De ce este „imposibilă” o economie socialistă

De ce este „imposibilă” o economie socialistă

Imposibilitatea calculului economic în regim socialist: o scurtă explicație strict misesiană a celebrei demonstrații din 1920, în lumina expunerii cuprinzătoare oferite de Ludwig von Mises însuși, în Acțiunea umană.

Traducere de Dan Cristian Comănescu *

Teza lui Mises

În articolul său „Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen”, Ludwig von Mises a demonstrat o dată pentru totdeauna că, în regim de planificare socialistă, nu există mijloacele indispensabile calculului economic și, de aceea, însăși economia socialistă este „imposibilă” („unmöglich”) – nu doar ineficientă sau mai defavorabilă inovațiilor sau dirijată fără beneficiul informațiilor descentralizate, ci efectiv, cu adevărat și literalmente imposibilă.

În același timp, el a stabilit că, pentru existența și evoluția societății umane, condițiile necesare și suficiente sunt libertatea, proprietatea și banii neviciați: libertatea fiecărui individ de a produce și de a se angaja în schimburi conform judecăților sale de valoare și estimărilor anticipative ale prețurilor, independent formate; proprietatea privată neobstrucționată asupra mijloacelor de producție de toate tipurile și ordinele, ca și asupra bunurilor de consum; și existența unui mijloc universal de efectuare a schimburilor, a cărui valoare să nu suporte variații dramatice sau imprevizibile.

Abolind fie și numai una dintre aceste instituții, societatea umană se dezintegrează într-o sumedenie de economii izolate autarhic și de triburi prădalnice. Dar nu numai existența societății umane devine imposibilă o dată cu abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție de către un stat socialist de dimensiuni planetare; analiza lui Mises implică, de asemenea, faptul că socialismul distruge semnificația praxeologică a timpului și anulează contribuția specific teleologică a umanității la configurarea universului.

Deoarece critica socialismului elaborată de Mises a suferit răstălmăciri semnificative, datorate atât admiratorilor, cât și adversarilor săi, argumentul prezentat în articolul din 1920 se cuvine reluat.

Problema calculului economic

(1) Ideea centrală și originală a lui Mises este teza după care calculul monetar este instrumentul mental indispensabil pentru selectarea planului de producție optim, din multitudinea vastă a modalităților disponibile de utilizare a factorilor de producție, în cadrul unui sistem de diviziune socială a muncii. În absența posibilității de a recurge la calcule și comparații ale beneficiilor și costurilor de producție, făcând uz de structura prețurilor monetare determinate în fiecare clipă pe piață, mintea umană nu este capabilă să cuprindă, să evalueze și să direcționeze decât procese de producție de anvergură drastic redusă, care nu depășesc limitele economiei gospodărești de tip primitiv.

Numărul practic nelimitat de planuri alternative de alocare a factorilor de producție și complexitatea copleșitoare a conexiunilor dintre ele provin din două caracteristici corelate ale lumii în care trăim. În primul rând, această lume este înzestrată cu o largă varietate de resurse relativ „nespecifice”, reciproc substituibile în măsuri mai reduse sau mai ridicate, în serii cuprinzătoare de procese economice. În al doilea rând, deoarece acțiunea umană însăși implică raritatea ineradicabilă a elementului timp, ca și a celorlalte resurse, va exista întotdeauna posibilitatea aproape inepuizabilă de a acumula capital și de a prelungi structurile economice de producție, multiplicând astfel la nesfârșit posibilitățile tehnice de combinare a factorilor de producție.

Dată fiind, așadar, infinitatea relațiilor de complementaritate și de substituibilitate simultan existente între diversele tipuri de resurse productive, o singură minte umană – fie ea și miraculos înzestrată cu o cunoaștere completă și adecvată a cantităților și calităților factorilor de producție disponibili, a celor mai avansate tehnologii de combinare și transformare a acestor factori în bunuri de consum și a mulțimii tuturor ierarhizărilor valorice individuale ale bunurilor de consum – încă ar fi cu desăvârșire incapabilă de a determina configurația optimă de alocare a resurselor, sau măcar de a sesiza dacă un anumit plan este grotesc și distructiv anti-economic. Nu numai că o asemenea persoană atotcunoscătoare ar fi incapabilă să articuleze o soluție rațională; el sau ea n-ar avea acces nici măcar la deplina „cuprindere” intelectuală a problemei, în toată complexitatea sa.

