Despre har și libertate

Răspunsuri la întrebările revistei Orizont din Timișoara, nr. 11 din 18 noiembrie 2002.

Nicolae Bobia în dialog cu Dan Cristian Comănescu

ORIZONT: Stimate domnule Dan Cristian Comănescu, sunteți președintele Institutului Ludwig von Mises – România. Vă rog să prezentați pe scurt elementele care descriu identitatea acestei instituții, a cărei apariție în capitala unui stat est-european, unde dogmatismul marxist-leninist a lăsat urme adânci, poate fi socotită de-a dreptul miraculoasă.

Dan Cristian COMĂNESCU: Ceea ce cred că ne diferențiază de alte “miracole” de inspirație mai mult sau mai puțin similară, clasic-liberală, apărute în perimetrul ex-comunist, este accentul pe teoria rațională, argumentată, care, din perspectiva Școlii “austriece” de drept și economie, condiționează orice demers politic notabil și orice interpretare rezonabilă a evenimentelor sociale, istorică sau prospectivă. Istoria evenimențială sesizează asocieri, dar adoptarea sau critica interpretărilor cauzale presupune teorie – teorie din păcate rar explicitată, uneori nici măcar conștientizată.

Asta nu înseamnă că toate, sau măcar o parte a problemelor omenirii se epuizează în perimetrul rațiunii, teoriei, sau al liberalismului. În fapt, presupun că cei mai mulți dintre noi suntem convinși că în viața socială, ca și în cea interioară, omul are, cu un cuvânt al Sf. Maxim Mărturisitorul, două aripi: libertatea și harul. Ideea mi se pare foarte prezentă și la Nicu Steinhardt, Părintele Nicolae de la Rohia. În terminologia lui, aș zice că rațiunea este doar mijlocul de a evita anumite prostii… dar “ce uriașă forță e prostia!”

ORIZONT: De opt ani conduceți în București deja faimosul Seminar Ludwig von Mises. Care a fost impulsul și contextul care a dus la nașterea acestei întreprinderi intelectuale, extrem de apreciată de cei care au avut ocazia să o cunoască și să i se alăture?

D.C.C.: Prin 1994-95 mi s-a oferit prilejul sa fac niște expuneri despre Mises și Rothbard, la Sinaia, pentru studenți în economie și filosofie politică. Le-am intitulat “Imposibilitatea calculului economic în socialism: critica praxeologică a <<haosului planificat>>” și, respectiv, “Dincolo de ingineria socială: contribuția lui Murray N. Rorthbard.” Impulsul pentru seminarul privat a venit mai ales din partea unor studenți entuziaști din acele grupuri, dar și din partea unui alt vorbitor la conferințele de la Sinaia, sociologul Dragoș Aligică.

ORIZONT: Care a fost pentru D-voastră înșivă, traseul biografic-intelectual care a dus la întâlnirea cu gândirea lui Ludwig von Mises?

D.C.C.: Cred că numele lui Mises l-am întâlnit prima oară prin 1992, într-un compendiu de doctrine politice al lui Jean Luc Chabot, alăturat, după câte rețin, lui Milton și David Friedman, lui Fr. Hayek și altor câțiva autori, de varii inspirații liberale, de care m-am simțit imediat atras. Eram student la o oarecare Faculté Internationale de Sciences Humaines, nou înființată la Universitate (acum rebotezată mai prozaic). Dar “agățat” am fost abia de lectura articolului clasic al lui Mises despre “imposibilitatea calculului economic în regim socialist”, într-o antologie tot franțuzească, cam simultan cu descoperirea unui exemplar prăfuit din Human Action, la Librăria Academiei, unde zăcea în urma unei expoziții-donație a rețelei americane Laissez Faire Books, prea puțin atrăgătoare pentru intelighenția dâmbovițeană post-revoluționară.

ORIZONT: Internetul devine pe zi ce trece un instrument din ce în ce mai influent și mai util pentru prezentarea ofertelor culturale și nu numai. În ceea ce mă privește, consider că nașterea site-ului Institutului Ludwig von Mises-România: www.misesromania.org este o victorie remarcabilă a întregii culturi române. Orice român interesat poate ajunge acum în contact cu gândirea lui Ludwig von Mises ori a altor gânditori austrieci. Ce strategii și nivele de influență ați avut în vedere când ați pus la punct acest produs cultural de importanță – aș zice copernicană – pentru mediul intelectual românesc?

