Capitolul 20. "Dă-mi trecutul sau viitorul tău!"

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Palatul se afla undeva în direcţia pieţei. Jonathan se gândi că ar putea scurta drumul luând-o pe o alee plină de stive de cutii şi gunoi. O luă repede pe aleea întunecată, încercând să nu se simtă alarmat după ce părăsise strada luminoasă şi aglomerată.

Deodată simţi un braţ care îl strângea de gât şi metalul rece al unui pistol între coaste. “Dă-mi trecutul sau viitorul tău!” se răsti hoaţa cu violenţă.

“Ce?” spuse Jonathan, tremurând tot. “Ce vrei să spui?”

“M-ai auzit – banii sau viaţa,” repetă hoaţa, înfigându-i şi mai tare pistolul între coaste. Jonathan nu avea nevoie de mai multă încurajare, aşa că băgă mâna în buzunar după banii lui câştigaţi din greu.

“Asta e tot ce am şi-mi trebuie jumătate din ei ca să plătesc impozitul,” se rugă Jonathan, ascunzând cu grijă feliile de pâine pe care i le dăduse bunica. “Te rog lasă-mi jumătate.”

Hoaţa îşi slăbi strânsoarea. Jonathan îi putea zări cu greu faţa între eşarfă şi borul pălăriei ponosite pe care o purta. Cu o voce răguşită, ea râse şi spuse:”Dacă trebuie să te desparţi de banii tăi, e mai bine să mi-i dai mie pe toţi şi nici unul celui care strânge impozitele.”

“De ce?” întrebă el, punând banii în mâinile ei eficiente şi puternice.

“Dacă îmi dai banii mie,” spuse hoaţa, înghesuind kainii de hârtie într-o pungă de piele legată în talie, “atunci cel puţin eu o să plec şi o să te las în pace. Dar, până în ziua când o să mori, cel care strânge impozite o să-ţi ia banii, produsul trecutului tău, şi o să-i folosească pentru a-ţi controla fiecare aspect al viitorului tău. Într-adevăr, el va arunca într-un an mai mult din câştigul tău decât ţi-ar fura toţi hoţii într-o viaţă!”

Lui Jonathan nu-i venea să creadă. “Dar Consiliul Lorzilor nu face multe lucruri bune pentru oameni cu banii pe care îi strânge?”

“Da, sigur,” spuse ea sec. “Unii oameni devin bogaţi. Dar dacă este atât de bine să plăteşti impozite, de ce colectorul de impozite nu te convinge de avantaje şi apoi să te lase să contribui de bună voie?”

Jonathan cântări această idee. “Dar poate că ar lua foarte mult timp şi efort să-i convingi pe oameni?”

“Exact,” spuse hoaţa cu o grimasă. “Asta e şi problema mea. Amândoi economisim timp şi efort cu ajutorul unui pistol!” Îl înconjură pe Jonathan cu o mână şi îi legă mâinile cu o sfoară subţire, apoi îl împinse la pământ şi îi băgă în gură propria lui batistă. “Aşa. Mă tem că n-ai să te duci imediat la colectorul de impozite. Dar, hm, mi-ai dat o idee.”

Se aşeză lângă Jonathan, care se răsucea, dar nu reuşea să se mişte din loc. “Ştii ceva?” spuse hoaţa. “Politica e un fel de ritual de purificare. Majoritatea oamenilor cred că nu e bine să invidiezi, să minţi, să furi, sau să ucizi. Nu e o comportare de bun vecin – doar dacă nu găsesc un politician care să facă treaba murdară pentru ei. Da, politica permite oricui, chiar şi celor mai buni dintre noi, să invidieze, să mintă, să fure, şi chiar să ucidă uneori. Şi se pot simţi încă bine după asta.”

Ca şi cum ar fi pus la cale ceva, expresia femeii trădă naşterea unui plan ingenios. “Cred că am nevoie de un pic de purificare ca să spăl vinovăţia – şi riscul.” Ea se încruntă şi se concentră un moment. “Cred că am să-i fac o vizită lui Lady Tweed.” Sări în picioare şi se întoarse să plece. Jonathan o urmări cum dispare pe alee.

Pe alee se lăsase tăcerea. Jonathan cântărea ce spusese hoaţa, în timp ce se lupta să-şi desfacă sfoara. În momentul de faţă era neajutorat dacă nu trecea cineva pe acolo. “Dă-mi trecutul sau viitorul tău!” Ce a vrut să spună? “Le am!” se gândea Jonathan, încă zbătându-se fără rost. “Banii mei, proprietatea mea sunt trecutul meu – cel puţin un produs al vieţii mele trecute. Dacă ea îmi ia banii, atunci trebuie să fac toată munca din nou ca să-i câştig la loc. Dacă m-ar fi ucis, ar fi însemnat că nu mai am viaţă şi nici viitor. În schimb, m-a legat, lipsindu-mă de libertate, de libertatea mea prezentă!” Jonathan deveni exasperat la gândul tânărului poliţist pe care îl întâlnise cu o zi în urmă. “Oh, unde e tipul ăla când am cu adevărat nevoie de el?!”

Gândul de a se duce înapoi la carnaval ca să câştige din nou ceva bani îl înfurie pe Jonathan. Îşi ciocni călcâiele fără nici un rezultat. Iar dacă ar câştiga o sumă de bani de data asta, era îngrijorat că ar trebui să o dea toată colectorului de impozite! “Deci viaţa, libertatea şi proprietatea sunt toate părţi din mine, cu o diferenţă în timp – viitor, prezent şi trecut. Hoaţa a ameninţat partea care îmi este cea mai dragă, ca să ia partea pe care o poate folosi ea cel mai uşor!”

Deodată sfoara îi răni pielea de la încheietura mâinii. “Oh! Doare!” Jonathan nu se mai zbătu şi se relaxă o clipă, contemplându-şi chinul. Se gândi, “Niciodată n-am ştiut ce bine e să fii liber – până acum.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România