De aceea, explică Mises, „…mintea unui singur om – fie el și cel mai genial – este prea slabă pentru a aprecia importanța fiecăruia dintre extrem de multele bunuri de ordin superior. Nimeni nu poate stăpâni imensitatea nesfârșită a potențialităților de producție în așa măsură încât să fie în stare a formula nemijlocit judecăți de valoare evidente fără ajutorul calculelor.”

(2) Ceea ce se cere, așadar, pentru a produce numerele cardinale necesare calculării costurilor și beneficiilor proceselor de producție este, în cuvintele lui Mises, „diviziunea intelectuală a muncii”, care se manifestă atunci când posesorii de proprietate privată au libertatea de a schimba bunuri și servicii pentru bani, conform estimărilor anticipative ale prețurilor și judecăților lor de valoare individuale. Astfel, într-o societate de piață, fiecare minte individuală joacă un dublu rol în determinarea cantităților calculului monetar. În rolul lor de consumatori, toți actorii economici participă la licitarea monetară a stocurilor existente de bunuri finale, conform evaluărilor lor subiective, determinând astfel apariția raporturilor de schimb monetare obiective, care stabilesc relații reciproce între valorile tuturor bunurilor de consum.

În lumina sistemului de prețuri ale bunurilor de consum astfel determinate, precum și a cunoștințelor existente despre condițiile tehnologice de producție, antreprenorii, urmărind maximizarea profitului economic monetar, licitează la rivalitate, pentru a dobândi serviciile factorilor productivi disponibili la momentul respectiv și aflați inițial în posesia acelorași consumatori (inclusiv cei care joacă roluri antreprenoriale). Se naște astfel structura prețurilor monetare ale pieței, un fenomen autentic „social”, grație căruia fiecărei unități de bunuri și servicii comercializabile i se asociază un număr cardinal socialmente semnificativ, înrădăcinat în mintea fiecărui membru în parte al societății, dar care întotdeauna transcende în mod necesar contribuția oricărui intelect uman individual.

(3) Deoarece structura socială a prețurilor este distrusă necontenit și din nou recreată, în fiecare moment, de către procesul competitiv de estimare anticipativă, confruntat cu schimbarea necontenită a datelor economice, antreprenorii au permanent la dispoziție mijloacele de estimare a costurilor și a veniturilor și de calcul al profitabilității oricărui proces imaginabil de producție.

O dată cu abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție non-umane, în regim socialist, pe de altă parte, procesul de estimare anticipativă trebuie să ia sfârșit, lăsând în urmă doar amintirea tot mai irelevantă a structurii finale a prețurilor pieței. În absența licitărilor antreprenoriale competitive pentru resursele productive, dispare orice posibilitate de semnificare economică a amalgamului de productivități fizice potențiale, încorporate în fiecare din miriadele de resurse naturale și de bunuri de capital, aflate acum în mâinile planificatorilor centrali socialiști.

Chiar dacă planificatorii ar respecta prețurile monetare, care ar putea fi în continuare generate pe o piață neobstrucționată a bunurilor de consum, sau dacă ar substitui propriile lor ierarhii valorice celor ale consumatorilor supuși lor, încă nu ar exista nici o posibilitate pentru ei de a avea vreodată acces la cunoașterea sau aproximarea „costului de oportunitate” al vreunui proces social de producție. Acolo unde, din principiu, actorii se află în imposibilitatea de a compara costurile și beneficiile estimate ale deciziilor lor, caracterul economic al activităților este, prin definiție, exclus.

O societate lipsită de calcul monetar – așadar, o societate socialistă – este, de aceea, literalmente o societate fără un sistem economic. Astfel, în ciuda interpretării, de acum convenționale, pe care prieteni și adversari deopotrivă au răspândit-o la unison, Mises nu se lansa în hiperbole retorice, ci exprima obiectiv o concluzie demonstrabilă a științelor economice, atunci când declara în articolul său: „Dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. În societatea socialistă nu poate exista nimic din ceea ce înțelegem noi prin economie, deoarece calculul economic este cu neputință. […] Socialismul înseamnă eliminarea raționalității din economie.”

(4) Socialismul va avea efecte deosebit de devastatoare asupra structurii capitalului unei economii. Fără o expresie unitară a preferințelor de timp în termeni monetari, planificatorii centrali nu vor ști niciodată dacă investițiile de resurse curente în stadiile superioare de producție, din care rezultă produse fizice eterogene și necomensurabile, vor genera o structură de ansamblu a producției ale cărei părți componente sunt compatibile între ele și a cărei dimensiune temporală proiectată este adaptată volumului de capital disponibil. Astfel, vor fi lansate procese tehnologice de ordin superior, ale căror produse finale se vor dovedi inutilizabile pentru continuarea proceselor de producție, datorită lipsei factorilor de producție complementari, indispensabili pentru acest scop.

În Uniunea Sovietică, de pildă, în plină criză acută de produse alimentare, zac pe câmp tractoare noi și nefolosite care ruginesc în mijlocul lanurilor nerecoltate, fiindcă nu există suficientă benzină în vederea alimentării lor, forța de muncă indispensabilă punerii lor în funcțiune sau facilitățile indispensabile depozitării recoltei. Una dintre consecințele cele mai importante ale faptului că economiile planificate central funcționează în cadrul unei economii mondiale de piață este că planificatorii pot studia și pot copia grosolan economiile capitaliste, pentru a selecta procesele tehnologice care pot coexista într-o structură a capitalului cu un grad rezonabil de coerență. Presupunând că lumea întreagă, și nu doar țări izolate, ar fi fost supusă planificării centrale de-a lungul ultimei jumătăți de secol, am fi asistat de mult la prăbușirea iremediabilă și la pulverizarea structurii globale a capitalului, iar umanitatea s-ar fi văzut catapultată înapoi la primitivismul autarhic.

(5) Așadar, Mises a insistat de la început asupra faptului, în mod nesurprinzător trecut sub tăcere de criticii săi ostili și fățarnici, că existența Uniunii Sovietice și a altor economii planificate central nu este o falsificare a tezei sale referitoare la imposibilitatea economiei socialiste. Lăsând de o parte ineficiența lor crasă, aceste economii își încropesc de fapt existența precară ca paraziți ai procesului social de estimare anticipativă și ai structurii integrate a capitalului, produse de piața mondială înconjurătoare. După cum arată Mises în articolul său, nici aceste economii, nici întreprinderile naționalizate în cadrul unor economii capitaliste nu sunt autentic socialiste: ambele entități „se sprijină, în conducerea afacerilor lor, pe cadrul economic ambiant al pieței libere, astfel încât caracteristica definitorie a economiei socialiste nu se poate materializa actualmente la ele sub nici o formă. În unități de stat și cooperatiste se introduc inovații tehnice doar pentru că efectul lor se poate observa la întreprinderile private de același profil, autohtone sau străine, și pentru că acea industrie privată care fabrică mijloacele necesare acestor inovații stimulează introducerea lor. În aceste unități se pot constata avantajele restructurării, fiindcă de jur împrejurul lor dăinuie o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe sistemul monetar, așa încât ele sunt capabile să calculeze și să contabilizeze, ceea ce unitățile economice socialiste nu ar putea face într-un mediu pur socialist.”

(6) Dar contribuția lui Mises nu se încheie cu demonstrația faptului că socialismul trebuie să nimicească activitatea cu caracter economic din cadrul sferei sociale; el identifică de asemenea implicațiile socialismului asupra dezvoltării minții umane. O dată cu disoluția producției sociale – consecință inevitabilă a impunerii unui stat socialist pe scară planetară – omenirea va fi curând redusă la dependență de activități economice desfășurate în relativă izolare. Procesele primitive de producție – adecvate economiilor autarhice – nu presupun calcul economic cu utilizarea numerelor cardinale și, în simplitatea lor, asemenea procese nu necesită nici prea multe calcule de felul celor specifice rezolvării problemelor pur tehnice. Încetând de a mai depinde de efectuarea unor operații aritmetice pentru a se întreține, mintea umană începe să-și piardă capacitățile computaționale caracteristice.

Analiza misesiană a efectelor socialismului mai are, în fine, încă o implicație foarte semnificativă. Dată fiind imposibilitatea clădirii și menținerii unei structuri a capitalului în absența calculului monetar, economia unei societăți umane în regim socialist sfârșește prin a se reduce la proceduri gospodărești ultrascurte și repetitive, cu utilizarea unui minimum de capital și cu posibilități reduse de ajustare la dorințe noi. Consecința este că însuși timpul – în accepțiunea praxeologică a unei distincții între prezent și viitor – încetează de a mai juca vreun rol în activitatea oamenilor. Bărbați și femei, în existența lor lipsită de capital, de pe o zi pe alta, încep să resimtă timpul asemenea fiarelor sălbatice – nu activ, ca un mijloc de planificare și acțiune, ci în mod pasiv, ca simplă durată. Omenirea ca forță teleologică în univers este, prin urmare, cu necesitate rezultatul fenomenelor inextricabil corelate care sunt calculul economic și capitalul. Astfel, socialismul extermină, la propriu, nu doar economia și societatea, ci și intelectul și spiritul uman.

