Băncile centrale și sistemul de free-banking cu rezerve fracționare

Băncile centrale și sistemul de free-banking cu rezerve fracționare

Traducere de Octavian Vasilescu *

În pragul secolului al XXI-lea, teoria banilor, a creditului bancar și a piețelor financiare constituie cea mai importantă provocare teoretică a științei economice. Fără a exagera, putem spune că, o dată acoperit „golul teoretic” reprezentat de analiza socialismului, domeniul cel mai puțin cunoscut și totuși cel mai important rămâne cel monetar. După cum a evidențiat Friedrich A. Hayek [1] , greșelile metodologice, lipsa cunoașterii teoretice și, ca o consecință a acestora, practicile coercitive sistematice de origine guvernamentală abundă în acest domeniu. Problema este că relațiile sociale în care moneda este implicată sunt, de departe, cele mai abstracte și mai dificil de înțeles. Cu alte cuvinte, cunoașterea socială generată și implicată astfel este cea mai vastă, mai complexă și mai greu de definit. Aceasta explică de ce coerciția sistematică practicată de guverne și de băncile centrale în acest domeniu este de departe cea mai nocivă și cea mai prejudiciabilă. De asemenea, această întârziere intelectuală a teoriei monetare și bancare a avut efecte serioase asupra evoluției economiei mondiale. În prezent, în ciuda tuturor sacrificiilor făcute în scopul reorganizării economiilor occidentale după criza anilor 1970, aceleași greșeli, datorate absenței controlului financiar și monetar, au fost inevitabil comise, ducând inexorabil la apariția unei noi recesiuni economice mondiale, de dimensiuni considerabile.

Faptul că abuzurile monetare și financiare recente și-au avut originea, în principal, în politicile aplicate în a doua parte a anilor ’80 de administrațiile așa-zis liberale ale SUA și Marii Britanii accentuează și mai mult importanța realizării unor progrese teoretice, pentru a împiedica, chiar în tabăra liberală, ca lideri politici precum Ronald Reagan și Margaret Thatcher să comită aceleași erori. Este important ca astfel de lideri să fie capabili să identifice clar singurul sistem monetar și bancar cu adevărat compatibil cu o societate liberă. Pe scurt, este vorba de a dezvolta un program de cercetare complet, orientat către conceperea a ceea ce ar trebui să fie sistemul monetar și bancar al unei societăți non-intervenționiste – un sistem pe care este evident că mulți liberali nu îl văd deloc clar [2] .

În articolul de față propunem o nouă abordare a analizei problemelor teoriei monetare și bancare. Scopul nostru este de a provoca o reluare a dezbaterii intelectuale asupra anumitor aspecte ale controversei doctrinare dintre adepții sistemului de free-banking și cei care apără sistemul bancar centralizat. Vom examina, de asemenea, motivele pentru care putem considera că instituția băncii centrale nu este un rezultat spontan și evolutiv apărut pe piață, pentru a spune, în concluzie, care ar trebui să fie, după părerea noastră, sistemul monetar și bancar într-o societate liberă. Sperăm, în plus, ca aceste considerații ale noastre să aducă o oarecare clarificare a numeroaselor probleme concrete de politică economică de mare actualitate, printre care figurează – fără nici o îndoială, pe primul loc – evoluția viitoare a sistemului monetar european.

Dezbaterea dintre teoreticienii free-bankingului și cei ai băncii centrale

Începând cu controversa doctrinară dintre suporterii băncii centrale și cei care favorizează libera activitate bancară sau free-banking-ul [3] , este necesar, mai întâi, să remarcăm că analiza noastră nu coincide în totalitate cu controversa din secolul al XIX-lea dintre teoreticienii Școlii monetare [4] („Currency School”) și cei ai Școlii bancare [5] („Banking School”). De fapt, mulți dintre cei care apărau free-banking-ul își construiau raționamentele pe argumentele inflaționiste, eronate și incomplete, ale Școlii bancare, în timp ce majoritatea adepților Școlii monetare urmărea să își atingă obiectivele de solvabilitate financiară și stabilitate economică prin crearea unei bănci centrale, care ar opri abuzurile monetare.

Încă de la început totuși, câțiva teoreticieni importanți ai Școlii monetare au considerat imposibilă și utopică ideea că o bancă centrală nu ar agrava aceste probleme. Ei erau conștienți că cel mai bun mod de a limita crearea de instrumente fiduciare și de a obține stabilitatea monetară era printr-un sistem de free-banking supus, ca orice alt agent economic, principiilor tradiționale ale dreptului civil și comercial. Dar, paradoxal, majoritatea celor care apărau postulatele Școlii bancare au sfârșit prin a accepta, mulțumiți, înființarea unei bănci centrale, care, în calitate de furnizor de împrumuturi de ultimă instanță („last resort lender”), garanta și perpetua privilegiile expansioniste ale băncilor private. Acești bancheri privilegiați au încercat, în acest fel, să se sustragă angajamentelor și să se dedice lucrativei „întreprinderi” de creare a monedei fiduciare prin expansiunea creditului, fără a fi nevoiți să-și facă prea multe griji în privința problemelor de lichiditate, mulțumită sprijinului oferit de înființarea unei bănci centrale.

Este important de subliniat faptul că cei mai mulți dintre teoreticienii Școlii monetare, chiar dacă esența contribuției lor teoretice era corectă, au fost incapabili să observe că aceleași defecte pe care le atribuiseră în mod corect libertății băncilor de a emite monedă fiduciară sub forma bancnotelor apăreau integral și identic, dar într-un mod mai disimulat și, în consecință, periculos, în „afacerea” de acordare expansionistă de credite pe seama depozitelor la vedere ale băncilor. În plus, acești teoreticieni au comis greșeala de a susține că cea mai potrivită politică consta în stabilirea unei legislații ce nu suprima decât libertatea de emisiune a biletelor neacoperite, creând, în același timp, o bancă centrală pentru a apăra principiile monetare cele mai sănătoase.

Doar Ludwig von Mises, urmând tradiția lui Cernuschi, Hübner și Michaelis, a fost capabil să-și dea seama că recomandările teoreticienilor Școlii monetare în favoarea unei bănci centrale erau greșite și că cel mai bun – și singurul, de altfel – mod de a respecta principiile monetare serioase ale școlii era prin intermediul unui sistem de free-banking supus, fără nici un privilegiu, dreptului privat. Acest eșec al majorității teoreticienilor Școlii monetare a fost fatal, el făcând ca legea lui Peel din 1844 [6] , în ciuda bunelor sale intenții și a faptului că a eliminat libera emisiune de bancnote, să nu elimine crearea de credite fiduciare. În fapt, legea lui Peel a dus la crearea unui sistem bancar centralizat, care, ulterior, mai ales datorită influenței negative a teoreticienilor Școlii bancare, precum Marshall și Keynes, a fost folosit pentru a justifica și a promova politici lipsite de control monetar și conținând abuzuri financiare mult mai grave decât cele pe care încercase să le remedieze [7] .

Evoluția sistemului bancar și banca centrală

Banca centrală nu este un produs natural al dezvoltării sistemului bancar [8] . Dimpotrivă, ea este impusă coercitiv, din afara pieței, ca un rezultat al acțiunii statului. Astfel de acțiuni, ca o consecință a unei serii de împrejurări istorice, au dat naștere unui sistem monetar și financiar foarte diferit de cel care ar fi apărut spontan într-un sistem de free-banking supus, fără privilegii, dreptului privat, și nu controlat sau dominat de guvern prin banca centrală. Este imposibil de știut ce cunoaștere și ce instituții ar fi creat antreprenorii bancari în mod liber, dacă erau subiecții principiilor generale ale dreptului, și nu ai oricărui gen de coerciție statală [9] . Ne putem totuși imagina un sistem generalizat de fonduri de investiții în care „depozitele” curente ar fi investite, având o lichiditate mare, dar fără garanția de a reprimi valoarea nominală (care ar fi supusă evoluției valorii de piață a unităților respective); o rețea de unități oferind servicii de plată și contabilitate etc., în regim de liberă concurență, fiind plătite pentru serviciile prestate; și, separat, fără nici o legătură cu activitatea de creditare, o serie de instituții private consacrate extragerii, prelucrării și oferirii de tipuri diferite de monede private (încasând o mică sumă pentru serviciile prestate) [10] .

De fapt, actualul sistem bancar centralizat este doar rezultatul logic și inevitabil al unei introduceri graduale și clandestine, de către bancherii privați în complicitate istorică cu guvernele, a unui sistem bancar bazat pe rezerve fracționare. Este esențial aici să nu cădem în aceeași capcană intelectuală ca majoritatea teoreticienilor care au apărat sistemul de free-banking. Cu onorabila excepție a lui Mises și a altor câțiva [11] , ei nu înțeleg că singurul mod de a obține un adevărat sistem de free-banking este restabilirea principiului legal conform căruia este necesară păstrarea unei rezerve de 100% la sumele de bani primite ca depozite la vedere.

În ultimă analiză, problema constă în aplicarea în domeniul bancar și monetar a ideii remarcabile a lui Hayek conform căreia, ori de câte ori o regulă tradițională de conduită este violată, fie prin coerciția instituționalizată a guvernului, fie prin acordarea de către acesta de privilegii speciale unor anumite persoane sau anumitor organisme, vor apărea, mai devreme sau mai târziu, consecințe dăunătoate și nedorite, ce prejudiciază serios procesul spontan de cooperare socială.

Regula tradițională de conduită violată în cazul afacerilor bancare este principiul de drept conform căruia, în contractul de depozitare de bani fungibili (numit și depozit non-standard – „irregular deposit”), obligația tradițională de custodie, element esențial al tuturor depozitelor nefungibile, cere ca, în orice moment, să fie păstrată o rezervă de 100% din suma de bani fungibili primiți în depozit. Aceasta înseamnă că orice act care face uz de acești bani, mai ales acordarea de credite pe seama lor, este o violare a acestui principiu și, pe scurt, un act ilegitim de însușire frauduloasă.

În tradiția juridică europeană continentală, există un principiu bine stabilit, care datează încă din timpul vechiului drept roman, conform căruia custodia în depozitele non-standard constă în obligația de a avea întotdeauna la dispozția deponentului o sumă egală cu cea primită. Custodele unui depozit trebuie „să aibă întotdeauna la dispoziție lucrurile în cantitatea și de calitatea primită”, indiferent dacă ele sunt reînnoite sau substituite în mod continuu. Această cerință este echivalentă, pentru bunuri fungibile precum banii, cu existența continuă a lucrului in individuo în cazul bunurilor nefungibile [12] . Acest principiu legal general care cere o rezervă bancară de 100% a fost susținut, chiar și în acest secol, de jurisprudența franceză și cea spaniolă.

O hotărâre a Tribunalului din Paris din 12 iunie 1927 a condamnat un bancher pentru delictul de apropriere frauduloasă, deoarece folosise, conform practicii bancare uzuale, fondurile primite spre depozitare de la clienții săi. O altă decizie a aceluiași tribunal, datată 4 ianuarie 1934, prevedea aceeași sentință; dar și mai remarcabilă este sentința Tribunalului de Primă Instanță care s-a ocupat de falimentul Băncii din Barcelona, sentință conform căreia capacitatea de a emite cecuri, ce aparține deponentului, implică pentru depozitar obligația de a avea întotdeauna fonduri la dispoziția titularului de cont curent, ceea ce face inacceptabil ca fondurile depuse în numerar într-un cont curent să poată fi considerate de către bancă ca aparținându-i în exclusivitate [13] . Trebuie adăugat că „însușirea frauduloasă” se produce când se comite actul ilicit (împrumutarea sumei depuse), și nu atunci când, după mult timp, este descoperit (în general de către deponent, la ghișeul unei bănci ce nu îi poate înapoia banii depuși). Mai mult, nu putem accepta argumentul desuet conform căruia „legea numerelor mari” ar permite băncii să acționeze în siguranță cu o rezervă fracționară, deoarece probabilitatea unei retrageri atipice a depozitelor nu este, din cauza naturii sale, un risc asigurabil.

Teoria austriacă a ciclurilor economice a explicat perfect modalitatea în care însuși sistemul bancar cu rezerve fracționare generează, endogen și recurent, recesiuni economice și, de aici, necesitatea lichidării proiectelor de investiții greșit inițiate, a rambursării împrumuturilor fiduciare și a retragerii masive a depozitelor. Și, cum știu toți teoreticienii asigurărilor, consecințele unui eveniment (o retragere neobișnuită de depozite) care nu este total independent de „asigurarea“ însăși (rezervă fracționară) nu sunt tehnic asigurabile, din cauza hazardului moral [14] .

În decursul istoriei, bancherii au fost foarte devreme tentați să violeze regula tradițională de conduită mai sus menționată, folosind în beneficiul lor banii deponenților [15] . La început, aceasta s-a petrecut într-un mod rușinat și secret, deoarece bancherii aveau încă sentimentul că acționează incorect. Aceasta s-a întâmplat, de exemplu, cu Banca din Amsterdam, care, din motivul menționat anterior, își desfășura activitățile, după spusele lui Sir James Steuart, „în cea mai mare taină” [16] . Trebuie spus că întregul prestigiu al Băncii Amsterdam se baza pe convingerea că ea menține o rezervă de 100%, un principiu pe care, cu doar 15 ani înainte, David Hume îl credea în vigoare [17] . Și în 1776, Adam Smith menționa că, la acel moment, Banca din Amsterdam continua să spună că menține o rată a lichidității de 100% [18] .

Mai târziu, bancherii au obținut ca violarea acestui principiu tradițional de drept să se facă deschis și legal, atunci când ei au fost suficient de norocoși să obțină de la guvern privilegiul folosirii unei părți din banii deponenților în beneficiul lor (în general sub forma creditelor, de cele mai multe ori acordate, în primă fază, chiar guvernului). În acest fel, a apărut relația de complicitate și coaliția de interese care există acum tradițional între guverne și bănci, explicând perfect relația de „înțelegere” și „cooperare” intimă care există între cele două tipuri de instituții și care, în zilele noastre, poate fi observată, cu foarte puține nuanțe, în toate țările occidentale, la orice nivel. În plus, bancherii își vor da seama curând că violarea sus-menționatului principiu legal tradițional dă naștere unei activitați financiare foarte profitabile pentru ei, dar care necesită întotdeauna existența unui furnizor de împrumuturi de ultimă instanță, sau bancă centrală, care să ofere lichiditățile necesare în momentele dificile care, după cum arăta experiența, apăreau neîncetat [19] .

Sistemul bancar cu rezerve fracționare, banca centrală și teoria ciclurilor economice

Consecințele sociale nefericite ale acestui privilegiu acordat bancherilor (și nici unui alt individ sau grup) nu au fost înțelese pe deplin decât o dată cu elaborarea de către Mises și Hayek a teoriei austriece a ciclurilor economice [20] . Pe scurt, teoreticienii școlii austriece au demonstrat că stăruința în a urmări obiectivul teoretic imposibil (din punct de vedere legal-contractual și tehnic-economic) de a oferi un contract care încearcă să combine simultan cele mai bune caracteristici ale fondurilor de investiții – în special posibilitatea de a obține dobândă pentru „depozite” – cu contractul de depozit tradițional (care, prin definiție, trebuie să permită retragerea valorii sale nominale în orice moment) va conduce inexorabil, mai devreme sau mai târziu, la creșterea necontrolată a ofertei monetare, la inflație și la o alocare greșită generală a resurselor productive la nivel microeconomic. În ultimă analiză, vor rezulta o recesiune, o corectare a erorilor introduse în structura de producție de expansiunea anterioară a creditului, și un șomaj masiv.

Este necesar să observăm că privilegiul acordat băncilor, de a-și putea desfășura activitatea cu o rezervă fracționară, implică un atac evident din partea autorităților guvernamentale asupra definirii corecte și a apărării drepturilor de proprietate ale deponenților. Aceasta generează inevitabil, ca întotdeauna când drepturile de proprietate nu sunt definite în mod corespunzător, efectul tipic de „tragedie a comunelor”, în virtutea căruia băncile sunt predispuse să o ia una înaintea celeilalte, pentru a-și mări baza de creditare mai rapid și mai mult decât concurenții lor. Din această cauză, un sistem bancar bazat pe rezerve fracționare va tinde întotdeauna către expansiunea, mai mult sau mai puțin necontrolată, a cantității de monedă, chiar dacă o bancă centrală se preocupă serios de limitarea și controlarea ei, în măsura în care vrea și poate să o facă. În această privință, Anna J. Schwartz ajunge la concluzia că mulți teoreticieni moderni ai sistemului free-banking nu înțeleg că sistemul caselor de compensare interbancară, pe care aceștia îl propun, nu acționează ca o frână în calea expansiunii creditului dacă toate băncile decid să-și extindă simultan creditele, într-o măsură mai mare sau mai mică [21] . Acest fenomen, care fusese deja descris de Ludwig von Mises în strălucita sa expunere a sistemului de free-banking [22] , ne-a făcut să căutăm explicarea lui printr-un proces tipic de „tragedie a comunelor”: întregul proces expansionist își are originea, după cum am văzut, într-un privilegiu care contravine drepturilor de proprietate. Fiecare bancă internalizează toate profiturile obținute din expansiunea creditului său, iar costurile corespunzătoare acestora le transmite diluat asupra întregului sistem bancar. Din acest motiv, este ușor de înțeles că un mecanism de compensare interbancară sau de birouri de clearing poate opri inițiative individuale, izolate, de expansiune a creditului într-un sistem de free-banking cu rezerve fracționare, dar este nefolositor dacă toate băncile, într-o măsură mai mare sau mai mică, se lasă purtate de „optimism” în acordarea de credite.

Propunerea de constituire a unui sistem bancar cu rezervă 100% a fost deja inclusă în prima ediție a Teoriei banilor și creditului publicată de Mises în 1912, în care autorul ajunge la concluzia că „este evident că singurul mod de a elimina influența umană asupra sistemului de creditare este de a suprima orice emisiune ulterioară de mijloace fiduciare. Ideea de bază a Legii lui Peel trebuie reafirmată și implementată mai cuprinzător decât a fost în Anglia timpului său, prin includerea emisiunii de credit pe seama soldurilor băncii între interdicțiile legale” [23] . Mises revine apoi asupra acestui subiect într-un mod și mai explicit în 1928 [24] și, în special, în apendicele despre „Reconstrucția monetară” pe care îl încorporează în ediția engleză a Teoriei banilor și creditului din 1953, unde subliniază că „lucrul central este ca guvernul să nu mai fie în poziția de a crește cantitatea de bani în circulație și suma de bani scripturali ce nu sunt în întregime – adică 100% – acoperiți de depozite plătite de public” [25] . Hayek se referă deja la această propunere în 1937 și este evident că Hayek, ca și Mises, propune libera alegere a sistemului bancar și monetar ca mijloc de atingere, în ultimă analiză, a sistemului bancar bazat pe o rată a lichidității de 100% [26] . După Mises, autorul care a susținut recent, cu cea mai mare hotărâre și strălucire, eliminarea sistemului bancar așa cum îl cunoaștem astăzi este, fără îndoială, Murray N. Rothbard [27] .

De asemenea, recent, Maurice Allais a apărat principiul rezervei de 100%, deși este adevărat că el îl apără ca un mijloc de a facilita politicile monetare ale guvernelor, prevenind expansiunea lor elastică și distorsionată, datorată sistemului bancar cu rezerve fracționare [28] . Maurice Allais nu face decât să urmeze, în acest sens, tradiția, acum abandonată, a școlii din Chicago, favorabilă ratei lichidității de 100%, în scopul de a face politicile monetare guvernamentale mai eficiente și mai predictibile [29] . Deși politica monetară ar fi mai predictibilă cu o rată a lichidității de 100%, toți teoreticienii de la Chicago sunt excesiv de naivi dacă cred că guvernul poate și dorește să practice o politică monetară stabilă. Această ingenuitate este similară cu cea manifestată de teoreticienii moderni ai sistemului de free-banking cu rezerve fracționare, atunci când cred că mecanismul spontan al caselor de compensare poate frâna expansiunea simultană și concertată a unei majorități a băncilor. Singura soluție corectă pentru o societate liberă de privilegii și cicluri economice este, în consecință, aceea a unei activități bancare libere, dar supuse dreptului, adică cu o rezervă bancară de 100%.

Sistemul bancar și monetar într-o societate liberă

Pe scurt, principala eroare a majorității teoreticienilor care apără free-banking-ul este incapacitatea lor de a observa că cererea pentru o rezervă bancară obligatorie de 100% este, teoretic, inseparabilă de propunerea lor. În particular, ei nu țin cont de faptul că toate defectele pe care adepții băncii centrale le atribuie sistemului de free-banking își pierd potențialul nociv și dispar complet dacă acesta este pus în practică pe baza unui principiu legal tradițional. Sau, altfel spus, folosind cuvintele lui Mises, problema constă în a supune băncile principiilor tradiționale de drept civil și comercial, conform cărora fiecare individ și fiecare firmă trebuie să-și indeplinească obligațiile în strictă concordanță cu litera contractului [30] .

Această eroare este generalizată și afectează în special ampla și interesanta literatură ce s-a dezvoltat pornind de la marele ecou pe care l-a avut publicarea cărții lui Hayek despre Denaționalizarea banilor și de la importantele crize economice și financiare de la sfârșitul anilor ’70. Cel mai important comentariu pe care îl am de făcut despre toată această literatură este că, în afara câtorva excepții, ea utilizează apărarea sistemului de free-banking pentru a prezenta fantezii teoretice tipice vechii Școli bancare, ale cărei principii au fost demonstrate, de mult timp, ca fiind greșite. Pe deasupra, toată această literatură, animată mai ales de lucrările lui White, Selgin și Dowd [31] , uită că, așa cum am susținut, singurul mod de a scăpa de banca centrală și de excesele sale este de a elimina privilegiul rezervelor fracționare, de care profită în prezent băncile private.

Dacă cineva dorește să apere un sistem monetar si financiar cu adevărat stabil pentru secolul următor, unul care imunizează economiile noastre împotriva crizelor și recesiunilor, atât cât este omenește posibil, este necesar să se îndeplinească trei condiții: 1) libertate completă de alegere a monedei; 2) un sistem de free-banking; și 3) cel mai important, toți agenții angrenați în sistemul free-banking să fie supuși și să respecte, în general, principiile și regulile legale tradiționale și, în special, principiul conform căruia nimeni, nici chiar bancherii, nu trebuie să se bucure de privilegiul de a putea împrumuta ceva ce a fost depus la ei sub forma unui depozit la vedere (adică să se mențină un sistem bancar cu rezervă obligatorie de 100%).

Teoreticienii moderni ai free-banking-ului consideră, în mod greșit (datorită, printre altele, lipsei de pregătire juridică), că obligația unei rezerve bancare de 100% ar fi o interferență administrativă inadmisibilă în libertatea individuală. Ei nu înțeleg că, departe de a implica sistematic coerciția administrativă din partea guvernului, o astfel de regulă, așa cum am văzut, este doar o aplicare a principiului tradițional al drepturilor de proprietate. Cu alte cuvinte, ei nu țin cont că faimoasa frază anonimă a unui american citat de Tooke, care spune că „Free-banking-ul este echivalent cu libera exercitare a escrocheriilor” [32] se aplică free-banking-ului care nu este supus legii (și care are, în acest fel, rezerve fracționare). În ultimă instanță, apărarea free-banking-ului trebuie făcută nu ca un mijloc de a exploata posibilitățile de profit ale expansiunii creditului, ci ca unul indirect, de a se apropia de modelul ideal de free-banking cu rezervă obligatorie de 100% care, în plus, trebuie aplicat direct, cu toate mijloacele juridice disponibile în fiecare circumstanță istorică [33] .

Deși recomandările anterioare în materie de politică economică ar putea părea utopice și foarte îndepărtate de problemele practice cu care ne confruntăm – în special privind construcția și conducerea unui sistem monetar european – ele indică în orice moment cel puțin direcția corectă pe care reforma trebuie să o ia și pericolele ce trebuie evitate. Astfel, apare clar că ar trebui să respingem atât un sistem de monede naționale monopolistice ce concurează între ele într-un mediu haotic de rate de schimb flexibile, cât și încercările de creare a unei bănci centrale europene.

Banca centrală propusă de proiectul european ar împiedica competiția între monede într-un spațiu economic larg, nu ar face față provocărilor reformei bancare, nu ar garanta o stabilitate monetară cel puțin la fel de mare ca aceea a monedei naționale cea mai stabilă în fiecare moment și, pe scurt, s-ar constitui într-un obstacol definitiv în realizarea reformelor în direcția cea bună.

Poate că modelul cel mai practicabil și cel mai potrivit pe termen scurt și mediu este, în consecință, de a introduce în toată Europa o libertate completă de alegere a monedelor publice și private din interiorul și exteriorul Comunității, legând monedele naționale, utilizate încă din motive de tradiție istorică, printr-un sistem de rate de schimb fixe. Aceste rate ar disciplina politica monetară a fiecărei țări după cea a țării care, în orice moment istoric, duce politica monetară cea mai solvabilă și mai stabilă. În acest fel, ușa ar rămâne cel puțin deschisă pentru ca un stat-națiune al CEE să aibă posibilitatea să se dezvolte conform celor trei linii de reformă monetară și bancară indicate [34] , forțându-și partenerii din Comunitate să urmeze leadership-ul său monetar în direcția bună (aceasta și nimic altceva pare să fi fost esența proiectului apărat de Margaret Thatcher și de grupul, incorect numit „de eurosceptici”, care o urmează, în care autorul este inclus, pentru viitorul monetar al CEE).

Este evident că lucrarea definitivă asupra teoriei monetare și bancare, în lumina controversei istorice ce are loc între partizanii free-banking-ului și cei ce susțin banca centrală, nu a fost scrisă încă [35] . Mă tem, din acest motiv, că nu este nerealist să credem că lumea va continua să sufere recurent recesiuni economice foarte periculoase, atâta timp cât băncile centrale își mențin monopolul asupra emisiunii de monedă, iar privilegiul acordat bancherilor de către guvernanți nu este abolit. Și, similar cu începutul acestui articol, îndrăznim să spunem că principala provocare teoretică, după prăbușirea istorică și teoretică a socialismului, căreia trebuie să îi facă față în secolul următor atât economiștii profesioniști, cât și iubitorii de libertate, va fi lupta din toate puterile împotriva instituției băncii centrale și a menținerii privilegiilor actuale de care se bucură cei ce desfășoară activități bancare private.

BIBLIOGRAFIE

Allais, M., „Le retour ŕ l’État du privilčge monétaire exclusif de la création monétaire”, în L’impôt sur le capital et la réforme, Hermann Editeurs, Paris, 1985.

Allais, M., „Les conditions monétaires d’une économie de marché: des enseignements du passé aux reformes de demain”, Revue d’économie politique, No. 3 , mai-juin (103), 1993.

Alonso Ortiz, J.,Ensayo economico sobre el sistema de la moneda-papel y sobre el credito publico, Madrid, 1796.

Anes R., „El Banco de Espana (1874-1914): un banco nacional”, în La banca espanola en la Restauracion, Vol. 1, Servicio de Estudios del Banco de Espana, 1974.

Chafuen, A., Christians for Freedom: Late Scholastic Economics, San Francisco, Ignatius Press, 1986.

Coppa-Zuccari, P., Il Deposito Irregolare, Modena, 1901.

Coronel de Palma, L., La Evolucion de un Banco Central, Real Academia de Jurisprudencia Y Legislacion, Madrid, 1976.

Dowd, K., The State and the Monetary System, St. Martin’s Press, New York, 1989.

Dowd, K., Laissez Faire Banking, Routledge, Londra, 1993.

El Digesto de Justiniano, Tome 1, ed. Aranzadi, Pamplona,1968.

Fernandez Marugan, F. și Schwartz P., „El ensayo de José Alonso Ortiz: Monetarismo Smithiano en la Espana de los Vales Reales”, în Dinero y credito (siglo XVI al XIX), A. Otazu (ed.), Moneda y Credito, Madrid, 1978.

Fisher, I., 100% Money, Adelphi Company, New York, 1936.

Friedman, M., A Program for Monetary Stability, Fordham University Press, New York, 1960.

Garrigues, J., Contratos Bancarios, a doua ediție, Madrid, 1975.

Hart, A.G., „The Chicago Plan of Banking Reform”, în Review of Economic Studies, nr. 2, 1935.

Hayek , F. A., Prices and Production, Routledge, Londra, 1931.

Hayek , F. A., Monetary Nationalism and International Stability, Augustus M. Kelley, New York, 1971 (prima ediție în 1937).

Hayek, F.A., Denationalization of Money: The Argument Refined, second extended edition, Institute of Economic Affairs, Londra, 1978.

Hayek, F.A., „The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economics and Economic History”, în W. W. Bartley III și Stephen Kresge (eds.), The Collected Works of F.A. Hayek, Vol. III, Londra, 1991.

Hayek, F.A., The Fatal Conceit: The Errors of Socialism, W.W.Bartley III (ed.), The University of Chicago Press, Chicago, 1993.

Huerta de Soto, J., „La teoria austriaca del ciclo economico”, în Lecturas de Economia Politica, Union Editorial, Madrid, 1986.

Huerta de Soto, J., Socialismo, calculo economico y funcion empresarial, Union Editorial, Madrid, 1992.

Huerta de Soto, J., Dinero, crédito bancario y ciclos económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998.

Hume, D., Essays: Moral, Political and Literary, Liberty Classics, Indianapolis, 1985.

Kirzner, I., Discovery and the Capitalist Process, The University of Chicago Press, Chicago,1985.

Mises, L. von, „Monetary stabilization and Cyclical Policy”, în On the Manipulation of Money and Credit, Free Market Books, Irvigton-on-Hudson, New York, 1978.

Mises, L. von, The Theory of Money and Credit, Liberty Press, Indianapolis, 1980.

Mises, L. von, Human Action: A Treatise on Economics, a treia ediție revizuită, Henry Regnery, Chicago, 1966.

Ricardo, D., Minor papers on the Currency Question 1805-1823, Jacob Hollander (ed.), The John Hopkins University Press, Baltimore, 1932.

Rothbard, M. N., The Panic of 1819: Reactions and Policies, Columbia Univ. Press, New York, 1962.

Rothbard, M.N., The Mistery of Banking, Richardson & Snyder, New York, 1983.

Rothbard, M.N., „The Myth of Free Banking in Scotland”, în Review of Austrian Economics, nr. 2, 1988.

Rothbard, M.N., The Case for a One Hundred Percent Gold Dollar, The Ludwig von Mises Institute, Auburn Univ., ediția a doua, 1991.

Rothbard, M.N., „Aurophobia or Free Banking on What Standard?”, în Review of Austrian Economics, Vol. 1, nr.6, 1992.

Schwartz, P., „El monopolio del banco central en la historia del pensamiento economico: un siglo de miopia en Inglaterra”, în Homenage a Lucas Beltran, ed. Moneda y Credito, Madrid, 1982.

Schwartz, P., „Macro y Micro”, în Cinco Dias, luni 12 aprilie, Madrid, 1993.

Selgin, G.A., The Theory of Free Banking: Money Supply under Competitive Note Issue, Rowman & Littlefield, Totowa, New Jersey, 1988.

Selgin, G.A., The Experience of Free Banking, ed. împreună cu K. Dowd, Routledge, Londra, 1992.

Simons, H.C., „Rules versus Authorities in Monetary Policy”, în Journal of Political Economy, Vol. XLIV, nr. 1 februarie, 1936.

Smith, A., The Wealth of Nations, W. Strahan and T. Cadell in the Strand, Londra, 1776.

Smith, V.C., The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, Liberty Press, Indianapolis,1990. Prima ediție 1936.

Steuart, Sir J., An Inquiry into the Principles of Political Economy: being an Essay on The Science of Domestic Policy in Free Nation, A. Millar and T. Cadell in the Strand, Londra, 1767.

Tedde de Lorca, P., „La banca privada espanola duranta la Restauracion (1874-1914)”, în La banca espanola en la Restauracion, Vol.1, Sevicio de Estudios del Banco de Espana, 1974.

White, L.H., Free Banking in Britain: Theory, Experience and Debate, 1800-1845, Cambridge Univ. Press, 1984.

White, L.H., Competition and Currency: Essays on Free Banking and Money, New York Univ. Press, New York, 1989. 



[1] „Lumea monedei și a creditului (împreună cu limbajul și morala) este una dintre ordinile spontane care rezistă cel mai mult investigației. Altfel spus, până și astăzi diferențele care îi separă pe specialiști rămân semnificative… Procesele de selecție au fost controlate în acest domeniu mai mult decât în oricare altul: selecția prin evoluție a fost total eliminată de monopolul guvernelor care împiedică orice experiment competitiv…Istoria comportamentului guvernului relativ la monedă este un șir nesfârșit de fraude și de înșelătorii. Guvernele s-au dovedit în această privință mult mai imorale decât oricare instituție privată care ar fi putut oferi o monedă competitivă.” (Hayek, 1993, p. 102-103).

[2] În acest context de reconstrucție teoretică a analizei economice a băncii și monedei, pe care o apăr, reeditarea cărții deja clasice a Verei C. Smith (Smith, 1990) a fost extrem de oportună și importantă. Prima ediție din 1936 era deja epuizată de mult timp. Este vorba de o teză de doctorat făcută sub conducerea lui F. A. Hayek de către cea care va deveni mai târziu Vera Lutz. De fapt, Hayek scria de o bucată de vreme o carte despre bancă și monedă când, după ce susținuse faimosul ciclu de conferințe la London School of Economics ce va da naștere cărții sale Prices and Production (Hayek, 1931), a trebuit să-și întrerupă cercetările, fiind numit profesor la această instituție prestigioasă. Hayek terminase patru capitole ale cărții sale consacrate, respectiv, experienței scoțiene a free-banking-ului, situației monedei în Franța în secolul al XIX-lea, banilor de hârtie în Anglia și controversei dintre Școlile monetară și bancară, când a decis să dea ceea ce scrisese până atunci, precum și notele pentru un al cincilea capitol, uneia dintre cele mai strălucite studente ale sale, cea care era atunci domnișoara Vera Smith. Aceasta le va dezvolta în teza de doctorat care va deveni cartea menționată. Din fericire, manuscrisul capitolelor și notelor lui Hayek a fost recent recuperat de Alfred Bosche și Reinhold Veit, tradus în engleză de Grete Heinz și publicat în Hayek, 1991, capitolele 9, 10, 11, 12, p. 127-244.

[3] Această dezbatere este prezentată în cartea Verei C. Smith citată în nota precedentă. Aportul spaniol a fost destul de redus în secolul al XIX-lea. În orice caz, trebuie să atragem atenția asupra cărții primului traducător în spaniolă al lui Adam Smith, José Alonso Ortiz (Alonzo Ortiz, 1796, citat la nr. 312, în „Biblioteca de Economistas Espanoles” de Manuel Colmeiro). În această lucrare, Alonso Ortiz, pretinzând totuși că respectă doctrinele lui Adam Smith în materie monetară, nu reușește să înțeleagă că deprecierea bonurilor regale („vales reales”) se datora emisiunii lor excesive, și nu conjuncturii externe. Vezi, în plus, lucrarea lui F. Fernandez Marugan și Pedro Schwartz (Fernandez și Schwartz, 1978, p. 391-435). Despre evoluția doctrinei favorabile băncii centrale și despre influența ei asupra procesului de formare a băncii centrale spaniole, se poate citi Luis Coronel de Palma (Coronel de Palma, 1976) și bibliografia citată acolo, precum și lucrările lui Rafael Anes (Anes, 1974) și ale lui Pedro Tedde de Lorca (Tedde de Lorca, 1974). În ciuda prețioaselor referințe doctrinare incluse în lucrările anterioare, rămâne încă de făcut o istorie definitivă a gândirii economice spaniole asupra controversei bancă centrală – bancă liberă.

[4] Școala monetară. Grup de economiști britanici, inspirați de scrierile lui David Ricardo (1772-1823), ce s-au opus Școlii bancare. „Doctrina circulației” elaborată de ei susținea că orice schimbări viitoare în cantitatea de bani a unei națiuni ar trebui să corespundă, în mod exact, cu schimbările în cantitatea de metal monetar (după 1853, doar aur) deținută de acea națiune. În general, Școala monetară se opunea principiilor free-banking-ului și oricăror sancțiuni legale pentru creșterea sau scăderea discreționară a cantității de bani aparținând unei națiuni, care, în opinia lor, includea bancnotele, dar nu și depozitele la cerere supuse transferului sau retragerii prin cec. Pe scurt, Școala se opunea practicilor de emitere a monedei fiduciare acoperită în efecte comerciale și titluri de valoare guvernamentale și urmărea interzicerea oricăror noi emisiuni de bancnote în afara celor acoperite 100% în rezerve-aur. Școala monetară a reușit să includă aceste idei în Legea Băncii (a lui Peel) din 1844. Totuși, această lege, deși interzicea orice altă emisiune de monedă fiduciară, permitea o mare expansiune a circulației creditului sub forma depozitelor la cerere. În consecință, legea nu a reușit limitarea creșterii cantității de mijloace de schimb fiduciare, pe care Școala monetară o anticipase. (n.t. – adaptare după P. L. Greaves, Mises Made Easier, Free Market Books, 1990).

[5] Școala bancară. Grupare opusă Școlii monetare în timpul controversei din secolul al XIX-lea asupra legilor după care trebuia să funcționeze Banca Angliei și să formeze baza sistemului monetar britanic. Bazându-se pe scrierile lui Adam Smith (1723-1790), Școala bancară a îmbrățișat ceea ce mai târziu va deveni „Principiul băncii” sau „Principiul lui Fullarton”. Acest principiu susține că, atâta timp cât o bancă menține convertibilitatea bancnotelor sale în monedă metalică (aur), lucru pentru care păstrează rezerve „adecvate”, este imposibil ca aceasta să supraemită bancnotele sale acoperite în efecte comerciale scadente pe termen scurt, prestabilit (90 de zile sau mai puțin). Școala bancară considera că, în aceste condiții, emiterea de astfel de bancnote sprijinea activitatea comercială, nu creștea prețurile și astfel cantitatea de monedă ce se putea emite ar fi fost determinată independent, limitată de nevoile comerciale (de afaceri), mai curând decât de dorințele băncii emitente. Ei susțineau că deținătorii bancnotelor vor prezenta prompt spre răscumpărare orice bancnotă emisă în exces față de nevoile comerțului (ale afacerilor), conform așa numitei „legi a refluxului”. Câțiva au susținut că Principiul băncii era valid chiar dacă convertibilitatea nu era păstrată. Adepții Școlii bancare nu și-au dat seama că băncile erau libere să stimuleze cererea pentru moneda lor fiduciară prin reducerea ratei dobânzii aferente împrumuturilor bancare. Legea lui Peel din 1844 interzicea emiterea de către Banca Angliei a oricăror bancnote ce nu erau acoperite 100% în aur. Totuși, legea permitea expansiunea depozitelor la cerere care puteau fi transferate sau retrase prin cec, acoperite în efecte comerciale de tipul celor aprobate de Principiul băncii. Aceasta a deschis drumul popularelor teorii bancare contemporane, bazate pe rezerve fracționare, „monedă elastică”, credit de circulație și expansiune a creditului. (n.t. – adaptare după P. L. Greaves, Mises Made Easier, Free Market Books, 1990).

[6] Legea-cadru a Băncii Angliei, numită astfel după susținătorul ei, Sir Robert Peel (1788-1850), lider politic al Școlii monetare, prim ministru și ministru de finanțe. Legea a reglementat funcționarea Băncii Angliei, aflată atunci în proprietate privată, până la primul război mondial. Banca era împărțită în două departamente separate, unul pentru emiterea de bancnote și celălalt pentru operațiuni de depozite bancare. Creșterile suplimentare ale emisiunii de bancnote erau limitate la cele acoperite de depozite în aur. Această prevedere ce împiedica emisiunea suplimentrară de mijloace fiduciare sub forma bancnotelor a fost suspendată de trei ori (1847, 1857 și 1866) înainte de primul război mondial (1914-1918). Obligația acoperirii în aur nu se aplica departamentului pentru operațiuni de depozite bancare, care a extins prea mult depozitele sale acoperite în împrumuturi bancare, blocând astfel eforturile Școlii monetare de prevenire a expansiunii creditului.

[7] Suntem în întregime de acord cu Pedro Schwartz asupra clasificării lui Marshall și Keynes ca teoreticieni aparținând Școlii bancare, dar apărători ai sistemului bancar centralizat (tocmai pentru a atinge „flexibilitatea” maximă în scopul creșterii ofertei monetare). Vezi Schwartz, 1982, p. 685-729, în particular p. 729.

[8] Smith, 1990, capitolul 12.

[9] Kirzner, 1985, p.168.

[10] F. A. Hayek conchide: „Mă aștept ca în curând să se descopere că afacerea de producere a banilor nu se împacă bine cu controlul unor mari portofolii de investiții sau chiar cu controlul unor largi părți din industrie”. (Hayek, 1978, p. 119-120). Mă tem, totuși, că Hayek nu acordă suficientă atenție faptului – central în teoria banilor a lui Mises – că banii pieței libere trebuie să fie bani- marfă și că diferite tipuri de bani în competiție induc disfuncționalități în ceea ce privește chiar scopul unui mijloc de efectuare a schimburilor, așa încât piața liberă întotdeauna generează o tendință către o singură monedă-marfă, universal folosită.

[11] Înaintea lui Mises, cel mai distins autor care a apărat cerința rezervei 100% a fost David Hume în eseul său „Of Money” (1752), unde declară că „nici o bancă nu ar putea fi mai avantajoasă decât aceea care ține sub cheie toți banii pe care îi primește și niciodată nu crește moneda în circulație, cum se obișnuiește, returnând o parte din această comoară în comerț.” (Hume, 1985, p. 284-285).

[12] Pentru considerații juridice asupra principiului legal tradițional în chestiune vezi atât Titlul 3, Cartea 16, din Digeste, în special paragrafele 7 și 8 asupra falimentului bancherilor (El Digesto de Justiniano 1 – 1968, p. 606-617, mai ales p. 612), cât și argumentul subtil al iezuitului spaniol Luis de Molina, pentru care bancherul ce practică rezerve fracționare „păcătuiește prin periclitarea propriei sale capacități de a-și achita datoriile, chiar dacă pe termen lung nu sufere nici o dificultate legală, deoarece speculațiile sale cu fondurile clientului au fost reușite” (citat din De Iustitia et Iure, Maguntiae (1614), în A. Chafuen, 1986, p. 146 n. 1-7). Vezi, de asemenea, concluziile rafinate ale lui Pasquale Coppa-Zuccari incluse în lucrarea sa Il Deposito Irregolare (Coppa Zuccari, 1901), citat, printre alții, de Garrigues, 1975, p. 365. Aceste considerații se aplică, de asemenea, așa-numitelor operațiuni financiare cu convenție de răscumpărare în orice moment la valoarea nominală (și nu la un preț ulterior al pieței, care este fluctuant), pentru că ele ascund, folosind legea în mod fraudulos, adevărate contracte de depozit.

[13] Garrigues, 1975, p. 367-368.

[14] În ceea ce privește distincția esențială între probabilitatea de clasă (obiectivă), care poate fi asigurată, și probabilitatea evenimentului unic, influențat și determinat de acțiunea umană (care nu poate fi asigurat), vezi Mises, 1966, p. 106-115 și Huerta de Soto, 1992, p. 46-48.

[15] Tentația era imensă și aproape irezistibilă, dată fiind profitabilitatea ei. Trebuie ținut minte că, în ultimă analiză, sistemul bancar cu rezerve fracționare constă în a da credite din nimic, cu cerința ca debitorii să le ramburseze în bani reali și, pe deasupra, cu dobândă!

[16] Steuart, 1767, Vol. 2, p. 301.

[17] Hume, 1985, p. 284.

[18] „Banca Amsterdamului susține că nu împrumută nimic din ceea ce este depozitat la ea și că, pentru fiecare florin pe care îl dă credit în registrele sale, păstrează în depozitele sale valoarea corespunzătoare unui florin, fie în bani, fie în lingouri.” (Smith, 1776, Vol.2, Cartea 4, Cap.3, p.72).

[19] Este interesant de notat cum bancherii și-au folosit toată influența și puterea lor socială (enormă, având în vedere numărul mare al persoanelor ce primeau împrumuturi sau erau deținători de acțiuni bancare), pentru a împiedica și descuraja depunătorii să-și retragă depozitele, sperând în zadar să evite criza. Astfel, senatorul Condy Raguet de Pennsylvania conchidea că presiunea era aproape irezistibilă și că „un om independent, care nu era nici acționar, nici debitor și care s-ar fi aventurat să constrângă bancile să facă dreptate, ar fi fost persecutat ca un inamic al societății”. (Scrisoare de la Raguet către Ricardo datată 18 aprilie 1821, publicată în Ricardo, 1932, p. 199-201; citată în Rothbard, 1962, p. 10-11).

[20] O expunere concisă a teoriei austriece a ciclurilor economice, împreună cu bibliografia semnificativă pentru acest subiect, poate fi găsită în articolul meu, Huerta de Soto, 1986 (1980), p. 241-256. Este greu de înțeles cum un autor de inteligența si sagacitatea lui Pedro Schwartz este încă nehotărât în ceea ce privește efectele pe care le produce caracterul „elastic” al banilor asupra economiei reale și continuă să ignore că dispunem de o teorie, teoria austriacă a ciclurilor economice, care nu numai că integrează perfect aspectele „micro” și „macro” ale economiei, dar explică de asemenea maniera în care expansiunea creditului, care își are originea în sistemul bancar cu rezerve fracționare, dă naștere inevitabil unei alocări greșite a factorilor de producție la nivel microeconomic, ceea ce duce în final la o recesiune macroeconomică.

[21] Vezi articolul ei, „The Theory of Free-Banking”, prezentat la întâlnirea regională a Societătii Mont Pélérin la Rio de Janeiro în septembrie 1993, în special pagina 5.

[22] Mises, 1966, p. 648-688

[23] Mises, 1980, p. 447.

[24] Mises, 1978, p. 167-168.

[25] Mises, 1980, p. 481.

[26] Hayek, 1971, p. 119-120.

[27] Rothbard, 1991; Rothbard, 1988, p. 229-245; Rothbard, 1992, p. 99-108.

[28] Vezi Allais, 1985, p. 200-210; si Allais, 1993, pp. 319-367.

[29] Această tradiție a fost inițiată de un pamflet anonim de 26 de pagini despre „Banking and Currency Reform” făcut să circule în 1933 de Henry C. Simons, Aaron Director, Frank H. Knight, Henry Schultz, Paul H. Douglas, A. G. Hart și alții, ulterior articulat de Henry C. Simons (Simons, 1936, p. 1-30), Albert G. Hart (Hart, 1935, p. 104-116) și Irving Fischer (Fischer, 1936), culminând cu publicarea cărții lui Milton Friedman (Friedman, 1960, în special p. 104-105).

[30] Mises, 1966, p. 443. Pe scurt, potrivit lui Mises, se pune problema înlocuirii actualei încâlceli de legislație bancară de tip administrativ cu articole clare și simple ale codului comercial și penal.

[31] Astfel, de exemplu, cărțile lui Lawrence H. White (White, 1984 și White 1989), cele ale lui George A. Selgin (Selgin, 1988 si Selgin 1992) și cele ale lui Kevin Dowd (Dowd, 1989, Dowd, 1993).

[32] Citat de Mises în Human Action, p. 446.

[33] Numai în acest sens, al unei apropieri indirecte de ideal, trebuie înțeleasă poziția lui Cernuschi, menționată de Mises (citat în Mises, 1966, p. 446) când, în 1865, spunea: „Cred că ceea ce este numită libertate a activitații bancare ar duce la totala dispariție a bancnotelor în Franța. Doresc să dau tuturor dreptul de a emite bancnote, în așa fel încât nimeni să nu mai accepte bancnote de acum înainte”.

[34] Problemele practice, pe care le pune trecerea sistemului monetar și bancar actual la un sistem în care crearea de monedă și afacerile bancare ar fi total separate de stat, au fost analizate și rezolvate teoretic, printre alții, de Murray N. Rothbard (Rothbard, 1983, p. 249-269).

[35] Suntem actualmente în plină elaborare a unui proiect de cercetare în scopul de a analiza, a actualiza și a sintetiza literatura existentă cu privire la aceste subiecte. [V. acum și J. Huerta de Soto, 1998 – n. ed.]

 * Apărut inițial în Journal des économistes et des études humaines vol. 5, nr. 2-3, 1994, sub titlul „Banques centrales ou banques libres: le débat théorique sur les réserves fractionnaires”. Prof. Jesús Huerta de Soto dedică acest articol lui James M. Buchanan. Traducerea românească a ținut seama și de varianta englezească apărută în Review of Austian Economics, vol. 8, nr. 2, 1995.

© Translated and published online with the author’s permission.

© 2003 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?