Cum sunt posibili banii discreționari?

Cum sunt posibili banii discreționari?

O reafirmare a faimoasei teoreme rothbardiene a progresiei (Ce le-a făcut Statul banilor noștri?), ce permite totodată respingerea falselor alternative la moneda-marfă selectată natural si rezerva 100% în cazul depozitelor bancare – sistemul monetar al pieței libere.

Traducere Bogdan Glăvan*

Moneda discreționară reprezintă termenul utilizat pentru un mijloc de efectuare a schimburilor care nu este nici marfă comercială, bun de consum sau de producție, nici titlu asupra unei asemenea mărfi: ea nu reprezintă altceva decât bani de hârtie nerambursabili. Spre deosebire de aceasta, moneda – marfă desemnează un mijloc de efectuare a schimburilor ce este fie o marfă comercială, fie un titlu asupra acesteia.

Nu există nici o îndoială că existența monedei discreționare este posibilă. Eventualitatea teoretică a apariției sale a fost recunoscută de mult timp, iar din 1971, când ultimele rămășițe ale unui fost etalon aur-marfă internațional au fost abolite, toți banii de pretutindeni nu erau, în realitate, nimic altceva decât niște bucăți de hârtie inconvertibile.

Chestiunea pe care o vom discuta în această lucrare se referă mai degrabă la cum sunt posibili banii discreționari? Mai concret, pot să apară banii discreționari ca produsul natural al interacțiunilor dintre indivizi aflați în urmărirea propriilor interese? Sau: este posibil să-i introducem fără a încălca principiile de justiție ori eficiența economică?

Se va susține că răspunsul la ultima întrebare trebuie să fie negativ și că banii discreționari nu pot niciodată să apară în mod „inocent” sau „ireproșabil”. Argumentele ce avansează această teză vor fi constructive și sistematice. Totuși, dat fiind faptul că teza a fost frecvent pusă la îndoială, pe parcurs vor fi criticate diversele contraargumente. Și anume, vor fi respinse argumentele monetariștilor, în special ale lui Irving Fisher și Milton Friedman și ale unor „free bankeri” austrieci, în special Lawrence White și George Selgin, aduse în sprijinul etic și/sau economic al banilor complet sau parțial discreționari.

Originea banilor

Omul participă la o economie de schimb (în loc să rămână într-o izolare autarhică) în măsura în care preferă mai multe bunuri decât mai puține și este capabil să recunoască productivitatea mai ridicată a unui sistem de diviziune a muncii. Aceeași inteligență focalizată și interesul propriu sunt suficiente pentru a explica apariția unor — și în cele din urmă doar a uneia singure — monede-marfă și a unei — și în cele din urmă doar a uneia singure, la scară globală — economii monetare[1]. Descoperind că tranzacțiile la care participă în calitate de vânzători și cumpărători sunt limitate la cazurile de dublă coincidență a nevoilor, adică A vrea ce are B și B vrea ce are A, fiecare persoană poate și mai mult să-și extindă propria piață, și astfel să profite într-o mai mare măsură de avantajele diviziunii lărgite a muncii, dacă este dispus să accepte în schimb nu doar bunurile direct folositoare, ci și bunurile cu un grad mai ridicat de vandabilitate decât cele predate. Chiar dacă ele nu au o valoare directă de folosință pentru un actor, deținerea în proprietate a unor bunuri relativ mai vandabile implică, prin definiție, că asemenea bunuri pot fi, la rândul lor, vândute mai ușor în tranzacții ulterioare, pentru a obține alte bunuri utile în mod direct și deci că proprietarul lor s-a apropiat de atingerea obiectivului ultim, imposibil de atins prin schimb direct.

Motivați numai de propriul interes și bazându-se pe observația că bunurile tranzacționate în schimbul direct posedă diferite grade de vandabilitate, unii indivizi încep să ceară anumite bunuri nu de dragul acestora, ci în scopul folosirii lor ca mijloc de efectuare a schimburilor. Adăugând o componentă nouă cererii preexistente pentru bunurile respective (în regimul de barter), vandabilitatea lor este intensificată și mai mult. Pornind de la înțelegerea acestui fapt, ceilalți participanți la piață aleg din ce în ce mai mult aceleași bunuri pentru stocul lor de mijloace de efectuare a schimburilor, fiindcă este în interesul lor să selecteze pentru aceasta acele mărfuri care sunt deja folosite de către alții în același scop. Inițial, felurite bunuri pot fi cerute ca mijloace uzuale de efectuare a schimburilor. Totuși, deoarece un bun este cerut ca mijloc de efectuare a schimburilor — și nu în scopul consumului sau producției — pentru a facilita achizițiile viitoare ale bunurilor direct folositoare (adică pentru a te ajuta să cumperi mai ieftin) și, simultan, pentru a lărgi piața celui ce vinde bunuri și servicii direct utile (adică pentru a-l ajuta să vândă mai scump), cu cât o marfă este folosită mai mult ca mijloc de efectuare a schimburilor, cu atât mai bine își va îndeplini funcția. Pentru că fiecare participant la piață preferă în mod natural achiziția unui bun mai vandabil — și, în cele din urmă, a unui mijloc de efectuare a schimburilor universal vandabil — celei a unui bun mai puțin sau non-universal vandabil, „ar exista tendința inevitabilă ca cele mai puțin vandabile din seria de bunuri întrebuințate ca mijloace de efectuare a schimburilor să fie respinse unul câte unul, până când, în cele din urmă, ar rămâne o singură marfă care să fie folosită ca mijloc de efectuare a schimburilor; într-un cuvânt, moneda”[2].

O dată cu aceasta și, din perspectivă istorică, o dată cu stabilirea etalonului internațional aur în cursul secolului al XIX-lea (până în 1914), scopul dorit prin cererea fiecărui participant la piață pentru mijlocul de efectuare a schimburilor este complet realizat. Cu prețuri pentru toate bunurile de consum și de capital exprimate într-o singură marfă, cererea și oferta se pot desfășura la scară globală, fără a fi limitate de absența dublei coincidențe a nevoilor. Grație acceptabilității sale universale, contabilitatea exprimată într-o astfel de monedă conține expresia cea mai completă și clară a costurilor de oportunitate ale producătorului. În același timp, cu o singură monedă universală în circulație — în loc de mai multe cu acceptabilitate limitată — cheltuielile participanților la piață (adică cedarea de bunuri direct folositoare) în vederea achiziționării de mijloace de efectuare a schimburilor (doar indirect folositoare) sunt reduse la minim; iar cu cheltuieli pe bunuri indirect folositoare astfel diminuate, avuția reală, adică avuția sub forma stocului de bunuri de producție și de consum, este la rândul ei optimizată.

Conform unei lungi tradiții — spaniolă – franceză – austriacă – americană — a teoriei monetare[3], funcția originară a banilor — izvorând din existența incertitudinii — este cea de mijloc de efectuare a schimburilor. Moneda trebuie să apară ca monedă-marfă, deoarece un obiect poate fi cerut ca mijloc de efectuare a schimburilor numai dacă beneficiază de o cerere de barter preexistentă (într-adevăr, trebuie să fi fost o marfă de barter foarte vandabilă), iar concurența dintre monede qua mijloace de efectuare a schimburilor duce inevitabil la o tendință de convergență către o singură monedă — ca marfa cea mai lesne de vândut și cea mai ușor acceptată.

În lumina acestor considerații, mai multe idei populare ale teoriei monetare sunt imediat dezvăluite drept incorect aplicate sau eronate.

Ce se poate spune despre ideea unei monede având ca rezervă o marfă? Pot avea coșurile de bunuri sau titlurile asupra acestora calitatea de bani[4]? Nu, deoarece coșurile alcătuite din diferite bunuri sunt prin definiție mai greu vandabile decât cea mai ușor vandabilă dintre diversele sale componente și, prin urmare, coșurile de mărfuri sunt deosebit de nepotrivite pentru a îndeplini funcția unui mijloc de efectuare a schimburilor (astfel, nu este doar un accident că nu există exemple istorice ale unor asemenea bani).

Dar ideea — friedmaniană — a „monedelor naționale” liber fluctuante ori a „zonelor monetare optime”[5]? Ea trebuie privită ca fiind absurdă, cu excepția cazului în care reprezintă doar un pas intermediar în dezvoltarea unei monede internaționale. Strict vorbind, un sistem monetar compus din monede rivale ale căror cursuri de schimb fluctuează liber reprezintă încă un sistem de barter parțial, suferind de problema necesității dublei coincidențe a nevoilor pentru ca schimburile să aibă loc. Existența îndelungată a unui astfel de sistem lezează însuși obiectivul banilor: și anume acela de a facilita schimbul, nu de a-l îngreuna, și de a extinde aria tranzacțiilor unui individ, nu de a o restrânge. Nu există monede ori zone monetare — locale, regionale, naționale sau multinaționale – „optime”, așa cum nu există „zone comerciale optime”. În schimb, câtă vreme o avuție sporită este preferată uneia mai reduse și cât timp există incertitudine, exact cum singura zonă comercială „optimă“ este piața mondială, tot astfel moneda „optimă“ este unică, și singura zonă monetară „optimă“ — întregul glob.

Ce să mai spunem despre ideea, centrală gândirii monetariste de la Irving Fisher încoace, conform căreia moneda este o „măsură a valorii” și despre conceptul de „stabilizare” monetară[6]? Ea reprezintă un amestec de confuzie și minciună. În primul rând, și cel mai important, în timp ce există un motiv, un scop pentru subiecți de a dori să dețină mijloace de efectuare a schimburilor, nu se poate descoperi nici un motiv, scop sau nevoie pentru a vrea să deții un etalon al valorii. Acțiunea și schimbul exprimă preferințe — fiecare persoană evaluează ceea ce dobândește mai mult decât ceea ce cedează — și nu identitate sau echivalență. Nimeni nu are nevoie vreodată să măsoare valoarea. Este ușor de explicat de ce actorii ar dori să utilizeze numere cardinale — pentru a calcula — și să construiască instrumentele de măsurare — pentru a măsura spațiul, greutatea, masa și timpul: într-o lume a determinării cantitative, adică într-o lume a rarității, în care lucrurile pot oferi numai efecte strict limitate, calculul și măsurarea sunt condiții esențiale pentru reușita acțiunii. Dar ce nevoie imaginabilă, tehnică sau economică, ar putea fi pentru o măsurare a valorii?

