Capitolul 13. Delicte tot mai grave

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Bucuros că şi-a făcut un nou prieten, Jonathan hoinărea încoace şi încolo prin oraş, gândindu-se că ar trebui să fie mai atent la împrejurimi, altfel poate că nu ar mai fi ştiut să se întoarcă a doua zi.

La colţul străzii următoare, Jonathan văzu un poliţist aşezat pe bordură, citind un ziar. Era mai scund şi nu cu mult mai vârstnic decât Jonathan. Jonathan, care fusese crescut să respecte reprezentanţii legii, se simţi încurajat la vederea distinsei uniforme negre a tânărului, şi a pistolului lucitor de la brâu. Poliţistul era cufundat în ziarul lui, aşa că Jonathan se uită peste umăr la ştirile care ţipau din titlu, “LORZII AU APROBAT PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU BĂRBIERII ILEGALI!”

“Pedeapsa cu moartea pentru bărbieri?” exclamă Jonathan surprins.

Poliţistul privi în sus către el.

“Scuzaţi-mă,” spuse Jonathan, “N-am vrut să vă necăjesc, dar fără să vreau am văzut titlul. Este oare vreo greşeală de tipar în legătură cu pedeapsa pentru bărbieri?”

“Păi, să vedem.” Omul începu să citească din pagină, “Consiliul Lorzilor tocmai a autorizat pedeapsa cu moartea pentru oricine va fi prins că tunde fără autorizaţie. Ce e atât de neobişnuit în asta?”

“Nu este oare prea sever pentru un delict atât de minor?” întrebă Jonathan cu prudenţă.

“Deloc,” replică poliţistul. “Pedeapsa cu moartea este ameninţarea supremă din spatele tuturor legilor – indiferent cât de mic este delictul.”

Ochii lui Jonathan deveniră mari. “Dar nu aţi trimite pe cineva la moarte pentru că a tuns fără autorizaţie?”

“Ba sigur că am face-o,” spuse poliţistul, punându-şi ferm mâna pe armă. “Deşi rareori se ajunge la asta.”

“De ce?”

“Păi, fiecare delict este văzut pe o scară ascendentă. Asta înseamnă că pedepsele cresc cu atât mai mult, cu cât se împotriveşte cineva. Aşa că, de exemplu, dacă sunt unii care vor să tundă fără autorizaţie, atunci li se dă o amendă. Dacă refuză să plătească amenda sau continuă să tundă, atunci acei bărbieri ilegali vor fi arestaţi şi trimişi în spatele gratiilor. “Şi,” spuse omul pe un ton sobru, “dacă se împotrivesc arestării, atunci aceste elemente criminale vor fi supuse unor pedepse care cresc până la dimensiuni grave.” Faţa i se întunecă şi se încruntă. “Pot fi chiar împuşcaţi. Cu cât e mai mare împotrivirea, cu atât e mai mare forţa folosită împotriva lor.”

Această conversaţie dură îl întristă pe Jonathan. “Deci ameninţarea supremă din spatele fiecărei legi este cu adevărat moartea?” Încă sperând, se aventură, “Atunci desigur că autorităţile vor rezerva pedeapsa cu moartea numai pentru cele mai brutale acte criminale – cum ar fi crima sau jaful!”

“Nu întotdeauna,” spuse poliţistul. “Legile reglementează întreaga viaţă personală şi comercială. Sute de asociaţii profesionale îşi protejează membrii cu autorizaţii ca aceasta. Dulgherii, medicii, instalatorii, contabilii, zidarii, avocaţii – şi oricare alţii, cu toţii urăsc contrabandiştii.”

“Şi cum îi protejează autorizaţiile?”

“Numărul de autorizaţii este limitat, iar ritualul pentru a deveni membru al asociaţiei este strict controlat. Aceasta elimină concurenţa incorectă şi pe intruşii cu idei noi şi ciudate, entuziasm prea zelos, eficienţă împovărătoare sau preţuri scandalos de mici. Astfel de concurenţi lipsiţi de scrupule ameninţă tradiţiile celor mai stimaţi profesionişti ai noştri.”

