Activitatea bancară, statele-națiune și politica internațională

Activitatea bancară, statele-națiune și politica internațională

Aplicarea consecventă a teoriei claselor sociale (vezi Teoria marxistă a claselor: o reconstrucție „austriacă”) la domeniul monetar îi ofera Prof. Hoppe cadrul teoretic necesar explicarii dinamicii monetare din ultimele decenii.

Text disponibil și în volumul:
Hans-Hermann Hoppe – Teoria socialismului și a capitalismului [pdf]

Traducere Vlad Topan *

Banii și activitatea bancară

Pentru a explica apariția schimbului în natură nu este nevoie decât de postularea unui interes propriu strict definit. Dacă, și în măsura în care, omul preferă mai multe posibilități de alegere și mai multe bunuri, el va opta pentru barter și diviziunea muncii în locul auto-suficienței.

Apariția banilor din condițiile schimbului în natură (barter) urmează logica aceluiași interes propriu strict definit. Dacă, și în măsura în care, omul este integrat într-o economie bazată pe schimbul în natură și preferă un standard de viață ridicat unuia scăzut, el va opta pentru selectarea și susținerea unor mijloace comune de efectuare a schimburilor. Prin selectarea unei monede, el poate depăși bariera fundamentală din calea unei economii bazate pe barter, adică aceea a necesității existenței unei duble coincidențe a nevoilor. O dată cu moneda, posibilitățile de schimb se extind. Fiecare bun poate fi schimbat contra oricărui alt bun, independent de dubla coincidență a nevoilor sau divizibilitatea imperfectă. Și cu această posibilitate lărgită de a efectua schimburi, valoarea fiecărui bun pe care individul îl posedă crește.

Cum omul este integrat într-o economie de schimb, interesul propriu îl obligă să caute anumite bunuri cu vandabilitate ridicată și cu atribute monetare (dezirabile) precum divizibilitatea, durabilitatea, recognoscibilitatea, portabilitatea și raritatea, și să ceară astfel de bunuri nu pentru ele însele, ci pentru posibilitatea de a le utiliza ca mijloace de efectuare a schimburilor. Și este în interesul său să aleagă ca mijloc de efectuare a schimburilor acea marfă care este, de asemenea, utilizată ca atare cel mai frecvent de către ceilalți. În fapt, este funcția banilor să faciliteze schimbul, să extindă aria posibilităților de schimb și prin asta să mărească valoarea bunurilor unei persoane (în măsura în care sunt percepute ca fiind integrate într-o economie de schimb). Astfel, cu cât un bun este utilizat mai pe larg ca monedă, cu atât își va îndeplini mai bine funcția monetară. Condus doar de propriul interes, omul va prefera întotdeauna un mijloc de efectuare a schimburilor mai general și, dacă se poate, universal unuia mai puțin general și non-universal. Aceasta întrucât, cu cât mai larg utilizată este o monedă, cu atât mai largă este piața în care individul este integrat, mai raționale valorizările și calculul costurilor (din punctul de vedere al cuiva care dorește integrarea economică și maximizarea bunăstării) și mai mare beneficiul de pe urma diviziunii muncii[1].

Fără îndoială din punct de vedere empiric, bunul ales în trecut ca monedă, datorită faptului că era cel mai utilizat, a fost aurul. În lipsa constrângerii statului, aurul ar fi ales din nou (într-un viitor previzibil) ca bunul care îndeplinește cel mai bine funcția monetară. Propriul interes i-ar determina pe toți să prefere aurul – ca mijloc universal acceptat de efectuare a schimburilor – oricărei alte monede. În măsura în care fiecare individ se percepe pe sine și posesiunile sale ca fiind integrate într-o economie de schimb, va prefera calculul în termeni de monedă aur celui în oricare altă monedă, deoarece acceptarea universală a aurului face ca acest calcul să fie expresia cea mai completă a costurilor sale de oportunitate, fiind prin urmare cel mai bun ghid în încercările de maximizare a avuției. Toate celelalte monede ar fi înlăturate rapid, deoarece orice mai puțin decât o monedă strict universală și internațională precum aurul – națională sau regională – ar contrazice din capul locului tocmai rațiunea de a fi a banilor. Aceștia au fost adoptați de către omul mânat de propriul interes cu scopul de a-și spori bunăstarea prin integrarea într-o piață tot mai extinsă, în final universală. În urmărirea interesului propriu, banii naționali sau regionali ar fi rapid înlăturați și înlocuiți de către aur, deoarece numai aurul favorizează integrarea economică completă și extinderea la scară globală a piețelor, îndeplinind astfel funcția fundamentală a banilor ca mijloc de efectuare a schimburilor[2].

Apariția banilor, a unor bani din ce în ce mai buni, și în cele din urmă a unei monede universale, aurul, eliberează energii productive anterior frustrate și nefructificate datorită restricțiilor provenind din dubla coincidență a nevoilor în procesul schimbului (cum ar fi existența unor monede în competiție, cu rate de schimb care fluctuează liber). În condiții de barter, piața de desfacere a bunurilor unui producător este limitată la cazurile de dublă coincidență a nevoilor. Cu prețuri exprimate în aur, piața producătorului este generalizată, iar cererea nu este restricționată de absența dublelor coincidențe la scară mondială. Prin urmare, producția crește – și crește mai mult cu aurul decât cu orice altă monedă. O dată cu creșterea producției, valoarea banilor crește la rândul ei; și puterea de cumpărare mai ridicată a monedei diminuează cererea de rezervare pentru ea, reduce rata efectivă a preferinței de timp (rata originară a dobânzii) și conduce la creșterea acumulării de capital. Un proces ascendent, în spirală, de dezvoltare economică este pus în mișcare.

Această dezvoltare pune bazele apariției băncilor ca instituții specializate în manipularea banilor. Pe de o parte, băncile vin în întâmpinarea nevoii crescute de depozitare, transport și compensare a banilor. Pe de altă parte, ele îndeplinesc rolul din ce în ce mai important de intermediar între capitaliști (cei care economisesc) și întreprinzători (cei care investesc), făcând în fond posibilă o diviziune a muncii aproape completă între aceste categorii. Ca instituții de depozit și în special ca instituții de economii și credit, băncile devin rapid centrii nervoși ai unei economii. Alocarea și coordonarea spațio-temporală a resurselor și activităților au loc, din ce în ce mai mult, prin intermediul băncilor; iar prin facilitarea unei astfel de coordonări, apariția băncilor înseamnă încă un stimulent pentru creșterea economică[3].

În timp ce existența unei singure monede universale și a unei unități de cont unice este în interesul tuturor, și omul – în eforturile sale de maximizare a bogăției – nu se va opri până ce acest deziderat nu va fi atins, existența unei singure bănci sau a unui sistem bancar monopolistic este contrară unui astfel de interes. Interesul propriu dictează mai degrabă ca toate băncile să utilizeze aceiași bani universali – aurul – și astfel să nu existe o competiție între diferitele monede; dar liberă concurență între bănci și sisteme bancare, toate utilizând aurul, trebuie să existe. Doar atâta timp cât intrarea în activitatea bancară este liberă va exista în acest domeniu o eficiență similară, sub aspectul costurilor, celorlalte sectoare; totuși, numai atâta timp cât această competiție are în vedere serviciile oferite în termenii uneia și aceleiași monede-marfă va fi activitatea bancară liberă capabilă să îndeplinească principala funcție a banilor și băncilor — aceea de a facilita integrarea economică mai degrabă decât dezintegrarea, de a lărgi piața și a extinde diviziunea muncii mai degrabă decît a le restricționa, de a face calculul valoric și al costurilor mai rațional, prin asta crescând, mai degrabă decât diminuând, avuția economică. Noțiunea de competiție între monede este o contradictio in adjecto. Strict vorbind, un sistem monetar cu monede rivale, ale căror rate de schimb fluctuează liber, este încă un sistem (parțial) de barter, marcat de problema dublei coincidențe a nevoilor pentru ca anumite schimburi să aibă loc. Existența unui astfel de sistem nu asigură realizarea funcției fundamentale a banilor[4]. Urmându-și în mod liber propriul interes, omul l-ar abandona imediat – iar a privi piața liberă nu doar în termeni de competiție între bănci, ci și între monede, ar fi o neînțelegere fundamentală a esenței banilor[5]. Monedele concurente nu sunt rezultatul acțiunii pe piața liberă, ci, invariabil, rezultatul constrângerii, al obstacolelor impuse de guvern în calea comportamentului economic rațional.

O dată cu activitatea bancară liberă bazată pe standardul universal aur, obiectivul de a realiza în cel mai eficient mod, sub aspectul costurilor, coordonarea și facilitarea schimburilor interpersonale și interspațiale, în cadrul unei piețe universal integrate, este îndeplinit. Prețurile serviciilor de depozitare, transport și compensare a banilor, cât și ale celor de creditare ar scădea până la nivelul minim posibil într-un regim al intrării libere pe piață. Și din moment ce aceste prețuri ar fi exprimate în termenii unei monede universale, ele ar reflecta cu adevărat costurile minime ale furnizării serviciilor integratoare la nivelul pieței.

În plus, competiția între bănci, combinată cu faptul că banii trebuie să se constituie ca o marfă – aurul, de pildă – care, pe lângă valoarea monetară, are valoare proprie, neputând astfel fi produsă fără cheltuieli semnificative, furnizează de asemenea cea mai bună apărare împotriva activității bancare frauduloase.

Ca instituții de depozitare a banilor, băncile – la fel ca alte instituții de depozitare a bunurilor fungibile, ba chiar mai mult în cazul băncilor, datorită rolului special al mărfii monedă – sunt tentate să emită certificate de depozit „false”, i.e., neacoperite în bani reali, imediat ce aceste certificate încep să joace rolul de substitute monetare și sunt tratate de participanții la piață ca echivalente incontestabile ale banilor propriu-ziși, efectiv depozitați. În această situație, prin emiterea de bilete de bancă false (sau fiat), care nu se pot distinge fizic de substitutele monetare autentice, o bancă poate – în mod fraudulos și pe cheltuiala altora – să-și sporească propria avuție. Ea poate cumpăra direct bunuri cu aceste bancnote false, îmbogățindu-se astfel în maniera în care orice simplu falsificator o face. Averea reală a băncii și cea a primilor beneficiari ai banilor fiat crește prin aceste achiziții și, în același timp și prin aceeași operațiune, avuția celor ce intră în posesia noilor bani mai târziu sau deloc se reduce, datorită consecințelor inflaționiste ale falsificării. Dar o bancă poate utiliza astfel de bani fiat și pentru a expanda creditul și a câștiga dobânzi de pe urma lui. Încă o dată, un venit fraudulos și o redistribuție în favoarea băncii au loc[6]. Și în plus, un ciclu expansiune – contracție este pus în mișcare: plasat cu o dobândă scăzută, creditul nou acordat duce la creșterea investițiilor și inițial dă naștere unui boom ce nu poate fi diferențiat de o expansiune economică sănătoasă; oricum, acest boom va fi în mod cert lichidat, deoarece creditul care l-a stimulat nu reprezintă economisire reală, ci „creație din nimic”. Ca urmare, o dată cu noua și extinsa structură investițională pe rol, survine în mod necesar o penurie de capital care face sistematic imposibilă realizarea tuturor proiectelor de investiții, necesitând în schimb o contracție, cu lichidarea investițiilor eronate anterioare[7].

În condițiile standardului aur, orice bancă sau sistem bancar (inclusiv unul monopolistic) ar fi temperate în propriile înclinații de a ceda unor astfel de tentații de două condiții esențiale pentru succesul fraudei. Pe de o parte, clientela bancară nu trebuie să fie suspicioasă în privința credibilității băncii – adică vigilența sa anti-fraudă trebuie să fie redusă – căci altminteri o panică bancară ar demasca rapid înșelăciunea comisă. Iar pe de altă parte, banca nu poate expanda substitutele monetare proprii într-un ritm care să conducă la pierderea încrederii clientelei în puterea lor de cumpărare, la reducerea cererii de rezervare pentru ele și la fuga înspre valori „reale”, inclusiv bani „reali”, și prin asta să împingă falsificatorul înspre faliment. Într-un sistem bazat pe activitatea bancară liberă în care nu există un mijloc de plată legal desemnat, iar moneda este aurul, apare o constrângere suplimentară asupra potențialelor fraude bancare. Pentru că, în acest caz, fiecare bancă are de-a face cu non-clienți sau cu clienți ai altor bănci. Dacă substitutele monetare suplimentare frauduloase sunt puse în circulație de către o bancă, aceasta trebuie să se resemneze cu ideea că ele ar putea ajunge în mâinile non-clienților care ar cere lichidarea lor, pe care banca n-ar putea-o realiza fără o dureroasă contracție a creditului. De fapt, o astfel de contracție corectivă ar putea fi evitată numai dacă moneda discreționară (fiat money) suplimentară ar ajunge exclusiv în deținerile monetare ale propriilor clienți ai băncii emitente și ar fi utilizată de către aceștia exclusiv pentru tranzacții cu alți clienți. Și totuși, din moment ce o bancă nu poate ști dacă o astfel de stare de lucruri poate fi obținută sau nu, sau cum s-o obțină, amenințarea unei contracții ulterioare a creditului ar acționa ca un impediment inevitabil pentru orice fraudă bancară[8].

Statul și monopolizarea banilor și a activității bancare

Ordinea economică actuală se caracterizează prin existența monedelor naționale în locul uneia universale; prin monedă discreționară în locul uneia marfă, precum aurul; prin monopolul băncilor centrale în locul activității bancare libere; și prin permanentizarea fraudei bancare, redistribuția tot mai sistematică a veniturilor și averilor, inflația permanentă și pandantul său economic – ciclurile de afaceri (crizele) recurente, mai degrabă decât un sistem bancar bazat pe rezerve 100%, lipsit de toate aceste consecințe.

Așadar, în totală contradicție cu interesul propriu al indivizilor de a-și maximiza bunăstarea prin integrare economică, prevalența altor interese anti-economice asupra celor economice trebuie să fie răspunzătoare pentru instaurarea ordinii monetare contemporane.

Avuția poate fi dobândită și sporită fie prin homesteading (apropriere inițială), producție și schimburi contractuale, fie prin exproprierea și exploatarea homesteader–ilor (proprietarilor inițiali), producătorilor sau contractanților. Nu există nici o altă cale. Ambele metode sunt naturale pentru omenire. Pe lângă interesul în a produce și a contracta, a existat dintotdeauna și un interes în achiziționarea non-productivă și non-contractuală de proprietate și avuție. Și în decursul dezvoltării economice, așa cum primul tip de interes poate duce la formarea de întreprinderi productive, firme și corporații, cel de-al doilea tip poate duce la întreprinderi pe scară largă și da naștere la guverne și state[9].

Dimensiunea și creșterea unei întreprinderi productive sunt controlate, pe de o parte, de cererea consumatorilor voluntari, iar pe de altă parte de competiția cu ceilalți producători, care obligă în mod continuu fiecare firmă să opereze cu cele mai mici costuri posibile, dacă dorește să se mențină pe piață. Pentru ca o astfel de întreprindere să crească în dimensiune, cele mai urgente nevoi ale ale consumatorilor trebuie satisfăcute în cele mai eficiente moduri. Numai cumpărările voluntare ale consumatorilor îi susțin dimensiunea.

Constrângerile asupra celuilalt tip de instituție – statul – sunt de un cu totul alt tip[10]. Pe de-o parte, este în mod evident absurd a spune că apariția și creșterea sa sunt determinate de cerere în același sens ca și în cazul unei firme de pe piață. Nu se poate spune prin nici o gimnastică a imaginației că proprietarii inițiali, producătorii sau contractanții angajați în schimburi voluntare, care trebuie să renunțe la (o parte din) ceea ce dețin în favoarea statului, au cerut un astfel de serviciu. Mai degrabă sunt constrânși în a-l accepta, și aceasta este dovada concludentă a faptului că serviciul nu este deloc cerut. Pe de altă parte, nici nu se poate spune că statul este îngrădit de competiție așa cum este o firmă. Pentru că, spre deosebire de aceasta, statul nu trebuie să-și mențină costurile sub un anumit nivel, ci-l poate depăși, deoarece este în măsură să transfere costurile mai mari către concurenți prin impozitare sau reglementându-le comportamentul. Astfel, atunci când apare un stat, acest lucru se-ntâmplă în ciuda faptului că nu este nici cerut, nici eficient.

În loc să fie îngrădită de cost și de cerere, creșterea unei firme exploatatoare se supune constrângerilor opiniei publice: achizițiile non-productive și non-contractuale de proprietate necesită coerciție, iar coerciția creează victime. E posibil ca rezistența să fie durabil suprimată în cazul unui individ (sau grup de indivizi) care exploatează unul sau poate doi, trei alți indivizi (sau un grup de aproximativ aceeași mărime). E de neconceput însă să ne imaginăm că singură forța poate da seama de anihilarea rezistenței în cazurile destul de familiare când minorități restrânse expropriază și exploatează populații de zeci, sute sau mii de ori mai numeroase. Pentru ca acest lucru să se întâmple, o firmă trebuie să aibă, pe lângă forța coercitivă, sprijinul publicului. O majoritate a populației trebuie să-i accepte operațiunile ca legitime. Această acceptare poate varia de la entuziasmul activ până la resemnarea pasivă. Dar o acceptare trebuie să existe, înțelegând prin aceasta că o majoritate trebuie să fi renunțat la ideea de a rezista activ sau pasiv oricărei încercări de impunere a achizițiilor non-productive și non-contractuale de proprietate. În loc să-și manifeste furia în legătură cu astfel de acțiuni, să-i disprețuiască pe cei ce le comit și să nu facă nimic pentru a le facilita succesul (ca să nu mai vorbim de a încerca să-i împiedice), o majoritate trebuie, în mod activ sau pasiv, să le sprijine. Opinia publică favorabilă trebuie să contrabalanseze rezistența proprietarilor victimizați, astfel încât orice împotrivire activă să apară ca deșartă, inutilă. Și scopul statului, prin urmare, și al oricărui angajat al statului care dorește să contribuie la asigurarea și îmbunătățirea propriei poziții în cadrul statului este și trebuie să fie acela al maximizării avuției și veniturilor procurate prin exploatare prin inducerea unei opinii publice favorabile și crearea de legitimitate.

Două măsuri complementare stau la-ndemâna statului în încercarea de a realiza acest lucru. Întâi, propaganda ideologică. Mult timp și efort se consumă pentru a convinge publicul că lucrurile nu sunt realmente așa cum par: exploatarea este de fapt libertate; impozitele sunt de fapt voluntare; relațiile non-contractuale sunt de fapt relații „conceptual” contractuale[11]; nimeni nu conduce pe nimeni și toți ne guvernăm laolaltă; fără stat nu există nici lege și nici securitate; iar săracii ar pieri, etc.

În al doilea rând, redistribuția. În loc să joace rolul unui simplu parazitar, consumator de bunuri pe care alții le-au produs, statul redistribuie o parte din avuția sa coercitiv însușită unor oameni din afara aparatului de stat, încercând prin asta să-i corupă în a adopta o poziție favorabilă față de el.

Dar nu orice fel de redistribuție merge. Așa cum ideologiile trebuie să servească unui scop – etatist – tot astfel și redistribuția. Presupunând costuri, redistribuția necesită o justificare. Nu este inițiată de stat pur și simplu pentru a face ceva drăguț pentru anumite persoane, cum se întâmplă, spre exemplu, atunci când cineva face un cadou altcuiva. Și nici nu se face pentru a câștiga un venit cât mai mare din schimburi, ca în cazul companiilor obișnuite, care se angajează în acte de schimb. Se face pentru a asigura existența și expansiunea ulterioară a exploatării și exproprierii. Redistribuția trebuie să servească acestui scop strategic. Costurile sale trebuie să se justifice în termeni de venituri și avuție sporite aduse statului. Întreprinzătorii politici aflați la cârma aparatului statal pot greși în această privință la fel ca întreprinzătorii obișnuiți, deoarece deciziile lor în legătură cu măsurile redistributive care servesc cel mai bine scopului menționat mai sus trebuie făcute anticipativ. Iar dacă apar erori antreprenoriale, venitul statului poate mai degrabă să scadă decât să crească, posibil chiar periclitându-i existența. Este scopul primordial al politicii statale și funcția însăși a antreprenoriatului politic să evite astfel de situații și să aleagă în loc o politică prin care veniturile statului sporesc.

În timp ce nici formele particulare ale politicilor redistributive și nici rezultatele lor concrete nu pot fi prezise, ci se schimbă în funcție de circumstanțe, natura statului cere totuși ca politica sa redistributivă să urmeze un curs anume și să manifeste o anumită regularitate structurală[12].

Ca firmă angajată în maximizarea avuției procurate prin exploatare, primul și cel mai important sector în care statul își pune-n aplicare măsurile redistributive este producția de securitate, i.e. poliția, apărarea (armata) și sistemul judiciar. Statul se bazează în ultimă instanță pe coerciție și nu poate funcționa fără forțe armate. Orice astfel de forțe armate concurente – care ar apărea în mod natural pe piață pentru a satisface o cerere reală de servicii de protecție și securitate – sunt o amenințare la adresa existenței sale. Ele trebuie eliminate. A face acest lucru înseamnă a-și aroga sieși rolul cu pricina și a deveni furnizorul monopolist și redistribuitorul serviciilor de protecție pe un teritoriu anume. În mod similar, un sistem judiciar concurent ar reprezenta o amenințare imediată la adresa pretenției de legitimitate a statului. Și iarăși, de dragul propriei existențe, sistemul judiciar trebuie de asemenea monopolizat, iar serviciile judiciare incluse în scheme redistributive.

Natura statului ca instituție angajată în agresiune organizată explică de asemenea importanța următorului domeniu de activități redistributive: acela al traficului și comunicațiilor. Nu poate exista exploatare sistematică fără controlul monopolist asupra râurilor, coastelor, căilor maritime, străzilor, căilor ferate, aeroporturilor, poștei și sistemelor de telecomunicații. Astfel, aceste sectoare trebuie să facă, de asemenea, obiectul redistribuției.

De egală importanță este domeniul educației. Depinzând, așa cum se și întâmplă de altfel, de opinia publică și de acceptarea de către aceasta a acțiunilor statului ca legitime, este esențial pentru acesta să fie îndepărtată cât mai mult competiția ideologică nefavorabilă, iar ideologiile etatiste să fie răspândite. Statul încearcă să realizeze acest lucru oferind servicii educaționale pe bază redistributivă.

Promovat printr-un sistem de educație etatizat, următorul sector crucial al redistribuției este acela al puterii înseși a statului, i.e., dreptul asumat de către stat de a expropria, exploata și redistribui activele apropriate non-productiv. În loc să rămână o instituție care restricționează accesul în propria-i structură sau/și în poziții guvernamentale anume, statul, din motive strategice evidente, adoptă progresiv o structură organizațională care în principiu lasă oricui deschisă posibilitatea de a ocupa orice funcție și acordă drepturi egale și universale de a participa și a concura la determinarea politicii statale. Toată lumea – nu doar o „elită” privilegiată – capătă o miză legală în stat, cu scopul de a se reduce rezistența la puterea acestuia[13].

O dată cu monopolizarea producției de securitate și justiție, a traficului, comunicațiilor și educației, precum și cu democratizarea autorității statale înseși, au fost identificate toate trăsăturile statului modern, cu excepția uneia: monopolizarea banilor și a activității bancare. Pentru toate, în afară de aceasta, s-a explicat – cu toate că pe scurt – cum pot fi, și trebuie să fie, înțelese ca îndeplinind funcții strategice: de ce și în ce fel aceste activități nu sunt contribuții productive normale determinate de forțele cererii și ofertei sau simple fapte bune, ci mai degrabă activități redistributive menite să stabilizeze și, dacă e posibil, să sporească venitul și avuția statului, apropriate prin exploatare.

Monopolizarea banilor și a activității bancare este cel din urmă pilon de sprijin al statului modern. În fapt, a devenit probabil cel mai prețuit instrument de sporire a veniturilor statului. Pentru că nicicum altfel statul nu poate face mai direct, mai rapid și mai sigur conexiunea între cheltuielile redistributive și veniturile din exploatare, decât monopolizând banii și activitatea bancară. Și nicăieri altundeva nu sunt procedurile sale mai puțin clar înțelese decât în acest sector.

Preferînd – ca toți ceilalți – un venit mai mare unuia mai mic, dar – spre deosebire de aceștia – activând în branșa achizițiilor non-productive și non-contractuale de proprietate, poziția statului cu privire la bani și activitatea bancară este evidentă: interesele sale sunt cel mai bine servite de o monedă pur discreționară, controlată printr-un monopol de stat. Pentru că doar în acest fel sunt înlăturate toate barierele din calea fraudei (până la limita dezintegrării totale a sistemului monetar prin hiperinflație) iar statul își poate spori propriile venituri și avuții pe seama altora, practic fără costuri și fără teama de faliment[14].

Totuși, există obstacole în calea atingerii acestei stări de lucruri de invidiat. Pe de o parte, este faptul inexorabil că banii pot apărea numai ca marfă. Apariția banilor ca bani discreționari este imposibilă[15]. Pe de altă parte, în timp ce îmbogățirea prin falsificare este fără îndoială mai puțin vizibilă decât cea prin impozitare, este totuși o măsură care nu poate trece neobservată, cu siguranță nu de către bănci, mai ales dacă apare în mod regulat. Și este deci de asemenea imposibil ca statul să ducă la bun sfârșit frauda instituționalizată, dacă aceasta din urmă nu poate fi combinată cu măsuri redistributive, capabile să aducă o schimbare favorabilă în opinia publică.

Această problemă, laolaltă cu dorința naturală a statului, determină, în principiu, cursul acțiunilor lui.

Ca rezultat al proceselor pieței libere, statul găsește aurul instaurat ca monedă și un sistem liber al activității bancare. Scopul său este distrugerea acestui sistem și, în același timp, înlăturarea tuturor obstacolelor din calea fraudei. Tehnic (ignorând pentru moment toate dificultățile psihologice pe care le implică), secvența pașilor care trebuie parcurși pentru atingerea acestui obiectiv este dată. Ca prim pas, baterea monedelor de aur trebuie monopolizată de către stat. Aceasta servește scopului dezinternaționalizării psihologice a aurului, prin mutarea accentului de pe denominarea acestuia în unități universale de masă pe denominarea în termeni de etichete discreționare. Și înlătură un prim obstacol important în calea fraudei, deoarece dă statului tocmai mijloacele instituționale de a se îmbogăți printr-o devalorizare sistematică a monedei.

În al doilea rând, utilizarea substitutelor monetare în locul aurului propriu-zis trebuie încurajată în mod sistematic și sprijinită prin instituirea mijloacelor legale de plată. Prin aceasta, procesul de fraudă devine cu mult mai puțin costisitor. În loc de re-batere a aurului, trebuie tipărite doar bilete de hârtie.

Oricum, problema deja discutată mai devreme rămâne: și anume că, atâta timp cât este operațional un sistem bazat pe activitate bancară liberă, bancnotele fără acoperire nu pot fi împiedicate să revină la emitent pentru rambursare, acesta neputându-și – cel puțin nu fără o contracție corectivă – îndeplini obligațiile. Pentru a depăși acest obstacol, în etapa următoare, statul trebuie să monopolizeze sistemul bancar sau să forțeze cartelizarea băncilor aflate în competiție sub tutela propriei bănci centrale. O dată ajuns la comanda unui sistem bancar monopolizat sau cartelizat, statul poate pune-n mișcare coordonat și în comun procesul de expansiune frauduloasă, evitând riscul asociat cererilor de rambursare.

În pasul următor, aurul trebuie naționalizat, i.e., statul trebuie să solicite tuturor băncilor să-și depoziteze aurul la banca centrală și să-și desfășoare activitatea utilizând exclusiv substitute monetare. În acest fel, aurul dispare de pe piață ca mijloc de schimb efectiv utilizat, și în locul lui tranzacțiile zilnice sunt caracterizate din ce în ce mai mult de utilizarea biletelor emise de banca centrală.

În cele din urmă, cu aurul deja retras de la vedere și în posesia exclusivă a statului, acesta trebuie să rupă ultima legătură cu metalul prețios, renegându-și obligațiile contractuale și declarându-și bancnotele nerambursabile. Construit pe ruinele etalonului aur, care, ca standard monetar marfă, a făcut inițial posibilă dobândirea unei anumite puteri de cumpărare de către bancnotele de hârtie, un standard monetar pur discreționar a fost astfel înființat și poate fi menținut, acordând statului – într-un final îndelung așteptat – puterea nelimitată de expansiune frauduloasă după care tânjea.

Obiectivul unei autonomii complete în procesul de fraudă dictează totodată și strategia de urmat în plan psihologic. În mod evident, urmându-și scopul ultim, statul creează victime și are nevoie de opinie publică favorabilă. Atingerea puterii absolute de fraudă trebuie însoțită de măsuri redistributive, care să genereze sprijinul necesar pentru contracararea oricăror forțe de rezistență. Statul trebuie să caute aliați.

În ceea ce privește monopolizarea de către stat a legii și ordinii, traficului, comunicațiilor și educației și democratizarea propriei structuri organizaționale – în timp ce e clar că toate acestea sunt măsuri redistributive și ca atare presupun favorizarea unei persoane pe seama alteia – e dificil, dacă nu chiar imposibil, de asimilat câștigătorii și perdanții anumitor clase sociale precise: pot exista câștigători (sau perdanți) în clase diferite; în cadrul unei clase pot exista avantajați și dezavantajați; iar schema redistributivă se poate modifica în timp. În toate aceste cazuri, conexiunea dintre cheltuielile redistributive ale statului și efectele acestora este doar una indirectă; dacă anumite cheltuieli în domeniul educației, de exemplu, dau rezultate în termeni de venituri sporite pentru stat sau nu, este observabil abia ulterior; și chiar și atunci va fi dificil de atribuit un astfel de rezultat unei cauze precise. În cazul monopolizării banilor și activității bancare, pe de altă parte, e limpede din capul locului cine vor fi beneficiarii politicilor redistributive și cine perdanții; și, din punct de vedere sociologic, beneficiarii pot fi cu ușurință asimilați unei clase sociale anume. În acest caz, conexiunea între oferirea de către stat a unor favoruri redistributive și propria sa îmbogățire este directă și de tip circuit închis; iar atribuirea cauzelor, evidentă: statul este nevoit să facă din bănci și clasa socială a bancherilor niște complici, permițându-le să ia parte la operațiunile sale frauduloase și astfel să se îmbogățească laolaltă cu el.

Bancherii ar fi primii care și-ar da seama de încercările de fraudă ale statului. Fără a fi special motivați, aceștia n-ar avea nici un interes să sprijine astfel de acțiuni, ci toate motivele să le demaște și să le stopeze cât mai repede posibil. Și statul nu s-ar lovi în acest caz de o opoziție pur și simplu: bancherii, datorită poziției lor importante în viața economică și în special datorită interconexiunilor ample care-i caracterizează ca grup profesional și care rezultă din natura activității lor de a facilita schimburile interspațiale și intertemporale, ar fi cea mai formidabilă opoziție pe care cineva ar putea-o întâlni. Stimulentul necesar pentru a transforma astfel de potențiali opozanți în aliați naturali este oferta statului de a-i face părtași la propriile mașinațiuni frauduloase. Familiarizați cu ideea de fraudă și cu potențialul ei enorm de a îmbogăți pe cineva, dar știind de asemenea că în condițiile activității bancare libere, competitive și a etalonului aur șansele de angajare într-o astfel de fraudă fără riscul imediat al falimentului sunt nule, bancherii sunt puși în fața unei tentații aproape irezistibile. Complicitatea la politica statală de monopolizare a banilor și a activității bancare înseamnă în același timp împlinirea viselor de îmbogățire rapidă. Nu numai statul își vede interesul servit de instituirea unui standard monetar pur discreționar. În măsura în care statul le acordă provilegiul de a expanda creditul peste propria-i expansiune monetară în cadrul unui regim bazat pe rezerve bancare obligatorii mai mici de 100% și cu banca centrală funcționând fraudulos ca creditor de ultimă instanță, băncile pot fi cu foarte mare ușurință convinse în a privi instituirea unui astfel de sistem monetar ca pe propriul scop primordial și ca pe un panaceu universal[16].

Din punct de vedere economic, această coaliție între stat – ca partener dominant – și sistemul bancar – ca afiliat – duce la inflație permanentă (limitată doar de imperativul de a nu inflaționa peste măsură și a cauza astfel dezintegrarea întregului sistem monetar), la expansiunea creditului și la recurența regulată a ciclurilor expansiune-contracție (a crizelor), precum și la o redistribuție subtilă și neîntreruptă a veniturilor și avuției în favoarea statului și a băncilor.

Și chiar mai importante sunt implicațiile sociologice ale acestei alianțe: o dată cu formarea ei, o clasă conducătoare, ale cărei interese sunt strâns legate de cele ale statului, își face apariția în cadrul societății civile. Prin cooperarea cu aceasta, statul își poate acum extinde puterea coercitivă în practic toate domeniile.

Înainte de constituirea alianței etatist-bancare, separația sociologică între stat și societate, i.e., între o clasă conducătoare exploatatoare și o clasă de producători exploatați, este aproape complet și clar identificabilă. Pe de o parte, societatea civilă, care produce întreaga avuție economică; pe de altă parte, statul și reprezentanții săi, care absorb parazitar din ceea ce alții au produs. Oamenii sunt fie membrii ai societății civile, fie ai statului, și-și percep interesele ca situându-se fie de-o parte, fie de cealaltă. Fără îndoială, există activități redistributive în curs care favorizează anumite părți ale societății în dauna altora și care servesc la devierea interesului dinspre urmărirea integrării economice înspre sprijinirea exploatării. Și totuși, pervertirea socială e nesistematică în acest stadiu. Nu e vorba de pervertirea unor clase ce străbat societatea de la un capăt la altul, ci mai degrabă de cea a diferiților indivizi, sau grupuri de indivizi, dispersați. Și aceste interese sunt în legătură cu cele ale statului mai degrabă la modul imperceptibil, prin anumite activități redistributive specifice, decât printr-o legătură bănească directă.

O dată cu formarea alianței etatist-bancare, toate aceste lucruri se schimbă. Există o legătură bănească între părți ale societății civile și stat – și nimic nu unește oamenii mai mult decât interesele financiare comune. Mai mult, această conexiune se realizează între stat și ceea ce poate fi identificat nu doar ca o clasă socială bine consolidată în interior, ci ca una dintre cele mai influente și puternice. De fapt, nu doar băncile își asociază interesele cu cele ale statului și ale politicii sale de exploatare. Cei mai importanți clienți ai băncilor, mediile de afaceri și capii sectoarelor industriale sunt puternic integrați în schemele frauduloase etatiste. Pentru că ei sunt – pe lângă stat și bănci – cei care se bucură cel mai curând de banii suplimentari creați în mod fraudulos. Primindu-i înainte ca aceștia să se propage treptat în întregul sistem economic, să modifice prețurile relative și să crească nivelul general al prețurilor, și beneficiind de credite cu dobânzi în mod artificial reduse, ei, de asemenea, se îmbogățesc pe seama tuturor celor ce economisesc și a tuturor celor care intră mai târziu, sau deloc, în posesia banilor suplimentari[17].

Mai mult, această coaliție financiară între establishment-ul industrial, bănci și stat tinde să se consolideze o dată cu derularea evenimentelor. Expansiunea creditului duce la investiții sporite și – cum acestea n-au acoperire într-o creștere a economisirii reale – are ca rezultat inevitabil o contracție corectivă. Pentru a evita pierderile sau chiar falimentul, clienții (bancari) vor asalta sistemul bancar cu o cerere sporită pentru lichidități (i.e., bani). Bineînțeles, pentru a evita pierderile, băncile sunt mai mult decât dispuse să-și ajute clienții – cu atât mai dispuse, cu cât clienții sunt mai importanți. Neputând să facă asta pe cont propriu, solicită sprijinul statului și al băncii sale centrale. Și statul, oferindu-i-se încă o șansă de a se îmbogăți, acceptă și asigură sistemului bancar, și prin extensie sectorului de afaceri, lichiditatea necesară printr-o nouă expansiune frauduloasă. Alianța este reînnoită, iar statul își reafirmă rolul dominant prin faptul de a fi salvat elita bancară și de afaceri existentă de sucombarea în fața competiției și de a-i fi permis în schimb conservarea status-quo – ului sau chiar sporirea avuției deja concentrată în mâinile ei. Există, prin urmare, motive de recunoștință și reciprocitate sub forma sprijinului public pentru stat și propaganda lui.

În mod cert, această coaliție între stat și elita celor economic puternici nu implică nicidecum o identitate totală de interese. Diferitele întreprinderi ale establishment-ului industrial pot avea interese divergente sau chiar contrare; același lucru este valabil și pentru bănci. Similar, interesele acestora și ale clienților lor pot, în multe privințe, să difere. Nici interesele elitei de afaceri și nici ale băncilor nu coincid complet cu cele ale statului. Pentru că, până la urmă, băncile, la fel ca și întreprinderile, sunt angrenate în activitatea normală de afaceri care presupune obținerea de venituri bănești prin producție și schimburi – dincolo de toate celelalte surse de venit ce le-ar sta la îndemână. Și în această calitate, interesele lor s-ar putea foarte bine ciocni cu dorința statului de a percepe taxe, de pildă. Fără îndoială, înființarea și consolidarea unui sistem monopolist al banilor și activității bancare creează un interes comun pentru toți cei menționați mai sus: miza prezervării aparatului statal și deci a instituției mijloacelor politice (i.e., exploatative) ca atare de procurare a veniturilor. Nu numai că statul și banca sa centrală ar putea distruge orice bancă comercială și, în mod indirect, practic orice afacere; această amenințare e cu atât mai serioasă, cu cât afacerea e mai consolidată. Statul le-ar putea de asemenea ajuta pe oricare dintre ele, sau chiar pe toate, să se îmbogățească și asta cu atât mai mult, cu cât sunt deja bogate. Prin urmare, cu cât sunt mai multe lucruri de pierdut de pe urma opoziției și de câștigat de pe urma conformării, cu atât mai intense vor fi încercările elitelor economice de a se infiltra în aparatul de stat și de a-i determina pe liderii acestuia să-și asume interese financiare în lumea afacerilor. Bancherii și oamenii de afaceri devin politicieni; iar politicienii ocupă poziții în sectorul bancar și în afaceri. Rezultatul îmbracă forma unui sistem social, caracteristic într-o tot mai mare măsură lumii moderne, în care statul și o clasă de apropiați din sectoarele bancar și al afacerilor îi exploatează pe toți ceilalți[18], [19].

Politica internațională și ordinea monetară internațională

Interesele economice ale individului, i.e. sporirea venitului și avuției sale prin producție și schimb, favorizează apariția unei monede-marfă universal acceptată – aurul – și a unui sistem al activității bancare libere.

Interesele politice ale individului, i.e. sporirea veniturilor și avuției sale prin exploatare – pe seama producătorilor și a contractanților – conduc la formarea statelor, la distrugerea standardului aur și la monopolizarea producției de bani și a activității bancare.

Totuși, o dată ce statul s-a consolidat ca deținător al monopolului asupra exploatării și fraudei, apar noi probleme. Deoarece, chiar dacă poziția monopolistă este asigurată într-un anumit teritoriu, competiția între state care operează pe teritorii diferite continuă să existe. Această competiție este cea care impune limite severe asupra puterilor exploatatoare ale oricărui guvern. Dintr-o dată, apare posibilitatea ca oamenii să voteze împotriva guvernului „cu picioarele” și să părăsească teritoriul acestuia, dacă percep alte teritorii ca oferind condiții de trai mai puțin exploatatoare. Ori, dacă alte state sunt percepute ca fiind mai puțin opresive, crește probabilitatea colaborării între supușii unui stat și astfel de competitori externi în dorința celor din urmă de cucerire. Amândouă aceste posibilități pun o problemă crucială oricărui stat. Pentru că fiecare stat subzistă practic pe seama unei populații, și orice pierdere de polupație înseamnă o pierdere a unor venituri potențiale. De asemenea, interesul oricărui stat în afacerile interne ale altuia trebuie interpretat ca o amenințare, în special dacă are sprijinul supușilor ultimului, deoarece în branșa exploatării prosperitatea este posibilă numai în măsura în care există ceva care poate fi exploatat și, în mod evident, orice sprijin acordat altui stat de către proprii supuși ar reduce propriile oportunități.

Pe de altă parte, când există mai multe state aflate în competiție, puterea de expandare frauduloasă (a creditului) a fiecăruia este sever limitată. De fapt, la nivel internațional apare o problemă similară celei referitoare la piedicile în calea expansiunii frauduloase existente într-un sistem bazat pe activitatea bancară liberă și pe care statele au rezolvat-o pe plan intern prin monopolizarea sau cartelizarea activității bancare. Situația este caracterizată de existența diferitelor monede naționale de hârtie cu rate de schimb care fluctuează liber. Dacă un anumit stat expandează mai mult decât altul, propria-i monedă este sortită deprecierii în raport cu a aceluia, iar pentru un stat acest lucru înseamnă (indiferent ce-ar însemna pentru diferiți supuși) că venitul său a scăzut în termeni relativi. Și-n același timp și puterea sa. Devine mai vulnerabil la atacurile (militare sau economice) ale statelor concurente. În mod natural, nu e în interesul nici unui stat ca acest lucru să se întâmple, și astfel dorința de expandare trebuie în mod corespunzător temperată. Frauda continuă permanent, binaînțeles, deoarece e-n interesul fiecărui stat; dar nici unul nu este cu adevărat autonom în propriile decizii cu privire la dimensiunea inflației, trebuind, în schimb, să fie atent tot timpul la politicile expansive ale concurenților și, în consecință, să-și ajusteze în mod flexibil acțiunile.

Pentru a-și maximiza veniturile obținute prin exploatare, este în interesul natural al unui stat să depășească ambele tipuri de restricții externe asupra puterii sale interne. Cartelizarea ar părea o posibilă soluție. Totuși, ea este sortită eșecului deoarece – datorită lipsei unei agenții monopoliste de control și reglementare – cartelurile interstatale ar putea fi doar voluntare și ar apărea cu atât mai puțin atractive, cu cât mai puternic ar fi un stat și cu cât mai puțin inflaționistă politica sa. Prin angrenarea într-un astfel de cartel, un stat s-ar autoprejudicia în folosul altor state mai puțin competitive și mai inflaționiste. Prin urmare, există o singură soluție a problemei: statul trebuie să urmărească extinderea propriului teritoriu, eliminarea competitorilor și, ca obiectiv ultim, să se consolideze ca guvern mondial. În paralel cu aceasta, el trebuie să încerce să extindă aria de utilizare a propriei monede de hârtie și-n cele din urmă s-o impună pe aceasta ca monedă globală controlată de propria-i bancă centrală. Doar o dată cu atingerea acestor obiective statul își va fi împlinit menirea. Sunt însă multe obstacole în această direcție, care se pot dovedi atât de dure, încât să impună acceptarea unei soluții mult sub cea ideală. În orice caz, atâta timp cât există stat, un asemenea interes este operațional și trebuie înțeles ca atare dacă se dorește interpretarea corectă a evoluțiilor trecute, precum și a tendințelor viitoare (până la urmă le-au trebuit câteva secole statelor până să ajungă la puterea internă actuală de fraudă).

Mijlocul de realizare a primului dintre cele două obiective strâns legate este războiul. Războiul și statul sunt inextricabil legate[20]. Nu numai că statul este o firmă exploatatoare și reprezentanții săi de frunte nu pot avea nici o obiecție de principiu împotriva achizițiilor non-productive și non-contractuale de proprietate – alminteri n-ar face ceea ce fac și statul s-ar nărui pur și simplu și s-ar dizolva. Și nu poate fi surprinzător, prin urmare, ca ei să nu aibă nici o obiecție fundamentală la adresa expansiunii teritoriale prin intermediul războiului. De fapt, războiul este precondiția logică a unui armistițiu ulterior; și propriul sistem intern, instituționalizat, de exploatare al statului nu e decât un armistițiu legitimizat, i.e., rezultatul cuceririlor anterioare. În plus, ca reprezentanți ai statului, ei dețin de asemenea tocmai mijloacele care fac mai probabilă punerea-n practică a dorințelor de agresiune. Având la dispoziție instrumentul impozitării și, chiar mai potrivită pentru acest scop, puterea internă absolută de fraudă, statul poate purta războaie plătite de alții. Și, în mod natural, atunci când cineva nu trebuie să-și finanțeze aventurile riscante, ci poate să-i forțeze pe alții s-o facă, sau poate crea pur și simplu din nimic fondurile necesare, acel cineva tinde să riște mai mult și să aibă o atitudine mai militaristă decât altminteri.

Independent de o cerere și, ca urmare, o instituție prin natură mai agresivă decât orice companie normală care ar fi nevoită să-și finanțeze războaiele cu venituri câștigate exclusiv prin tranzacții voluntare și care s-ar confrunta cu repercursiuni financiare imediate atunci când un singur client și-ar reduce achizițiile, exprimându-și insatifacția în legătură cu politica de război a companiei, statul tot nu este degrevat în întregime de toate constrângerile în urmărirea propriilor agresiuni externe. La fel cum statele apar, cu toate că nu există o cerere pentru ele, așa și războaiele survin fără a fi fost solicitate. Dar așa cum apariția și extinderea statelor este limitată de opinia publică, așa sunt, de asemenea, și eforturile lor războinice. Deoarece, în mod evident, pentru a face față cu succes unui război, un stat trebuie să aibă la dispoziție suficiente resurse economice – în termeni relativi – singurele care conferă sustenabilitate acțiunilor lui. În orice caz, aceste resurse pot fi furnizate doar de o populație productivă. Astfel, pentru asigurarea mijloacelor necesare câștigării războaielor și evitarea confruntării cu scăderea producției în timpul acestora, opinia publică se dovedește încă o dată a fi variabila decisivă în temperarea politicii externe a unui stat. Numai dacă există sprijin popular pentru războaiele statului pot ele fi purtate și, eventual, câștigate. Sprijinul establishment-ului bancar și de afaceri poate fi obținut cu ușurință, în măsura în care agresiunea externă promite a se-ncheia cu un succes, iar costurile sale pot fi suficient de precis stabilite anticipativ. Bineînțeles, nu toți membrii acestei clase vor fi gata să se alăture, datorită intereselor pe care le-ar putea avea în teritoriile vizate și care ar putea fi negativ afectate în eventualitatea unui conflict interstatal; sau unii poate ar dori ca mai degrabă țara C decât țara B să fie atacată; sau, în fine, unii ar putea fi din principiu împotriva războiului. În general însă, anticiparea conform căreia, în același timp cu victoria propriului stat, elita industrială și bancară s-ar instaura în postura de clasă dominatoare asupra unui teritoriu mai extins, cu posibilități corespunzătoare extinse de exploatare financiară, este unul dintre cele mai puternice motive pentru elita economică – în special cea bancară – de a acorda o atenție deosebită opțiunii războiului.

Dar sprijinul membrilor acestei clase nu este nici pe departe suficient. Pe timp de război, chiar mai mult decât pe timp de pace, statul depinde de disponibilitatea fiecărei persoane în parte de a munci și a produce (nu se mai admit „pierde-vară” pe timp de război). Pentru a asigura un entuziasm generalizat, toate statele trebuie să depună eforturi pentru crearea și sprijinirea ideologiilor naționaliste. Trebuie să se-nveșmânte în hainele statului-națiune și să se erijeze în purtătorii de stindarde și protectorii valorilor superioare ale propriilor națiuni ca distincte de cele ale altora, pentru a genera identificarea populației cu ele însele. Acest lucru este necesar pentru spulberarea ulterioară a independenței din ce în ce mai multor națiuni distincte și grupuri etnice, lingvistice și culturale separate.

Totuși, este nevoie de ceva mai substanțial pentru a menține populația muncind și producând resursele necesare războiului: până la urmă și celelalte state se presupune că au sprijinul elitei lor de afaceri; și, de asemenea, și ele au creat un spirit naționalist în teritoriile lor. Presupunând, mai departe, că statele aflate în conflict controlează inițial populații comparabile ca număr și teritorii cu înzestrări naturale similare, variabila decisivă ce determină victoria sau înfrângerea devine avuția materială relativă a acestora; adică gradul lor relativ de dezvoltare economică și acumulare de capital. În războaiele interstatale tind să câștige acele state care se pot grefa parazitar pe o bunăstare economică superioară. Este limpede însă că, pentru a se afla într-o astfel de poziție, pe teritoriile respectivelor state trebuie să fi existat anterior condiții relativ favorabile acumulării de avuție și capital. Iar statele nu contribuie în mod efectiv la asta. Dimpotrivă, ca instituții angajate în achiziții non-productive și non-contractuale de proprietăți, existența lor însăși distruge prosperitatea și acumularea de capital. Totuși, ele pot aduce o contribuție negativă. Avuția și capitalul se creează și acumulează numai prin apropriere inițială, producție și schimb contractual; iar un grad relativ redus de exploatare a homesteader-ilor, producătorilor și contractanților înseamnă o – relativă – stimulare a acumulării capitalului care, în următorul ciclu de exploatare, poate oferi statului resursele suplimentare necesare succesului militar asupra competitorilor externi. Astfel, necesar câștigării războaielor este un grad relativ ridicat de libertate internă.