D.C.C.: Vă mulțimesc pentru apreciere. Într-adevăr, cred că paradigma acțiunii umane are potențialul și vocația de a disloca economia behaviorista, empiristă și istoristă, mecanicismul social și relativismul etic și epistemologic. Noi am început cu câteva texte introductive, din care aș recomanda “Teoria socialismului și a capitalismului” (Hoppe) și “Ce le-a făcut statul banilor noștri” (Rothbard). Ulterior am declanșat publicarea tratatelor fundamentale “Acțiunea Umană” și “Socialismul” (Mises) și urmează curând “Etica libertății”, care fixează principiile de drept ale unei societăți libere, apoi studii mai avansate, comentarii și diverse aplicații.

ORIZONT: Multe persoane interesate știu că la editura Nemira (unde a apărut de altfel sugestiva culegere de prelegeri misesiene „Capitalismul și dușmanii săi” ) urma să apară, cu câțiva ani în urmă, traducerea D-voastră la Acțiunea Umană. Până la urmă acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, avem acum Acțiunea Umană pe internet. Este mediul digital mai liberal decât mediile și mijloacele clasice de propagare a culturii?

D.C.C.: Fără îndoială oferă un grad mai mare de flexibilitate. Faptul este important mai ales în condițiile în care, așa cum propusesem și editurii de care pomeneați, încercăm să oferim, gradat, nu una sau două cărți disparate, ci un pachet “compact” de lucrări, comentarii și trimiteri, care se luminează reciproc. Un tratat ca Acțiunea Umană se citește ca Biblia, numai în paralel cu Sfinții Părinți, în speță cu misesienii “ortodocși”, ca Rothbard, Salerno, Hoppe, Hülsmann, Block sau Herbener. Altfel 50% se pierde și restul se diluează până la desfigurare, mai ales într-o vreme înclinată să trateze orice text nematematizat drept ficțiune interpretabilă infinit elastic.

ORIZONT: V-aș ruga să corectați ori să comentați adecvat observația conform căreia proiectul de o deosebită anvergură intelectuală și importanță etică, lansat de Institutul Ludwig von Mises România, s-a bucurat, cu rare excepții, doar de o tăcere vinovată din partea mediilor de presă și centrelor de putere intelectuală românești.

D.C.C.: Nefiind vorba de ficțiune, textele nu sunt chiar ușor de asimilat. Nu știu dacă până la o lectură suficient de atentă tăcerea e numaidecât mai vinovată decât o reacție superficială. Noi sigur că am încercat să oferim la început și câteva texte introductive, am primit și destule scrisori, mai ales de felicitare, însă gândiți-vă ce problemă poate fi să te pronunți asupra unei introduceri în cosmologia copernicană după ce ai crezut toată viața în cine știe ce bazaconii…

ORIZONT: Frecventarea internetului nu se numără încă decisiv printre obișnuinșele zilnice ale românilor. Cultura digitală este doar o promisiune frumoasă pentru mulți. Aveți în vedere complinirea apariției și prezenței în rețea cu întoarcerea la transpunerea pe suport clasic a lucrărilor austriecilor? Altfel spus, putem spera la construirea unei colecții de carte a institutului, fie la una dintre marile edituri fie, de ce nu, la o editură proprie?

D.C.C.: Răspunsul este afirmativ. Cartea “tradițională”, răsfoită într-un fotoliu confortabil, rămâne încă neînlocuită, atunci când ți-o poți permite. Iar la noi cultura digitală este încă, așa cum bine sugerați, în mare parte o virtualitate, în afara centrelor universitare. Pe de altă parte, există deja persoane, studenți și nu numai, pentru care cuvântul în format electronic a devenit un complement prețios, pentru care internetul folosit cu discernământ este deja o mină de aur fără echivalent, în care oferta “austriacă” reprezintă un filon deloc neglijabil.

ORIZONT: Într-o prezentare a lucrării Acțiunea Umană se afirmă că Ludwig von Mises reprezintă pentru economie ceea ce reprezintă Albert Einstein pentru fizică. Se continuă apoi opinându-se (despre Acțiunea Umană) că această lucrare este cel mai important produs al minții omenești din timpurile noastre și că, indiscutabil, va schimba în bine viața oamenilor viitorului, tot atât de profund, pe cât a schimbat-o în rău marxismul în secolul XX. Ceea ce întreprindeți D-voastră în cultura română pentru răspândirea gândirii misesiene este realmente operă de pionierat. Cât de propice este terenul românesc pentru o atât de aleasă ‘sămânță’?

D.C.C.: Nicu Steinhardt iubea “realismul creștinesc al sătenilor rohieni”, Părintele Stăniloae s-a ferit de unilateralismul apofatic al unor Lossky sau Yannaras, iar Părintele Galeriu recomandă insistent “îngemănarea luminii rațiunii cu lumina cerească”, desigur cu sensul dat de cea din urmă. Formula Părintelui Galeriu mi se pare Calcedonul cunoașterii, așezarea științei în spațiul unirii creatului cu necreatul, care este Biserica de viață dătătoare. Sf. Maxim Mărturisitorul subliniază și el conlucrarea harului cu facultățile naturale firesc întrebuințate, iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că armoniile binefăcătoare ale comerțului și comunicării globale nu sunt numai un dar creat și proniat de Bunul Dumnezeu, ci se și recomandă cunoașterii “mișcate de Duhul Sfânt” a drept măritorilor creștini. Dacă spiritul misesian poate fi asimilat la scară socială și în mod durabil, cred că este într-o asemenea lumină calcedoniană, încă proprie unui anumit teren românesc și nu tocmai ușor de găsit aiurea.

Comparația lui Mises cu Einstein trebuie însă interpretată prudent, în măsura în care mulți confundă teoria relativității cu relativizarea teoriei, ca metodă.

ORIZONT: La începutul lucrării Haosul planificat (1947), Ludwig von Mises constată larga răspândire a ceea ce el numește statolatria, dogma conform căreia Statul și Guvernul ar întruchipa binele și binefacerile, iar indivizii n-ar fi decât niște supuși nenorociți, animați exclusiv de intenția de a-și face rău unii altora, drept pentru care au mare nevoie de un tutore, adică de Stat. Cum stau lucrurile la început de mileniu, având în vedere memoria ororilor totalitarismelor secolului XX, dar și învățămintele rezultate din experimentarea diverselor modele intervenționiste în lumea liberă?

D.C.C.: Cred, ca și Mises, că istoria nu poate fi invocată pentru respingerea teoriilor sociale, prin analogie, să zicem, cu experimentele din științele naturii. Însă Marius Spiridon, vicepreședintele institutului nostru, spune că statolatria nu este în primul rând o teorie greșită. Contrariul statolatriei nu este respingerea intervențiilor statului în lumina consecințelor lor, stabilite empiric sau aprioric. Este prețioasă și aceasta, dacă este să apreciem până la capăt potențialul de bunătate al firii. Dar contrariul statolatriei este respingerea necondiționată a principiilor de genul “umanitarism cu ghilotina”, sau al “pagubelor colaterale” (“mai de folos este vouă să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”). Fără altă garanție decât “și restul se va adăuga vouă.” Astăzi gustăm statolatria împinsă spre ultimele consecințe, de antreprenorii cei mai înzestrați pentru descoperirea și exploatarea posibilităților de afirmare și căpătuire deschise de ea, promovați de natura competiției politice. Fenomenul este comentat cotidian la http://www.lewrockwell.com/.

ORIZONT: În viziunea lui Murray Rothbard, Acțiunea Umană, capodopera lui Ludwig von Mises, reprezintă, într-o formulare de mare impact, biblia economică a omului civilizat. Pentru că dețineți cea mai autorizată opinie românească în materie, v-aș ruga să expuneți pe scurt elementele care îndreptățesc această calificare.

D.C.C.: Vă mulțumesc, dar intermedierea nu conferă autoritate. Om civilizat este, pentru Rothbard, acela care, în mijlocul nefirescului și al agresiunii instituționalizate, este capabil să vadă cu ochii minții, să înțeleagă, să aprecieze și să mărturisească rațiunile firești ale armoniei, ale cooperării sociale, icoana unei ordini nonconflictuale și prospere, atât cât și-o poate dori comunitatea participanților la ea. Or, Human Action, pentru care Mises a avut în vedere și titlul alternativ Cooperarea Socială, evocă exact această imagine și – mai ales – cultivă această capacitate. Poate mai mult decât orice altă lucrare științifică scrisă vreodată. Omul misesian este omul care vede în măsura instituțională a păcii exterioare expresia luminată rațional a unei minimale păci interioare. Fiindcă, mai observă rothbardienii, chiar și lepădarea informată de agresiunea instituționalizată presupune o minimă lepădare de sinele cel mai present-oriented, cel mai hedonist.

ORIZONT: Este regretabilă și bine cunoscută întârzierea unor importante secțiuni ale școlii românești de economie în zona unui marxism camuflat. Dincolo de redusa răspândire a operelor austriecilor, care sunt, în opinia D-voastră, blocajele majore ce aproape interzic accesul unui mare număr de cercetători și oameni de cultură, la importanta tradiție a școlii austriece de economie?

D.C.C.: Cred că veriga pierdută – sau foarte slăbită – a culturii noastre este aristotelismul, întâlnirea ordonată a rațiunii cu legile firii. Este tradiția pe fundalul căreia, în Austria catolică, a putut înflori școala unor Carl Menger, Böhm-Bawerk și Ludwig von Mises. Dar împotriva ei au câștigat în general teren romantismul revoluționar și cel conservator, istorismul, existențialismul, post-modernismul, toate formulele revoltei Occidentului “recent” împotriva rațiunii, care din păcate au alimentat și “Occidentul nostru”. Formula “seculară” a revoltei “noastre” împotriva rațiunii e “miticismul intelectual”, “umanistul” care-și amintește condescendent cum a devenit bacalaureat fără să înțeleagă o boabă de matematică. Aristotel supraviețuiește la noi mai mult pe zidurile pictate ale bisericilor vechi și pare mai prezent ca preocupare filologică, decât ca ferment cognitiv al împăcării cu firea. Este adevărat, putem învăța de la Occident cum rațiunea dezlipită de har se usucă, sugrumată de non-sens și frustrare, părăsită de discernământ și de serendipitate, apoi cum își întoarce schizofrenic rămășițele împotriva sieși. Însă evazionismul desconsiderării arogante a logicii și legilor firii nu mi se pare mai productiv, nici material nici spiritual. Un duhovnic rus contemporan [Pr. Alexandru, Copilul în lumea televizorului și a computerelor, 1999, p. 56] reamintește oportun că Sf. Teofan Zăvorâtul și alți drept-măritori recomandau, în loc de ficțiune, “cărți de științe naturale, ca fiind instructive și îndemnând la evlavie față de Ziditorul.” Ar putea fi și formula unui eventual deblocaj “austriac”…

ORIZONT: Se știe că simplitatea sofistică a unor raționamente marxiste a sedus multe minți, livrându-le prizonieratului unei vulgate economice împovărătoare și persistente. Dacă vi s-ar cere o prezentare succintă și captivantă, ce ați spune într-un prim set de idei economice austriece pentru a construi o ofertă atractivă pentru atenția, să zicem, unui tânăr pasionat de economie?

D.C.C.: O introducere sistematică nu lasă loc de alegere. Ar trebui să încep prin a demonstra inaplicabilitatea cauzalității, în sensul în care trebuie ea presupusă în științele naturii, la acțiunea umană și să deduc astfel necesitatea “dualismului metodologic”. Apoi să trec la explicitarea categoriilor acțiunii umane și a imposibilității argumentării necontradictorii împotriva lor, apoi la primele legi fundamentale: ale utilității marginale și a asocierii, etc. În ciuda importanței fundamentelor pentru respingerea ideii de “incomensurabilitate a paradigmelor”, oferta atractivă pentru începători trimite frcecvent la rezultate ulterioare, de pildă rezultatele și teoremele “de imposibilitate”, spectaculoase și formulate în condiții de maximă, sau foarte mare generalitate: imposibilitatea calculelor de rentabilitate și a planificării raționale în regim socialist; imposibilitatea apariției instituției monetare în afara pieței; imposibilitatea apariției și subzistenței monedei discreționare, controlate din afara pieței, de stat, în absența unor încălcări perpetuate ale drepturilor de proprietate privată; imposibilitatea “stabilizării” monetare; imposibilitatea “neutralizării” monedei discreționare în raport cu structura prețurilor relative sau a avuțiilor relative; imposibilitatea reducerii rarității capitalului, sau a îmbunătățirii coordonării structurilor de capital, prin manipularea monedei și a creditelor; imposibilitatea impozitării “neutre”; imposibilitatea unui stat de a rămâne minimal sau limitat, datorită logicii competiției politice; imposibilitatea identificării de criterii operaționale, intersubiectiv recognoscibile, pentru prețurile de monopol sau bunurile publice (în sens tehnic); imposibilitatea șomajului pe o piață liberă; imposibilitatea eliminării elementelor de teorie contrafactuală și apriorică din istoria economică; imposibilitatea formulării de criterii ale eficienței și bunăstării independente de o etică a drepturilor de proprietate; imposibilitatea dialogului pașnic și a înțelegerilor interpersonale nesilite, în absența recunoașterii drepturilor naturale de proprietate ale persoanei asupra expresiei sale materiale (corp și posesiuni obținute pe căi pașnice), de entitate cuvântător-făptuitoare definită și distinctă, etc., într-o enumerare nesistematică.

Sigur, toate acestea sunt subîntinse de rezultate “pozitive”, încă și mai puternice și importante: apriori-ul acțiunii umane, categoriile sale și întrebuințările lor; teoria calculului economic și a cooperării sociale într-un sistem de diviziune a muncii; teoria coordonării prin prețuri, eliberată de ficțiunea echilibrului general; teoria marginalistă a monedei; teoria structurării antreprenoriale a capitalului; teoria ciclurilor economice rezultate din manipularea din afara pieței a dobânzilor sau din confuzia vinovată între depozite și credite bancare; teoria corectă și originară, clasic-liberală, a claselor și a exploatării, cu aplicații la exploatarea prin inflație. Apoi sunt aplicațiile mai avansate, pe care unii vor simți totuși nevoia să le viziteze dintru început, pentru a reveni apoi la ele: teoria comparată a sistemelor politico-economice, incluzând teoria monarhiei, democrației și a ordinii naturale; teoria comparată a criteriilor de bunăstare, istorice, praxeologice și juridico-praxeologice; critica “austriacă” (unde se poate “recuperativă”) a altor paradigme, (de regulă) pentru lipsa de discernământ epistemologic și incompatibilități cu acțiunea umană; istorie, istorie economică și istoria ideilor economice, etc. Aș insista asupra deprinderii cât mai atente, de la început, a discernământului epistemologic, necesar pentru interpretarea realității uzând simultan de instrumente diferite, fără a pierde din vedere “tăria” relativă și sfera de aplicabilitate a diverselor segmente argumentative. Este o necesitate necunoscută altor discipline logice, de pildă matematicilor, pe care, de altminteri, praxeologia le precede…logico-praxeologic.

ORIZONT: O constantă și pasionată pledoarie în favoarea capitalismul spontan, nepervertit de mâna lungă și vizibilă a statului, i-a permis lui Ludwig von Mises să fixeze cu mare precizie diagnosticul pentru mult discutata criză a capitalismului: nu despre o criză a capitalismului este vorba, ci despre o criză a intervenționismelor, a încercărilor repetate și neavenite de a elimina relele capitalismului. Cum credeți că se aranjează termenii acestei ecuații la începutul sec. XXI?

D.C.C.: Astăzi intervenționismul înclină mai mult spre dublul limbaj orwellian, decât spre combaterea fățișă a capitalismului. Obstrucționarea comerțului internațional se cheamă liber-schimb, obstrucționarea pieței muncii se cheamă “acquis social”, limitarea liberului acces la afaceri se cheamă competiție echitabilă, tranziția de la socialism la fascism economic se cheamă privatizare, integrarea forțată se cheamă non-discriminare, “mai egalitatea” se cheamă discriminare “pozitivă”, democratizarea se cheamă liberalizare, imperialismul se cheamă anti-terorism, desființarea ultimelor bariere competitive în calea exploatării internaționale monopoliste prin inflație, reglementări și impozite se cheamă integrare economică, centralizarea și consolidarea politică se cheamă regionalizare, socialismul se cheamă liberalism, etc.

ORIZONT: Așa cum sugerați într-un alt context, liberalismul nu se epuizează în economie și în politică.

Liberalismul în cultură abia își dezvăluie fertilitatea și potențialul de eficacitate umană și socială, în contrast cu marxismul cultural, cel mai trist și dramatic exercițiu al – probabil – celei mai vaste constipări a inteligenței din istorie. Care sunt binefacerile liberalismului în cultură și cât de vigilentă trebuie să se mențină replica gândirii liberale în fața vigorii mereu surprinzătoare a gândirii colectiviste (reafirmată în țările ex-comuniste ori subtil corozivă acționând în forme ridicol-parodice în lumea liberă)?

D.C.C.: Corelat cu intervenționismul, marxismul întinerește în versiunea “culturală”, sau “cu față umană”, care nu atacă frontal proprietatea, ci relativizează și subminează sistematic valorile subiacente instituțiilor solidare cu ea, în mare parte corect identificate de marxiști cu valorile europene tradiționale. Aceasta este pentru ei semnificația rescrierii “multiculturaliste” a istoriei (în vreme ce pentru colegii lor machiavellieni “de dreapta”, adesea travestiți în tocquevillieni subțiri, este încă un prilej de oportunism în numele unei cauze sforăitoare.) Este “lungul marș al socialismului prin instituții”, preconizat cândva de Gramsci, cea mai insidioasă și periculoasă formă de inginerie socială, fiindcă nu este legată ideologic de vreun “program”, altul decât distrugerea graduală a duhului occidental… în numele “valorilor democrației euro-atlantice”.

Liberalilor cred că nu le rămâne decât, ori să piară prin absorbție în jocul gradualismelor relativizante (deliciul marxiștilor vremurilor de pe urmă), ori să adopte o poziție principială intransigentă, de partea concluziilor raționalismului extrem (adică extrem de exigent, în primul rând cu sine și cu identificarea, fără plusuri sau minusuri, a domeniului său firesc de aplicabilitate) și a tradițiilor culturale celor mai duhovnicești. “Raționalismul duhovnicesc”, rațiunea sinergizată cu harul, mi se pare fundamentul adecvat pentru ceea ce într-un alt context am numit “liberalism cultural”, nu atât pentru a evoca binefacerile libertății în cultură (sunt și acestea, dar ar fi un alt subiect), cât prin simetrie cu “marxismul cultural”.

ORIZONT: Sprijinindu-se pe un scepticism acru la adresa potențialului gândirii rațional-critice a individului, adversarii gândirii libertariene îi aduc frecvent acesteia acuzațiile de utopism și elitism. Se apasă pe inadecvarea acestei gândiri la profilul cultural al individului postmodern, masificat, victimă inocentă și infantilă a sistemului. Cum ar putea fi respinse aceste acuzații, cu maxim profit intelectual?

D.C.C.: Nu cred că liberalismul se bazează pe un optimism cognitivist de factură egalitaristă. Mises în nici un caz nu spera că toată lumea va excela în praxeologie, mai mult decât în fizică sau în teatru liric. Însă se poate spera într-o “simfonie” a harismelor, într-o filtrare a principiilor fundamentale, de pildă prin manuale larg accesibile (aș atrage atenția asupra excelentelor introduceri recente în economia austriacă, datorate filosofului David Gordon și informaticianului “virusat” de praxeologie, Gene Callahan), prin cărți adresate “marelui public cultivat” (ca minunata Istorie a gândirii economice din Antichitate până la Bastiat, a lui Rothbard) și în presa unei societăți libere și animate de conștiințe iubitoare de har și libertate. Masificarea și toate celelalte sunt, desigur, handicapuri, însă de aici până la victimologie și determinism ideatic este cale lungă. Păcat ar fi ca “victimele” dornice de dezintoxicare și adecvare la real să nu aibă acces la fondul de idei ajutătoare oferite de liberalism.

ORIZONT: Praxeologia, teoria generală a acțiunii umane, poate fi socotită o știință morală, de vreme ce acțiunea este în primul rând o manifestare a minții omenești. În baza acestei aserțiuni misesiene, cât de mare este relevanța eticii în abordarea problemelor economice, sociale și politice ?

D.C.C.: Foarte mare. Totuși, praxeologia nu privește direct acele interferențe dintre zonele de care vorbiți care se consumă în regiunea libertății și a harului. Praxeologia se limitează, în etică, la identificarea ordinii de drept, a eticii politice, în cadrul căreia libertatea deplină “se cere după har.” Abstract vorbind, etica politică, legiferabilă, precede logico-praxeologic ideea de eficiență economică și condiționează armonia socială vizibilă (care nu implică numaidecât deplina armonie invizibilă, dar este implicată de ea). Fiindcă eficiența economică variază în funcție de drepturile de proprietate considerate legitime (etice), în vreme ce societatea dialogului interpersonal nemutilat nu este posibilă decât în condițiile sistemului de proprietate liberal. Spre exemplu, eficiența economică, adaptarea economică a mijloacelor la scopuri, poate fi definită și urmărită, să zicem într-un sistem de proprietate concentraționar, din punctul de vedere al torționarului. Între torționar și victimă poate avea loc și un fel de “dialog social”. Însă absența conflictului interpersonal, care face posibil dialogul soldat (fie și numai implicit, fără cuvinte) cu înțelegere bilaterală nesilită, este posibilă numai în sistemul de proprietate liberal, care consfințește respectul expresiei materiale a persoanei, al corpului și proprietății personalizate. Odată vizibil angrenată în orbita teleologică a unui context personal, materia “personalizată” nu mai poate fi transferată în orbita altui context personal, decât fie amenințându-l și, eventual, mutilându-l pe cel dintâi, fie recunoscându-i integritatea și adoptând regulile dialogului pașnic, ale liberalismului. Liberalismul este, din această perspectivă, etica politică a non-conflictului fizic sau vizibil, coextensivă cu armonia socială a civilizației dialogului interpersonal pașnic, iar armoniile sale economice sunt un corolar important.

ORIZONT: Cum vă plasați în disputa ideologică dintre opiniile ce susțin în contradictoriu superioritatea uneia dintre cele două tipuri de ordine: ordinea spontană versus ordinea decretată. În prelungire, dacă da (așa cum suspectează numeroși distinși intelectuali), când se epuizează aria de infailibilitate a pieței?

D.C.C.: Ca orice “austriac” socotesc “ordinea decretată” o contradicție în termeni, o imposibilitate în condițiile unei economii complexe, datorită imposibilității calculului economic. Pe de altă parte, evit sintagma “ordine spontană”, fiindcă ușor obliterează componenta deliberată a evoluției sociale, importanța opțiunilor personale informate rațional pentru instituții sănătoase, nu distinge între biologic și acțiunea umană. Apoi “spontană” poate fi și agresiunea și instituționalizarea agresiunii. Termenul este prea vag, în condițiile în care Mises regreta deja abuzul de metafore în economie. Prefer “ordine non-conflictuală”, de pildă. Sau “anarho-monarhie”, inversând “monarho-anarhia” lui Slvador Dali, care-mi evocă libertatea maximă pentru cei chemați la responsabilitate maximă, ordinea politică a unui popor de virtuali preoți și împărați.

Piața liberă e “infailibilă” în primul rând ca expresie a dialogului pașnic generalizat, cu cuvântul și fapta, ca pace vizibilă, deschisă păcii invizibile și îndumnezeirii tuturor oamenilor și întregii firi. (N. Steinhardt consideră că persoanele care privează altminteri pe alții de deplina lor libertate păcătuiesc împotriva Duhului, iar Sf. Ioan Gură de Aur că “milostenia” care uzează de nedreptate stropește cu noroi, nu cu har.) Apoi ca expresie a alocării resurselor de către elitele antreprenoriale selectate zilnic exclusiv de competiția economică, deci în virtutea capacității lor de a servi cel mai eficient consumatorii, nu de cea politică, bazată pe capacitatea de a descoperi și utiliza mai bine decât rivalii, posibilitățile deschise de instituționalizarea agresiunii. Evident, piața nu garantează calitatea dialogului interpersonal generalizat, iar în sens strict economic nu garantează calitatea morală a preferințelor consumatorilor. Există și multe criterii incompatibile cu acțiunea umană invocate de detractorii pieței, nu cred că e cazul să le examinez aici.

ORIZONT: Cât se verifică la noi afirmația lui Ludwig von Mises conform căreia strategiile partidelor politice, inclusiv ale celor declarat liberale, sunt grevate de etatism pentru că, nu-i așa, aspirând la a ajunge la putere, ele nu aspiră de fapt decât la a corporaliza Statul?

D.C.C.: Este suficient să observați câte partide analizează serios ideea clasic liberală a posibilității limitării puterii statului numai prin policentrism, fragmentare politică, competiție instituțională și drepturi de exit (garanția republicanismului american până la Lincoln și o preocupare constantă a lui Mises, în legătură cu Austria, care l-a condus la concluzia că democrația este funcțională numai în conjuncție cu drepturi de secesiune ale provinciilor tehnic separabile.) Sau câte denunță crizele și războaiele confecționate ca mijloace de extindere a puterii statului și strangulare a libertății personale.

ORIZONT: Locul unde se observă cu suficient de mare claritate dezavantajele nefuncționării diviziunii muncii este și practica politică românească, unde șeful de partid ajunge adesea să încarneze o triplă competență: să fie doctrinarul cel mai influent, activistul nr. 1, dar și cel mai vizibil purtător de cuvânt și imagine al propriului partid. Care credeți că este explicația faptului că, în România, la peste un deceniu de practică politică (sincopat) democratică, nu remarcăm cooptarea în zona reflecției și deciziei politice a intelectualilor liberali, de pildă, al căror aport la regândirea optimului cooperării sociale este cvasi-ignorat?

D.C.C.: Democrația nu înseamnă liberalizare în sensul clasic-liberal al termenului, de restrângere și limitare a puterii statului, ci liberalizare a accesului la agresiunea instituționalizată, universalizare a “cleptocrației” (și reducere sistematică a orizontului de planificare al cleptocraților temporari). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că liberalii principiali nu se vor angaja în competiția politică, decât în cazurile excepționale când așa ceva este posibil odată cu denunțarea agresiunii instituționalizate ca principiu și a tuturor maifestărilor ei, atât cât pot fi ele urmărite – și au fost urmărite până departe. Pe de altă parte, înseamnă că natura competiției democratice tinde oricum să-i aducă la suprafață pe virtuozii agresiunii instituționalizate democratic, pe “fanarioții” din toate partidele, capabili să-și maximizeze puterea politică și câștigurile de pe urma exploatării ei rapide, și să le convertească cât mai eficient în mijloace de îndepărtare a rivalilor mai scrupuloși.

ORIZONT: Cu siguranță sunteți un optimist neobosit, de vreme ce ați ales să vă ocupați de opera unui vizionar – Ludwig von Mises – într-o țară unde obtuzitatea intelectuală mai este o piedică serioasă. Pe ce baze credeți că s-ar putea reîmprospăta optimismul etic al cetățeanului român, dezamăgit și umilit de o ordine postdecembristă a lucrurilor, ce nu a curs decât parțial și impur în favoarea capitalismului?

D.C.C.: Mises se considera un mărturisitor al adevărului, fie și numai pentru viitorul îndepărtat. Nu cred că noi e bine să aspirăm la mai mult. Acestea fiind spuse, bazele oricărei izbânzi reale mi se par cele pe care le-am pomenit deja: libertatea și harul, nedezlipite. Soluția deplină a multora din problemele care ne apasă în prezent cred că se află în direcția reconcilierii unui Mises cu Sf. Maxim Mărturisitorul, a unui Rothbard (despre care se spune ca s-a stins în pragul convertirii la Romano-Catolicism) cu Sf. Ioan Gură de Aur, a unui Hoppe cu Parintele Stăniloae. Cu discernământul animat de dragoste și curaj.

Interviu realizat de Nicolae Bobia

Mulțumim revistei Orizont pentru bunăvoința cu care a făcut posibilă publicarea acestui interviu pe site-ul Institutului Ludwig von Mises – Romania.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România

Scris de
Dan Cristian Comănescu
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!