Jonathan tot nu înţelegea. “Dar autorizaţiile îi protejează pe consumatori?”

“O, da, asta se spune şi în articol,” spuse poliţistul, uitându-se din nou peste rândurile din ziar. “Autorizaţiile le oferă monopolul asociaţiilor profesionale, astfel încât ele să-i poată apăra pe consumatori de prea multe decizii şi alegeri. Spune chiar aici că membrii asociaţiilor profesionale sunt cu siguranţă buni, deci nu mai este necesară nici o alegere.” Bătându-se cu mândrie în piept, poliţistul adăugă, “Iar eu aplic monopolurile.”

“Monopolurile sunt bune?” încercă Jonathan.

Poliţistul lăsă din nou ziarul în jos. “Eu chiar că nu ştiu. Eu doar respect ordinele. Uneori aplic monopoluri şi alteori mi se spune să le distrug.”

“Deci ce este mai bun? Monopolurile sau concurenţa?”

Poliţistul ridică din umeri. “Asta nu trebuie să stabilesc eu. Consiliul Lorzilor ştie cine cooperează şi cine nu. Consiliul îmi spune numai încotro să-mi îndrept arma.”

Văzând cât de abătut era Jonathan, poliţistul încercă să-l încurajeze. “Nu fi speriat, prietene. Rareori aplicăm chiar pedeapsa cu moartea. Nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Şi puţini îndrăznesc să se opună, pentru că ne pricepem să-i învăţăm să se supună Consiliului.”

“Ţi-ai folosit vreodată arma?” spuse Jonathan, uitându-se nervos la pistol.

“Împotriva unui delicvent?” spuse poliţistul. Cu o mişcare bine exersată, scoase uşor revolverul din tocul lui de piele şi mângâie ţeava rece de oţel. “Numai o dată.” Deschise butoiaşul, se uită pe ţeavă, îl închise şi admiră arma. “O parte din cea mai bună tehnologie de pe insulă se află aici. Consiliul nu precupeţeşte nici un efort ca să ne dea ce e mai bun pentru misiunea noastră nobilă. Da, arma mea şi cu mine am jurat să apărăm viaţa, libertatea şi proprietatea tuturor celor de pe insulă. Şi ai putea spune că avem mare grijă unul de altul.”

“Când ai folosit-o?” întrebă Jonathan.

“Ce ciudat că mă întrebi aşa ceva,” spuse el, încruntându-se. “Sunt de un an întreg în misiune şi n-am avut niciodată ocazia să o folosesc până în dimineaţa asta. O femeie a înnebunit şi a început să ameninţe o echipă de demolare. Spunea ceva despre faptul că-şi ia înapoi “propria” ei casă. Ha! Ce noţiune egoistă.”

Inima lui Jonathan sări peste o bătaie. Era oare femeia pe care o întâlnise mai devreme? Poliţistul nu remarcă expresia preocupată de pe faţa lui Jonathan. Continuă, “Am fost chemat să încerc să o conving să se predea. Toate hârtiile erau în ordine – casa fusese condamnată să facă loc Parcului Popular al lui Lady Tweed.”

Jonathan abia putea vorbi. “Ce s-a întâmplat?”

“Am încercat să-i explic. I-am spus că ar putea probabil să scape cu o sentinţă uşoară dacă vine cu mine fără să se împotrivească. Dar când m-a ameninţat şi mi-a spus să plec de pe proprietatea ei, păi, era un caz clar de împotrivire la arestare. Imaginează-ţi ce obrăznicie a avut!”

“Da,” oftă Jonathan. “Ce obrăznicie.”

Se scurse un timp în tăcere. Poliţistul citea liniştit în timp ce Jonathan stătea gânditor, jucându-se cu o piatră. Apoi întrebă, “Ar putea cineva să cumpere un pistol ca al tău în oraş?”

Întorcând o pagină, poliţistul răspunse, “În nici un caz. Cineva ar putea fi rănit.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România