Mises și hayekienii

(1) Este deosebit de importantă recunoașterea faptului că, atât în articolul său originar, cât și în toate scrierile sale ulterioare consacrate aceluiași subiect, Mises identifică invariabil problema unică și insolubilă a socialismului ca fiind imposibilitatea calculului economic – și nu, așa cum susținea F.A. Hayek, absența unui mecanism eficient de transmitere a informațiilor către planificatori. Diferența între Mises și Hayek se reflectă atât în concepțiile lor referitoare la funcția socială a competiției, cât și în replicile lor ulterioare, prilejuite de confruntarea cu socialiștii matematicieni și „de piață”. De fapt, Mises a anticipat și a respins pozițiile ambelor grupuri încă din articolul său inițial. Totuși, poziția adoptată de Mises în aceste privințe a rămas până astăzi în general necunoscută sau omogenizată cu cea a lui Hayek.

(2) Pentru Mises, punctul de plecare pentru planificarea antreprenorială a producției într-o economie de piață este experiența structurii prețurilor de piață prezente (mai precis, din trecutul imediat), deopotrivă cu aceea a datelor economice subiacente. Cunoașterea prețurilor pieței din trecut de către antreprenor nu reprezintă un substitut al informației calitative despre economie, așa cum pare Hayek să susțină, ci este complementul său necesar. Lucrurile stau astfel, pentru Mises, deoarece relevante pentru planurile de producție consumatoare de timp, deci inevitabil orientate către viitor, sunt configurațiile prețurilor așa cum se vor structura ele la momente de timp viitoare. Dar antreprenorii nu pot niciodată să cunoască prețurile viitoare nemijlocit; ei nu pot decât să le estimeze anticipativ, în lumina „experienței” prețurilor trecute pe care o dețin și a „înțelegerii” interpretative a transformărilor care vor afecta configurația prezentă a datelor economice, de care sunt capabili. Indiferent dacă dorim sau nu să descriem, în termenii lui Hayek, anticiparea antreprenorială și estimarea anticipativă ca pe o procedură de „descoperire” a informațiilor, ceea ce contează este că, pentru Mises, acesta este punctul indispensabil de plecare al procesului competitiv, și nu culminarea sa socială.

Cu alte cuvinte, procesul de anticipare și estimare anticipativă a structurilor viitoare ale prețurilor, în care descoperirea de noi informații poate juca un rol, este o fază precompetitivă și nonsocială, care precede și condiționează, așadar, licitarea antreprenorială competitivă a factorilor de producție existenți și care se desfășoară exclusiv în sfera de cuprindere a intelectelor individuale. Funcția socială a competiției, pe de altă parte, este estimarea anticipativă obiectivă, în termeni monetari, a bunurilor de ordin superior, sine-qua-non-ul calculului antreprenorial al profitabilității planurilor alternative de producție. Astfel, competiția dobândește caracteristicile unui proces esențialmente social nu fiindcă ar presupune în mod necesar descoperirea de informații, care este inevitabil o sarcină individuală, ci deoarece, în absența prețurilor monetare, determinate competitiv, ale tuturor factorilor de producție, chiar posedând literalmente toată cunoașterea din lume, un individ ar rămâne incapabil să aloce în mod economic resursele productive, în cadrul unui sistem de diviziune socială a muncii.

(3) Mises pornește, așadar, în toate scrierile sale consacrate acestui subiect, de la premisa că planificatorii posedă informații complete atât despre evaluările bunurilor finale de către consumatori, cât și despre diversele mijloace de producere a acestor bunuri, disponibile în condițiile tehnologice cunoscute. Mises scrie, de pildă: „Conducerea economică ar putea ști exact ce fel de bunuri sunt necesare cel mai urgent… De asemenea, ar putea fi capabilă să stabilească și cât de mare este valoarea unui singur mijloc de producție, calculând consecințele deficitului rezultat în urma îndepărtării respectivului mijloc de producție”. În ciuda acestor cunoștințe, administratorii socialiști ar fi incapabili să ajungă la o estimare anticipativă socială utilă a mijloacelor de producție, în termeni cardinali. Aceasta nu poate lua naștere decât în prezența proprietății private și a schimbului de resurse productive, care generează competiție catalactică între producătorii independenți, indispensabilă procesului de imputare, din care rezultă prețurile monetare semnificative ale acestor resurse.

(4) Anticipând raționamentele de mai târziu ale socialiștilor de piață, Mises argumentează că orice tentativă de implementare a calculului monetar prin forțarea sau stimularea managerilor întreprinderilor socialiste, astfel încât să acționeze ca antreprenori maximizatori ai profitului (sau, încă mai absurd, ca egalizatori ai prețului cu costul marginal), se izbește de faptul insurmontabil că acești manageri nu se interesează de capitalul și produsul întreprinderilor respective în calitate de proprietari. De aceea, activitatea lor de rivali care licitează pentru dobândirea fondurilor de investiții și achiziția de resurse productive va genera, în mod necesar, rate ale dobânzii și prețuri în întregime și inevitabil arbitrare și inutile ca instrumente ale calculului economic.

Lipsa de semnificație a acestor așa-zise „prețuri parametrice” ale socialismului de piață și incapacitatea lor de a duplica structura prețurilor de piață sunt o consecință a faptului că ele sunt în întregime condiționate de recompensele, penalizările și celelalte aranjamente instituite de posesorii monopoliști ai factorilor de producție (planificatorii) pentru a ghida comportamentul managerilor de care dispun. Dar un asemenea sistem de incitative manageriale este el însuși un produs al minții umane individuale, care ar trebui să rezolve ea însăși problema evaluării factorilor de producție, înainte chiar de a spera, măcar, să determine structura adecvată de incitative (devenită, prin urmare, superfluă).

(5) Hayek și hayekienii sunt sceptici cu privire la rapiditatea și eficacitatea cu care cunoștințele dispersate despre circumstanțele economice schimbătoare pot fi încorporate în sistemul de prețuri socialist. Dar această problemă este în întregime irelevantă pentru evaluarea analizei misesiene. Indiferent cât de bine informați s-ar dovedi managerii socialiști, operațiunile lor de licitare pe „piața” factorilor de producție, în funcție de care planificatorii centrali sunt ținuți să ajusteze prețurile parametrice ale sistemului, emană dintr-un ansamblu arbitrar de directive ale planificatorilor înșiși, și nu din competiția între posesorii de proprietate privată. Prețurile n-ar putea fi mai inutile pentru calculul economic nici dacă planificatorii ar evita șarada elaborată și risipitoare a orchestrării unei pseudo-piețe, optând pur și simplu pentru extragerea lor direct dintr-o pălărie.

(6) Mai mult, din punctul de vedere misesian, inconvenientele prețurilor socialismului de piață nu sunt o consecință a faptului că aceste prețuri ar trebui, chipurile, tratate de către manageri ca mărimi „parametrice”, după cum au susținut recent, în mod surprinzător, unii dintre admiratorii lui Mises. Problema este tocmai că asemenea prețuri nu sunt cu adevărat parametrice din punctul de vedere al tuturor membrilor societății. Prețurile generate de piața liberă sunt semnificative pentru calculul economic deoarece – și în măsura în care – ele sunt determinate de un proces social de estimare anticipativă, care, deși este rezultatul inevitabil al operațiilor mentale ale tuturor consumatorilor și producătorilor, afectează planurile de vânzare și cumpărare ale fiecărui actor individual ca un factor extern inalterabil.

(7) În anii 1930, Hayek și misesianul britanic Lionel (ulterior Lord) Robbins au făcut o regretabilă și întru totul nejustificată concesie celor ce pretindeau că metodele economiei matematice ar putea fi solicitate cu succes pentru soluționarea problemei calculului socialist. În replică la argumentul după care prețurile factorilor de producție ar putea fi generate ca soluție a unui sistem de ecuații simultane care încorporează datele fixe ale sistemului economic, Hayek și Robbins au susținut că acest rezultat este adevărat în „teorie”, dar foarte problematic în „practică”.

Motivul impracticabilității sale, susțineau Hayek și Robbins, este că, într-o economie reală, dorințele consumatorilor, resursele disponibile și tehnologia sunt supuse unor modificări continue și imprevizibile. De aceea, până când să adune planificatorii volumul uriaș de informații necesar formării masivului sistem de ecuații care se cer apoi rezolvate (manual sau mecanic, deoarece nu existau computere ultrarapide în anii ‘30), sistemul de prețuri astfel obținut ar deveni complet inaplicabil economiei curente, ale cărei date subiacente se vor fi modificat rapid și imprevizibil între timp.

Din nefericire, poziția avansată de Hayek și Robbins a fost interpretată de majoritatea economiștilor ca având semnificația unui punct final în dezbaterea referitoare la calculul socialist, punct care marca, din partea taberei misesiene, concesia faptului că socialismul ar putea în cele din urmă calcula, eventual cu oarecari întârzieri în practică. Mai mult, unii autori austrieci contemporani, într-un efort tardiv de revendicare a poziției teoretice dominante, au reconstruit argumentul antisocialist, pornind de la sugestiile ulterioare ale lui Hayek, din articolele sale consacrate informației și competiției, care, în ciuda rafinamentului lor persuasiv, sunt tulburător de cvasi-walrasiene, nesocotind, s-ar putea spune, intervalul de timp dintre prețurile prezente și cele viitoare. Rezultatul a fost o retragere dramatică, deși nerecunoscută, de pe pozițiile rămase fără replică ale criticii misesiene inițiale – care sublinia imposibilitatea absolută a calculului economic în absența prețurilor de piață – pe o poziție diferită, hayekiană, axată pe critica ineficienței relative a mecanismelor de descoperire, comunicare și utilizare a cunoștințelor în procesul de alocare a resurselor productive, în raport cu piața.

(8) În contrast dramatic cu replica Hayek-Robbins și cu critica austriacă reconstruită, respingerea neglijată a socialiștilor matematicieni, datorată lui Mises, așa cum este ea schițată în articolul său inițial și dezvoltată în Human Action, nu se abate câtuși de puțin de la perspectiva esențială și fundamentală a calculului economic. Astfel, Mises pornește de la premisa că datele subiacente unei economii de piață date îngheață brusc, pe veșnicie, și le sunt revelate planificatorilor centrali proaspăt numiți.

Cu admirabilă pătrundere, Mises demonstrează că, în ciuda eliminării de pe firmament a problemelor hayekiene de informație, planificatorii vor fi în continuare incapabili să calculeze optimul sau orice altă structură coerentă de întrebuințare a factorilor de producție. Motivul este că structura existentă a capitalului, calificările existente și dispunerea curentă a forței de muncă sunt, inițial, mal-ajustate noii configurații de echilibru a datelor economice. Planificatorii ar fi, în consecință, siliți să ia decizii referitoare la alocarea fluxului de servicii productive, optând între miriadele potențiale de procese tehnologice de producție și posibilitățile de realocare și calificare a forței de muncă, astfel încât să se angajeze pe drumul optim de ajustare către echilibru, corespunzător stocurilor bunurilor de capital, calificărilor și facilităților locative existente. Complexitatea amețitoare a acestei decizii alocaționale ține de faptul că planificatorii vor fi confruntați cu alte condiții, în fiecare moment al intervalului de timp în care se derulează acest proces de tranziție în condiții de dezechilibru, deoarece cantitățile și calitățile serviciilor productive disponibile sunt, ele însele, în flux constant, fiind determinate, în ultimă instanță, tocmai de stocurile de bunuri fizice și de calificările care sunt, în mod progresiv, transformate.

(9) Pentru a complica această problemă dincolo de orice limită, se adaugă faptul că nivelarea veniturilor în noul regim socialist și fluctuațiile sale inevitabile, datorate transformării structurilor de producție, ar genera o revoluție continuă a structurii cererilor de consum, pe durata perioadei de tranziție. Cu siguranță, Mises nu exagera conchizând că „tranziția către socialism schimbă toate datele existente în așa măsură, încât racordarea la ultima fază a economiei de piață este imposibilă. Dar atunci avem în față panorama unei orânduiri socialiste ce plutește în derivă pe oceanul tuturor combinațiilor economice imaginabile, fără busola calculului economic.”

De aceea, chiar admițând că metodele matematice ar putea genera un set coerent de prețuri, corespunzător datelor fixe ale configurației de echilibru, această soluție este inadecvată problemelor de calcul economic, pe care le ridică dinamica tranziției către echilibru. Prin urmare, utilizarea unor asemenea prețuri pentru alocarea resurselor este incompatibilă cu dezideratul ca economia să atingă echilibrul, cel puțin atâta vreme cât structura capitalului și întregul sistem social de producție nu au fost demolate.

Astfel, teza inițială a lui Mises rezistă pe cont propriu împotriva tuturor contraargumentelor, fără a necesita rectificări sau amendări: în lipsa proprietății private asupra mijloacelor de producție și a competiției catalactice pentru dobândirea lor, nu poate exista calcul economic și alocare rațională a resurselor, în condițiile diviziunii sociale a muncii. Pe scurt, atât economia, cât și societatea socialistă sunt imposibile.

Dincolo de socialism

(1) Însă chiar dacă teza lui Mises rămâne validă, oare mai poate ea fi relevantă într-o lume în care economiile planificate de tip socialist s-au năruit ca și când ar fi fost înjghebate din cărți de joc? Răspunsul este un „da” răsunător, deoarece din argumentația lui Mises rezultă că „fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de utilizarea banilor ne îndepărtează, deopotrivă, și de economia rațională”.

Creșterea neîntreruptă a aparatului de stat american și a altor state asistențiale de tip occidental, hipertrofice, rapace, injuste și respingătoare implică o serie necurmată de asemenea pași. Privind lucrurile sub un unghi diferit, economiile planificate din răsăritul Europei, la al căror deces binemeritat am avut privilegiul să asistăm, erau, după cum am menționat mai sus, departe de a fi economii socialiste autentice, în sens misesian, dată fiind posibilitatea lor de a face comerț și de a examina complementaritățile capitalului și prețurile de pe piața mondială. Erau mai degrabă – iar Uniunea Sovietică, China și altele încă mai sunt – entități monopoloide gigantice care suprimă piețele interne de bunuri de capital, dar întrețin în continuare legături subiective și obiective cu ordinea pieței mondiale, care le permite să-și calculeze grosolan acțiunile.

Pe măsură ce statul asistențial parazitar își dezvoltă puterea de a practica inflația monetară, de a reglementa și de a interveni în economia sa gazdă „mixtă“, putem anticipa că activitățile productive se vor desfășura tot mai haotic, fiind tot mai puțin orientate de prețuri de piață rezultate dintr-un proces social. De fapt, cu mult înainte de atingerea stadiului deplinei socializări, atât economia, cât și societatea vor prinde să se dezintegreze, printre piețe care nu mai echilibrează cererea cu oferta, în condiții de revitalizare a trocului, de volume și configurații tot mai puțin eficiente ale firmelor de afaceri, de alocare greșită și ineficiență tehnică a resurselor productive și de declin dezastruos al investițiilor brute de capital, al productivității muncii și al nivelului de trai. În cazul Statelor Unite, pericolele care amenință în mod curent cu bascularea unor sectoare întregi ale economiei în haos calculațional pot fi ilustrate prin câteva exemple.

(2) Să începem cu inflația. Unul dintre factorii cei mai importanți care limitează posibilitățile guvernelor Statelor Unite și ale celorlalte economii mixte de a reinstitui politicile monetare inflaționiste care au declanșat creșterile de prețuri, exprimate în procente cu două cifre din anii ‘70, este coexistența unor piețe de capital globale intim integrate, corelată cu rivalitatea acerbă dintre băncile centrale, care-și exercită în mod independent privilegiile de emisiune a monedelor discreționare naționale. Orice țară care cochetează cu politici monetare acut inflaționiste se confruntă cu pericolul unei deprecieri rapide a ratelor de schimb valutar corespunzătoare monedei respective, al unei retrageri precipitate a investitorilor de pe piețele de capital autohton și de ridicare explozivă a dobânzilor. În jargonul curent, autoritățile monetare, inclusiv cele ale țărilor mari, asemenea Statelor Unite, au „scăpat de sub control ratele naționale ale dobânzii”.

Pe de altă parte, și-a făcut apariția o mișcare larg mediatizată dedicată realizării unui spor de „coordonare” a politicilor monetare și fiscale internaționale, sau chiar introducerii unei bănci centrale supranaționale, împuternicite să emită o monedă discreționară unică. În fond, țelul acestor proiecte este de a slăbi constrângerile impuse inflației monetare pe scară națională, pentru a îngădui politicienilor, birocraților și intereselor speciale aliate lor să extragă în mod insidios un flux tot mai generos de profit și „bunăstare” („welfare”) din sectoarele productive ale economiilor respective.

Mai important din punctul nostru de vedere, aceste aranjamente monetare internaționale sporesc în mod dramatic amenințarea hiperinflației și a dezintegrării economiei mondiale de piață pe care o implică aceasta. Mai mult, chiar dacă ar fi strunită înainte de a degenera într-un colaps monetar hiperinflaționist, o porție de inflație galopantă, administrată unei economii fondate pe o structură complexă și multiform dezvoltată a capitalului, ar falsifica drastic calculul monetar, cauzând consumul capitalului și o prăbușire severă a nivelului de trai.

(3) Altă direcție din care ne amenință haosul calculațional este asistența medicală. Prin subvenționarea sălbatică și stimularea cererii pentru serviciile de asistență medicală în beneficiul grupurilor de interese speciale, guvernul Statelor Unite a pus în mișcare, începând de la mijlocul anilor 1960, spirala ascendentă, fără sfârșit a costurilor asistenței medicale.

În plus, structura irațională și labirintică a reglementărilor și prohibițiilor impuse industriilor de către guvern a distorsionat grav alocarea resurselor, reducând oferta și ridicând și mai mult costurile asistenței medicale. Rezultatul tragic, dar previzibil, al acestor intervenții este eliminarea completă de pe piață a asistenței medicale a multor membri nesubvenționați ai societății, depășiți efectiv de prețurile prohibitive. Soluția simplă și umană a acestei tragedii ar fi blocarea rapidă a subsidiilor antisociale și demantelarea structurii reglementative distructive, pentru a permite procesului de evaluare competitivă în termeni monetari și de alocare a resurselor să se desfășoare neobstrucționat.

Desigur însă, dinamica internă a statului asistențial este de a nu se retrage niciodată și de a nu risca dezafectarea puternicului și răsfățatului său sistem clientelar, de pildă a Asociației medicilor americani, a Asociației pensionarilor americani, a birocrațiilor solid împământenite din spitalele nonprofit, ș.a.m.d. Și iată că, acum, se agită perspectiva „asigurării naționale a asistenței medicale”, care este un eufemism pentru socializarea până la capăt a sectorului îngrijirilor medicale, cu deficitele, suprimarea și mai pronunțată a incitativelor competitive și deteriorarea calității care vor rezulta de aici. Dar toate acestea nu sunt decât un exemplu în plus al logicii demențiale a statului asistențial. Deoarece guvernul nu produce nimic de preț în termenii estimărilor sociale, el nu poate decât să furnizeze bunăstare unora, sifonând resurse a căror dizlocare distruge aranjamentele economice pe care se întemeiază bunăstarea altora. Tentativele de remediere a efectelor distructive imputabile politicilor sale precedente, atunci când acestea se dovedesc aducătoare de impopularitate politică, conduc statul asistențial spre comiterea altor acte distructive izolate, până când sfârșește, cu o ultimă și crudă ironie, prin a adopta politica de distrugere integrală a societății și a bunăstării umane, care este socialismul.

(4) Ne confruntăm, în fine, cu politicile de „protecție” a mediului, care devin, în mod progresiv, tot mai larg aplicabile și la a căror implementare se veghează cu mijloace tot mai draconice. În măsura în care asemenea politici trec dincolo de protecția drepturilor individuale și a proprietății private – și de acum trec mult, mult dincolo de acest punct – ele devin antisociale, distrugând capitalul și nivelul de trai. De fapt, de multe ori, dacă nu întotdeauna, ceea ce se urmărește – și ceea ce constituie subvenția asistențială în natură, de care beneficiază minoritatea prosperă și bine organizată a ecologiștilor din straturile superioare ale clasei de mijloc – este obliterarea productivității economice per se.

Așa stau lucrurile, de pildă, cu reglementările ecologiste care interzic activitățile de dezvoltare pe marea majoritate a teritoriului Alaskăi, de-a lungul unei părți semnificative a coastei californiene sau cu propunerile recente de suprimare a dezvoltării în pădurile tropicale amazoniene și de menținere pe veci a Antarcticii sălbatice, prin măsuri coercitive.

Inutil de adăugat, reglementările de utilizare a resurselor naturale, centralizate și împinse până la capăt, pentru care pledează unii ecologiști fanatici, sunt echivalente cu abolirea proprietății private asupra resurselor naturale și asupra structurilor de producție. Conexiunea între ecologism și socialism devine și mai clară atunci când realizăm că ceea ce socialismul provoacă în mod neintenționat – abolirea umanității ca forță teleologică, ce adaptează natura scopurilor sale – este tocmai țelul programului ecologist radical.

Concluzie

Semnificația articolului publicat de Mises în 1920 trece mult dincolo de demonstrația devastatoare a imposibilității economiei și societății socialiste. Articolul furnizează rațiunea de a fi a sistemului prețurilor, a piețelor absolut libere, a inviolabilității proprietății private și a banilor neviciați. Mesajul său va continua să fie relevant câtă vreme economiștii și politicienii vor mai dori să înțeleagă de ce chiar și intervențiile guvernamentale minore nu aduc niciodată rezultate benefice din punct de vedere social. „Calculul economic într-o comunitate socialistă“ este, cu siguranță, unul dintre cele mai importante articole economice scrise în acest secol.



* Traducere după Joseph T. Salern, Postscript: Why Socialist Economy is „Impossible”, efectuată cu permisiunea autorului și a Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Joseph T. Salerno
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins