Capitolul 22. Cea mai veche profesie din lume

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Povestea spusă de bătrânul văcar îl lăsase pe Jonathan mai perplex decât fusese vreodată. Ce fel de insulă era asta? Bazarul Guvernelor părea interesant, aşa că decise să se ducă acolo să vadă dacă-l putea ajuta cineva să găsească drumul spre casă. Sau cel puţin ar putea găsi pe cineva care să-l ajute să-şi recapete banii. Aşa că se îndreptă spre piaţa oraşului.

“Nu poţi să nu dai de el,” spusese bătrânul văcar în timp ce îşi mâna vacile mai departe. “Este în palat, cel mai mare lucru din piaţă.” În mod sigur, drumul ducea în piaţa oraşului şi pe partea cealaltă se afla un palat minunat. Deasupra uşilor uriaşe puteai citi cu litere săpate în piatră: “PALATUL LORZILOR”.

Jonathan alergă în sus pe scările largi ale palatului, iar când ajunse înăuntru se opri ca să-şi lase ochii să se obişnuiască cu lumina scăzută. În faţa lui se întindea o sală mare, cu tavanul atât de înalt încât lămpile nu puteau lumina în întregime interiorul. Exact aşa cum spusese bătrânul văcar, erau acolo mai multe cabine cu steaguri şi afişe atârnate. Nişte oameni se plimbau prin faţa cabinelor, chemând fiecare trecător şi întinzându-i broşuri.

Pe peretele opus al imensei săli se afla o uşă mare de bronz, flancată de statui mari de marmură, iar deasupra având coloane răsucite. Jonathan începu să traverseze sala, sperând să-i poată evita pe comercianţii de guverne. Nu făcuse doi paşi, când îl acostă o femeie bătrână cu brăţări de aur la mâini şi cercei mari.

“V-ar place să vă aflaţi viitorul, tinere domn?” spuse ea, strecurându-se lângă el. Jonathan îşi verifică repede buzunarele şi se uită cu suspiciune la figura servilă a unei femei îmbrăcată toată în eşarfe de culori ţipătoare şi purtând bijuterii grele. “Am darul prezicerii. Poate că aţi dori să aruncaţi o privire la ziua de mâine pentru a vă calma teama de viitor?”

“Chiar puteţi vedea în viitor?” întrebă Jonathan dându-se înapoi cât de mult putea fără să o jignească. O privea pe această femeie îndrăzneaţă cu mare suspiciune.

“Păi,” răspunse ea plină de linguşire şi încredere. “Studiez semnele şi pe urmă declar, pretind şi afirm ceea ce văd că e adevărat. O da, profesia mea e cu siguranţă cea mai veche din lume.”

“Ce fascinant,” strigă Jonathan. “Folosiţi un glob de cristal sau frunze de ceai sau…”

“Pe dracu, nu!” replică femeia cu dezgust. “Am devenit mult mai sofisticată în ultima vreme. Folosesc multe scheme şi calcule.” Cu o plecăciune adâncă ea adăugă, “Economistă în slujba dvs.”

“Ce impresionant. E-co-no-mistă,” repetă el încet, rostogolind cuvântul lung pe limbă. “Îmi pare rău, tocmai am fost jefuit şi nu am nici un ban să vă plătesc.”

Ea deveni plictisită şi se întoarse imediat să caute alţi clienţi potenţiali.

“Vă rog, doamnă, aţi putea să-mi spuneţi un singur lucru,” se rugă Jonathan, “chiar dacă nu am nimic să vă plătesc?”

“Ce?” spuse ea, cu o nerăbdare iritată.

“Când vin oamenii de obicei să vă ceară sfatul?”

Ea privi în jur ca să vadă dacă nu-i aude nimeni. Apoi, ca şi cum ar fi împărtăşit un secret unei pisici inofensive, şopti, "Fiindcă n-ai nici un ban să mă plăteşti, pot să-ţi spun un mic secret. Ei vin ori de câte ori simt nevoia să se simtă în siguranţă în legătură cu viitorul. Indiferent dacă perspectiva e optimistă sau pesimistă – dar mai ales dacă e pesimistă – oamenii se simt mai bine dacă se pot agăţa de prezicerea altcuiva.”

“Şi cine vă cere prezicerile cel mai des?” întrebă Jonathan.

“Consiliul Lorzilor e cel mai bun client al meu,” replică femeia. “Lorzii mă plătesc bine – desigur, cu banii altora. Apoi îmi folosesc prezicerile în discursurile lor ca să justifice luarea şi mai multor bani pentru viitorul obscur. Merge foarte bine pentru amândoi.”

“Oho!” spuse Jonathan, ducându-şi mâna la obraz de mirare. “Asta e o mare responsabilitate. Cât de exacte au fost prezicerile dvs.?”

“Ai fi surprins să afli cât de puţini oameni mă întreabă asta,” chicoti economista. Ezită şi îl privi cu prudenţă în ochi. “Ca să fiu foarte sinceră, ai putea obţine o prezicere mai bună dând cu banul. A da cu banul e ceva ce poate face fiecare cu mare uşurinţă, dar nu face bine nimănui. N-o să-i facă niciodată pe oamenii speriaţi să fie fericiţi, n-o să mă facă bogată pe mine niciodată, şi nici pe Lorzi mai puternici. Aşa că vezi tu, e important să vin eu cu previziuni complicate şi impresionante, sau vor găsi pur şi simplu pe altcineva să o facă.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România