În al doilea rând, lăsând deoparte pentru moment aceste dificultăți și presupunând că moneda măsoară într-adevăr valoarea (astfel că prețul bănesc plătit pentru un bun reprezintă măsura cardinală a valorii respectivului bun) în același fel în care o riglă măsoară spațiul, rezultă alte probleme insurmontabile. Se pune atunci întrebarea „care este valoarea acestui etalon al valorii”? Cu siguranță trebuie să aibă o valoare, exact cum o riglă trebuie să aibă o valoare, altfel nimeni nu ar vrea să dețină niciuna. Însă ar fi evident absurd să răspunzi că valoarea unei unități monetare — a unui dolar — este unu. Unu din ce? O asemenea replică ar fi la fel de lipsită de sens ca și a răspunde la întrebarea privind valoarea unui metru spunând „un metru”. Valoarea unei măsuri cardinale nu poate fi exprimată în însăși această măsură. Mai degrabă, valoarea sa trebuie exprimată în termeni ordinali: este mai bine să ai la dispoziție numere cardinale și măsuri ale lungimii ori ale greutății decât măsuri ordinale. De asemenea, este mai bine dacă, grație existenței unui mijloc de efectuare a schimburilor, poți să recurgi la numere cardinale în contabilizarea costurilor, decât să fii nevoit să te bazezi în întregime pe proceduri de contabilitate ordinale, cum ar fi cazul în economia de barter. Dar este imposibil să exprimi în termeni cardinali cu cât sunt mai valoroase primele tehnici în comparație cu ultimele. Numai judecățile ordinale sunt posibile. În consecință, tocmai în acest sens trebuie privite numerele ordinale — ordonarea, preferința — ca mai fundamentale decât cele cardinale, iar valoarea să fie considerată o mărime ireductibil subiectivă, non-cuantificabilă.

Mai mult, dacă funcția banilor ar fi într-adevăr să servească drept măsură a valorii, trebuie să ne întrebăm de ce cererea pentru un asemenea lucru ar trebui să depășească sistematic o unitate pentru o persoană. Cererea pentru rigle, balanțe și ceasuri, de exemplu, depășește unitatea pentru o persoană doar din cauza diferențelor de localizare (accesibilitate) sau a posibilității de spargere sau defectare. În afară de asta, în orice moment în timp și spațiu, nimeni nu ar vrea să dețină mai mult de un instrument de măsurare de calitate omogenă, fiindcă un singur instrument de măsurare poate efectua toate serviciile de măsurare posibile. Un al doilea instrument de felul său ar fi inutil.

În al treilea rând, în orice caz, oricare ar fi trăsătura specifică a monedei, moneda este un bun. Dar dacă e un bun, atunci se supune legii utilității marginale, iar această lege contrazice orice concept de bun evaluat în mod stabil sau constant. Legea decurge din propoziția că fiecare actor, în orice moment, acționează în conformitate cu scara sa subiectivă de preferințe și alege să facă ceea ce el anticipează — corect sau greșit — că-l satisface mai mult decât celelalte alternative și că, în acest scop, el trebuie invariabil să folosească drept mijloace unități cantitativ determinate (limitate) din niște bunuri calitativ distincte. Astfel, pe cale de consecință, el trebuie să poată recunoaște adăugarea la și scăderea de unități din oferta sa de mijloace. Din această propoziție incontestabil adevărată rezultă: (1) că un actor preferă întotdeauna o ofertă mai mare dintr-un bun în locul uneia mai mici, adică ordonează utilitatea marginală a unei unități mai mari mai sus decât o unitate mai redusă din același bun; și (2) că orice creștere a ofertei unui bun cu o unitate suplimentară — de orice mărime considerată și percepută de către actor ca relevantă — va fi ordonată mai jos (va fi mai puțin apreciată) decât orice unitate de aceeași mărime a acestui bun aflată deja în posesia lui. Aceasta întrucât ea poate fi folosită ca mijloc doar pentru îndepărtarea unei neplăceri socotită mai puțin urgentă decât cea mai puțin urgentă satisfăcută în prezent cu o unitate de aceeași mărime din bunul în cauză, adică utilitatea marginală a unei unități de mărime dată dintr-un bun scade (sporește) pe măsură ce oferta acestor unități sporește (scade). Fiecare schimbare în oferta unui bun duce, așadar, la modificarea utilității marginale a acestui bun. Orice modificare în oferta bunului A, așa cum este ea percepută de actorul X, duce la reevaluarea de către X a lui A. X atașează acum lui A un rang de valoare diferit. Din acest motiv căutarea unui bun evaluat în mod stabil sau constant este evident iluzorie de la început, la fel ca și dorința de a da cercului formă pătrată, căci fiecare acțiune implică un schimb, și fiecare schimb modifică oferta unui bun: fie determină diminuarea ofertei unui bun (ca în cazul consumului pur), fie duce la diminuarea unuia și sporirea altuia (ca în cazul producției sau schimbului interpersonal). În ambele cazuri, deoarece ofertele sunt modificate în cursul acțiunii, la fel sunt și valorile bunurilor implicate. A acționa înseamnă a modifica intenționat valoarea bunurilor. De aceea un bun — monedă sau orice altceva — evaluat în mod stabil trebuie să fie considerat o imposibilitate praxeologică sau una ce rezultă din însăși natura acțiunii umane.

În fine, cât privește ideea unei monede — a unui dolar — cu o putere de cumpărare constantă, există întâi problema fundamentală că puterea de cumpărare a banilor nu poate fi măsurată și că formarea indicilor de prețuri — a oricăror indici — este arbitrară din punct de vedere științific, adică la fel de bună sau proastă ca oricare alta. (Ce bunuri trebuie să fie incluse? Ce pondere relativă trebuie atașată fiecăruia? Dar problema că actorii individuali evaluează aceleași lucruri într-o manieră diferită și sunt interesați de diferite coșuri de mărfuri sau că același individ evaluează același coș într-o manieră diferită în momente diferite? Ce trebuie făcut cu schimbarea calității bunurilor sau cu produsele complet noi[7]?). Mai mult, ce este atât de nemaipomenit, la urma urmei, la o putere de cumpărare „stabilă“ (oricum s-ar defini arbitrar termenul)? Fără doar și poate, este evident preferabil să ai o monedă „stabilă“ decât una „inflaționistă“. Dar cu siguranță o monedă a cărei putere de cumpărare pe unitate crește — o monedă „deflaționistă“ — ar fi preferabilă uneia „stabilă“.

Ce să mai spunem despre teza că, în absența oricăror restricții legale, moneda – banii gheață nepurtători de dobândă — ar fi complet înlocuită de către titlurile financiare purtătoare de dobândă[8]? O asemenea înlocuire este de conceput doar în starea de echilibru, unde nu există incertitudine și, în consecință, nimeni nu ar putea obține nici o satisfacție din pregătirea pentru evenimente întâmplătoare viitoare, din moment ce acestea sunt din ipoteză excluse. În condiția umană omniprezentă de incertitudine totuși, chiar dacă toate restricțiile legale asupra liberei intrări pe piață ar fi înlăturate, ar persista neapărat o cerere pentru bani-gheață ce nu aduc dobândă — distinctă de cererea pentru titluri asupra capitalului sau pentru creanțe (acțiuni comune, obligațiuni, acțiuni la fonduri mutuale). Căci, oricare ar fi natura specifică a acestor titluri, ele reprezintă titluri asupra bunurilor de producție, altminteri nu ar putea aduce dobândă. Însă chiar și cel mai lesne convertibil factor de producție trebuie să fie mai puțin vandabil decât cel mai vandabil din produsele sale finale. Prin urmare, nici cel mai lichid titlu de valoare nu poate îndeplini vreodată același serviciu de pregătire a posesorului său pentru evenimentele întâmplătoare viitoare ca cel oferit de cel mai vandabil produs final nepurtător de dobândă: moneda. Toate acestea ar putea fi diferite numai dacă s-ar presupune — așa cum procedează tacit Wallace, în conformitate cu predispozițiile egalitariste ale școlii de la Chicago — că toate bunurile sunt la fel de vandabile. În aceste condiții, prin definiție nu ar exista nici o diferență între vandabilitatea banilor-gheață și cea a titlurilor financiare. Totuși, toate bunurile trebuie atunci să fie presupuse identice între ele și, dacă așa ar sta lucrurile, nici diviziunea muncii, nici piețele nu ar putea exista.

De la moneda-marfă la moneda discreționară: degenerarea banilor

Dacă moneda trebuie să apară ca monedă-marfă, atunci cum poate ea deveni discreționară? Acest lucru se poate realiza doar prin apariția substitutelor monetare (titluri de hârtie asupra monedei-marfă) — dar numai în mod fraudulos și numai cu prețul ineficienței economice.

Într-un etalon monedă-marfă, precum etalonul-aur până în 1914, banii „au circulat”, pe de o parte, sub forma lingourilor standardizate și a monezilor de aur de diverse denumiri, tranzacționate reciproc la rate de schimb fixe, potrivit greutății și purității lor. Pe de altă parte, pentru a economisi costul depozitării (păstrării în siguranță) și transferării (compensării) banilor, printr-o evoluție similară cu cea a titlurilor de proprietate transferabile — inclusiv certificatele asupra acțiunilor și obligațiunilor — ca mijloace de facilitare a schimbului spațial și temporal de bunuri non-monetare, alături de banii propriu-ziși au servit ca mijloc de efectuare a schimburilor și certificatele asupra aurului. Acestea erau titluri de proprietate (creanțe) asupra unor cantități specificate de aur, depozitate la instituții recunoscute ca atare (bănci). Această coexistență a banilor propriu-ziși (aur) și a substitutelor monetare (creanțe asupra banilor) nu afectează nici oferta totală de bani — pentru fiecare certificat introdus în circulație, este retrasă din circulație (depozitată) o cantitate echivalentă de aur — nici venitul și distribuția interpersonală a avuției. Dar, fără îndoială, coexistența banilor și a substitutelor monetare, precum și posibilitatea de a deține bani în ambele forme și în combinații variabile ale acestora constituie un avantaj suplimentar pentru indivizii participanți la piață. În acest fel pot dobândi putere de cumpărare bucățele de hârtie, care nu au nici o utilitate ca atare. Dacă și în măsura în care ele reprezintă un titlu necondiționat asupra banilor, și dacă și în măsura în care nu încape nici o îndoială că sunt valide și pot fi într-adevăr rambursate în orice moment, biletele de hârtie sunt cumpărate și vândute ca și cum ar fi bani veritabili — sunt tranzacționate la paritate cu moneda propriu-zisă. O dată ce au dobândit în acest mod putere de cumpărare și sunt deposedate, ulterior, de caracterul de creanțe asupra banilor (prin suspendarea, într-o modalitate oarecare, a convertibilității), ele pot continua să funcționeze ca bani. După cum scrie Mises : „înainte ca un bun economic să înceapă să fie utilizat ca monedă, trebuie să posede deja o valoare de schimb bazată pe o altă cauză decât funcția sa monetară. Însă banii care funcționează deja ca atare își pot păstra valoarea, chiar după ce sursa originară a valorii lor de schimb a încetat să existe[9]”.

Ar dori totuși indivizii, mânați de propriile interese, să deposedeze biletele de hârtie de caracterul lor de titluri asupra banilor? Ar vrea ei să suspende convertibilitatea și să adopte ca bani bucăți de hârtie fără nici o utilitate ca atare? Campionii banilor de hârtie, precum Milton Friedman, pretind că așa stau lucrurile și, de obicei, citează argumentul economisirii ca rațiunea înlocuirii banilor-marfă cu bani discreționari: și anume, etalonul-aur implică risipă socială, deoarece necesită extracția aurului și baterea monedelor. Resurse considerabile trebuie dedicate producției banilor[10]. Cu bani de hârtie, practic fără costuri de producție, în loc de aur, o asemenea risipă ar dispărea, iar resursele ar fi eliberate pentru producerea bunurilor de producție sau de consum direct folositoare. Așadar, eficiența economică mai ridicată a banilor discreționari este cea care explică abandonarea actuală universală a banilor-marfă! Așa să fie oare? Este triumful banilor discreționari într-adevăr rezultatul unei economisiri nevinovate? Se poate măcar concepe că ar putea fi astfel? Ar dori indivizii motivați de propriile interese cu adevărat să economisească așa cum presupun campionii banilor discreționari ?

O cercetare mai atentă dezvăluie că acest lucru este imposibil și că instituția banilor discreționari necesită o presupoziție referitoare la un motiv foarte diferit — nu inofensiv, ci sinistru. Să presupunem o economie monetară cu (cel puțin) o bancă și bani propriu-ziși („outside money” în jargonul modern), precum și substitute monetare („inside money”) în circulație. Dacă participanții la piață ar vrea într-adevăr să diminueze cheltuielile de producere a banilor-marfă (cu scopul ultim de a demonetiza aurul și de a monetiza hârtia), ne-am aștepta ca, în primul rând — ca o aproximare a acestui scop — ei să dorească să renunțe la utilizarea banilor propriu-ziși (aurul). Toate tranzacțiile ar trebui să fie încheiate în substitute monetare (hârtie), și toți banii propriu-ziși să fie depozitați într-o bancă și, astfel, scoși complet din circulație. (Altfel, cât timp banii veritabili ar mai rămâne în circulație, acei indivizi ce utilizează monezi de aur ar demonstra negreșit — chiar prin acțiunea lor — că nu vor să economisească costurile asociate).

Dar este posibil ca substitutele monetare să scoată de pe piață și astfel să înlocuiască banii autentici ca mijloc de efectuare a schimburilor? Nu; chiar numeroși teoreticieni ai monedei forte au admis prea repede această posibilitate. Motivul este că substitutele monetare sunt substitute și prezintă un dezavantaj permanent și decisiv în comparație cu banii propriu-ziși. Bancnotele (creanțe asupra banilor) sunt rambursabile la paritate doar în măsura în care s-a plătit o taxă de depozitare instituției în cauză. Furnizarea serviciilor de păstrare în siguranță și de compensare este o afacere costisitoare, iar taxa de depozitare reprezintă prețul plătit pentru protejarea banilor. Dacă biletele de hârtie sunt prezentate spre rambursare după data până la care taxele de protecție au fost plătite de către deponentul inițial sau cel anterior, instituția depozitară ar trebui să impună o taxă de rambursare, iar biletele ar fi atunci tranzacționate cu un rabat în schimbul banilor autentici. Dezavantajul substitutelor monetare este că ele trebuie să fie continuu redepozitate și reemise în scopul păstrării caracterului lor de bani — a vandabilității lor la paritate — și, astfel, că funcționează ca bani doar temporar și discontinuu. Numai banii propriu-ziși (monezile de aur) sunt permanent adecvați să îndeplinească funcția de mijloc de efectuare a schimburilor. În consecință, în loc ca substitutele monetare să înlocuiască vreodată banii propriu-ziși, ne așteptăm că folosirea primelor va fi în permanență în mod serios limitată – și anume restrânsă în special la tranzacțiile cu sume foarte mari de bani și la afacerile dintre comercianții obișnuiți. Aceasta, în vreme ce partea covârșitoare a populației ar întrebuința banii propriu-ziși pentru majoritatea cumpărărilor și vânzărilor, demonstrându-și astfel preferința de a nu dori să economisească în felul închipuit de Friedman[11].

Mai mult, chiar dacă am presupune că în circulație se află doar substitute monetare, în timp ce toți banii veritabili sunt depozitați într-o bancă, dificultățile pentru susținătorii banilor discreționari nu se opresc aici. Fără doar și poate, în opinia lor, chestiunea e destul de simplă: toți banii-marfă stau neutilizați la bancă. N-ar fi mai eficient dacă tot acest aur ar fi, în schimb, folosit pentru consum ori producție — pentru dentistică sau bijuterii — în timp ce funcția de mijloc de efectuare a schimburilor ar fi preluată de către banii discreționari mai puțin costisitori — într-adevăr, practic fără costuri? Deloc.

În primul rând, demonetizarea vizată a aurului nu poate însemna, cu siguranță, că prin aceasta banca preia proprietatea întregului stoc de bani, în vreme ce publicul păstrează bancnotele. Nimeni, cu excepția proprietarului băncii, nu ar fi de acord cu așa ceva! Nimeni nu ar vrea asemenea economisiri. De fapt, aceasta nici nu ar fi economisire, ci exproprierea publicului de către și în unicul avantaj al băncii. Nimeni nu ar putea dori să fie expropriat de altcineva. (Însă exproprierea de către guverne și băncile lor centrale a banilor-marfă aflați în proprietate privată este singura metodă prin care aceștia au fost înlocuiți cu banii discreționari). În schimb, fiecare deponent ar vrea să păstreze proprietatea depozitelor sale și să-și ia aurul înapoi.

Cu toate acestea, apare o problemă insurmontabilă: indiferent de cine — banca sau publicul — deține acum bancnotele, ele nu reprezintă alteceva decât hârtie inconvertibilă. Anterior, costul asociat cu producția acestei hârtii nu era în nici un caz doar cel al tipăririi biletelor de hârtie, ci, mai important, cel al atragerii deponenților de aur prin furnizarea unor servicii de păstrare în siguranță și de compensare. Acum, cu hârtie inconvertibilă, nu mai e nimic care să merite păzit. Costul producției banilor scade aproape de zero, reducându-se doar la costurile tipăririi. Înainte, când hârtia reprezenta creanțe asupra aurului, bancnotele dobândiseră putere de cumpărare. Dar acum, cum poate banca ori publicul să le vândă, adică să găsească pe cineva care să le accepte? Ar fi ele cumpărate și vândute în schimbul unor bunuri non-monetare la ratele de schimb anterior stabilite? Evident, nu; sau cel puțin nu atât timp cât nu există bariere legale la intrarea în activitatea de producere a bancnotelor. Aceasta întrucât, în condiții concurențiale de liberă intrare, dacă prețul (non-monetar) plătit pentru bancnotele de hârtie ar depăși costul de producție, producția ar fi imediat extinsă până la nivelul la care prețul banilor ar atinge costul de producție. Rezultatul ar fi hiperinflația. Nimeni nu ar mai accepta bani de hârtie și s-ar instaura fuga în valori reale. Economia monetară s-ar destrăma complet, iar societatea s-ar întoarce la o economie de barter primitivă și foarte ineficientă. Din barter apoi, ar apărea iarăși o nouă monedă-marfă, cel mai probabil din aur (iar producătorii de bancnote, pentru a câștiga posibilitatea de a fi acceptate, ar începe iarăși să le acopere cu această monedă). Ce mai mod de a realiza economisiri!