În mod paradoxal, cum s-ar putea părea la prima vedere, cu cât mai liberal[21] este un stat la intern, cu atât este mai probabil să se angajeze în agresiune externă. Liberalismul intern face ca o societate să fie mai bogată; o societate mai bogată de exploatat face ca statul să fie mai bogat; iar un stat mai bogat duce la tot mai multe războaie expansioniste încununate de succes. Această tendință a statelor mai bogate înspre intervenția externă este mai mult potențată dacă acestea reușesc să creeze un naționalism „eliberator” în rândurile opiniei publice, i.e., ideologia conform căreia mai presus de toate, în numele și din considerație pentru libertățile interne și standardele relativ mai ridicate de viață ale populației, războaiele trebuie purtate și expedițiile externe întreprinse.

De fapt, ceva încă și mai specific se poate afirma despre liberalismul intern ca cerință necesară și mijloc pentru imperialismul de succes. Nevoia de a avea o economie productivă, caracteristică statului războinic explică, de asemenea, de ce, ceteris paribus, statele care și-au ajustat politicile redistributive interne, astfel încât să reducă importanța reglementărilor economice relativ la cea a impozitării, tind să prevaleze în fața competitorilor în arena politică internațională. Reglementările prin care statele fie obligă, fie interzic anumite schimburi între două sau mai multe persoane private, precum și prelevarea de taxe și impozite implică o expropriere non-productivă și/sau non-contractuală de venituri și deci, ambele prejudiciază homesteader-ii, producătorii sau contractanții. Totuși, deși nu sunt nicidecum mai puțin distructive la adresa output-ului productiv decât impozitarea, reglementările au o trăsătură particulară prin aceea că necesită pentru implementare controlul statului asupra resurselor economice, fără a spori în același timp resursele aflate la dispoziția sa. În practică, cu alte cuvinte, necesită controlul statului asupra taxelor, deși nu-i aduc acestuia nici-un câștig monetar (în schimb satisfac dorința pură de putere, ca în cazul în care un individ A, fără vreun câștig material care să-i revină, le interzice indivizilor B și C să se angajeze în schimb reciproc avantajos). Pe de altă parte, impozitarea și redistribuirea veniturilor colectate conform principiului „luat de la Petru, dat lui Pavel” sporesc mijloacele economice aflate la dispoziția guvernului cel puțin cu „sarcina operațională” aferentă actului redistributiv. Din moment ce o politică a impozitării, și taxarea fără reglementare, aduc venituri monetare mai mari pentru stat (și-n același timp mai multe resurse alocabile eforturilor de război) decât o politică bazată pe reglementare și reglementarea cu taxare, statele trebuie să se miște în direcția unei economii relativ dereglementată și a unui stat relativ bazat pe taxare pentru a evita înfrângerile în arena internațională[22].

În lumina acestor considerații teoretice cu privire la natura statului și a politicii internaționale, mare parte din istorie devine inteligibilă. Colorând secolele, serii practic neîntrerupte de războaie interstatale ilustrează în mod viu cele ce s-au afirmat cu privire la natura intrinsec agresivă a statelor. În mod similar, istoria ilustrează dramatic tendința către o sporită concentrare relativă a statelor ca rezultat al unor astfel de războaie: expansionismul agresiv a dus la ferecarea tuturor frontierelor și la declinul constant al numărului de state, în paralel cu o creștere la fel de importantă a dimensiunii teritoriale a acelora care au reușit să supraviețuiască. N-a apărut încă un stat mondial global, dar o tendință în acest sens își face simțită prezența în mod incontestabil.

Mai precis, istoria aruncă lumină asupra poziției centrale a liberalismului intern pentru creșterea imperiului: întâi, ridicarea statelor Europei Occidentale la o poziție dominantă pe scena internațională poate fi explicată în acest fel. Europa de Vest este zona în care, având la bază vechile tradiții intelectuale ale filozofiei grecești și stoice, precum și ale dreptului roman, au apărut ideologia drepturilor naturale și a liberalismului[23]. Aici, în această zonă – asociate unor nume precum Sf. Toma d’Aquino, Luis de Molina, Francisco Suarez și scolasticii spanioli ai sfârșitului de secol șaisprezece, Hugo Grotius, Samuel Pufendorf și John Locke – și-au câștigat o influență din ce în ce mai mare în rândul opiniei publice; și tot aici, puterea de exploatare internă a diferitelor state a fost, în mod corespunzător, slăbită. Și această putere a fost și mai mult diminuată de faptul că Europa premodernă s-a caracterizat printr-un sistem internațional extrem de competitiv, aproape anarhic, constând într-o multitudine de state de mici dimensiuni și principate feudale. În această stare de lucruri își are originile capitalismul[24]. Datorită puterii reduse a statelor, homesteader-ii, producătorii și contracanții au început să acumuleze din ce în ce mai mult capital; s-au înregistrat rate de creștere economică nemaiîntîlnite până atunci; pentru prima dată, o populație aflată într-o continuă creștere putea fi susținută; și, în particular, o dată cu stabilizarea creșterii populației, standardul general de viață a început să crească gradual și continuu, ducând în cele din urmă la ceea ce e îndeobște denumit Revoluția Industrială. Beneficiind de această bunăstare sporită a societăților capitaliste, plăpândele state liberale ale Europei de Vest au devenit cele mai bogate de pe planetă. Iar bogăția sporită din mâinile lor a dat naștere unei explozii de aventuri imperialiste care, pentru prima dată-n istorie, au consacrat statele europene ca veritabile puteri mondiale, extinzându-și hegemonia asupra tuturor continentelor.

În mod similar poate fi explicat rolul de excepție al Angliei printre statele vest-europene. Cea mai liberală țară dintre toate, ea a devenit și cel mai de succes imperiu[25]. Iar declinul său relativ (și al Europei de Vest) și ridicarea Statelor Unite la rangul de primă putere imperială a lumii corespund, de asemenea, cadrului teoretic. Fără un trecut feudal și cu imperialismul britanic înlăturat, liberalismul a fost mai pronunțat în Statele Unite decât oriunde în Europa. Puterea statului era mai redusă ca niciodată, aproape de neobservat în viața de zi cu zi a oamenilor. În consecință, creșterea economică era mai mare decît în toate celelalte țări; nivelul de trai a crescut, la fel și populația; iar standarul de viață și dimensiunea populației le-au depășit încet pe cele ale țărilor din Europa Occidentală. În același timp, începând cu sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, Anglia și Europa Occidentală erau afectate de revigorarea etatismului intern, efect al apariției ideologiilor socialiste. Prosperitatea economică superioară – produsă de o societate civilă puțin exploatată – a fost cea care a permis aparatului guvernamental, slab pe plan intern, al Statelor Unite să devină, încet-încet, cel mai bogat și mai dotat cu resurse stat și să direcționeze aceste resurse către agresiunea externă, iar cu timpul să se consolideze ca primă putere mondială, cu baze pe întregul glob, dominând militar și controlând hegemonic, direct sau indirect, o mare parte a lumii (cu excepția Uniunii Sovietice, a Chinei și respectiv, a sateliților acestora)[26]. Secolul al nouăsprezecelea deja aducea cu sine un expansionism agresiv, nemaiîntâlnit până atunci, al statului – liberal – american. Încă din 1801, când Marina Statelor Unite a fost trimisă într-o misiune punitivă în zona îndepărtată a orașului Tripoli, practic n-a trecut nici un singur an fără ca guvernul SUA să nu intervină în diferite locuri pe mapamond[27]. Au fost purtate trei mari războaie: împotriva Angliei (1812); împotriva Mexicului (1846-1848), în care acesta a pierdut jumătate din teritoriu; și împotriva Spaniei (1898), soldat cu ocuparea de către Statele Unite a Cubei și a Filipinelor. Contrar mitologiei general acceptate, Războiul Civil a fost de asemenea un război esențialmente expansionist al Nordului relativ mai liberal împotriva Confederației statelor din Sud. Totuși, pasul decisiv către dominația mondială n-a fost făcut decât în secolul XX, când Statele Unite s-au implicat în cele două războaie mondiale. Acestea au dovedit dramatic, ambele, superioritatea puterii americane în raport cu cea a statelor europene. Statele Unite au decis atât învingătorii, cât și învinșii, cele două războaie încheindu-se cu victoria guvernului relativ mai liberal al SUA – sprijinit de o economie mai puțin taxată și reglementată – în raport cu mai socialist-autoritarele state europene (inclusiv Uniunea Sovietică) cu economiile lor mai împovărate de taxe și reglementări. O dată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite dețineau hegemonia asupra Europei și, ca moștenitor al imperiilor coloniale ale statelor europene, asupra unor teritorii întinse pe întreg globul. După război, SUA și-au continuat și chiar intensificat expansiunea fără egal prin intermediul unor intervenții militare mai mult sau mai puțin ample în Grecia, Iran, Coreea, Guatemala, Indonezia, Liban, Cuba, Congo, Guyana Britanică, Republica Dominicană, Vietnam, Chile, Grenada și Nicaragua[28].

În cele din urmă, istoria ilustrează de asemenea în mod viu legătura directă dintre puterea internă de fraudă (expansiune frauduloasă inflaționistă) a statului și politica sa de agresiune externă, precum și conspirația dintre acesta și elitele bancare și de afaceri în virtutea dorințelor expansioniste ale primului. Punctul de cotitură în procesul care a dus la ridicarea SUA în postura de primă putere a lumii a fost primul război mondial. Guvernul Statelor Unite n-ar fi putut intra în acest război, inițial intra-european, și nu l-ar fi putut câștiga fără puterea de expansiune absolută, dobândită o dată cu crearea Sistemului Federal de Rezerve, în 1913. I-ar fi lipsit resursele necesare. Dar cu un sistem bazat pe o bancă centrală, s-a putut face „pe nesimțite” tranziția la o economie de război și a devenit posibil pentru SUA să se implice mai consistent în război, transformându-l într-unul dintre cele mai devastatoare ale istoriei. Și la fel cum înființarea prealabilă a Fed-ului a fost sprijinită cu entuziasm de elita bancară (în special famiile Rockefeller, Morgan, și Kuhn, Loeb&Co), în același mod politica Statelor Unite de a intra în război de partea Aliaților și-a găsit suporterii cei mai fervenți în rândurile elitei economice (de remarcat fiind compania J.P. Morgan&Co., ca agent fiscal al Băncii Angliei, deținătoare a monopolului asupra subscrierii obligațiunilor guvernamentale engleze și franceze și, în același timp, important producător de armament, reprezentată în carul administrației președintelui Wilson de forțe puternice precum William G. McAdoo, Secretar al Trezoreriei și ginerele lui Wilson; colonelul Edward M. House, consilierul personal al lui Wilson pe probleme de politică externă; și Benjamin Strong, guvernator al Băncii Federale de Rezerve din New York)[29].

Un singur element important mai lipsește pentru a avea o reconstrucție completă a ordinii internaționale actuale: moneda. Ține de interesul natural al statelor să-și extindă teritoriul pe cale militară; prin urmare, este de așteptat o tendință de concentrare relativă a acestora. Ține iarăși de interesul statelor să se angajeze în „imperialism monetar”, i.e., să-și extindă posibilitățile de fraudă asupra unor teritorii mai extinse; astfel, este de așteptat o tendință către o monedă globală unică de hârtie. Atât interesele, cât și tendințele se potențează reciproc. Pe de o parte, orice pas în direcția unui cartel internațional al fraudei este sortit eșecului dacă nu e însoțit de consolidarea unei ierarhii și hegemonii militare. Presiunile economice dinăuntru și dinafară ar tinde să submineze cartelul. O dată cu superioritatea militară însă, un cartel inflaționist devine posibil. Pe de altă parte, când dominația militară creează condițiile apariției unui astfel de cartel, statul dominant își poate extinde puterea exploatatoare asupra altor teritorii fără războaie de cucerire. De fapt, cartelizarea internațională a expansiunii creditului permite statului dominant să urmărească prin mijloace mai sofisticate (i.e., mai puțin vizibile) ceea ce prin simple războaie și cuceriri i s-ar refuza.

Într-o primă fază, statul dominant (adică cel care ar putea zdrobi militar orice alt stat și este perceput ca fiind capabil să facă asta) își va folosi forța superioară pentru impunerea unei politici internaționale inflaționiste coordonate. Propria sa bancă centrală impune ritmul procesului de expansiune, iar băncilor centrale ale statelor dominate li se ordonă să inflaționeze în ritm cu statul dominant. Practic, moneda de hârtie a celui din urmă este impusă ca valută de rezervă pentru băncile centrale străine, acestea fiind presate s-o utilizeze ca bază pentru propriile lor măsuri inflaționiste.

Nefiind constrâns de cererea efectivă, ci doar de opinia publică, acest obiectiv este relativ ușor de îndeplinit de către un stat dominant. Cucerirea teritorială directă și impunerea directă a monedei proprii în teritorii străine se pot dovedi contraproductive, datorită opiniei publice, naționale și internaționale. Totuși, dată fiind puterea de a distruge orice alt guvern – chiar dacă este insuficientă pentru o preluare totală – mai e nevoie de foarte puțin ca statul dominant să reușească în imperialismul monetar.

Pe plan intern, este cel mai probabil că nu se va întâmpina nici o rezistență. Guvernul însuși va fi satisfăcut de această soluție. Pentru că, o dată ce propria-i monedă este utilizată ca valută de rezervă de către băncile străine care-și expandează piramidal propriile monede naționale de hârtie peste aceasta, devine posibilă angajarea într-o expropriere aproape lipsită de costuri a proprietarilor și producătorilor externi, fără teama de consecințe contractive. De asemenea, elita bancară și industrială a statului dominant este dispusă să accepte un astfel de aranjament, deoarece datorită acestuia poate participa și ea fără riscuri la exploatarea străinilor. Băncile, în special, dau dovadă de entuziasm. Iar populația nu conștientizează, în mare parte, ceea ce se întâmplă sau consideră problema exploatării externe ca fiind minoră în comparație cu problemele interne.

În plan extern, problemele sunt doar puțin mai complicate. Ca o consecință a acestui regim monetar, statul dominat pierde resurse în favoarea celui dominant. Dar confruntat cu posibilitatea de a pierde cu totul controlul asupra situației interne, preferă în mod natural să accepte o schemă care nu doar că îi permite să rămână la putere, ci chiar să-și continue exproprierea frauduloasă a propriei populații prin inflaționarea monedei sale peste, și-n același ritm cu, cea a statului dominant. Practic pentru aceleași motive, elitele bancare și de afaceri, primele care intră în posesia banilor suplimentari frauduloși ai statului respectiv, sunt dispuse să accepte această situație. Iar marea masă a populației din teritoriile dominate, care prin intermediul acestui aranjament este supusă unei duble exploatări – de către statele și elitele externe în plus față de propriul stat și elitele interne – este iarăși în mare măsură inconștientă de acest fapt și nu-l percepe ca una dintre cauzele importante ale propriei dependențe economice prelungite și relativei stagnări în raport cu națiunea dominantă.

Acest prim pas nu reprezintă însă o soluție perfectă. Sistemul monetar internațional este caracterizat prin existența unei monede-hârtie dominante și a unei multitudini de monede naționale de hârtie expandate piramidal peste aceasta, precum și prin cursuri de schimb flotante între toate aceste monede. Pe de-o parte, această situație este mai puțin convenabilă pentru statul dominant, deoarece în aceste circumstanțe există posibilități sporite de depreciere a propriei monede în raport cu celelalte, o astfel de turnură a lucrurilor punându-i în pericol poziția de putere dominantă. Și asta deoarece ratele de schimb nu sunt determinate exclusiv de politicile inflaționiste ale diferitelor bănci centrale. În ultimă instanță, și ceteris paribus, acestea sunt determinate de paritatea puterii de cumpărare[30]. Și chiar în cazul în care o bancă centrală a unui stat dominat expandează în ritm cu banca centrală dominantă, alți factori (un nivel mai redus de impozitare și/sau reglementare, de pildă) pot face ca moneda primului stat să se aprecieze totuși în raport cu a celui de-al doilea.

Pe de altă parte, existența unei multitudini de monede care fluctuează liber una față de cealaltă este, după cum s-a explicat mai devreme, potrivnică scopului însuși al existenței banilor. E un sistem de barter parțial. Creează haos informațional, face imposibil calculul economic rațional și, în consecință, creează ineficiențe în chiar sistemul productiv pe care se bazează, în mod parazitar, statul dominant.

Astfel, pentru a-și asigura poziția dominantă și a-și maximiza venitul acaparat prin exploatare, într-o a doua fază un stat dominant va încerca invariabil să impună o monedă internațională – și-n cele din urmă universală – controlată și emisă monopolistic fie direct, de către banca sa centrală, fie indirect, de către o bancă internațională sau mondială dominată de banca sa centrală.

Există însă anumite obstacole în calea atingerii acestui obiectiv. Totuși, o dată ce prima etapă a fost dusă la îndeplinire, nici unul nu pare de nedepășit. Bineînțeles, statele dominate și-ar pierde parte din puterile discreționare în cadrul unui astfel de aranjament. Acest lucru ar fi însă compensat de funcționarea mai eficientă a propriei economii, o dată ce haosul calculațional la nivelul comerțului internațional ar fi redus. În plus, elitele bancare și de afaceri ale ambelor țări ar sprijini cu îndârjire un astfel de regim monetar și și-ar utiliza strânsele legături cu propriile guverne și contactele la nivel internațional pentru a-i promova adoptarea. Pentru că, până la urmă, băncile și companiile fac bani din activitatea de producție și schimb. Ratele de schimb flotante sunt un impediment artificial în calea acestui interes economic. Și vor fi percepute ca disfuncționale mai ales de către marile afaceri, deoarece în special pentru acestea comerțul internațional joacă un rol mai important.

De fapt, cea mai dură rezistență la adoptarea unei monede internaționale este de așteptat nu din partea statelor și elitelor economice, ci din partea marii mase a populației. Din moment ce o monedă internațională presupune renunțarea la cea tradițională, ea vine tocmai împotriva acelui naționalism pe care statele l-au cultivat cu asiduitate atâta vreme. Problemele ar fi și mai mari dacă li s-ar cere țărilor dominate să adopte – cu nume și toate cele – direct moneda statului dominant, deoarece natura imperialistă subiacentă unui astfel de sistem monetar ar deveni periculos de vizibilă. Dar, cu un dram de diplomație și o propagandă răbdătoare, această problemă pare, de asemenea, rezolvabilă. O nouă monedă trebuie creată, cu nume nou, definită în raport cu monedele naționale (care la rândul lor sunt definite în raport cu noua monedă) pentru a le scoate pe acestea – conform legii lui Gresham – din circulație[31]. Aceste acțiuni trebuie însoțite de apelul constant al statelor și elitelor economice la intuițiile economice sănătoase ale marelui public, conform cărora – dincolo de toate sentimentele naționaliste – mai multe monede naționale fluctuând liber constituie un cadru instituțional anacronic care viciază calculul economic rațional, și este în interesul tuturor să existe o monedă internațional (dacă este posibil, universal) acceptată, de tipul celei pe care sistemul bancar internațional sub conducerea băncii centrale a statului dominant este gata s-o furnizeze. Blocată fiind orice schimbare drastică a opiniei publice în direcția proprietății private, a monedei sănătoase și a unei vigilențe sporite corespunzătoare în urmărirea acțiunilor statului, nimic nu va mai împiedica statul dominant să obțină o completă autonomie internațională de fraudă. Și o dată cu adoptarea unei monede mondiale și instituirea unei bănci mondiale, controlate de către banca centrală a statului dominant, s-a făcut pasul decisiv înspre consolidarea acestuia în poziția de veritabil guvern mondial, deținând controlul nu doar asupra inflației la nivel global, ci și asupra impozitării și a reglementărilor legale.

În lumina acestei explicații a imperialismului monetar și a funcției sale de complement „natural” (dintr-o perspectivă etatistă) al expansionismului militar, devine inteligibil și restul istoriei politice internaționale. Mână-n mână cu ridicarea Marii Britanii la rangul de cea mai puternică națiune imperialistă, s-a impus și imperialismul lirei sterline. La vremea respectivă încă temperate de obstacole interne în calea fraudei inflaționiste, țările dominate de Imperiul Britanic erau obligate să-și țină rezervele sub formă de depozite în lire sterline la Londra, cu angajamentul Băncii Angliei de a le răscumpăra contra aur la cerere. Astfel, aceste țări puteau să inflaționeze piramidal monedele lor naționale peste lira sterlină, iar Marea Britanie putea expanda lira peste aur fără a se teme de ieșirea aurului din țară. O dată cu declinul Marii Britanii și ascensiunea guvernului Statelor Unite la rangul de primă putere militară a lumii, imperialismul lirei sterline a făcut treptat loc imperialismului dolarului. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când dominația SUA s-a extins asupra celei mai mari părți a lumii, dolarul a devenit valuta de rezervă internațională, peste care toate celelalte state își expandau diferitele lor monede naționale de hârtie, fapt în mod esențial consfințit prin Acordul de la Bretton Woods[32]. Pentru o vreme, Statele Unite și-au menținut pretenția oficială de a răscumpăra, la cerere, cu aur dolarii băncilor centrale străine și acest lucru a limitat într-o oarecare măsură propriul lor potențial inflaționist. Totuși faptul n-a împiedicat emiterea constantă de dolari fără acoperire în aur. Poziția de putere militară internațională dominantă a Statelor Unite (concretizată oficial printr-un număr de pacte militare, cel mai important fiind NATO) le-a dat posibilitatea să constrângă guvernele străine să-și exercite doar sporadic, dacă nu deloc, dreptul de a solicita răscumpărarea dolarilor, astfel încât propria inflație cu dolari se putea desfășura fără a pune în mișcare consecințe contractive. Iar când politica lor inflaționistă a dus la o prea mare îndrăzneală a guvernelor străine în încercările lor de a obține aur la prețuri negociate, puterea militară superioară a Statelor Unite a fost cea care, până la urmă, le-a permis să renunțe la toate angajamentele și să-și declare bancnotele non-convertibile. Din acest moment Sistemul Federal de Rezerve a dobândit poziția de falsificator autonom de ultimă instanță pentru întregul sistem bancar internațional[33].

Natura imperialistă a acestui standard-dolar devine efectivă în special prin instrumente precum Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) și Banca Internațională a Reglementelor (BIR)[34]. Bani și credite suplimentare, create prin simple înscrisuri, sunt transferate dinspre aceste instituții dominate de SUA înspre guvernele străine care-și expandează peste acestea moneda națională și transferă mai departe acești bani suplimentari propriilor lor sisteme bancare cartelizate, care, adăugând o doză suplimentară expansiunii, îi trec diferitelor stabilimente de afaceri agreate de către stat, de unde se propagă până la periferia economiei. În paralel cu acest flux monetar, are loc un proces de sens contrar de redistribuție a veniturilor și avuției dinspre periferie înspre elitele bancare și industriale naționale și guverne, precum și dinspre teritoriile dominate înspre guvernul SUA și establishment-ul bancar și de afaceri al acestora, ca centru ultim al finanțelor mondiale.

Din punct de vedere sociologic, dacă aceste două procese integrate sunt aplicate societăților feudale pre-moderne, concluziile sunt deosebit de interesante. Astfel de societăți, în special de prin Africa, Asia, America Centrală și de Sud, sunt în mod tipic caracterizate prin existența unei clase de stăpâni feudali de pământuri sau seniori feudali reconvertiți în magnați financiari sau industriali și care controlează aparatul statal, avându-și, în cea mai mare parte, reședința în capitală, oraș care-n același timp găzduiește guvernul; de asemenea, aceste spații se mai caracterizează prin existența unei clase de țărani dependenți, în cea mai mare parte fără pământ, dispersați în zonele rurale și care susțin statul, elita feudală și capitala țării prin plata rentelor[35]. Imperialismul dolarului înseamnă aici sprijinirea regimului feudal, suportul pentru și participarea la exploatarea unei populații și zone rurale ruinate de către o castă feudală parazitară și orașul capitală, precum și contribuția la suprimarea de către ultimele a oricărei mișcări eliberatoare și de reformă funciară. În fapt, ciclul tipic al Lumii a Treia – opresiune guvernamentală fără scrupule, mișcări revoluționare, războaie civile, opresiune reînnoită, dependență economică prelungită și sărăcie în masă – este în bună măsură cauzat și susținut de sistemul monetar internațional dominat de SUA.

În special începând cu 1971, s-au făcut eforturi sporite în direcția celui de-al doilea pas al procesului de expansionism monetar. Nu toate cele aproximativ 160 de monede cu rate de schimb flotante ridică probleme, deoarece cele mai multe nu sunt în pericol – din motive interne – să se aprecieze în raport cu dolarul și să întărească prin acest fapt poziția statelor respective față de Statele Unite, sau dețin un rol atât de puțin important în comerțul internațional, încât haosul calculațional datorat existenței lor este în mare măsură nesemnificativ. Totuși, datorită forței relative a monedelor lor și rolului lor important în comerțul internațional, principalele state vest-europene și Japonia pun astfel de probleme. Prin urmare, aceste state și monedele lor au fost special vizate de încercările, cu SUA la cârmă, de a crea o monedă globală care să faciliteze raționalitatea calcului economic și în același timp să conserve dominația Statelor Unite și sporirea ulterioară continuă a puterii lor inflaționiste. Crearea Drepturilor Speciale de Tragere (DST), definite inițial pe baza a 16 și ulterior a 5 monede ale liderilor exportului mondial și emise de FMI, a fost o mișcare în direcția unei monede globale și a unei bănci centrale mondiale dominate de SUA[36]. Un alt impuls important înspre atingerea acestor obiective a fost oferit prin activitățile Comisiei Trilaterale, fondate în 1973 ca ramură a Consiliului pentru Relații Externe înființat de David Rockefeller. Constând din circa 300 de foarte influenți oameni politici, bancheri, oameni de afaceri, precum și intelectuali și jurnaliști din America de Nord, Europa Occidentală și Japonia, Trilaterala a făcut din înființarea unei monede globale principalul său obiectiv[37]. S-au făcut pași importanți în alinierea frontului monetar european, ca scop intermediar, cu sprijinul fervent atât al Trilateralei, cât și al altor asociații politice, bancare, industriale și de afaceri, cu mulți membri comuni cu Trilaterala, și devotate acelorași obiective, cum ar fi Comitetul de Acțiune pentru Europa, Asociația pentru Uniunea Monetară Europeană, Federația Bancară a Comunității Europene, Asociația Bancară a ECU, Comitetul Basel și Wilton Park Group. În 1979 a apărut pentru prima dată nou creata ECU (European Currency Unit – Unitatea Europeană de Cont), emisă sub auspiciile CEE. Definită ca medie ponderată a zece monede europene și asistată de structuri precum Sistemul Monetar European, Banca Europeană de Investiții, SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications) și FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară), ECU și-a asumat un rol din ce în ce mai important. Din moment ce, medie fiind, este mai puțin volatil decât diferitele monede naționale, băncile și corporațiile multinaționale în special l-au considerat din ce în ce mai atractiv ca unitate de cont și mijloc de compensare: calculul economic este mai puțin arbitrar cu trei monede – ECU, yenul și dolarul – decât cu o duzină. În conformitate cu acordurile oficiale interguvernamentale, se dorește înființarea unei Bănci Centrale Europene – cel mai probabil succesoare a actualului FECOM – iar ECU va deveni moneda întregii Europe, înlocuind toate monedele naționale[38].

O dată cu rezolvarea problemei haosului calculațional în spațiul european, și în special cu neutralizarea țărilor europene cu monedă sănătoasă și slăbirea acestora printr-un cartel care prin natura lui favorizează statele mai inflaționiste în dauna celorlalte, conservând și prelungind hegemonia SUA asupra Europei, a mai rămas, într-adevăr, puțin de făcut. Cu doar trei bănci centrale și trei monede și cu dominația SUA asupra Europei și Japoniei, cei mai probabili candidați pentru poziția de Bancă Centrală Mondială dominată de Statele Unite sunt FMI sau BIR; și sub egida acesteia, inițial definită ca un coș format din dolar, ECU și yen, „phoenix”-ul, sau oricare ar fi numele său, se va afirma ca unică monedă-hârtie globală – dacă nu cumva totuși opinia publică, în postura sa de unică stavilă în calea creșterii guvernului, suferă o schimbare substanțială, iar populația începe să înțeleagă lecțiile explicate în această lucrare: anume că atât raționalitatea economică, cât și justiția și moralitatea necesită un etalon-aur global și activitate bancară liberă, bazată pe rezerve 100%, precum și o piață liberă la nivel mondial; și că un guvern mondial, o bancă centrală și o monedă-hârtie globale – contrar impresiei înșelătoare că reprezintă valori universale – nu înseamnă decât universalizarea și intensificarea exploatării, fraudei expansioniste și distrugerii economice[39].



* Hans-Hermann Hoppe este profesor și predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas. Această lucrare va apărea în Money and Nation State, volum care urmează să fie lansat de Independent Institute.

Articolul a apărut în The Review of Austrian Economics, Vol. 4, 1990, p. 55-87, sub titlul „Banking, Nation States and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order”.

Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

[1] În legătură cu apariția monedei pe piața liberă, vezi Carl Menger, Principles of Economics (New York: New York University Press, 1976), p. 257-285; „Geld” în Carl Menger, Gesammelte Werke, vol. 4 (Tübingen: Mohr, 1970).

[2] Asupra standardului aur vezi The Gold Standard, An Austrian Perspective, Lewellyn H. Rockwell, Jr., ed. (Lexington, Mass.: D.C. Heath, 1985); și Ron Paul cu Lew Lehrman, The Case for Gold (San Francisco: Cato Institute, 1983).

[3] Asupra activității bancare și în particular asupra funcțiilor diferite ale depozitelor și împrumuturilor, vezi Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983).

[4] Vezi Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Meriden, Conn.: Cobden Press, 1984), p. 32-34.

[5] Un exemplu proeminent în acest sens este Friedrich A. Hayek, Denationalization of Money (London: Institute of Economic Affairs, 1976); pentru o critică vezi Murray N. Rothbard, „Hayek’s Denationalization of Money”, Libertarian Forum 15, nr. 5-6 (august 1981 și ianuarie 1982).

[6] Asupra procesului de fraudă descris vezi Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 4; de asemenea Elgin Groseclose, Money: The Human Conflict (Norman: University of Oklahoma Press, 1934), p. 178 și 273.

[7] Pentru teoria austriacă a ciclurilor de afaceri vezi Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit (Irvington, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1971); Mises, Human Action, cap. 20 (Chicago: Henry Regnery, 1966); Friedrich A. Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle (New York: Augustus M. Kelley, 1967); Richard v. Strigl, Kapital und Produktion (Wien, J. Springer Verlag, 1934); Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, vol. 2, cap. 12 (Los Angeles: Nash, 1970), p. 832-849.

[8] Dar cartelurile? N-ar putea băncile competitoare forma un cartel și cădea de acord să emită substitute monetare fără acoperire concertată? Încă o dată, în condițiile activității bancare libere acest lucru este extrem de improbabil, deoarece un astfel de sistem se caracterizează prin absența completă a oricăror stimulente în sensul cartelizării. În lipsa barierelor la intrare, orice astfel de cartel s-ar înscrie în categoria celor voluntare și ar suferi de pe urma acelorași deficiențe ca orice cartel voluntar. În fața amenințării celor din afară și/sau a noilor veniți, și a înțelegerii faptului că, asemeni tuturor cartelurilor, un cartel bancar ar favoriza membrii cei mai puțin eficienți în dauna celor mai eficienți, nu există pur și simplu nici un fundament economic pentru o acțiune de succes, și orice încercare de cartelizare s-ar pulveriza rapid ca ineficientă economic. Mai mult, în măsura în care banii fără acoperire ar fi utilizați pentru expandarea creditului, acțiunea concertată a băncilor ar pune în mișcare un amplu ciclu expansiune-contracție. Acest lucru, de asemenea, ar frâna cartelizarea. A se vedea, pentru teoria activității bancare libere Mises, Human Action, p. 434-448; Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 8.

[9] Contrar afirmațiilor școlii Public Choice, statele și firmele private nu fac, în principiu, același tip de afaceri, ci mai degrabă se angajează în tipuri de operațiuni categorial diferite. Cele două tipuri de instituții sunt rezultatul unor interese diferite, antagoniste. Interesul „politic” în exploatare și expropriere care subîntinde formarea statelor necesită și presupune în mod evident existența avuției și, prin urmare, a unui interes „economic” al cel puțin unei persoane în a produce această avuție înainte (reciproca nefiind adevărată). Dar, în același timp, cu cât sunt mai pronunțate și de succes interesele politice, cu atât mai distructivă va fi situația pentru interesele economice. Școala Public Choice are perfectă dreptate atunci când arată că oricine – un angajat al unei firme și nu mai puțin un funcționar guvernamental – preferă în mod normal un venit mai ridicat unuia mai scăzut și că acest interes explică de ce ar fi de așteptat ca guvernele să aibă o tendință de a se extinde la fel ca orice altă firmă. În orice caz, această descoperire – că politicienii și birocrații nu sunt mai altruiști sau preocupați de „binele public” decât cetățenii din celelalte sfere de activitate – nu este nicidecum nouă, chiar dacă a fost uneori trecută cu vederea. Și totuși, ceea ce aduce de fapt nou școala pomenită – inferența dedusă din această intuiție corectă, că toate instituțiile ar trebui prin urmare privite ca rezultate ale unor forțe motivaționale identice și tratate analitic în același mod – este fals. Indiferent de credințele subiective ale unei persoane, integrarea propriilor acțiuni în cadrul instituțional al statului sau al unei întreprinderi economice „obișnuite” și urmărirea intereselor de maximizare a avuției într-o parte sau alta duc la rezultate categorial diferite. Pentru o afirmație reprezentativă a școlii Public Choice în legătură cu ideea „statului ca firmă” și a „schimbului politic” ca fundamental identic cu „schimbul economic”, a se vedea J. Buchanan și Gordon Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1965), p. 19; pentru o critică a acestei viziuni și pentru diferența fundamentală între mijloacele politice și cele economice, a se vedea Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914), p. 24-27; Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City, Kans.: Sheed Andrews and McMeel, 1977), cap. 2.

[10] Pentru teoria asupra statului care urmează, a se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); Rothbard, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press, 1982); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeuscher Verlag, 1987); Hoppe, Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1988); Anthony de Jasay, The State (Oxford: Basil Blackwell, 1985).

[11] Asupra confuziei semantice răspândite prin intermediul termenului „acord conceptual” în special de James Buchanan, vezi Hans-Herman Hoppe, „The Fallacies of the Public Goods Theory and the Production Security”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (Winter 1989): 27-46.

[12] Vezi Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, cap. 5.3; Hoppe, Theory of Socialism and Capitalism, cap. 8.

[13] Despre democratizare ca mijloc de extindere a puterii statului a se vedea Bertrand de Jouvenel, On Power (New York: Viking Press, 1949), p. 9-10.

[14] Asupra tendinței inerente a statului de a ajunge la un monopol nerestricționat al falsificării, a se vedea Rothbard, The Mystery of Banking; Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money (San Rafael, Calif.: Libertarian Publishers, 1985).

[15] Despre imposibilitatea apariției banilor ca bani discreționari, vezi teorema regresiei: Mises, Theory of Money and Credit, p. 97-123; Mises, Human Action, p. 408-410; Rothbard, Man, Economy and State, vol. 1, p. 231-237.

[16] Asupra participării entuziaste a elitei bancare la crearea Fed – ului vezi Rothbard, Mystery of Banking, cap. 15 și 16.

[17] Asupra formării coaliției stat-bănci-business, vezi Gabriel Kolko, The Triumph of Conservatism (Chicago: Free Press, 1967); Kolko, Railroads and Regulations (Princeton: Princeton University Press, 1965); James Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State (Boston: Beacon Press, 1968); Ronald Radosh și Murray N. Rothbard, ed., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972).

[18] În tradiția marxistă acest stadiu al dezvoltării sociale este denumit „capitalism monopolist”, „capitalism financiar” sau „capitalism monopolist de stat”. Partea descriptivă a analizei marxiste nu este în principiu lipsită de valoare. Prin scoaterea la lumină a conexiunilor personale și financiare dintre stat și sectorul afacerilor, aceasta creionează mult mai realist ordinea economică prezentă decât majoritatea economiștilor „burghezi” de factură naiv – entuziastă. Din punct de vedere analitic însă, marxiștii pricep aproape totul pe dos.

Viziunea tradițională pre-marxistă, corectă, asupra exploatării este aceea a liberalilor radicali (adepți ai laissez-faire – ului) precum cea expusă, de exemplu, de Charles Comte și Charles Dunoyer. Conform acestora, nu există divergențe de interese între capitaliști ca proprietari de factori de producție și muncitori, ci între cei productivi din societate, i.e. homesteader-i, producători și contractanți, inclusiv oameni de afaceri și muncitori, pe de o parte, și cei care acaparează avuție non-productiv și/sau non-contractual, i.e., statul și grupurile privilegiate de el, precum stăpânii feudali de pământuri. Această distincție a fost mai întâi prost înțeleasă de Saint-Simon, care fusese la un moment dat influențat de Comte și Dunoyer, și care a clasificat oamenii de afaceri, laolaltă cu nobilii feudali și alte grupuri privilegiate de către stat, ca exploatatori. Marx a preluat această confuzie de la Saint-Simon și a amplificat-o, desemnând ca exploatatori doar pe capitaliști și ca exploatați întreaga clasă muncitoare, justificând această viziune printr-o teorie a valorii muncă de sorginte ricardiană și prin propria teorie a plus-valorii. În mod fundamental, această viziune a rămas tipică pentru marxism până-n prezent – în ciuda criticii zdrobitoare a lui Böhm-Bawerk la adresa teoriei marxiste a exploatării și a explicării de către acesta a diferenței între prețurie factorilor și cele ale bunurilor finale prin preferința de timp (dobândă). Chiar și în prezent, ori de câte ori vorbesc de caracterul exploatator al capitalismului monopolist, ei văd rădăcina problemelor în persistența nestingherită a proprietății private asupra mijloacelor de producție. Chiar dacă admit un oarecare grad de independență a aparatului de stat în raport cu clasa capitaliștilor monopoliști (ca în versiunea „capitalismului monopolist de stat”), pentru ei nu statul este cel care face posibilă exploatarea capitalistă; mai degrabă faptul că statul este un agent al capitalismului, o organizașie care transformă interesele înguste al capitaliștilor individuali în interesul unui capitalist universal ideal („ideelle Gesamtkapitalist”), explică existența exploatării.

În fapt, după cum am explicat, lucrurile stau exact pe dos: statul este cel care, prin însăși natura sa, este o organizație exploatatoare, iar capitaliștii se pot angaja în exploatare numai în măsura în care încetează să mai fie capitaliști și, în schimb, se aliază cu statul. Decât a vorbi de capitalism monopolist de stat, prin urmare, ar fi mai potrivit a denumi sistemul actual „socialism monopolist finanțat prin stat” sau „socialism burghez”.

Pentru studii marxiste reprezentative, vezi Rudolf Hilferding, Finance Capital (London: Routledge and Kegan Paul, 1981); V. I. Lenin, Imperialism: Last Stage Capitalism (Moscow: Foreign Languages Publishing House, 1974); Paul M. Sweezy, The Theory of Capitalist Development (New York: Monthly Review Press, 1942); P. A. Baran și Paul M. Sweezy, Monopoly Capital (New York: Monthly Review Press, 1966); E. Mandel, Marxist Economic Theory (London: Merlin, 1962); Mandel, Late Capitalism (London: New Left Books, 1975); H. Meissner, ed. Buergerliche Oekonomie ohne Perspektive ([East] Berlin: Dietz, 1976). Asupra pervertirii analizei clasice liberale a claselor prin marxism, vezi Murray N. Rothbard, „Left and Right”, in Egalitarianism As a Revolt Against Nature and Other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974); despre respingerea teoriei marxiste a exploatării, vezi Eugen von Böhm-Bawerk, Karl Marx and the Close of His System, Paul M. Sweezy, ed. (New York: Augustus M. Kelley, 1948).

[19] A recunoaște existența unei comuniuni de interese cu bătaie lungă între stat și elita economică, datorată monopolizării banilor și activității bancare, nu înseamnă a spune că nu pot apărea conflicte în cadrul acestei coaliții. După cum am menționat mai devreme, statul este caracterizat, de exemplu, și de necesitatea democratizării propriei constituții. Iar procesul democratic ar putea foarte bine scoate la iveală sentimente egalitariste sau populiste, opuse tratamentului favorabil aplicat de stat băncilor și marilor magnați. Oricum, tocmai natura financiară a legăturii etatist – corporatiste face ca acest lucru să fie improbabil. Deoarece n-ar fi vorba doar de o amenințare imediată la adresa elitei economice; ar implica, de asemenea, pierderi financiare severe în veniturile statului, chiar dacă n-ar fi amenințată stabilitatea acestuia ca atare. Ca urmare, există motivații puternice de ambele părți pentru unirea forțelor în vederea eliminării unor astfel de atitudini din spectrul politic, înainte de a căpăta o audiență largă și de a se asigura prin toate mijloacele care le stau la dispoziție ca plaja alternativelor politice admise discuțiilor publice să fie atât de restrânsă, încât să fie exclusă în mod sistematic orice analiză a „combinației” lor frauduloase.

A se vedea, de asemenea, în legătură cu aceasta – în ciuda neînțelegerilor lor stângiste caracteristice – studii ca C.W. Mills, The Power Elite (New York: 1965); W. Domhoff, Who Rules America? (New York, 1967); E. Schattschneider, The Semi-Sovereign People (New York, 1960); Bachrach și Baratz, Power and Poverty (New York, 1970); C. Offe, Strukturprobleme des kapitalistischen Staates (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1972).

[20] Despre corelația strânsă între stat și război, vezi studiul important al lui E. Krippendorff, Staat und Krieg (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1985); de asemenea Charles Tilly, „War Making and State Making as Organized Crime” în P. Evans și alții, Bringing the State Back In (Cambridge: Cambridge University Press, 1985); Robert Higgs, Crisis and Leviathan (New York: Oxford University Press, 1987).

[21] Termenul liberal este folosit aici și în cele ce urmează în sensul său European tradițional și nu în sensul american al zilelor noastre, ca sinonim pentru socialist sau social-democrat!

[22] Un model emblematic al acestei conexiuni între o politică internă bazată pe dereglementare și o agresivitate externă sporită este oferit de administrația Reagan.

[23] Pentru cele ce urmează vezi și Hans-Hermann Hoppe, „The Economics and Sociology of Taxation”, in Taxation: An Austrian View, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed. (Auburn, Ala.: The Ludwig von Mises Institute, în curs de apariție).

[24] Asupra importanței „anarhiei politice” pentru apariția capitalismului vezi J Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s Press, 1976), cap. 7.

[25] Despre imperialismul britanic vezi L.E. Davis și R.A. Huttenback, Mammon and the Pursuit of Empire: The Political Economy of British Imperialism 1860-1912 (Cambridge: Cambridge University Press, 1986).

[26] Vezi, pentru aceasta și următoarele, Krippendorff, Staat und Krieg, p. 97-116.

[27] Vezi tabelul din E. Krippendorff, Die amerikanische Strategie (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1970), p. 43 ș. u.

[28] Asupra politicii externe americane în secolul XX, vezi Leonard P. Liggio, „American Foreign Policy and National Security Management” în Radosh și Rothbard, A New History of Leviathan; Rothbard, For A New Liberty, cap. 14.

[29] Vezi Rothbard, Mystery of Banking, p. 230-247; asupra rolului clanului Morgan în determinarea lui Wilson să implice America în război, vezi în special Charles Tansill, America Goes to War (Boston: Little, Brown and Co., 1938), cap. 2-4.

[30] Asupra teoremei parității puterii de cumpărare, vezi Mises, Human Action, p. 452-458; Rothbard, Man, Economy and State, p. 715-722.

[31] Asupra legii lui Gresham vezi Mises, Theory of Money and Credit, p. 75 și 77; Mises, Human Action, p. 781-783; Rothbard, Power and Market, p. 29-31.

[32] Asupra standardului dolar-aur înființat la Bretton Woods vezi Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation (Chicago: Henry Regnery, 1984).

[33] Din 1971, momentul în care standardul aur a fost definitiv desființat, s-a emis mai multă monedă decât fusese anterior acumulată de către toate națiunile de-a lungul istoriei.

[34] Asupra naturii imperialiste a acestor instituții, vezi de asemenea, G. Kolko, The Politics of War, the World and United States Foreign Policy 1943-1945 (New York: Random House, 1968), pp. 242-340.

[35] A se vedea Paul A. Baran, Political Economy of Growth (New York: Monthly Review Press, 1957), cap. 5-6.

[36] Vezi Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation.

[37] O listă a proeminenților membri din partea Statelor Unite în Trilaterală ar include pe: David M. Abshire, consilier prezidențial; Frank C. Carlucci, fost consilier pe probleme de securitate națională; J.C. Whitehead, secretar de stat adjunct; Alan Greenspan, președinte al Fed; Winston Lord, ambasador în China; George Bush, președinte; Paul A. Volcker, fost președinte al Fed-ului; Alexander Haig, fost secretar de stat; Jeanne Kirkpatrik, fost ambasador la Națiunile Unite; David Stockman, fostul șef OMB; Caspar Weinberger, fost secretar al apărării; W. Michael Blumenthal, fost secretar al Trezoreriei; Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională; Harold Brown, fost secretar al apărării; James E. (Jimmy) Carter, fost președinte; Richard N. Cooper, fost subsecretar de stat pe probleme economice și monetare; Walter Mondale, fost vice-președinte; Anthony M. Solomon, fost subsecretar al Trezoreriei pe probleme monetare; Cyrus Vance, fost secretar de stat; Andrew Young, fost ambasador la Națiunile Unite; Lane E. Kirkland, șeful AFL-CIO; Flora Lewis, New York Times; Thomas Johnson, Los Angeles Times; George Will, ABC television and Newsweek.

[38] În legătură cu acestea a se vedea Jeffrey A. Tucker, „The Contributions of Menger and Mises to the Foundations of Austrian Monetary Theory together with One Modern application” (lucrare prezentată la ce de-a 13-a conferință anuală a Association for Private Enterprise Education, Cleveland, Ohio, 1988); și Ron Paul, „The Coming World Monetary Order” (a Special Report from the Ron Paul Investment Letter, 1988).

Printre personalitățile europene proeminente care sprijină ideea unei Bănci Centrale Europene, ECU, și-n cele din urmă o monedă globală, se numără: G. Agnelli, președinte al FIAT; J. Deflassieux, președinte al BIR; G. FitzGerald, fost prim-ministru al Irlandei; L Solana, președinte al Compania Telefonica National de Espana; G. Thorn, președinte al Comunității Europene și fost prim-ministru al Luxemburg-ului; N. Thygesen, profesor de economie la Universitatea din Copenhaga; U. Agnelli, vice-președinte FIAT; E. Balladour, Ministru de Finanțe al Franței; N. Brady, Dillon Read Investments; J Callaghan, fost prim-ministru al Marii Britanii; K. Carstens, fost președinte al Germaniei de Vest; P. Coffey, profesor de economie la Universitatea din Amsterdam; E. Davignon, fost comisar european; J. Delors, fost președinte al Comunității Europene; W. Dusenberg, președinte al BIR; L. Fabius, fost prim-ministru al Franței; J.R. Fourtou, președinte al Rhone-Poulenc; R.d. La Jemere, fost guvernator al Banque de France; Valery Giscard d’Estaing, fost președinte al Franței; Ch. Goodhart, profesor de finanțe la LSE; P. Guimbretiere, director al proiectului ECU al Comunității Europene; W. Guth, președinte al Deutsche Bank; E. Heath, fost premier britanic; M. Kohnstamm, fost președinte al European University Institute, Florența; N. Lawson, cancelar britanic al Ministerului de Finanțe; J.M. Leveque, președinte al Credit Lyonnais; L. Lucchini, președinte al Confindustria, Italia; F. Maude, ministru britanic pentru Corporate and Consumer Affairs; P. Mentre, președinte al Credit National, Franța; H.L. Merkle, președinte al Bosch Gmbh, RFG; F. Mitterand, președinte al Franței; J. Monet, fondator al Comunității Europene; F.X. Ortoli, președinte al Total Oil și fost comisar european; D. Ambure, Credit Lyonnais; H. Schmidt, fost cancelar al RFG și editor al Die ZEIT; P. Sheehy, președinte al BAT Industries; J. Solvay, președinte al Solvay, Belgia; H.J. Vogel, președinte al Partidului Social Democrat German; J. Zijlstra, fost președinte al Nederlandse Bank.

[39] Jeffrey A. Tucker de la Institutul Ludwig von Mises a influențat semnificativ înțelegerea mea asupra dinamicii sistemului monetar internațional – prin discuții frecvente, precum și prin accesul la propriile sale cercetări legate de această temă. Este de prisos să precizez că toate neajunsurile mi se datorează în întregime.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins