Capitolul 18. "Broasca ţestoasă şi iepurele" într-o nouă prezentare

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan o visă pe femeia de la Carnavalul Intereselor Speciale. Ea îi dădea într-una bani şi apoi i-i lua înapoi. Încă o dată şi încă o dată, îl plătea şi apoi îi lua banii înapoi. Deodată, Jonathan se trezi tresărind puternic, amintindu-şi că trebuia să-şi declare câştigul oficialităţilor de la impozite.

Bătrânul îi pregătea felii groase de pâine cu gem pentru micul dejun, când un băieţel destul de trist intră în cameră. Bătrânul îl prezentă pe nepotul lor, Davy, care venise în vizită pentru câteva zile. “Dar te ştiu,” zise băieţelul privindu-l pe Jonathan. “Bunicule, el ne-a ajutat pe mine şi pe mama când a trebuit să părăsim ferma.” Vestea asta avu darul de a-i face pe cei doi bătrâni să fie şi mai afectuoşi cu Jonathan.

În timp ce Jonathan îşi devora micul dejun, Davy sărea încoace şi încolo, încercând să-şi tragă ciorăpeii desperecheaţi. “Te rog, bunico, citeşte-mi din nou povestea,” se rugă el.

“Pe care, scumpule?”

“Povestea mea preferată, cu broasca ţestoasă şi iepurele. Pozele sunt atât de drăguţe,” se bucură Davy.

“Ei, bine,” spuse bunica lui, luând din dulapul din bucătărie o carte care se afla în mod evident la îndemână. Se aşeză lngă micuţ şi începu, “A fost odată…,”

“Nu, nu, bunico, “Cu multă vreme în urmă…”, o întrerupse băiatul.

Bunica râse şi continuă. “Cu multă vreme în urmă, era o broască ţestoasă pe nume Frank şi un iepure pe nume Lysander. Amândoi erau poştaşi care duceau scrisorile în toate casele micului lor sătuc de animale. Într-o zi, Frank, ale cărui urechi erau cu mult mai bune decât picioarele, îi auzi pe câţiva dintre săteni cum îl lăudau pe Lysander că ducea scrisorile foarte repede. El putea să ducă în câteva ore ceea ce alţii duceau în câteva zile. Supărat de acest afront, Frank se târî până la ei şi se amestecă în conversaţie.

“Iepure,” spuse Frank aproape la fel de încet cum mergea. “Pariez că într-o săptămână pot câştiga mai mulţi clienţi decât tine. Îmi pun reputaţia la bătaie.”

Provocarea îl surprinse pe Lysander. “Reputaţia ta? Ha! Nu poţi pune tu pariu pe ce gândesc oamenii despre tine,” exclamă iepurele zgomotos. “Dar nu contează, accept provocarea!” Vecinii comentau, spunând că leneşa broască ţestoasă nu are nici o şansă. Pentru a o dovedi, căzură cu toţii de acord să decidă câştigătorul în acelaşi loc, peste o săptămână. În timp ce Lysander plecă în grabă să-şi facă pregătirile, Frank rămase acolo o lungă bucată de vreme. În cele din urmă se întoarse şi se îndepărtă.

Lysander puse afişe în toată regiunea că va reduce preţurile şi mai mult decât până acum – până la mai puţin de jumătate din preţurile lui Frank. De acum încolo livrările se vor face de două ori pe zi, chiar şi în weekend sau de sărbători. În timp ce iepurele trecea prin întreg satul sunând dintr-un clopoţel, oamenii îi dădeau scrisori, cumpărau de la el timbre şi plicuri, sau chiar cântăreau şi ambalau pachete pe loc. Contra unei mici taxe, el promise să livreze la orice oră din zi sau din noapte. Şi întotdeauna le zâmbea sincer, prietenos, fără să crească preţul pentru asta. Fiind eficient, creativ, şi plăcut, iepurele îşi văzu lista clienţilor crescând repede.

Nimeni nu văzuse broasca ţestoasă. La sfârşitul săptămânii, sigur de victorie, Lysander se grăbi să-i întâlnească pe arbitrii din vecini. Spre surpriza lui, o găsi pe broască aşteptându-l deja acolo. “Îmi pare atât de rău, Lysander,” spuse broasca ţestoasă pe tonul ei glacial. “În timp ce tu alergai din casă în casă, eu nu am avut de livrat decât această unică scrisoare.” Frank îi întinse lui Lysander un document şi un pix, adăugând, “Te rog să semnezi aici pe linia punctată.”

“Ce e asta?” întrebă Lysander.

“Regele nostru m-a numit pe mine, broasca ţestoasă, Poştaş Sef General şi m-a autorizat să livrez toate scrisorile din ţinut. Îmi pare rău, iepure, dar trebuie să încetezi şi să sistezi toate livrările.”

“Dar e imposibil!” spuse Lysander, dând din picioare mânios. “Nu e cinstit!”

“Asta a spus şi regele,” răspunse broasca ţestoasă. “Nu e cinstit ca unii dintre supuşii lui să aibă servicii mai bune decât ceilalţi. Aşa că mi-a acordat mie un monopol exclusiv pentru a asigura aceeaşi calitate a serviciului pentru toţi.”

Supărat, Lysander o hărţui pe broască, întrebând-o, “Cum l-ai convins să facă aşa ceva? Ce i-ai oferit?”

O broască ţestoasă nu poate zâmbi prea uşor, dar ea reuşi să schiţeze ceva în colţul gurii. “L-am asigurat pe rege că va putea să-şi trimită toate mesajele sale pe gratis. Şi, desigur, i-am amintit că având toată corespondenţa ţinutului în mâini credincioase, îi va fi mai uşor să supravegheze comportarea cetăţenilor rebeli. Dacă aş pierde câte o scrisoare ici şi colo, cine s-ar plânge?”

“Dar tu ai fost întotdeauna în pierdere la livrarea corespondenţei!” spuse iepurele supărat. “Cine va plăti pentru asta?”

“Regele va stabili un preţ care să-mi asigure profitul. Dacă oamenii nu vor mai trimite scrisori, pierderile îmi vor fi acoperite din impozite. După o vreme, nimeni nu-şi va mai aminti că am avut vreodată un rival.” Bunica îşi ridică privirea şi adăugă, “SFÂRŞIT”.

“Morala acestei poveşti,” citi bunica, “este că poţi apela întotdeauna la autorităţi atunci când ai probleme speciale.”

Micul Davy repetă, “Poţi apela întotdeauna la autorităţi atunci când ai probleme speciale. O să ţin minte, bunico.”

“Nu, dragul meu, asta e numai ceea ce scrie în carte. Ar putea fi mai bine pentru tine să-ţi găseşti singur morala.”

“Bunico?”

“Da, dragul meu?”

“Animalele pot să vorbească?”

“Numai păsările, copile. Asta e numai o poveste, n-are nimic de-a face cu Marele Bard.”

“Povesteşte-mi despre Marele Bard, bunico.”

“Dar ai auzit povestea asta de nenumărate ori…Marele Bard este vulturul înţelept care zboară peste cele şapte mări, de la vârful îngheţat al Muntelui Yek şi până la ţărmurile înspumate al Ţinutului Roth. Dar nu, n-o să mă păcăleşti să-ţi spun şi povestea asta.”

Jonathan termină de mâncat şi mulţumi celor doi bătrâni pentru plăcuta lor ospitalitate. “Dacă ai vreodată nevoie de ceva, gândeşte-te la noi ca la proprii tăi bunici,” îi spuse bătrânul, conducându-l până la uşă. Cu toţii ieşiră în prag ca să-i spună la revedere.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România