Pentru ca înlocuirea banilor-marfă cu banii discreționari să reușească, trebuie îndeplinită o cerință suplimentară: libera intrare în afacerea de producere a bancnotelor trebuie restricționată și trebuie înființat un monopol asupra banilor. Un singur producător de bani de hârtie este suficient pentru a cauza hiperinflație și prăbușirea monetară. Totuși, în măsura în care este apărat oficial de concurență, un monopolist poate cu bună știință și în siguranță să-și limiteze producția bancnotelor, iar în acest mod să se asigure că ele își păstrează puterea de cumpărare. După cât se poate presupune, el și-ar asuma sarcina preschimbării vechilor bancnote la paritate cu cele noi, precum și pe cea de furnizare a serviciilor de protecție și compensare, prin acceptarea depunerilor de bancnote în schimbul emiterii de substitute ale bancnotelor — conturi la vedere și depozite la cerere (checkbook money) — contra unei taxe de depozitare.

Apar mai multe întrebări legate de acest scenariu. În trecut, cu monedă-marfă, fiecărei persoane i se permitea să intre în mod liber în activitatea de extracție a aurului și de batere a monezilor – în concordanță cu presupoziția referitoare la actorii motivați de propriile interese, care își maximizează avuția. Spre deosebire de aceasta, pentru ca „dividendul (friedmanian) al banilor discreționari” să apară, ar trebui interzisă concurența în domeniul producției banilor și înființat un monopol. Dar cum poate fi împăcată existența monopolului oficial cu ipoteza interesului personal? Se poate concepe ca actori motivați de interesul propriu să poată conveni asupra stabilirii unui monopol al banilor discreționari, în același fel în care pot conveni, în mod natural, asupra participării la diviziunea muncii și a utilizării uneia și aceleiași mărfi ca mijloc de efectuare schimburilor? Dacă actorii nu sunt de acord, nu demonstrează aceasta că costul asociat cu un astfel de monopol trebuie considerat mai ridicat decât toate economisirile de resurse?

A pune aceste întrebări înseamnă a da un răspuns. Monopolul și urmărirea interesului propriu sunt incompatibile. Fără doar și poate, există un motiv pentru care cineva ar vrea să devină monopolistul banilor. La urma urmelor, netrebuind să depozitezi, să păzești și să rambursezi o marfă valoroasă, cheltuielile de producție sunt dramatic reduse, iar monopolistul ar putea obține astfel un profit suplimentar; fiind protejat prin lege de orice viitoare concurență, acest profit de monopol ar fi imediat „capitalizat”, adică s-ar reflecta permanent într-o evaluare mai ridicată a activelor monopolului, și, pe lângă valoarea umflată a activelor sale, i s-ar garanta rata normală a beneficiului (a dobânzii). Dar a spune că un asemenea aranjament ar fi avantajos pentru monopolist nu înseamnă a spune că ar fi avantajos pentru toți ceilalți și, prin urmare, că ar apărea în mod natural. De fapt, nu există nici un motiv pentru care cineva să nu se dorească decât pe el însuși în situația monopolistului și, în consecință, nu ar fi posibil nici un acord asupra selectării vreunui monopolist anume. Poziția unui monopolist poate fi doar arogată — decretată împotriva voinței tuturor non-monopoliștilor excluși. Prin definiție, monopolul creează o distincție între două clase de îndivizi de calități legal diferite: acei indivizi privilegiați, cărora li se permite să producă bani, și cei subordonați, cărora, în avantajul exclusiv al primilor, li se interzice acest lucru. O asemenea instituție nu poate fi sprijinită în același mod voluntar, precum instituțiile diviziunii muncii și banilor-marfă. Ea nu este, ca celelalte, rezultatul „natural” al interacțiunilor reciproc avantajoase, ci al unui act de expropriere (abrogare) unilateral avantajos. În consecință, în loc să-și sprijine continuarea existenței pe suportul și cooperarea voluntară, monopolul necesită amenințarea cu violența fizică[12].

Mai mult, incompatibilitatea interesului propriu și a monopolului nu se sfârșește o dată cu statornicirea ultimului, ci continuă atâta timp cât funcționează monopolul. El nu poate să opereze decât ineficient și pe seama non-monopoliștilor excluși. În primul rând, într-un regim de concurență liberă (intrare liberă), fiecare producător în parte se află sub presiunea constantă de a produce ceea ce produce cu costuri minime, căci, dacă nu procedează astfel, își atrage riscul de a fi scos din concurență de către noii participanți care produc bunul în chestiune cu costuri mai scăzute. Spre deosebire, monopolistul, apărat de concurență, nu suferă nici o astfel de presiune. De fapt, întrucât costul producerii banilor include propriul salariu al monopolistului, precum și toate recompensele sale non-monetare, interesul „natural” al monopolistului este de a-și crește costurile. De aceea, ar trebui să ne așteptăm ca, în regim monopolist, costul banilor de hârtie furnizați să-l depășească foarte curând, dacă nu chiar de la început, pe cel asociat cu banii-marfă furnizați concurențial.

În plus, se poate prezice că prețul banilor de hârtie oferiți în regim monopolist va crește constant, adică puterea de cumpărare a unității monetare și, în consecință, calitatea ei vor scădea permanent. Protejat de noi concurenți, fiecare monopolist este întotdeauna tentat să mărească prețul și să scadă calitatea. Iar acest lucru este cu deosebire adevărat în cazul unui monopolist al banilor. În vreme ce alți monopoliști trebuie să se gândească la posibilitatea ca mărirea prețului (ori scăderea calității), datorită unei cereri elastice pentru produsul lor, să poată duce de fapt la reducerea veniturilor, monopolistul banilor poate fi sigur că cererea pentru produsul său – mijlocul generalizat de efectuare a schimburilor — va fi foarte inelastică. Într-adevăr, în afară de cazul unei hiperinflații, când cererea de bani dispare în întregime, monopolistul banilor se află practic întotdeauna în poziția de a presupune că venitul său din vânzarea banilor va crește, chiar dacă el mărește prețul banilor (le reduce puterea de cumpărare). În condițiile ipotezei de urmărire a propriului interes, ar trebui presupus că banca monopolistă, dotată cu dreptul exclusiv de a produce bani, se va angaja în creșterea constantă a ofertei de bani: în timp ce o ofertă sporită de bani de hârtie nu adaugă nimic la avuția socială — cantitatea existentă de bunuri de consum și de producție direct folositoare — ci doar cauzează inflație (scade puterea de cumpărare a banilor), cu fiecare bancnotă suplimentară introdusă în circulație monopolistul își poate crește venitul său real (pe seama scăderii celui al publicului non-monopolist). El poate tipări bancnote cu costuri, practic, zero și apoi poate reveni și cumpăra active reale (bunuri de consum sau de producție) sau poate folosi bancnotele pentru rambursarea datoriilor reale. Avuția reală a publicului va fi redusă — ei dețin mai puține bunuri și mai mulți bani cu o putere de cumpărare redusă. Totuși, avuția reală a monopolistului va crește — el deține mai multe bunuri non-monetare (și are mereu câți bani vrea). Cine, în această situație, cu excepția îngerilor, nu s-ar angaja în expansiunea constantă a ofertei de bani și deci în deprecierea continuă a monedei?

Se poate dovedi instructiv să comparăm teoria banilor discreționari, așa cum a fost schițată mai sus, cu opiniile lui Milton Friedman, remarcabilul campion modern al banilor discreționari.

În timp ce mai tânărul Friedman nu a dat o atenție sistematică problemei originii banilor, mai vârstnicul Friedman recunoaște, ca fapt istoric, că toate monedele și-au făcut apariția ca monede-marfă (și toate substitutele monetare își au originea în titluri de depozit asupra banilor-marfă) și este, pe bună dreptate, sceptic față de propunerea târzie a lui Friederich A. Hayek referitoare la monedele discreționare emise concurențial[13]. Cu toate acestea, indus în eroare de metodologia sa pozitivistă, Friedman nu reușește să priceapă că banii (și substitutele monetare) nu pot apărea în nici un alt mod și, în consecință, propunerea lui Hayek trebuie să eșueze.

Spre deosebire de opiniile dezvoltate aici, Friedman susține, în întreaga sa operă, că o monedă-marfă ar fi, la rândul ei, înlocuită „natural” de un regim al unei monede discreționare — mai eficient, ce economisește resursele. În mod uimitor totuși, el nu aduce nici un suport argumentativ pentru această teză, evită toate problemele teoretice, iar orice argument sau observație empirică pe care o oferă îi contrazice concluzia. Nu există, în primul rând, nici un indiciu că Friedman este conștient de limitarea fundamentală a înlocuirii banilor propriu-ziși cu substitute monetare. Dar dacă banii propriu-ziși nu pot dispărea din circulație, cum poate fi tăiată legătura dintre hârtie și o marfă-monedă, exceptând un act de expropriere? Circulația continuă a banilor propriu-ziși demonstrează că ei nu sunt priviți drept niște bani inferiori; iar faptul că exproprierea este necesară pentru privarea banilor de caracterul lor marfar demonstrează că banii discreționari nu reprezintă un fenomen natural!

Interesant, după ce evită problema explicării cum poate fi considerată naturală sau eficientă suspendarea convertibilității, Friedman recunoaște explicit — destul de corect — că banii discreționari nu pot fi furnizați în regim concurențial, din motivele enumerate mai sus, ci necesită un monopol. De aici, el afirmă că „producția monedei discreționare este, așa cum a și fost, un monopol natural”[14]. Totuși, din faptul că banii discreționari necesită un monopol, nu rezultă că acesta ar fi în vreun fel „natural”, și Friedman nu aduce absolut nici un argument ca să arate cum poate fi considerat monopolul, în general, ca produs natural al interacțiunilor indivizilor motivați de propriile interese. Mai mult, în special mai tânărul Friedman pare să ignore complet economia politică clasică și argumentele ei anti-monopoliste: axioma că, dacă acorzi cuiva un privilegiu, respectivul îl va folosi, și de aici concluzia că fiecare producător monopolist va fi ineficient (în termeni de costuri, precum și în termeni de preț și calitate). În lumina acestor argumente, trebuie privită drept surprinzător de naivă atitudinea lui Friedman, în primul rând, de a apăra stabilirea unui monopol guvernamental al banilor, și apoi de a aștepta ca acest monopol să nuși folosească puterile, ci să opereze cu cele mai mici costuri posibile și să inflaționeze oferta de bani doar cu precauție (într-un ritm de 3%-5% pe an). Aceasta ar presupune că, o dată cu câștigarea poziției de monopol, ar avea loc o transformare fundamentală a naturii umanității de a-și urmări propriile interese.

Nu este surprinzător că mai vârstnicul Friedman, posedând o largă experiență cu propriul său ideal al unei lumi cu monede pur discreționare, așa cum s-a întâmplat după 1971, și privind înapoi la argumentul său central — de economisire a resurselor — în favoarea banilor discreționari furnizați în regim monopolist, cu aproape patru decenii în urmă, nu poate decât să admită că predicțiile sale s-au dovedit în mod clar false[15]. El observă că, de la abolirea ultimelor rămășițe ale etalonului monedei-marfă aur, tendințele inflaționiste au sporit dramatic la scară globală; predictibilitatea mișcărilor viitoare ale prețurilor a scăzut puternic; piața obligațiunilor pe termen lung (de exemplu, a titlurilor de stat) a fost în bună măsură distrusă; numărul consilierilor pe probleme de investiții și „bani forte” și resursele atrase în aceste afaceri au crescut drastic; fondurile ce acționează pe piața monetară și operațiunile cu devize pe piețele futures s-au dezvoltat și au absorbit cantități semnificative de resurse reale, care altminteri — în lipsa sporirii inflației și a imprevizibilului — nu s-ar fi întâmplat deloc sau, cel puțin, nu ar fi presupus niciodată aceeași importanță pe care o au acum; în fine, se pare că chiar costurile directe ale resurselor dedicate producției aurului acumulat în stocurile private, pentru a servi drept ancoră contra inflației, au sporit[16]. Dar ce concluzie trage Friedman din această evidență empirică? Conform metodologiei sale pozitiviste, potrivit căreia știința înseamnă predicție, iar falsele predicții falsifică teoria, ar trebui să ne așteptăm ca, în cele din urmă, Friedman să-și catalogheze teoria ca irecuperabil eronată și să apere revenirea la moneda-marfă. Nu s-a întâmplat astfel. În schimb, printr-o remarcabilă etalare a ignoranței (sau aroganței), el concluzionează insistent că nici una din aceste mărturii nu ar trebui interpretată drept „o pledoarie pentru întoarcerea la etalonul-aur … Din contră, privesc întoarcerea la etalonul-aur ca nefiind nici de dorit, nici fezabilă“[17]. Acum ca și atunci, el susține ideea că atracția etalonului-aur este doar „non-rațională, emoțională“ și că numai o monedă discreționară este „eficientă din punct de vedere tehnic”[18]. Potrivit lui Friedman, pentru a depăși deficiențele evidente ale regimului actual de bani discreționari, este nevoie să găsim „o ancoră care să ofere predictibilitatea pe termen lung a prețurilor, un înlocuitor pentru convertibilitatea într-o marfă sau, alternativ, un dispozitiv care să facă predictibilitatea de prisos. S-au sugerat numeroase ancore și dispozitive, de la reguli de creștere monetară, la etaloane statistice și până la separarea mijlocului de efectuare a schimburilor de unitatea de cont. Însă, deocamdată, nu s-a ajuns la nici un consens între ele”[19].

De la activitatea bancară de depozitare și creditare la

sistemul rezervelor fracționare: degenerarea creditului

Băncile îndeplinesc două sarcini strict separate, dintre care doar una a fost analizată până acum[20]. Pe de o parte, ele servesc drept instituții de depozitare, oferind servicii de păstrare în siguranță și de compensare. Ele acceptă depuneri de bani (marfă) și emit creanțe asupra banilor (chitanțe de depozit; substitute monetare) în favoarea deponenților, rambursabile la paritate și la cerere. Pentru fiecare creanță asupra banilor emisă de ele, băncile păstrează la îndemână o sumă echivalentă de bani autentici, pregătiți în caz de rambursare (activitate bancară cu 100% rezerve). Nu se plătește dobândă la depozite. Deponenții sunt cei care plătesc o taxă băncii pentru serviciile de păstrare în siguranță și de compensare oferite. În condițiile liberei concurențe – ale liberei intrări în industria bancară — taxa de depozitare, care constituie venitul băncii și sursa posibilă de profit, tinde să fie minimă. Veniturile din dobânda câștigată în activitatea bancară tind să fie aceleași ca în orice altă industrie.

Pe de altă parte, inițial separate complet de instituțiile de depozitare, băncile servesc de asemenea ca intermediari între cei ce economisesc și cei ce investesc — ca bănci care acordă credite. În această calitate, în primul rând, ele oferă și încheie contracte la termen cu cei ce economisesc. Respectivii dau bani cu împrumut băncii pe o perioadă de timp — mai scurtă sau mai lungă — specificată, în schimbul obligației contractuale din partea băncii de a-i rambursa în viitor, plătind în plus o dobândă. Din punctul de vedere al primilor, ei schimbă bani prezenți pentru o promisiune de bani viitori: beneficiul din dobândă constituie recompensa lor pentru îndeplinirea funcției de așteptare. Dobândind astfel temporar proprietatea asupra economisirilor, banca acordă din nou cu împrumut aceiași bani investitorilor (inclusiv ei înșiși), în schimbul obligației ultimilor de a-i rambursa în viitor și de a plăti în plus dobândă. Diferența de dobândă — diferența dintre dobânda plătită celor ce economisesc și cea încasată de la debitori — reprezintă prețul intermedierii între primii și ultimii și constituie venitul băncii de împrumuturi. Cât privește activitatea bancară de depozite și taxa pentru depozitare, în condiții concurențiale costurile intermedierii tind să fie, de asemenea, minime, iar profiturile din activitatea bancară de împrumuturi tind să fie la fel ca cele ce pot fi câștigate în altă parte.

Nici activitatea de depozitare, nici cea de împrumuturi, caracterizate aici, nu implică sporirea ofertei de bani ori redistribuția unilaterală a venitului sau a avuției. Pentru fiecare notă de depozit nou emisă este retrasă din circulație o cantitate echivalentă de bani (numai forma banilor se modifică, nu și cantitatea lor), iar în cursul acordării de împrumuturi aceeași sumă de bani trece pur și simplu în alte mâini, în mod repetat. Toate schimburile — între deponenți și instituția depozitară, ca și între cei ce economisesc, banca intermediară și investitori — sunt reciproc avantajoase.

Spre deosebire de aceasta, activitatea bancară cu rezerve fracționare implică un amestec deliberat între funcția de depozitare și cea de acordare de împrumuturi. Ea implică creșterea ofertei de bani și duce la redistribuirea unilaterală a venitului în favoarea băncii, precum și la ineficiențe economice, sub forma ciclului afacerilor de tip expansiune-contracție (boom-bust).

Amestecarea funcțiilor băncii este dovedită prin faptul că, în cadrul sistemului rezervelor fracționare, deponenților li se plătește dobândă (în loc să li se ceară să plătească o taxă) și/sau celor care economisesc li se acordă dreptul de a-și retrage pe loc banii (în loc să fie nevoiți să aștepte cu cererea de rambursare până la o dată viitoare stabilită). Din punct de vedere tehnic, posibilitatea unei bănci de a se angaja în asemenea practici izvorăște din faptul că deținătorii de depozite la vedere (creanțe asupra banilor, rambursabile la cerere, la paritate) de obicei nu-și exercită simultan dreptul, astfel încât toți să înainteze băncii cererea de rambursare în același timp. În consecință, o bancă de depozit va deține, în mod normal, o cantitate de rezerve (de bani propriu-ziși) mai mare decât retragerile zilnice. Astfel, devine fezabil pentru bancă să dea cu împrumut aceste rezerve „în exces” debitorilor, câștigând un venit din dobândă (pe care îl poate transfera apoi parțial deponenților, sub forma dobânzii plătite la depozitele la vedere).

Susținătorii rezervelor fracționare pretind, de obicei, că practica de a deține mai puțin de 100% rezerve reprezintă doar o inofensivă „economisire” a banilor și le place să sublinieze că nu doar banca profită de pe urma ei, ci și deponenții (care primesc dobândă) și cei care economisesc (care primesc dreptul de retragere pe loc). În realitate, activitatea bancară cu rezerve fracționare suferă două slăbiciuni fatale corelate și nu este în nici un caz inofensivă și benefică tuturor. Mai întâi, ar trebui observat că activitatea de depozitare cu rezerve mai mici de 100% implică ceea ce s-ar putea numi o imposibilitate legală. Folosindu-și rezervele în exces pentru acordarea de credite, banca transferă de fapt, temporar, proprietatea asupra lor unui debitor, în vreme ce deponenții, îndreptățiți să ceară răscumpărarea pe loc, își păstrează proprietatea asupra acelorași fonduri. Dar este imposibil ca, pentru o perioadă de timp, deponentul și debitorul să fie îndreptățiți la controlul exclusiv asupra acelorași resurse. Doi indivizi nu pot fi proprietarii exclusivi ai unuia și aceluiași lucru în același timp. Prin urmare, orice bancă ce pretinde contrariul — asumându-și pasive la cerere ce depășesc rezervele curente — trebuie să fie considerată ca acționând fraudulos. Obligațiile sale contractuale nu pot fi îndeplinite. De la început banca trebuie privită ca inerent falimentară — așa cum arată faptul că nu poate, contrar propriei presupoziții, să reziste la o posibilă panică bancară.

În al doilea rând, dând cu împrumut rezervele în exces, banca sporește oferta de bani, indiferent dacă debitorii primesc aceste rezerve sub forma banilor propriu-ziși ori în cea a depozitelor la vedere (a conturilor operabile prin cec). Dacă împrumutul ia forma banilor autentici, atunci cantitatea de bani propriu-ziși din circulație este mărită, fără a se retrage o cantitate echivalentă de substitute monetare; iar dacă ia forma unui cont operabil prin cec, atunci cantitatea substitutelor monetare este sporită fără a se scoate din circulație o sumă corespunzătoare de bani autentici. În ambele cazuri, vor exista mai mulți bani acum decât înainte, ceea ce determină reducerea puterii de cumpărare (inflația) și, în cursul acestui proces, redistribuirea sistematică a venitului real în favoarea băncii și a clienților săi debitori, pe seama publicului și a celorlalți clienți ai băncii. Banca primește un venit suplimentar din dobândă, în timp ce nu aduce absolut nici o contribuție suplimentară la avuția reală a publicului (cum ar fi cazul dacă beneficiul din dobândă ar fi rezultatul reducerii cheltuielilor băncii, adică al economisirilor); iar debitorii dobândesc cu fondurile lor active reale, non-monetare, reducând, pe această cale, în aceeași proporție avuția reală a restului populației.

Mai mult, în măsura în care banca nu cheltuiește pur și simplu rezervele în exces pe propriul consum, ci, în schimb, le dă cu împrumut pretinzând dobândă, este declanșat invariabil un ciclu al afacerilor[21]. Cantitatea creditului oferit este mai mare decât înainte. În consecință, prețul creditului — dobânda pretinsă pentru împrumuturi — va scădea sub nivelul la care altminteri s-ar fi situat. La un preț mai redus, este luat mai mult credit. Deoarece banii nu se pot înmulți, cei care iau cu împrumut, pentru a putea câștiga un beneficiu din dobândă — și un profit pur pe lângă acesta — vor trebui să-și transforme fondurile împrumutate în investiții, adică vor trebui să cumpere ori să închirieze factori de producție — pământ, muncă și, posibil, bunuri de capital (factori de producție produși) — capabili să producă o cantitate viitoare de bunuri, a cărei valoare (preț) să o depășească pe cea a input-ului. În consecință, cu un volum extins al creditului, mai multe resurse disponibile în prezent vor fi alocate producției de bunuri viitoare (în loc să fie folosite pentru consumul curent) decât s-ar fi întâmplat altminteri; și în vederea terminării tuturor proiectelor de investiții în curs, este nevoie de mai mult timp decât cel necesar ducerii la bun sfârșit doar a acelor proiecte care ar fi început fără expansiunea creditului. Trebuie produse toate bunurile viitoare care ar fi fost create fără expansiunea creditului, plus cele care se adaugă din cauza expansiunii creditului.

Totuși, spre deosebire clară de situația în care rata dobânzii scade datorită scăderii ratei preferinței temporale, respectiv a gradului în care bunurile prezente sunt preferate celor viitoare, și deci în care publicul de fapt a economisit, pentru a lăsa un fond mai ridicat de bunuri prezente la dispoziția investitorilor în schimbul promisiunii lor de obținere a bunurilor viitoare, în situația analizată nu a avut loc nici o astfel de modificare a preferinței temporale și a economisirilor. Publicul nu a economisit mai mult și, în consecință, volumul suplimentar de credit acordat de bancă nu reprezintă credit-marfă (credit acoperit cu bunuri, altele decât bani, pe care publicul s-a abținut să le consume), ci credit de circulație sau fiduciar (credit care a fost creat practic din nimic, fără nici un sacrificiu corespunzător din partea creditorului, sub forma bunurilor non-monetare neconsumate)[22]. Dacă creditul suplimentar ar fi fost credit-marfă, extinderea volumului activităților de investiții ar fi fost justificată. Ar fi existat o ofertă suficient de bogată de bunuri prezente care puteau fi dedicate producției bunurilor viitoare, astfel încât toate proiectele de investiții — cele vechi, cât și cele nou începute — ar fi putut fi încheiate cu succes și s-ar fi atins un nivel mai ridicat al consumului în viitor. Totuși, dacă expansiunea creditului este datorată acordării creditului de circulație, volumul rezultat al investițiilor trebuie să se dovedească, de fapt, supra-ambițios. Păcăliți de o rată mai scăzută a dobânzii, investitorii acționează ca și cum economisirea ar fi crescut. Ei retrag o proporție mai mare din resursele disponibile în prezent pentru proiecte de investiții, ce urmează a fi transformate în bunuri de capital viitoare, decât se justifică în lumina economisirii curente. Prin urmare, prețurile bunurilor de capital vor crește inițial în raport cu prețurile bunurilor de consum, dar imediat ce rata preferinței temporale a publicului începe din nou să se impună, va apărea o penurie sistematică de bunuri de consum. În consecință, rata dobânzii se va ajusta în sensul creșterii, iar acum prețurile bunurilor de consum sunt cele care cresc față de prețurile bunurilor de capital, necesitând lichidarea unei părți din investiții ca investiții greșite, imposibil de susținut. Avântul de mai devreme se va transforma în contracție economică, reducând standardul de viață viitor sub nivelul care altminteri ar fi fost atins.

Printre susținătorii recenți ai sistemului bancar cu rezerve fracționare, cazul lui Lawrence White și George Selgin[23] merită câteva comentarii critice, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru acela că amândoi sunt critici ai monetarismului friedmanian și se ancorează, în schimb, în tradiția austriacă și în special în teoria monetară misesiană[24]. Idealul lor monetar este o monedă-marfă universală, de exemplu, un etalon-aur internațional și, bazat pe acesta, un sistem bancar concurențial care, pretind ei, s-ar angaja — și ar trebui să i se permită să o facă, atât din motive de eficiență economică, cât și de justiție — într-o activitate cu rezerve fracționare și în acordarea de credit fiduciar.

Referitor la problema justiției, White și Selgin nu oferă decât un argument destinat să arate caracterul pretins non-fraudulos al rezervelor fracționare: interzicerea acestei practici ar implica încălcarea principiului libertății contractuale, împiedicând „băncile și pe clienții lor să încheie orice fel de acorduri contractuale reciproc acceptate”[25]. Acesta este însă cu siguranță un argument prost. Mai întâi, ca o chestiune de fapt istoric, băncile cu rezerve fracționare nu și-au informat niciodată deponenții că o parte sau toate depozitele lor ar fi, de fapt, date cu împrumut și, în consecință, nu ar putea fi rambursate în orice moment. (Chiar dacă banca ar trebui să plătească dobândă la depozitele la vedere și, prin urmare, ar fi trebuit să fie limpede că banca trebuie să dea cu împrumut depozitele, aceasta nu înseamnă că vreunul dintre deponenți înțelege ce se întâmplă. Într-adevăr, nu greșim când spunem că puțini înțeleg, chiar dintre cei care nu sunt analfabeți în economie). Băncile cu rezerve fracționare nu și-au informat debitorii că o parte sau tot creditul ce le este acordat a fost creat din nimic și era expus anulării în orice clipă. Atunci, cum poate fi numită practica lor altfel decât fraudă și delapidare!

În al doilea rând, și mai decisiv, a crede că activitatea bancară cu rezerve fracționare ar trebui privită ca aparținând principiului libertății contractuale și fiind protejată de acesta implică o totală neînțelegere a conținutului acestui principiu. Libertatea contractuală nu înseamnă că orice contract reciproc avantajos ar trebui permis. Dacă A și B convin să-l jefuiască pe C, aceasta în mod clar nu ar fi conform principiului. În schimb, libertatea contractuală înseamnă că lui A și B ar trebui să li se îngăduie să încheie orice contract privitor la proprietățile lor. Însă activitatea bancară cu rezerve fracționare implică încheierea de contracte privind proprietatea unor terțe părți. Ori de câte ori banca dă cu împrumut rezervele sale „în exces” unui debitor, un astfel de contract bilateral afectează proprietatea terților din trei puncte de vedere. În primul rând, crescând oferta de bani, este redusă puterea de cumpărare a tuturor celorlalți deținători de bani; în al doilea rând, sunt prejudiciați toți deponenții, deoarece probabilitatea de a-și recupera proprietatea este micșorată; și în al treilea rînd, toți debitorii — cei care au luat cu împrumut credit-marfă — sunt prejudiciați, fiindcă injecția de credit fiduciar afectează siguranța întregii structuri a creditului și sporește riscul falimentului pentru fiecare investitor ce folosește creditul-marfă.

Pentru a depăși aceste obiecții la pretenția că activitatea bancară cu rezerve fracționare se potrivește cu principiul libertății contractuale, și ca o ultimă linie de apărare, Selgin și White se retrag pe poziția conform căreia băncile pot atașa bancnotelor o „clauză opțională“, prin care informează deponenții că își pot suspenda ori amâna rambursarea în orice moment și avertizează debitorii că creditele lor pot fi anulate pe loc[26]. Deși o asemenea practică ar înlătura, într-adevăr, acuzația de fraudă, ea este expusă unei alte observații critice fundamentale, căci bancnotele respective nu ar mai fi bani, ci o formă specială de bilete de loterie[27]. Funcția banilor este aceea de a servi ca cel mai vandabil și larg acceptabil bun, pentru a-l pregăti pe posesorul său în vederea efectuării achizițiilor de bunuri de consum ori de producție, direct sau indirect folositoare, la momente viitoare încă necunoscute; de aceea, orice lucru ce ar servi ca monedă, pentru a fi imediat vandabil la orice moment viitor, trebuie să fie ceva care îi acordă posesorului un drept de proprietate absolut și necondiționat. Spre deosebire de aceasta, proprietarul unei bancnote căreia îi este atașată o clauză opțională nu posedă un titlu de proprietate necondiționat. Mai degrabă, asemănător deținătorului unui „bilet de parcare cu rezervă fracționară“ (unde se vând mai multe bilete decât există locuri de parcare disponibile, iar spațiile sunt alocate conform regulii „primul venit, primul servit”), el este doar îndreptățit să participe la tragerea anumitor premii, constând în servicii de proprietate sau de închiriere a unor bunuri specificate, potrivit unor reguli definite. Dar ca și drepturile de tragere — în loc de titluri de proprietate necondiționate — ele posedă numai o valoare condiționată temporal, respectiv până la tragere, și care își pierd valoarea imediat ce premiile au fost alocate posesorilor de bilete; astfel, ele ar fi extrem de nepotrivite să servească drept mijloc de efectuare a schimburilor.

Cât privește o a doua controversă, că activitatea bancară cu rezerve fracționare este eficientă din punct de vedere economic, este important să atrag atenția că White, deși este fără îndoială familiarizat cu teza austriac-misesiană, conform căreia orice injecție de mijloc fiduciar trebuie să determine un ciclu de tip expansiune-contracție (boom-bust), nicăieri nu menționează, cel puțin, problema ciclului afacerilor. Doar Selgin discută problema. Oricum, în încercarea sa de a arăta că sistemul rezervelor fracționare nu cauzează cicluri ale afacerilor, Selgin cade pripit în greșeala keynesiană fundamentală de a încurca cererea de bani (determinată de utilitatea banilor) și economisirea (determinată de preferința temporală)[28].

Potrivit lui Selgin, „a păstra substitute monetare înseamnă a te angaja într-o economisire voluntară“; în consecință, „o creștere a cererii de bani justifică o sporire a creditelor bancare și a investițiilor”. Căci, „ori de câte ori o bancă își extinde pasivele în procesul de efectuare a unor noi împrumuturi și investiții, deținătorii pasivelor sunt cei care acordă în ultimă instanță creditul, iar ceea ce dau cu împrumut sunt resursele reale pe care le-ar fi putut dobândi dacă, în loc să păstreze banii, i-ar fi cheltuit”[29]. Bazându-se pe această concepție a păstrării banilor ca reprezentând o economisire, iar cererea sporită de bani ca fiind același lucru cu economisiri sporite, Selgin începe apoi să critice drept „confuză“ teza lui Mises că orice emisiune de mijloace fiduciare, scăzând rata dobânzii sub nivelul său „natural”, trebuie să cauzeze un ciclu al afacerilor. „Nici o consecință nefavorabilă nu rezultă din emiterea de mijloace fiduciare ca răspuns la o mai mare cerere pentru rezerve de substitute monetare”[30].

Dar confuzia îi aparține lui Selgin. În primul rând, este pur și simplu fals să spui că deținerea banilor, adică actul de a nu-i cheltui, este echivalent cu economisirea. Am putea spune de asemenea — și aceasta ar fi la fel de greșit — că a cheltui banii este echivalent cu a nu-i economisi. De fapt, a economisi înseamnă a nu consuma, iar cererea de bani nu are nimic de-a face nici cu economisirea, nici cu non-economisirea. Cererea de bani reprezintă lipsa voinței de a cumpăra sau închiria bunuri non-monetare — și acestea includ bunurile de consum (bunuri prezente) și bunurile de capital (bunuri viitoare). A nu cheltui bani înseamnă a nu cumpăra nici bunuri de consum, nici bunuri de investiții. Contrar lui Selgin, problema este după cum urmează: indivizii își pot folosi activele monetare în unul din trei moduri. Le pot cheltui pe bunuri de consum; le pot cheltui pe investiții; ori le pot păstra sub formă de bani gheață. Nu există alte alternative. În vreme ce o persoană trebuie, în orice moment, să ia decizii privind trei opțiuni deodată, rezultatul este determinat invariabil de doi factori distincți și fără legătură din punct de vedere praxeologic. Raportul consum/investiții, adică decizia referitoare la câți bani să fie cheltuiți pe consum și câți pe investiții, este determinat de preferința temporală a persoanei, respectiv de gradul în care preferă consumul prezent consumului viitor. Pe de altă parte, sursa cererii sale pentru bani gheață este utilitatea atașată banilor, adică satisfacția personală obținută din faptul că banii îi permit cumpărarea imediată a bunurilor de consum sau de producție, direct ori indirect folositoare, la momente viitoare incerte.

Prin urmare, dacă cererea de bani crește, în timp ce stocul social de bani este dat, această cerere suplimentară poate fi satisfăcută numai sublicitând prețurile bănești ale bunurilor non-monetare. Puterea de cumpărare a banilor va crește, valoarea reală a deținerilor monetare individuale va fi mărită, iar cererea și oferta de bani se vor echilibra din nou la o putere de cumpărare mai ridicată a unității monetare. Prețul relativ al banilor față de non-bani se va fi schimbat. Dar, în afară de cazul în care preferința temporală este presupusă a se fi modificat în același timp, consumul real și investițiile reale vor rămâne la fel ca înainte: cererea suplimentară de bani este satisfăcută reducând consumul nominal și cheltuielile de investiții conform aceluiași raport preexistent consum/investiții, reducând prețurile bănești atât ale bunurilor de consum, cât și ale bunurilor de producție și lăsând consumul și investițiile reale exact la vechile nivele. Totuși, dacă preferința temporală este presupusă a se fi modificat concomitent cu sporirea cererii de bani, atunci orice este posibil. Într-adevăr, dacă s-ar reduce exclusiv cheltuielile de investiții, sporirea cererii de bani ar putea chiar merge în paralel cu creșterea ratei dobânzii și reducerea economiilor și investițiilor. Însă acest fapt, sau rezultatul opus, la fel de posibil, nu s-ar fi datorat modificării cererii de bani, ci exclusiv schimbării (creșterii sau scăderii) configurației generale a preferinței temporale. În orice caz, dacă sistemul bancar ar trebui să urmeze sfatul lui Selgin și să satisfacă o cerere sporită de bani gheață prin emisiunea de credite fiduciare, rata socială a preferinței temporale ar fi falsificată, ar rezulta investiții excesive și s-ar declanșa un ciclu de tip expansiune-contracție, determinând ca practica rezervelor fracționare să fie atât frauduloasă, cât și ineficientă economic.

Propunerea lui White și Selgin referitoare la un sistem bancar concurențial cu rezerve fracționare, bazat pe o monedă-marfă, (la o monedă parțial discreționară) nu este nici justă (și, prin urmare, termenul „free banking” este nepotrivit), nici nu produce stabilitate economică. Nu reprezintă o îmbunătățire fundamentală în comparație cu realitatea monetaristă a monedelor pur discreționare, emise în regim monopolist. Într-o anumită privință, propunerea banilor pur discreționari a lui Friedman conține, într-adevăr, o analiză mai realistă și mai corectă decât cea a lui White și Selgin, deoarece Friedman recunoaște ceea ce se obișnuia a se numi „instabilitatea inerentă“ a activității bancare cu rezerve fracționare. El înțelege că această instabilitate inerentă a activității bancare concurențiale cu rezerve fracționare va sfârși, mai devreme sau mai târziu, într-o „criză de lichiditate” și va conduce apoi oricum la regimul său favorit — o monedă pur discreționară furnizată de către guvern[31].

Numai un sistem cu monedă-marfă universală (aurul), bănci concurențiale și o activitate de depozitare cu 100% rezerve, cu o separare funcțională strictă între activitatea de creditare și cea de depozitare este în conformitate cu justiția, poate asigura stabilitatea economică și reprezintă un veritabil răspuns la actualul fiasco monetar.



[1] Despre următoarele, vezi în special Carl Menger, Principles of Economics (New York: New York University Press, 1981); idem, Geld, în Carl Menger, Gesammelte Werke, vol. 4, F. A. Hayek ed., (Tübingen: Mohr, 1970); Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit (Irvington-on-Hudson, W. Y.: Foundation for Economic Education, 1971), idem, Human Action: A Treatise on Economics, (Chicago: Regnery, 1966).

[2] Mises, Theory of Money and Credit, p. 32-33.

[3] Vezi Murray N. Rothbard, „New Light on the Prehistory of the Austrian School”, în The Foundation of Modern Austrian Economics, E. G. Dolan, ed. (Kansas City: Sheed and Ward, 1976); Joseph T. Salerno, „Two Traditions in Modern Monetary Theory”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 2, no. 2/3 (1991).

[4] Despre propunerile referitoare la rezerva-marfă, vezi B. Graham, Storage and Stability (New York: McGraw Hill, 1937); F. D. Graham, Social Goals and Economic Institutions (Princeton: Princeton University Press, 1942); de asemenea F. A. Hayek, „A Commodity Reserve Currency”, Economic Journal, 210 (1943); Milton Friedman, „Commodity-Reserve Currency”, Journal of Political Economy (1951).

[5] Vezi Milton Friedman, „The Case for Flexible Exchange Rates” în Friedman, Essays in Positive Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1953); idem, A Program for Monetary Stability (New York: Fordham University Press, 1959); de asemenea Policy Implications of Trade and Currency Zones: A Symposium (Kansas City: Federal Reserve Bank of Kansas City, 1991).

[6] Vezi Irving Fisher, The Purchasing Power of Money (New York: Augustus Kelley, 1963); idem, Stabilizing the Dollar (New York: Macmillan, 1920); idem, The Money Illusion (New York: Adelphi, 1929); Milton Friedman, „A Monetary and Fiscal Framework for Economic Stability”, American Economic Review (1948).

[7] Mises, Theory of Money and Credit, p. 187-194; idem, Human Action, p. 219-223.

[8]Vezi N. Wallace, „A Legal Restrictions Theory of the Demand for <<Money>>”, Federal Reserve Bank of Minneapolis Quarterly Review (1983); E. Fama, „Financial Intermediation and Price Level Control”, Journal of Monetary Economics (1983); pentru o critică, vezi Lawrence White, „Accounting for Non-Interest-Bearing Currency”, Journal of Money, Credit and Banking (1987).

[9] Mises, Theory of Money and Credit, p. 111.

[10]Friedman, Essays in Positive Economics, p. 210; idem, A Program for Monetary Stability, p. 4-8; idem, Capitalism and Freedom (Chicago: University of Chicago Press, 1962), p. 40.

[11] Într-adevăr, din perspectivă istorică, aceasta a fost situația: în mod tradițional, bancnotele au fost mereu privite cu neîncredere, iar acceptabilitatea lor, comparată cu cea a banilor veritabili, precum monezile de aur și argint, a fost strict limitată. Pentru a crește popularitatea substitutelor monetare, au fost necesare două măsuri complementare: în primul rând, instituția depozitară emitentă de bancnote a trebuit să-și supraevalueze notele față de banii autentici și, în acest scop, fie nu a cerut taxă de depozitare, fie a plătit chiar dobândă la depozite. În al doilea rând, deoarece păstrarea în siguranță a banilor nu este deloc necostisitoare, iar banii depozitați nu au cum să genereze dobândă, banca, pentru a-și acoperi pierderile, de altfel inevitabile, a fost nevoită să se angajeze într-o activitate cu rezerve fracționare, adică a trebuit să emită și să pună în circulație bilete de depozit suplimentare, care, deși nu puteau fi deosebite de alte bancnote, nu erau de fapt acoperite cu bani autentici.

Despre statutul etic și economic al practicării rezervelor fracționare, vezi secțiunea, „De la activitatea de depozitare și de creditare la activitatea bancară cu rezerve fracționare: degenerarea creditului”, de mai jos.

[12]S-ar putea susține că un acord de monopol ar fi posibil (ar putea fi conceput) dacă banca monopolistă de emisiune ar fi deținută de toată lumea, iar profiturile sale distribuite fiecăruia. N-ar profita fiecare atunci, nu doar monopolistul, de economisirea obținută prin înlocuirea aurului cu hârtia?

De fapt, un asemenea acord este iluzoriu. Proprietatea comună a băncii monopoliste ar însemna că trebuie emise și distribuite acțiuni tranzacționabile. Însă cine ar trebui să dețină acțiuni și câte? Clienții băncii, potrivit mărimii depozitului lor? Dar toți deținătorii de bancnote ajută la economisirea aurului și ar dori să fie incluși printre proprietarii băncii, conform volumului de bancnote deținut. Și cum rămâne cu deținătorii și vânzătorii de bunuri non-monetare? Demonstrându-și voința de a accepta hârtie în loc de aur, au și ei un rol în economisirea resurselor. Dar cum poate oare cineva să determine câte acțiuni să le acorde, când contribuția lor constă în diverse cantități de bunuri de consum și de producție eterogene? Aici, în fine, ar fi imposibil de ajuns la un acord.

Mai mult, de ce-ar dori un nou participant la piață — un posesor ulterior de depozit, bancnote și/sau alte bunuri non-monetare, care nu a fost înzestrat inițial cu acțiuni ale băncii, să consimtă și să sprijine acest acord? De ce ar trebui el să plătească pentru acțiunile băncii, când acestea s-au distribuit pe gratis proprietarilor inițiali, chiar dacă este acum implicat în economisirea resurselor la fel de mult pe cât au fost ultimii? Un astfel de acord ar implica redistribuirea sistematică a venitului și avuției în favoarea tuturor proprietarilor inițiali și pe seama celor ulteriori. Dar dacă s-ar emite acțiuni suplimentare pentru fiecare nou posesor de depozit, bancnote sau alte bunuri, asemenea acțiuni nu ar avea, de la început, nici o valoare, iar banca ce le oferă va eșua.

În plus, așa cum se va explica mai jos, indiferent de cum este rezolvată problema proprietății, însăși funcționarea băncii va avea în mod necesar efecte asupra distribuției interpersonale a venitului și avuției, adică nu este neutră față de aceasta.

[13]Vezi Milton Friedman and Anna Schwartz, „Has Government Any Role in Money?” Journal of Monetary Economics (1986); pentru propunerea lui Hayek, vezi Denationalization of Money (London: Institute of Economic Affairs, 1976).

[14]Vezi Friedman, Essays in Positive Economics, p. 216; de asemenea, Friedman și Schwartz, „Has Government Any Role in Money?”.

[15]Vezi Milton Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, Journal of Political Economy (1986).

[16] Monetariștii au prezis că, drept rezultat al demonetizării aurului și tranziției la un sistem de bani pur discreționari, prețul aurului va scădea, de la cursul oficial de atunci de 35$ uncia la o valoare non-monetară estimată, de aproximativ 6$. În realitate, prețul aurului a crescut. El a atins la un moment dat 850$ uncia, și în majoritatea timpului a zăbovit între 300$ și 400$. La momentul în care scriu, prețul este 375$.

[17] Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, p. 646.

[18] Friedman, Essays in Positive Economics, p. 250.

[19] Friedman, „The Resource Cost of Irredeemable Paper Money”, p. 646; de asemenea, idem, Money Mischief: Episodes in Monetary History (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1992), cap. 10.

Printre sugestiile referitoare la o „ancoră“ monetară discreționară alternativă, recent analizate de Friedman, „regula înghețării bazei monetare” merită un scurt comentariu (vezi Friedman, „Monetary Policy for the 1980s”, în To Promote Prosperity, J. H. Moose, ed., Stanford: Hoover Institution, 1984). Într-o anumită privință, această regulă reprezintă un progres față de principiul său anterior, de creștere monetară cu 3-5 procente. Susținerea ultimei reguli s-a bazat, în esență, pe ideea — proto-keynesiană — eronată, conform căreia banii constituie o parte a capitalului social, astfel încât economia nu poate crește cu 3%-5% decât ajutată de o sporire proporțională a ofertei de bani. Spre deosebire de aceasta, regula înghețării bazei monetare indică recunoașterea vechii premize, humeene, că orice ofertă de bani este la fel de optimă sau, cu cuvintele lui Friedman, „utilitatea banilor pentru o comunitate ca întreg nu depinde de cât de mulți bani există” (Friedman, Money Mischief, p. 28). Din alte puncte de vedere, propunerea nu reprezintă nici un progres. Cum oare se poate aștepta ca monopolistul să urmeze regula înghețării bazei monetare mai mult decât pe cea mai puțin stringentă, de creștere cu 3%-5%?

Mai mult, chiar dacă printr-un miracol s-ar rezolva această problemă, încă nu s-ar schimba caracterul monopolului de instrument de expropriere unilaterală și de redistribuire a venitului și avuției. Fiindcă monopolistul, în afară de oferirea serviciilor de depozitare și compensare (pentru care clienții săi i-ar plăti o taxă), ar trebui de asemenea să îndeplinească funcția, deopotrivă pentru clienți și non-clienți, de înlocuire a vechilor bancnote, uzate, cu unele noi, identice, fără să perceapă taxă (altminteri, cine ar dori să înlocuiască o monedă-marfă permanentă cu o monedă discreționară perisabilă?). Deși costurile asociate acestei sarcini pot fi scăzute, fără doar și poate ele nu sunt zero. În consecință, pentru a evita pierderile și pentru a recupera cheltuielile, monopolistul nu poate decât să sporească baza monetară și ne-am întoarce, așadar, în mod fundamental la vechea regulă de creștere a bazei monetare.

[20] Despre cele ce urmează, vezi în special Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Synder, 1983); idem, The Case for 100 Percent Gold Dollar (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Mises, Theory of Money and Credit; idem, Human Action; de asemenea Walter Block, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective, în Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block and Llewellyn H. Rockwell, Jr., eds. (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1988); J. Koch, Fractional Reserve Banking: A Practical Critique (Master’s thesis, University of Nevada, Las Vegas, 1992).

[21]Despre teoria ciclului afacerilor, vezi în special Ludwig von Mises, Gelwertstabilisierung und Konjunkturpolitik (Jena: Gustav Fischer, 1928); idem Human Action, cap. 20; F. A. Hayek, Prices and Production (London: Routledge & Kegan Paul, 1931); Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Kansas City: Sheed & Ward, 1975).

[22]În legătură cu distincția fundamentală dintre creditul-marfă și creditul de circulație, vezi Mises, Theory of Money and Credit, p. 263 ș.u.

[23]Vezi Lawrence White, Competition and Currency (New York: New York University Press, 1989); George Selgin, The Theory of Free Banking (Totowa, N. J.: Rowman & Littlefield, 1988).

[24] Pentru o critică a lui White și Selgin ca interpretând greșit nucleul fundamental al teoriei despre monedă și bănci a lui Mises, vezi Joseph Salerno, „The Concept of Coordination in Austrian Macroeconomics”, în Austrian Economics: Perspectives on the Past and Prospects for the Future, Richard Ebeling, ed. (Hillsdale, Mich.: Hillsdale College Press, 1991); idem „Mises and Hayek Dehomogenized”, Review of Austrian Economics 6, no. 2 (1993), p. 113-146.

[25] White, Competition and Currency, p. 156, de asemenea p. 55-56; George Selgin, „Short-Changed in Chile: The Truth about the Free-Banking Episode”, Austrian Economics Newsletter (Winter/Spring, 1990): 5.

[26] White, Currency and Competition, p. 157; Selgin, The Theory of Free Banking, p. 137.

[27] Vezi Block, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”, p. 30.

[28] Pentru o critică a acestei erori, vezi Rothbard, America’s Great Depression, p. 39-43; Hans-Hermann Hoppe, „Theory of Employment, Money, Interest, and the Capitalist Process: The Misesian Case Against Keynes”, în The Economics and Ethics of Private Property, Hoppe, ed. (Boston: Kluwer, 1993), p. 119-120, 137-138.

[29] Selgin, The Theory of Free Banking, p. 54-55.

[30] Ibid., p. 61-62.

[31] Vezi Friedman and Schwartz, „Has Government Any Role in Money?”

* Hans-Hermann Hoppe este profesor și predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.

Articol apărut în The Review of Austrian Economics, vol.7, nr.2, 1994, p.49-74.

Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins