat prin unificarea monetară, consecințele inflaționiste de așteptat vor fi relativ minore. Reforma monetară va cauza totuși o dublă redistribuție a venitului. Pe de o parte, ea implică o redistribuție constrângătoare a puterii de cumpărare dinspre cetățenii vest-germani către cetățenii est-germani, cu toate că primii nu sunt în nici un caz responsabili pentru mizeria celorlalți, din contră, ei transferând în trecut pe baze voluntare un capital masiv germanilor din est. Pe de altă parte, ea conduce la o redistribuție coercitivă a venitului dinspre sectorul privat vest-german către statul vest-german — care va emite mărcile germane necesare practic fără nici un cost — și indirect către asociații statului est-german.

Pornind de la această reformă monetară s-ar începe integrarea socio-economică a Germaniei de Est. Furnizând Germaniei de Est, pentru început, „suficientă” putere de cumpărare, statul est-german, dirijat de partenerul său vestic mai experimentat, ar vinde proprietatea statului ca și cum ar fi proprietarul legitim al acesteia[25]. Cumpărătorilor est-germani li s-ar acorda un tratament special. Cererea exprimată de est-germani ca germanii din vest să nu poată cumpăra pământ în Germania de Est timp de aproape un deceniu a fost respinsă după o luptă dură, dar este posibil ca alte restricții, mai puțin severe, să fie încă în vigoare. Mai mult, dintre cumpărătorii vest-germani obstrucționați, marile firme aflate în relații cu statul s-ar bucura de un avantaj sistematic (în așteptarea acestui eveniment probabil, prețurile acțiunilor lor au crescut deja în mod semnificativ la bursă). Germanii din Est care au titluri legitime asupra bunurilor expropriate, etatizate, ar fi reinstituiți ca proprietari privați fără a trebui să plătească, cu toate că există un mare număr de excepții care-l favorizează pe utilizatorul actual al bunului în detrimentul proprietarului originar. Pe de altă parte, deținătorii vest-germani de titlurilor est-germane ar suporta variate restricții în calea revendicării asemănătoare a proprietății și ar primi în schimb o compensare arbitrară, sub prețul pieței[26]. Deși substanțială, reprivatizarea est-germană nu ar include nici unul din domeniile cheie ale statului — poliția, tribunalele, infrastructura, comunicațiile și educația — și extinderea ei va fi semnificativ mai mică decât gradul la care a ajuns proprietatea privată în Germania de Vest, astfel încât să crească mărimea relativă a sectorului de stat din Germania unită peste nivelul actual al Germaniei de Vest[27].

Inițial, încasările obținute din vânzarea activelor statului ar fi folosite pentru a finanța sistemul asistențial est-german. De remarcat că printre prevederile deja acceptate ale acestui nou sistem va fi adoptarea completă a sistemului vest-german de securitate socială: pensiile est-germane, ce vor fi plătite în mărci germane, s-ar ridica repede la nivelul vest-german (la rata de schimb de piață anterioară lunii noiembrie 1989, de 5:1, ele se situau la aproape 1/15 din cele din vest). Salariile est-germane actuale ar fi convertite în mărci germane la o rată de 1:1 (ceea ce le-ar ridica la aproape ½ din salariile vest-germane, și aproape ar egala mărimea ajutoarelor de șomaj din Germania de Vest, în comparație cu valoarea de piață de 1/10). În plus, Germania de Est ar introduce imediat sistemul vest-german de „asigurare” de șomaj și s-ar impune în această țară tipul vest-german extrem de centralizat de sindicat și negocierile colective. Apoi, chiriile vor fi convertite la rata 1:1 și, cel puțin „temporar”, ar rămâne în vigoare un control sever al chiriilor. Toate datoriile, convertite acum în mărci germane, vor fi reduse la jumătate. În sfârșit, dar în mod nesurprinzător privit deja ca cea mai înaltă prioritate, pentru a-și finanța cheltuielile prezente și viitoare, statul est-german ar adopta structura de taxe vest-germană și, nemaiavând controlul tiparniței de bani, ar începe să stabilească imediat un sistem descentralizat de colectare „eficientă” a taxelor, asistat de partenerul său vest-german și de expertiza Finanzämter-ului său (echivalentul Sistemului Veniturilor Interne din Statele Unite).

Desigur, elitele puterii politice răspunzătoare de acest program de reunificare au exprimat puține îndoieli în ceea ce privește succesul său. Mai mult, unii dintre reprezentanții săi, cum ar fi cancelarul Helmut Kohl și Otto Lambsdorff, președintele Partidului Liber Democrat vest-german, au afirmat oficial că acest program nu ar „costa Germania nimic”. Logica economică susține însă altceva și prezice mai degrabă rezultate dezamăgitoare[28].

Fără îndoială, datorită reprivatizării parțiale a Germaniei de Est și a renunțării în cea mai mare parte la controlul prețurilor, performanțele economice ale Germaniei de Est s-ar îmbunătăți substanțial față de situația sa prezentă dezastruoasă. Cu toate acestea, procesul de recuperare nu numai că va fi mai încet și mult mai dureros decât ar trebui să fie, ci în curând va fi înlocuit de stagnarea economică; de asemenea, datorită mărimii relativ mai mari a sectorului de stat din Germania unită în comparație cu mărimea sa prezentă din Germania de Vest, tendințele de stagnare vor fi mai puternice în cadrul unei economii vest-germane deja apatice.

Includerea completă a germanilor din est în sistemul de securitate socială al Germaniei de Vest va duce în mod necesar la creșterea impozitelor destinate securității sociale. Fiecare restricție impusă cumpărătorilor vest-germani de active est-germane le va dăuna germanilor din est, căci astfel nu li se permite să vândă celui ce oferă cel mai ridicat preț, și va obstrucționa transferul rapid de active în mâinile acelora care au cea mai mare capacitate de a produce. Similar, tratamentul preferențial acordat companiilor vest-germane conectate politic va împiedica transformarea rapidă în firme eficiente a unităților de producție, cele mai multe gigant, din industria est-germană și va contribui, de la bun început, la cartelizarea noii economii est-germane. Controlul chiriilor va stopa în mare măsură refacerea pieței de locuințe din Germania de Est, din starea dezastruoasă în care se află, și va duce la proiecte publice de construire pe scară largă a locuințelor (sozialer Wohnungsbau) și la taxe chiar și mai mari. Cele mai nefaste consecințe pentru revenirea economiei est-germane le vor avea însă măsurile combinate de garantare a unui salariu minim și de acordare a ajutorului de șomaj. Cu siguranță, aceste politici nu vor opri fluxul de populație dinspre est spre vestul care se bucură de salarii și de ajutoare de șomaj mai ridicate[29]; datorită ratelor salariale rigide la scădere, prezente de asemenea în Germania de Vest, migrația neîntreruptă va duce la o agravare suplimentară a șomajului de aici, deja problematic. Pe de altă parte, chiar la nivelul actual exprimat în mărci est-germane al ratelor salariale, economia est-germană este în cea mai mare parte necompetitivă pe piețele lumii. Prin fixarea ratelor salariale la un nivel de câteva ori mai ridicat — căci la aceasta se ajunge, în realitate, dacă se pretinde ca plata salariilor să se efectueze în mărci vest-germane la o valoare nominală identică — forța de muncă est-germană va fi într-o și mai mare măsură scoasă de pe piață datorită supraevaluării sale. Fluxul „normal” de capital dinspre zonele cu salarii ridicate către zonele cu salarii scăzute va fi redus drastic, rezultatul fiind un șomaj masiv și de durată datorită asigurărilor de șomaj. Pentru a finanța șomajul pe scară largă din Germania de Est, vor fi necesare transferuri masive și constante dinspre vest către est, dar și dinspre sectorul productiv est-german spre cel neproductiv. O dată în plus, taxele și/sau producția de bani de hârtie vor trebui să crească substanțial. Toate energiile productive ce vor fi fost create de privatizarea parțială a Germaniei de Est vor fi imediat înăbușite, iar într-un context al șomajului crescător și al stagnării economice, sentimentele naționaliste, deja în creștere, vor primi un nou impuls[30].

Cu toate că programul a fost în mare stabilit, iar reunificarea Germaniei a început prin încorporarea Germaniei de Est în statul asistențial vest-german, a existat o alternativă care i-ar fi scutit pe germani de frustrările economice inevitabil asociate cu direcția actuală planificată a reunificării.

Din nefericire, această alternativă radicală — privatizarea fără compromisuri a Germaniei de Est, adoptarea unei constituții a proprietății private și reunificarea printr-o politică de comerț liber unilateral — nu și-a găsit până acum audiența. Aproape toate alternativele propuse sunt variații pe aceeași temă a etatismului asistențial: fie întrucâtva mai drastice (i.e., mai mult redistribuționism), sprijinite în general de către „experții” economici din Est, fie întrucâtva mai moderate, așa cum urmărește mai ales establishment-ul economic din Germania de Vest. Iar această fericită uniformitate a opiniilor experților nu pare să creeze nici o suspiciune în rândurile populației germane. Nu este ciudat faptul că până și în Germania de Vest „liberală” instrumentele modelării opiniei publice sunt în cea mai mare măsură în mâna statului? Practic nu există școli sau universități private; radioul și televiziunea sunt în cea mai mare parte proprietăți ale statului sau, în cazul câtorva excepții acceptate de la mijlocul anilor ’80, sunt cenzurate în mod strict de către guvern; și aproape nu există fundații sau grupuri de experți independente, private, susținătoare ale pieței libere. Mai mult, de ce ar trebui elita puterii vest-germane și establishment-ul economic actual să aibă aceleași interese ca populația germană? Nu este oare mult mai realist să presupui, așa cum a explicat cu mult timp în urmă Școala austriacă de economie[31] și cum a reiterat, mai recent, Școala opțiunilor publice (Public Choice School)[32], că oficialii statului și bodyguarzii lor intelectuali, la fel ca oricine altcineva, își urmăresc propriile lor interese înguste, mai degrabă decât să promoveze așa-numitul bine public? Și nu este mai degrabă evident că interesul statului vest-german și al asociatului său din Est stă în expansiunea puterii sale, adică a veniturilor provenite din taxe și a activelor controlate de stat? Procesul de reunificare, în prezent în desfășurare, promovează tocmai acest țel și este într-adevăr menit să facă din Germania cea mai mare putere politică a Europei: nu este clar că ceea ce poate să pară ca fiind o strategie prost concepută din punctul de vedere al populației germane este, de fapt, realizarea încununată de succes a interesului diferit, chiar antagonic, al statului german[33]?

Populația germană de astăzi gândește în termeni mult prea autoritariști pentru a-și pune serios oricare dintre aceste întrebări. Vor fi necesare multe învățăminte din experiențe negative și multe pagube vor fi făcute, înainte ca alternativei privatizării radicale să i se acorde vreo șansă, dacă i se va acorda vreodată. Doar atunci ar putea populația germană să înceapă a-și da seama că neglijarea completă a acestei opțiuni în discuția prezentă cu privire la strategiile de unificare este posibil să nu fie o întâmplare, ci să aibă o explicație sistematică.

Soluționarea crizei prezente trebuie să înceapă de la recunoașterea faptului că, așa cum poate nu este vina est-germanilor că o duc atât de greu, nu este nici vina germanilor din vest. De fapt, milioanele de oameni care au părăsit Germania de Est pentru Germania de Vest, în multe cazuri cu riscul vieții, au contribuit în mod activ la subminarea regimului est-german și, în orice caz, au demonstrat o judecată antreprenorială corectă, în timp ce milioane de est-germani au colaborat cu regimul — au fost mai mult de două milioane de membri de partid socialiști, sau aproape 15% din populație, iar mult mai mulți au participat în mod voit la jefuirea proprietăților lăsate în urmă de emigranți. Chiar și cei care nu au făcut acest lucru au dat dovadă de o viziune antreprenorială greșită. Prin urmare, a obliga populația vest-germană să acorde un suport financiar complet germanilor din est nu constituie numai o crimă morală, dar este și o măsură contraproductivă. Dreptatea și teoria economică susțin, din contră, ca Germania de Est să-și rezolve singură problemele, primind ajutor vest-german numai pe o bază voluntară. În consecință, ar trebui să respingem categoric orice formă de redistribuție coercitivă. Nu ar trebui să existe nici o reformă monetară de tipul celei deja începute, ci schimburi la cursul stabilit pe piață[34]; de asemenea, nu ar trebui să existe o integrare, ci ar trebui ales cu fermitate un program de reunificare separatistă.

Deoarece cauza fundamentală a lipsurilor economice din Germania de Est este proprietatea colectivă asupra factorilor de producție, soluția și cheia unui viitor prosper este privatizarea. Cum poate fi însă privatizată corect o proprietate etatizată[35]? Există o a doua observație de natură morală care trebuie făcută înainte de a răspunde la această întrebare. Guvernul est-german a fost și este acum în cea mai mare parte recunoscut de populația germană ca fiind o organizație criminală vinovată de ucidere, de jaf și, prin ridicarea unui zid impenetrabil în jurul țării, de transformarea întregului popor în sclavi. Nu numai că cei direct responsabili pentru aceste activități ar trebui urmăriți în justiție dincolo de încercările timide făcute în prezent în această direcție, dar întreaga proprietate a statului, apărută de la bun început pe căi nelegitime, ar trebui confiscată. Noul guvern, chiar liber ales, nu poate fi considerat proprietarul nici unei proprietăți, pentru că moștenitorul unui criminal, chiar dacă el nu este vinovat de nici o infracțiune, nu devine proprietarul legitim al activelor însușite în mod nelegitim. Pe baza nevinovăției sale personale, el este absolvit de orice urmărire în justiție; dar toate câștigurile sale „moștenite” trebuie să fie imediat redate victimelor originare, și repunerea lor în posesia activelor statului trebuie să aibă loc fără a le obliga să plătească ceva. De fapt, să pretinzi unei populații victimizate să plătească un preț pentru reachiziționarea a ceea ce a fost inițial al ei este un fapt criminal în sine și îndepărtează, o dată pentru totdeauna, orice asumpție de nevinovăție pe care statul est-german o va fi avut anterior.

Mai exact, toate titlurile de proprietate originare ar fi trebuit să fie imediat recunoscute, indiferent dacă ele sunt deținute în prezent de către germanii din est sau din vest. În măsura în care revendicările proprietarilor particulari originari sau ale moștenitorilor acestora se ciocnesc de cele ale utilizatorilor actuali ai activelor, primii ar trebui, în principiu, să aibă câștig de cauză în fața ultimilor. Numai dacă utilizatorul actual poate să dovedească că revendicarea unui proprietar originar sau a moștenitorului său este nelegitimă, i.e. adică titlul de proprietate avut în vedere a fost obținut inițial prin mijloace coercitive sau frauduloase, s-ar putea ca cererea unui utilizator să prevaleze și el să fie recunoscut ca proprietar[36]. În Germania de Est — spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică — politica de expropriere a început numai cu vreo 40 de ani în urmă, cea mai mare parte a registrelor funciare a fost păstrată, și incidența uciderii autorizate de către stat a proprietarilor privați legitimi a fost relativ „moderată”; date fiind acestea, măsura ar duce rapid la reprivatizarea celei mai mari părți, dar în nici un caz a întregii Germanii de Est. În ceea ce privește resursele controlate de guvern care nu fac obiectul acestor revendicări, ar trebui să fie implementate idei sindicaliste. Activele ar trebui să intre imediat în proprietatea acelora care le utilizează — fermele în proprietatea fermierilor, fabricile în proprietatea muncitorilor, străzile în proprietatea celor care le întrețin, școlile în proprietatea profesorilor și birourile în proprietatea birocraților (în măsura în care nu sunt urmăriți în justiție pentru crime) ș.a.m.d.[37]. Pentru a sparge conglomeratele de producție est-germane, în mare parte supradimensionate, principiul sindicalist ar trebui să fie aplicat acelor unități de producție în care cu adevărat se efectuează munca unui anumit individ, i.e. clădiri de birouri individuale, școli, șosele sau porțiuni de șosele, fabrici și ferme. Spre deosebire de sindicalism, și totuși de o mare importanță, titlurile individuale de proprietate astfel dobândite ar trebui să fie comercializate liber și ar trebui să se instituie bursă, astfel încât să fie posibilă o separare a funcției capitaliștilor-proprietari de funcția angajaților ce nu sunt proprietari, precum și un transfer lin și continuu al activelor din mâinile celor mai puțin productivi în mâinile celor mai productivi[38].

Două probleme sunt legate de această strategie de privatizare. În primul rând, cum trebuie să se procedeze în cazul structurilor nou ridicate —care, conform schemei propuse, ar fi deținute de utilizatorii lor productivi actuali — construite pe un pământ care trebuie să fie redat unui proprietar originar diferit? Dacă pare destul de corect să acorzi fiecărui producător actual o parte egală de proprietate, cât de multe părți ar trebui să meargă spre proprietarul de pământ? Clădirile și pământul nu pot fi separate fizic. În termenii economici, ei sunt factori de producție complementari absolut specifici, a căror contribuție relativă la valoarea lor totală nu poate fi identificată. În aceste cazuri nu există nici o altă alternativă decât negocierea[39]. Acest lucru — contrar primei impresii, că ar putea duce la un conflict permanent, insolubil — nu ar cauza prea multe dureri de cap. Pentru că în oricare din aceste dispute există invariabil numai două părți și sunt implicate doar resurse strict limitate. Mai mult, găsirea rapidă a unui compromis reciproc agreat este în interesul ambelor părți, iar dacă una dintre ele are o poziție mai slabă în cazul negocierii, cu siguranță acesta este proprietarul pământului (deoarece el nu poate să vândă pământul fără consimțământul proprietarilor clădirii, în timp aceștia pot să îndepărteze structura ridicată fără să aibă nevoie de permisiunea sa).

În al doilea rând, strategia de privatizare sindicalistă implică faptul că producătorii din industriile cu factorul capital intensiv ar avea un avantaj relativ față de cei din industriile cu factorul muncă intensiv. Valoarea părților din proprietate primite de către primii ar depăși avuția acordată ultimilor, iar această distribuție inegală a avuției ar necesita o justificare, sau cel puțin așa se pare. De fapt, la o asemenea justificare se ajunge repede. Contrar mitului „liberal” larg răspândit, nu există nimic greșit din punct de vedere etic în ideea inegalității[40]. Într-adevăr, problema privatizării proprietății anterior socializate este aproape perfect analoagă celei de stabilire a proprietății private în starea naturală, adică atunci când resursele nu au făcut obiectul unei aproprieri anterioare. În această situație, în conformitate cu ideea centrală lockeană a drepturilor naturale, care coincide cu sensul natural al dreptății în cazul celor mai mulți oameni, proprietatea privată este stabilită prin acte de apropriere originară: prin amestecarea muncii unei persoane cu resursele naturale, înainte ca oricine altcineva să fi făcut acest lucru[41]; și în măsura în care există vreo diferență de calitate între resursele naturale date, așa cum de fapt se întâmplă, venitul generat de către etica aproprierii este mai degrabă inegal decât egal[42]. Principiul privatizării sindicaliste nu este altceva decât aplicarea acestui principiu al aproprierii în circumstanțe întrucâtva diferite. Factorii de producție socializați sunt deja apropriați de către indivizi particulari. Numai că dreptul lor de proprietate asupra anumitor factori de producție a fost până acum ignorat, și tot ceea ce s-ar întâmpla în urma schemei propuse ar fi că această situație nejustificată ar fi în final îndreptată. Dacă această rectificare dă naștere la inegalități, acestea nu sunt mai nedrepte decât inegalitățile care ar apărea într-un regim al aproprierii originare, nefalsificate[43].

Mai mult, propunerea noastră sindicalistă este mult mai eficientă economic decât singura alternativă de privatizare imaginabilă și care respectă cerințele de bază ale justiției (anume că statul nu deține în mod legitim economia socializată și, prin urmare, vânzarea sau scoaterea ei la licitație ar trebui să fie în afara oricărei discuții). În conformitate cu ultima alternativă, întreaga populație ar primi părți egale din toate activele țării care nu au fost revendicate de către un proprietar originar expropriat. Pe lângă calitatea morală discutabilă a acestei politici[44], ea ar fi extrem de ineficientă. În primul rând, pentru ca astfel de părți distribuite de-a lungul întregii țări să devină titluri de proprietate comercializabile, este necesar ca acestea să specifice la care resurse particulare se referă. Prin urmare, pentru a implementa această propunere ar fi necesar în primul rând un inventar complet al tuturor activelor țării, sau cel puțin al tuturor unităților de producție care pot fi separate în mod distinctiv. În al doilea rând, chiar dacă un asemenea inventar ar fi făcut în cele din urmă, proprietarii ar consta, în general, din indivizi care nu știu aproape nimic despre activele pe care le dețin. Din contră, într-o schemă de privatizare sindicalistă non-egalitariană, nu ar fi necesar nici un inventar. Mai mult, proprietatea inițială revine numai acelor indivizi care, datorită implicării lor productive față de activele pe care le dețin, sunt, în general, cel mai bine informați pentru a face o primă evaluare realistă a acestor active.

În legătură cu privatizarea întregii Germanii de Est, în conformitate cu principiul schițat, actuala conducere a statului est-german ar trebui să adopte o constituție a proprietății private și să o declare legea fundamentală inviolabilă pe întregul teritoriu est-german. Această constituție ar trebui să fie extrem de scurtă și să expună următoarele principii în termeni cât se poate de clari: fiecare persoană, pe lângă faptul că este singurul proprietar al corpului său fizic, are dreptul de a-și folosi proprietatea sa privată în orice mod i se pare potrivit, atâta timp cât el nu încalcă astfel, neinvitat, integritatea fizică a corpului sau proprietății altei persoane. Toate schimburile interpersonale și toate schimburile de titluri de proprietate dintre proprietarii privați trebuie să fie voluntare (contractuale). Aceste drepturi ale persoanei sunt absolute. Orice încălcare a lor face obiectul urmăririi în justiție de către victima acestei încălcări sau de către reprezentantul ei și este pasibilă de acțiune judiciară în acord cu principiile proporționalității pedepsei și ale răspunderii stricte[45].

Prin urmare, așa cum rezultă din această constituție, toate controalele asupra prețurilor și salariilor, toate reglementările privind proprietatea și cererile de autorizație și toate restricțiile în calea importului și exportului ar trebui să fie imediat abolite și să fie introdusă o libertate completă a contractului, a angajării, a comerțului și a migrației. Ulterior, guvernul est-german, lipsit de proprietate, ar trebui să-și declare neconstituțională continuarea propriei existențe — în măsura în care ar trebui să se bazeze pe achiziții non-contractuale de proprietate, adică taxe — și să abdice[46].

Rezultatul acestei aboliri complete a socialismului și al întemeierii unei societăți bazate exclusiv pe proprietatea privată — o anarhie a deținătorilor de proprietate privată, reglementată exclusiv de legea proprietății private — ar fi cea mai rapidă redresare economică a Germaniei de Est. De la bun început, populația Germaniei de Est ar fi, în general, uimitor de bogată. În timp ce economia est-germană se prăbușește, țara nu este totuși distrusă. Există valori înalte ale proprietății imobiliare și, în ciuda întregului consum de capital din trecut, încă există în Germania de Est mari cantități de bunuri de capital. Cum nu ar mai exista nici un sector guvernamental și întreaga avere ar fi în mâini private, germanii din est ar putea deveni în curând obiect de invidie al vecinilor din vest[47].

Mai mult, factorii de producție sunt eliberați acum de sub controlul politic și sunt înmânați persoanelor private, cărora li se permite să-i folosească cum li se pare mai potrivit — independent de ceea ce ar putea dori oricine altcineva — cu condiția de a nu vătăma fizic resursele deținute de alții. În aceste circumstanțe este garantat stimulentul fundamental pentru o producție viitoare. Cu o piață neobstrucționată a bunurilor de capital este posibilă o contabilizare rațională a costurilor. Întrucât atât profiturile, cât și pierderile pot fi individualizate și reflectate în contul de capital și în bilanțul vânzărilor unui proprietar, este maximizat incitativul fiecărui producător în parte de a crește calitatea și/sau cantitatea output-ului său și de a evita orice supra sau sub-utilizare a capitalului propriu. În special dispoziția constituțională conform căreia numai integritatea fizică a proprietății (nu valorile proprietății) să fie protejată garantează faptul că fiecare proprietar va întreprinde eforturile cu cea mai mare valoare productivă — eforturi de a promova schimbări favorabile ale valorilor proprietăților și de a le preveni și îndepărta pe cele nefavorabile (așa cum ar putea rezulta din acțiunile altei persoane privind proprietatea sa).

De pildă, abolirea controlului prețurilor ar elimina aproape instantaneu toate penuriile existente; și producția ar începe aproape imediat să crească, atât calitativ, cât și cantitativ. Temporar, șomajul ar crește în mod drastic, așa cum s-a întâmplat în Germania de Vest după al doilea război mondial. Totuși, cu rate salariale flexibile, fără negocieri colective și fără ajutoare de șomaj, acesta s-ar diminua din nou cu repeziciune. Inițial, ratele salariale medii ar rămâne substanțial sub cele vest-germane. Dar acest lucru, de asemenea, ar începe curând să se schimbe. Atrași de către salariile comparativ mai mici, de faptul că germanii din est vor arăta, după cum se poate anticipa, o mare nevoie de bani obținuți din vânzarea nou-dobânditelor active de capital pentru a-și finanța consumul curent și, mai presus de toate, de faptul că Germania de Est ar fi un paradis al comerțului liber, lipsit de taxe, un mare număr de investitori și un capital imens, în special de la vecinii lor vest-germani bogați, ar începe imediat să intre în țară.

Producția de securitate — a protecției polițienești și a sistemului juridic — despre care, de obicei, se presupune (fără nici un argument) că se află în afara zonei piețelor libere și că este funcția proprie statului, cel mai probabil va fi preluată de către companiile de asigurare vest-germane importante[48]. Întrucât furnizează asigurarea proprietății personale, acțiunile de tip polițienesc — prevenirea și descoperirea infracțiunii, precum și obținerea unei restituții — se încadrează, de fapt, în acțiunea normală a acestei întreprinderi (dacă statele nu ar fi împiedicat-o să facă acest lucru și nu și-ar fi arogat sarcina pentru ele însele, cu întreaga ineficiență obișnuită, binecunoscută, care însoțește impunerea unui asemenea monopol). De asemenea, având deja sarcina de a arbitra conflictele dintre reclamanții unor agenții concurente de asigurare, ele și-ar însuși în mod firesc atribuțiile unui sistem juridic[49].

Mult mai important însă decât implicarea marilor firme, cum sunt companiile de asigurări în domeniul producției de securitate, ar fi influxul unui mare număr de mici antreprenori din Germania de Vest. Având de înfruntat în Vest nu numai o mulțime de taxe grele, dar înăbușiți fiind de nenumărate reglementări (cereri de autorizare, legi de protecție a muncii, muncă autorizată și ore de funcționare a magazinelor), o economie est-gemană a proprietății private nereglementate ar reprezenta o atracție aproape irezistibilă. Importul pe scară largă de talent antreprenorial și de capital ar începe în curând să crească ratele salariale reale din Germania de Est, să stimuleze economisirea internă și să ducă la un proces de accelerare rapidă a acumulării de capital. În loc ca oamenii să părăsească estul, migrația ar avea loc în curând în sensul opus, un număr tot mai mare de vest-germani abandonând socialismul asistențial pentru șansele nelimitate oferite de est. În cele din urmă, confruntați cu pierderea a tot mai multor indivizi productivi, ceea ce va supune bugetele asistențiale ale Germaniei de Vest unei presiuni sporite, elitele puterii vest-germane ar fi forțate să facă ceea ce ele, în prezent, încearcă în mod disperat să evite prin strategia de reunificare de calea încorporării, începerea unei dezetatizări și în Germania de Vest.



*Articol apărut sub titlul „De-Socialization in a United Germany”, în The Review of Austrian Economics, 5 (2), 1991, p. 77-104. Traducere revizuită de Tudor Smirna.

[1] Pentru detalii vezi Gustav Stolper, German Realities (New York: Reynal & Hitchcock, 1948); Frank Grube și Gerhard Richter, Die Schwarzmarktzeit: Deutschland zwischen 1945 und 1948 (Hamburg, 1979); Theodor Eschenburg, Jahre der Besatzung 1945-1949 (Stuttgart, 1983); Charles Kindleberger, The German Economy, 1945-1947: Charles Kindleberger’s Letters from the Field (Westport, Conn.: Meckler, 1989) cu o introducere istorică de Günther Bischof.

[2] Despre fenomenul inflației reprimate vezi Wilhelm Röpke, Die Lehre von der Wirtschaft (Bern,1979), p. 142-145; idem, „Repressed Inflation”, Kyklos 1, nr. 3 (1947); pentru o abordare pur teoretică a fenomenului vezi Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews & McMeel, 1977), p. 28-29.

[3] Despre Războiul Rece și despre dimensiunile internaționale ale dezvoltării Germaniei de după al II-lea război mondial vezi Paul Johnson, Modern Times (New York: Harper & Row, 1983), cap. 13 și 17; Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers (New York: Random House, 1987), cap. 7.

[4] Vezi Ludwig Erhard, Wohlstand für Alle (Düsseldorf, 1957; ediție actualizată 1990); idem, Deutsche Wirtschaftpolitik (Düsseldorf, 1967). Îndrumătorul direct apropiat al lui Erhard a fost Alfred Müller-Armack, Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft (Hamburg, 1947). Cele mai influente lucrări ale lui Walter Eucken sunt Die Grundlagen der Nationalökonomie (Jena, 1940), și Grundsätze derWirtschaftpolitik (Hamburg, 1959); pentru Franz Böhm vezi Reden und Schriften, ed. E.S. Mestmäcker (Karlsruhe, 1960) și „Privatrechtsgesellschaft undMarktwirtschaft”, Ordo 17 (1966); anuarul Ordo este principala voce a Școlii de la Freiburg. O influență similară au avut Wilhelm Röpke: Die Lehre von der Wirtschaft (Bern, 1979), Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart (Erlenbach-Zürich, 1948), Jenseits von Angebot und Nachfrage (Erlenbach-Zürich, 1957), și Alexander Rüstow: Ortsbestimmung der Gegenwart, 3 vol. (Erlenbach-Zürich: Eugen Rentsch, 1950, 1952 și 1957). Ludwig von Mises a influențat mai ales prin Theory of Money and Credit, H.E. Batson, trad. (1912; Londra: Jonathan Cape, 1934), Nation, State and Economy, Leland B. Yeager, trad. (1919; New York: New York University Press, 1983), Socialism: An Economic and SociologicalAnalysis, J. Kahane, trad. (1922; Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1981), Liberalism, Ralph Raico, trad. (1927; Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), și Human Action: A Treatise on Economics, a 3-a ed. (1949; Chicago: Henry Regnery, 1966). Despre relația dintre acestea și alte izvoare ale gândirii pieței libere vezi Friedrich A. Hayek, Studies in Philosophy, Politics and Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1957), cap. 13.

[5] Despre asta vezi în secțiunea III, mai jos (p. 87 și urm. în original).

[6] Principalii consilieri economici americani erau, de pildă, „adepții politicii de New Deal” și dușmanii pieței libere Charles P. Kindleberger, John K. Galbraith și Walt W. Rostow. Edificator pentru opinia publică din Germania este faptul că până și Uniunea Creștin Democrată conservatoare nou fondată a afirmat, în programul său Ahlen din 1947, că „sistemul economic capitalist nu a apreciat cum se cuvine interesele vitale ale poporului german legate de stat și societate” și cerea, în consecință, politici de socializare pe scară largă.

[7] Înaltul comisionar american, generalul Lucius D. Clay, a reacționat la planurile de liberalizare ale lui Erhard spunând: „Consilierii mei îmi spun că nu sunt de acord cu asta.” Erhard a replicat: „Nici o problemă, d-le general, și ai mei spun același lucru.”

[8] Despre dezvoltarea sistemului economic vest german până la mijlocul anilor ’60 vezi studiul strălucit al lui Hans-Joachim Arndt, West Germany: Politics of Non-Planning (Syracuse: Syracuse University Press, 1966).

[9] Pentru analize economice comparative ale Germaniei de Est și de Vest vezi H. Winckel, Die Wirtschaft im geteilten Deutschland 1945–1970 (Wiesbaden, 1974), Karl Thalheim, Die wirtschaftliche Entwicklung der beiden Staaten in Deutschland (Opladen, 1978); E. Jesse, ed., BRD und DDR (Berlin, 1982), Hannelore Hamel, ed., Bundesrepublik Deutschland-DDR: Die Wirtschaftssysteme (Munich, 1983); de asemenea, E. Windmöller și T. Höpker, Leben in der DDR (Hamburg, 1976).

[10] Constituția Republicii Democrate Germane, par. 9, sect.3.

[11] Interesant este faptul că viteza socializării din Germania de Est a fost în mod semnificativ mai redusă decât cea din toate celelalte state din Europa centrală și de est aflate sub influență sovietică, cu excepția Poloniei, unde agricultura a rămas, în mare, în mâinile proprietarilor privați. Vezi Jürgen Hartmann, Politik und Gesellschaft in Osteuropa (Frankfurt/M., 1983), p.169.

[12] Prima traducere în engleză a apărut în 1936 sub titlul Socialism: An Economic and SociologicalAnalysis. Ultima ediție a fost publicată în 1981 de Liberty Fund. [Tradusă în limba română de Sergiu Marcus cu titlul Socialismul. O analiză economică și sociologică. Disponibilă la http://mises.ro/217/ — n.tr.] Vezi de asemenea Human Action a lui Mises, cap. 25 și 26, în care el dă un răspuns definitiv criticilor aduse lucrării sale anterioare [În românește de Cristian Comănescu, Acțiunea umană,disponibilă la http://mises.ro/43/ — n.tr.].

[13] Vezi de asemenea Hans-Hermann Hoppe, A Theory ofSocialism and Capitalism: Economics, Politics, and Ethics (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989) [În românește de ]; idem, „Why Socialism Must Fail”, în Llewellyn H. Rockwell, ed., The Free Market Reader (Burlingame, Calif.: Ludwig von Mises Institute, 1988).

[14] Vezi Ludwig Erhard, Wohlstand für Alle.

[15] Este interesant de observat modul în care textele manualelor americane de sisteme economice comparate au tratat cazul Germaniei de Est versus Germania de Vest. În plus față de ignorarea statisticilor migrației și de nemenționarea „Zidului”, sau o vagă amintire a acestuia, autorii manualelor s-au bazat aproape exclusiv pe statisticile oficiale ale guvernului. Astfel, ei au ajuns la concluzii care pot fi categorisite ca pervertite și care ilustrează, în cel mai bun caz, cât de puțin au de-a face statisticile economice cu realitatea, așa cum este percepută de indivizii care acționează. Cel mai scandalos exemplu de acest fel este Andrew Zimbalist, Howard J. Sherman și S. Brown, Comparing Economic Systems (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1989). După ce menționează că, de la bun început, Germania de Est a fost relativ dezavantajată de faptul că a trebuit să plătească datorii grele de război și ca urmare a pierderilor masive de populație (dar de ce a pierdut ea populația?), autorii scriu:

„De-a lungul anilor ’50, economia Germaniei de Vest a crescut cu o rată de aproape 7% în timp ce — în pofida dezavantajelor sale inițiale — rata de creștere a economiei est-germane a fost de aproape 6,5%. Între 1960 și 1979, PNB pe cap de locuitor a crescut cu 3,3% pe an în Germania de Vest, iar în Germania de Est cu 4,7%. În Germania de Vest, PNB real a crescut cu 1,8% în 1980 și a scăzut cu 0,3% în 1981; în Germania de Est, venitul național real a crescut cu 4,2% în 1980 și a crescut cu 4,5% în 1981. Astfel, conform estimărilor CIA … în Germania de Est venitul pe cap de locuitor a crescut la 87,6% din cel al Germaniei de Vest. Diferența a continuat să se diminueze în timpul anului 1982 și în prima jumătate a anului 1983. Concluzia incontestabilă este că în întreaga perioadă postbelică Germania de Est a avut o creștere pe cap de locuitor mai rapidă decât Germania de Vest” (p. 468).

Mai mult, a existat „o eficiență dinamică mai puternică în Germania de Est … în Germania de Vest, creșterea anuală medie a productivității totale a factorilor a fost de 3,0%, iar în Germania de Est de 3,4%”. În plus, „Germania de Est a avut o stabilitate economică mai mare [i.e., „absența inflației și șomajului excesiv”] de-a lungul întregii perioade postbelice”. (p. 469) Au adăugat autorii, în timp ce „calitatea mediului este superioară în Germania de Vest”, Germania de Est se bucură de mai puțin de jumătate din inegalitatea venitului prezentă în Germania de Vest, și „în toate domeniile vieții, femeile [est-germane] au atins un grad de egalitate cu bărbații mai ridicat decât omoloagele lor din Germania de vest” (p. 470).

După ce citești acest lucru, cu siguranță te întrebi de ce oamenii nu s-au mutat din vest spre est, și de ce o poveste a succesului economic, ca cea din Germania de Est, s-a terminat cu prăbușirea ei totală! Dar autorii vin cu o explicație: „În final, cu toate că aici ne-am îndreptat atenția doar asupra performanțelor economice, este dificil de trecut cu vederea sistemul politic democratic mai dezirabil din Germania de Vest” (p. 470). Cam la același nivel se situează și analizele lui P.R. Gregory și G.C. Stuart, Comparative Economic Systems (Boston: Houghton Mifflin, 1985), p. 402-414. În mare parte irelevant este, de asemenea, și studiul anterior al lui Wolfgang F. Stolper, The Structure of the East German Economy (Cambridge: Harvard University Press, 1960).

[16] Vezi Hans-Joachim Arndt, West Germany: Politics of Non-Planning, cap. 3.

[17] Suporterii „economiei sociale de piață germane”, scrie Mises,

„subliniază faptul că ei consideră economia de piață cel mai bun și mai dezirabil sistem de organizare economică și că se opun omnipotenței guvernamentale socialiste. Desigur, însă, că toți acești adepți ai politicilor jumătăților de măsură subliniază, la fel de viguros, că ei resping manchesterismul și liberalismul de tip laissez-faire. Ei afirmă că, oricând și oriunde «liberul joc al forțelor economice» conduce la situații care apar drept «socialmente» indezirabile, este necesar ca statul să intervină în sfera fenomenelor pieței. Făcând această afirmație, ei iau ca de la sine înțeleasă ideea că statul este acela care este chemat, în fiecare caz în parte, să determine dacă un anumit fapt economic urmează sau nu a fi considerat drept reprobabil din punct de vedere «social» și, prin urmare, dacă starea pieței necesită sau nu o acțiune specială de amestec guvernamental.

Nici unii dintre acești susținători ai intervenționismului nu înțeleg că programul lor implică, în consecință, instituirea unei supremații totale a statului în toate chestiunile economice și induce, în cele din urmă, o stare de lucruri care nu diferă de ceea ce se numește socialism german, sau de tip Hindemburg. Dacă decizia cu privire la când justifică sau nu condițiile economice o intervenție guvernamentală aparține jurisdicției statului, atunci sfera pieței este complet anihilată. În acest caz, consumatorii încetează de a mai fi aceia care determină, în ultimă instanță, ce trebuie să se producă, în ce cantitate, de ce calitate, de către cine, unde și cum — toate aceste decizii revenindu-i guvernului. Într-adevăr, îndată ce rezultatul provenit din funcționarea neobstrucționată a pieței diferă de ceea ce consideră autoritățile «socialmente» dezirabil, intervine guvernul. Aceasta înseamnă că piața este liberă [numai] atâta vreme cât face exact ceea ce dorește statul să facă. Ea este «liberă» să facă lucrurile pe care autoritățile le consideră «bune», dar nu și pe acelea pe care autoritățile le consideră «rele»; decizia cu privire la ce este bun și ce este rău îi aparține statului. Astfel, doctrina și practica intervenționismului tind, în cele din urmă, să abandoneze ceea ce le distingea inițial de socialismul propriu-zis și să adopte, în întregime, principiile totalitariste ale planificării globale.” (Human Action: A Treatise on Economics, p. 723-724).

[18] În timp ce economiștii Școlii de la Freiburg, și în special Röpke, au recunoscut că în practică monopolurile sunt aproape întotdeauna creația puterii statului (vezi Wilhelm Röpke: Die Lehre von der Wirtschaft, p. 215; pentru o analiză tipic freiburgheză vezi Erich Hoppmann, Fusionskontrolle [Tübingen, 1972]), ei admit (în conformitate cu ortodoxia neoclasică) posibilitatea teoretică a unor monopoluri exploatatoare pe piața liberă, apără un tip de interdicție anti-fuzionistă și susțin o legislație pro-firme mici pentru a împiedica apariția lor. Pentru o critică teoretică a acestei teorii neoclasice a monopolurilor și pentru apărarea viziunii clasice că monopolurile pot exista numai dacă — și în măsura în care — intrarea liberă este restricționată prin legi, și că, în condițiile unei intrări libere, nu este posibilă nici o distincție operațională inteligibilă între prețul competitiv vs. prețul de monopol (nici între producțiile respective), vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy and State: A Treatise on Economic Principles (Los Angeles: Nash Publishing, 1970), cap 10; de asemenea, Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat. Studien zur Theorie des Kapitalismus (Opladen, 1987), p. 129-141; idem, A Theory of Socialism and Capitalism, cap 9. (Teoria socialismului și capitalismului, în românește de Emanuel-Mihail Socaciu, http://mises.ro/228/).

[19] Vezi R. Merklein, Griff in die eigene Tasche: Hintergeht der Bonner Sozialstaat seine Bürger? (Hamburg, 1980); idem, Die Deutschen werden ärmer. Staatsverschuldung, Geldentwertung, Markteinbussen, Arbeitsplatzverluste (Hamburg, 1982).

[20] Despre teoria ciclului de afaceri, vezi Ludwig von Mises, „Monetary Stabilisation and Cyclical Policy”, în On the Manipulation of Money and Credit, Percy L. Greaves, ed., (1928; Dobbs Ferry, N.Y.: Free Market Books, 1978); Friedrich A. Hayek, Prices and Production (1931; Londra: Routledge & Sons, 1935); Richard von Strigl, Kapital und Produktion (Viena, 1934); Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Kansas City: Sheed & Ward, 1975).

[21] De fapt, absența democrației nu are nimic de-a face, în principiu, cu situația gravă din Germania de Est. Este clar că nu principiul de selecție a politicienilor a cauzat problema. Viața politică și procesul decizional politic ca atare sunt responsabile. Factorii de producție deținuți în mod colectiv necesită luări de decizie colective. În loc ca fiecare producător să decidă în mod independent cum să întrebuințeze anumite resurse, ca în cazul regimului proprietății private și al contractualismului, în situația mijloacelor de producție socializate fiecare decizie necesită o adeziune colectivă. Pentru producător este irelevant modul în care sunt aleși decidenții. Ce contează pentru el este doar faptul că această permisiune trebuie cerută altora. Cât timp durează această stare de lucruri, stimulentul producătorului de a obține ceva este redus, și sărăcia va continua. Prin urmare, privatizarea este tot atât de incompatibilă cu democrația, pe cât este cu orice altă formă de guvernare politică. Privatizarea presupune o depolitizare a societății și întemeierea, în jargonul lui Marx, a unei anarhii a producției, în care nimeni nu guvernează pe nimeni altcineva, iar toate relațiile dintre producători sunt voluntare și, prin urmare, mutual avantajoase.

[22] Alegerile din 14 octombrie 1990, în cele 5 state confederate ale Germaniei de Est, și cele din 2 decembrie 1990, acum în Germania reunificată, au confirmat aceste rezultate și au adus chiar și mai multă putere coaliției de guvernare liberal-conservatoare, care se afla la putere. Republicanii național-conservatori au devenit nesemnificativi; iar Partidul Verde nu a reușit să se reîntoarcă în Parlamentul Federal (Bundestag). PDS-ul a suferit în continuare pierderi electorale și, deși în prezent este reprezentat în Budenstag datorită suspendării temporare a pragului de 5% pentru partidele est-germane „veritabile”, este menit în cele din urmă să dispară ca putere politică.

Semnificativ pentru „imperialismul” politic al elitelor puterii din Germania de Vest este faptul că aproape toți candidații la guvernare reprezentând cele trei partide importante din Germania de Est (UCD, PDF, și SPD) din alegerile naționale din octombrie erau „importați” din Germania de Vest.

[23] Reunificarea formală a avut loc cu numai trei luni mai târziu, pe 3 octombrie, și a fost „ratificată democratic” în primele alegeri ale Germaniei unite din 2 decembrie 1990.

[24] Pentru o analiză detaliată a reformei monetare, vezi P. Bofinger, „The Germany Monetary Unification: Converting Marks to D-Marks”, Federal Reserve Bank of St. Louis Review (Iulie/August 1992).

[25] În acest scop a fost înființată o societate de administrare (Treuhandanstalt) condusă de către „managerii” instituțiilor vest-germane.

[26] De fapt, statul est-german și cel vest-german au căzut de acord, în tratatul de reunificare din 3 octombrie, ca toate exproprierile anterioare fondării statului est-german din 1949 să fie considerate „valide” (mai mult de 50% din pământul folosit în agricultură al Germaniei de Est a fost etatizat în mod forțat înainte de această dată). Această decizie este în prezent atacată în justiție.

[27] După un an de dezetatizare, doar 700 de „unități de producție” din cele 9.000 din Germania de Est au fost privatizate.

[28] În realitate, la începutul anului 1991 au fost introduse taxe mai mari la benzină, o creștere cu 2,5% a taxei „asigurării” de șomaj, o creștere „temporară” cu 7,5% a taxei pe venit, iar variate alte scheme de „mărire a veniturilor” au captat atenția oficială (incluzând o taxă de folosire a drumurilor, o creștere a prețului serviciilor telefonice aflate sub monopolul statului). Oferta de bani (M3) a crescut cu o rată anuală de 6% (în comparație cu rata de un procent în Statele Unite). Creșterile datoriei statului s-au ridicat de la 20 de miliarde de mărci germane în 1990 la o sumă (sub-)estimată oficial de 140 de miliarde în 1991, la un total de 900 de miliarde, necesitând aproape 10% din bugetul statului federal pentru plata dobânzii (cu o creștere viitoare anticipată de 17% în anul 1994). Datorită împrumuturilor în creștere ale statului, rata dobânzii a sporit cu aproape un procent (în comparație cu scăderea de un procent din Statele Unite în aceeași perioadă) și, în consecință, „au fost împiedicate” investițiile private. În plus, aproape 10.000 de noi locuri de muncă pentru funcționarii statului (Beamte) au fost „create” în Germania de Vest pentru a preda germanilor din est „eficiența birocratică”.

[29] În urma unificării monetare și a încorporării estului de către vest, numărul de emigranți, așa cum se aștepta, a scăzut (de la mai mult de 2.000 pe zi). Totuși, până în prezent, emigrarea din est spre vest continuă la o rată de mai mult de 500 de persoane pe zi.

[30] La sfârșitul anului 1990, rata șomajului în Germania de Est s-a ridicat la aproape 25% (aproape 2,5 milioane de persoane); iar animozitatea în creștere a est-germanilor față de muncitorii temporari străini a devenit un fenomen răspândit.

[31] Vezi Ludwig von Mises, Bureaucracy (New Haven: Yale University Press, 1944).

[32] Vezi James M. Buchanan, What Should Economists Do? (Indianapolis, Ind: Liberty Fund, 1979); Gordon Tullock, The Politics of Bureaucracy (Washington, D.C.: Public Affairs Press, 1965).

[33] Despre teoria statului vezi Franz Oppenheimer (unul dintre profesorii lui Ludwig Erhard) System der Soziologie, vol.2: Der Staat (Stuttgart, 1964); Albert J. Nock, Our Enemy the State (Delevan: Hallberg Publishing, 1983); Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1982); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat; idem, A Theory of Socialism and Capitalism, (Teoria socialismului și capitalismului, în românește de Emanuel-Mihail Socaciu, http://mises.ro/228/); Anthony de Jasay, The State (Oxford: Blackwell, 1985).

[34] Temporar — până când germanii din est ar dori să adopte o monedă marfă și mai sănătoasă, bunăoară aurul — aceasta ar duce la o înlocuire rapidă a mărcilor rele din est de către mărcile germane bune, la o presiune deflaționistă asupra prețurilor exprimate în mărci germane și la binevenita scădere a prețurilor de import est-germane.

[35] Deși există o întreagă literatură care tratează etatizarea proprietății private, aproape nimic nu a fost scris despre dezetatizare. Cel mai probabil explicația stă în preferințele explicit sau implicit socialiste ale celor mai mulți intelectuali occidentali, care resping ca irelevantă orice abordare a acestei probleme. De ce ar dori cineva vreodată să se întoarcă de la un pretins stadiu mai înalt al evoluției sociale, i.e. socialismul, la unul inferior, i.e. capitalismul? Pentru una dintre puținele excepții, vezi Murray N. Rothbard, „How to Desocialize?”, Free Market, vol. 7 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, septembrie 1989).

[36] În acele cazuri în care utilizatorii curenți cumpără de fapt de la stat active expropriate, ei ar trebui să fie recompensați de către cei responsabili de vânzarea acestor bunuri furate, iar funcționarii statului răspunzători de acest lucru ar trebui obligați să dea înapoi prețul de vânzare, la limită prin muncă forțată.

[37] Despre economia și etica privatizării, vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty; despre privatizarea străzilor în special Walter Block, „Free Market Transportation: Denationalizing the Roads”, Journal of Libertarian Studies (1979); idem, „Public Goods and Externalities: The Case of Roads”, Journal of Libertarian Studies (1983).

[38] Pentru o analiză economică a sindicalismului, vezi Ludwig von Mises, Socialism, cap. 16, sec. 4; (Socialismul. O analiză economică și sociologică. Traducere din limba engleză de Sergiu Marcus. Text revizuit și adăugit de Diana Costea și Ionela Mânzu. http://mises.ro/217/)

[39] Despre teoria economică a negocierii, vezi Ludwig von Mises, Human Action, p. 338-339; și Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, p. 308-312.

[40] Vezi Murray N. Rothbard, Egalitarianism As A Revolt Against Nature and other Essays, (Washington D.C.: Libertarian Review Press, 1974); de asemenea, Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia (New York: Basic Books, 1974), cap. 8; Helmut Schoeck, Der Neid. Eine Theorie der Gesellschaft (Munich, 1966); idem, Das Recht auf Ungleichheit (Munich, 1979); Erik von Kuehnelt-Leddhin, Freiheit oder Gleichheit (Salzburg, 1953).

[41] Vezi John Locke, Two Treatises of Government, Peter Laslett, ed. (Cambridge: Cambridge University Press, 1960), p. 305-307.

[42] Pentru o încercare de a justifica o etică a aproprierii originare (homesteading)egalitariană, vezi H. Steiner, „The Natural Right to the Means of Production”, Philosophical Quarterly 27 (1977); pentru respingerea acestei teorii ca fiind inconsistentă, vezi Jeffrey Paul, „Historical Entitlement ant the Right to Natural Resources”, în Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, ed., Man, Economy and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard (Auburn, Ala.: The Ludwig von Mises Institute, 1988); Fred D. Miller, „The Natural Right to Private Property”, în Tibor R. Machan, ed., The Libertarian Reader (Totowa: Rowman & Littlefield, 1982).

[43] Pentru cea mai completă și consistentă teorie a dreptului de proprietate lockean, vezi Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty; idem, „Law, Property Rights, and Air Pollution”, Cato Journal 2, nr. 1 (primăvara 1982); pentru o justificare teoretică a principiului aproprierii originare în particular, ca fundament indiscutabil, axiomatic al eticii, vezi Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, cap. 4; idem, A Theory ofSocialism and Capitalism, cap. 2 și 7; idem, „From the Economics of Laissez Faire to the Ethics of Libertarianism”, în Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, ed., Man, Economy, and Liberty; idem, „The Justice of Economic Efficiency”, Austrian Economic Newsletter 9, nr. 2 (iarna 1988).

[44] Cum se poate justifica faptul că proprietatea asupra factorilor de producție ar trebui să fie atribuită fără să se ia în calcul acțiunile individului, sau absența lor, în relație cu bunul posedat? Mai exact, cum poate fi justificat, bunăoară, faptul că cineva care nu a contribuit practic cu absolut nimic la existența sau menținerea unui bun particular — și care ar putea chiar să nu știe că un astfel de bun există — ar trebui să îl dețină în aceeași măsură ca altcineva care a contribuit la menținerea sau existența lui în mod activ, demonstrabil?

[45] Despre principiul proporționalității pedepsei, vezi Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty, cap. 13; Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, p. 106-128; despre principiul răspunderii stricte, de asemenea, Richard A. Epstein, „A Theory of Strict Liability”, Journal of Legal Studies 2 (Ianuarie 1973); idem, „Medical Malpractice: The Case for Contract”, Center for Libertarian Studies: Occasional Paper Series, nr. 9 (Burlingame, 1979); Judith J. Thomson, Rights, Restitution and Risk (Cambridge: Harvard University Press, 1986), în special cap. 12 („Remarks on Causation and Liability) și 13 („Liability and Individualized Evidence”).

[46] Despre etica și economia societăților lipsite de stat, vezi Murray N. Rothbard, „Society Without a State”, în J. Roland Pennock și John W. Chapman, ed., Anarchism(Nomos 19) (New York: New York University Press, 1978); Bruce Benson, The Law, The Legal System and the State (San Francisco: Pacific Institute, 1991).

[47] Sunt bine cunoscute problemele pe care le implică recurgerea la statisticile venitului național. Cu toate acestea, în scopuri ilustrative, ar merita să subliniem că estimările venitului național al Germaniei de Est variază de la 30 la 800 de trilioane de mărci germane. Folosind cea mai scăzută estimare și adăugând la populația Germaniei de Est 4 milioane de vest-germani care își revendică proprietățile lor estice, valoarea activelor pe cap de locuitor s-ar ridica la aproape 900.000 $.

[48] Despre teoria economică a producției private, competitive, de securitate, vezi Gustave de Molinari, „The Production of Security”, Center for Libertarian Studies: Occasional Paper Series, nr. 2 (Burlingame, Calif., 1977); Murray Rothbard, Power and Market, cap. 1; idem, For A New Liberty, cap. 12; Morris & Linda Tannehill, The Market for Liberty (New York: Laissez Faire Books, 1984); W. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle: Arlington House, 1970); Bruno Leoni, Freedom and the Law (Princeton: Van Nostrand, 1972); Hans-Hermann Hoppe, „Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security”, Journal of Libertarian Studies 9 , nr. 1 (1989); Bruce Benson, The Law, The Legal System and the State.

[49] În ceea ce privește apărarea națională, să observăm că, în ceea ce privește viitorul previzibil, aceasta nu constituie o problemă pentru Germania de Est. Germania de Vest nu ar ataca, desigur, Germania de Est — opinia publică ar face acest lucru imposibil. Iar în ceea ce privește Uniunea Sovietică, ea va continua pentru moment să mențină trupe pe teritoriul Germaniei de Est orice s-ar întâmpla. Despre privatizarea apărării, vezi Murray Rothbard For A New Liberty, cap. 13; de asemenea, Jeffrey Rogers Hummel, „National Goods vs. Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders”, Review of Austrian Economics 4 (1990).

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!