Capitolul 12. Adăpost nesigur

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Pe măsură ce se îndepărta de maidan, străzile deveneau mai tăcute. Şiruri de case stăteau de o parte şi de alta a străzilor. Soarele apunea şi majoritatea locuitorilor oraşului se retrăgeau în casele lor. Jonathan îşi strânse mai bine gulerul hainei ponosite în jurul gâtului, trecând pe lângă un nou rând de case. Deodată, observă un grup de oameni sărmani adunaţi în faţa a trei clădiri înalte, numite A, B şi C.

Clădirea A era goală, şi într-o stare jalnică – zidăria prăbuşită, ferestrele sparte, iar geamurile rămase întregi erau pline de murdărie. Alături, oamenii se adunaseră pe treptele din faţă ale clădirii B. Jonathan putea auzi voci din interior şi o activitate susţinută se desfăşura la toate cele trei etaje. La orice fereastră şi pe orice balcon disponibil stăteau atârnate rufe la uscat. Peste tot se vedeau chiriaşi.

Dincolo de acestea stătea clădirea C. Era imaculată, perfect întreţinută şi, la fel cu clădirea A – fără oameni. Ferestrele ei curate străluceau în ultimele raze ale soarelui care apunea; pereţii erau curaţi şi netezi.

Deodată, Jonathan simţi o bătaie pe umăr. “Hei,” spuse o tânără prietenoasă.” Nu cumva ştii un loc de închiriat?”

“Îmi pare rău,” spuse Jonathan. “Nu sunt de pe aici. De ce nu încercaţi în cele două clădiri goale?”

“Nu are rost,” răspunse fata cu blândeţe. Avea părul lung, şaten deschis şi o voce foarte plăcută. Hainele nu prea îi veneau bine, dar lui Jonathan i se păru foarte drăguţă. Părea sigură pe ea şi deşteaptă, deşi puţin supărată. Ar fi vrut să o poată ajuta.

“Dar de ce?” spuse Jonathan. “Mie mi se par goale.”

“Da, sunt goale. Familia mea a stat acolo în clădirea A până când Lady Tweed a convins Consiliul Lorzilor să adopte controlul chiriilor.”

“Ce e controlul chiriilor?” întrebă Jonathan.

“Chiriile nu sunt lăsate să depăşească un anumit nivel.”

“De ce nu?” exploră Jonathan.

“O, e o poveste lungă şi stupidă,” spuse ea. “Mai demult, atunci când Maşina de Vise a venit prin cartierul nostru, tatăl meu şi alţii s-au plâns de faptul că proprietarii ridicau chiriile. Sigur, costurile erau mari şi oamenii veneau aici din alte părţi ale insulei, dar tata spunea că după părerea lui n-ar trebui să plătim chirii mai mari. Aşa că el împreună cu alţi chiriaşi, sau mai bine spus foşti chiriaşi, au cerut Consiliului Lorzilor să le interzică proprietarilor să crească chiriile. Consiliul chiar aşa a făcut. Apoi Consiliul a angajat o mulţime de inspectori şi judecători ca să se asigure că proprietarii respectau noile reguli.”

“Păi, controlul chiriilor trebuie că le-a plăcut chiriaşilor,” spuse Jonathan.

“Da, la început. Tatăl meu s-a simţit mai liniştit privind costul unui acoperiş deasupra capului. Dar lucrurile au început să se schimbe atunci când proprietarii nu au mai construit apartamente noi şi au început să nu le mai repare pe cele vechi.”

“Ce s-a întâmplat?”

“Au spus că toate se scumpesc – oamenii care fac reparaţii, paznicii, administratorii, impozitele şi aşa mai departe – dar ei nu pot să crească chiriile pentru a acoperi toate aceste costuri. Aşa că au tăiat orice cheltuială posibilă. Şi de ce să construiască mai multe apartamente doar ca să piardă bani?”

“Şi impozitele au crescut?” întrebă Jonathan.

“Sigur – ca să plătească inspectorii, judecătorii şi Palatul Lorzilor. Bugetul şi personalul trebuiau să crească,” spuse tânăra femeie. “Consiliul a aprobat controlul chiriilor, dar nu s-a gândit niciodată la controlul impozitelor! Şi în curând toată lume îi ura pe proprietari.”

“Dar înainte nu erau urâţi?”

“Păi, tatăl meu spunea că nu-i face plăcere să plătească chirie proprietarilor, dar atâta timp cât erau multe apartamente disponibile, proprietarii trebuiau să se poarte frumos cu oamenii ca să-i convingă să se mute la ei şi să rămână acolo. De obicei se purtau prietenos şi munceau din greu ca să menţină locul atractiv. Proprietarilor antipatici li se ducea vestea şi oamenii îi evitau. Cred că am putea spune că proprietarii drăguţi erau răsplătiţi cu chiriaşi stabili, în timp ce proprietarii nesuferiţi se alegeau cu apartamente goale.”

“După ce s-a adoptat controlul chiriilor, cu toţii au devenit foarte nesuferiţi,” spuse ea cu o expresie disperată. Se aşeză pe bordură, şi Jonathan făcu la fel. “Costurile au continuat să crească, dar nu şi chiriile. Ca să-şi reducă pierderile, toţi proprietarii au început să reducă reparaţiile. Atunci chiriaşii s-au supărat şi s-au plâns inspectorilor. Inspectorii i-au amendat pe proprietari – cel puţin pe cei care nu le dădeau mită. După ce au suferit pierderi mari, proprietarii cinstiţi au abandonat clădirea A de colo. Lista apartamentelor s-a scurtat, în timp ce şirul de oameni care căutau un apartament s-a lungit. Acum existau apartamente mai puţine ca niciodată! Proprietarii nesuferiţi ai clădirii B n-au mai fost îngrijoraţi că ar putea avea locuri goale. Acum exista o listă aparent nesfârşită de oameni care aveau nevoie de o casă. Proprietarii nesuferiţi au obţinut pe sub mână o mulţime de bani şi de favoruri, şi au ieşit în avantaj. “

Lui Jonathan nu-i venea să creadă că proprietarii ar putea renunţa la proprietatea lor! “Unii proprietari au închis pur şi simplu şi au plecat?”

“Chiar aşa,” spuse ea. “Nimeni nu poate plăti mai mult decât câştigă, cu excepţia Consiliului Lorzilor. Consiliul se gândeşte să ia apartamentele abandonate şi să le administreze cu bani din impozite.”

“Dar clădirea B de colo, cu toţi oamenii din ea?” spuse Jonathan, vrând să fie de ajutor. “Nu crezi că ai putea găsi ceva acolo?”

“E plină şi nimeni nu îndrăzneşte să plece. Coada de aşteptare este îngrozitoare. Să fi văzut scandalul când a murit Lady Whitmore – toţi ţipau şi se băteau unii cu alţii ca să aibă un loc mai în faţă pe lista de aşteptare. În cele din urmă apartamentul a fost obţinut de fiul lui Bess Tweed – deşi nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut la coadă în ziua aceea. Familia mea a încercat o dată să împartă un apartament cu cineva – dar inspectorii au spus că era împotriva codului construcţiilor.”

“Ce e un cod al construcţiilor?” întrebă Jonathan.

Fata oftă, vizibil obosită, dar încercă să-i dea lui Jonathan un răspuns cinstit. “Păi, un cod dictează proiectul şi utilizarea unei clădiri. Acestea sunt determinate de stilul de viaţă pe care Lorzii îl consideră potrivit pentru cei care locuiesc acolo. Ştii, lucruri ca numărul potrivit de familii, numărul de chiuvete şi toalete, dimensiunea potrivită a spaţiului.” Cu o notă de sarcasm adăugă, “Aşa că am ajuns pe stradă, unde nimic nu se mai potriveşte cu codul. Nu avem nici chiuvetă, nici toaletă, nici un pic de intimitate, şi prea mult spaţiu.”

Gândul la ce avea ea de îndurat îl deprimă pe Jonathan. Apoi îşi aminti de cea de a treia clădire – nouă-nouţă şi goală. Era soluţia evidentă la problemele ei. “Dar de ce nu vă mutaţi în clădirea C, lângă cea aglomerată?”

Ea râse cu amărăciune. “Ar fi o violare a regulilor privind zonele.”

“Regulile privind zonele?” repetă el. Aplecându-se puţin pe spate, pe trotuar acolo unde se afla, Jonathan clătină neîncrezător din cap.

“Acestea sunt reguli care se referă la loc. Zonarea funcţionează în felul următor,” spuse ea trasând o hartă cu un băţ în praf. “Consiliul trage nişte linii pe harta oraşului. Oamenii au voie să doarmă noaptea de o parte a liniei, dar ziua trebuie să muncească de cealaltă parte a ei. Clădirea B se află pe partea de dormit a liniei, iar clădirea C pe partea lucrului, înţelegi? Clădirea C este drăguţă şi în cazul de faţă apropiată de B, pentru că Lady Tweed a putut aranja o excepţie. Dar de obicei clădirile de dormit se află în cealaltă parte a oraşului faţă de clădirile de lucru, astfel încât toată lumea are de parcurs un drum lung în fiecare dimineaţă şi seară. Ei spun că o distanţă mare e un stimul bun pentru exerciţiul fizic şi pentru vânzările de căruţe.”

Jonathan se uita uimit la clădirea supra-aglomerată din faţa lui, prinsă între două clădiri goale. Ce porcărie, se gândi el. “Şi ce aveţi de gând să faceţi?” întrebă el cu compătimire.

“Căutăm soluţii de azi pe mâine. Tata vrea să mă duc cu el la o petrecere mare pe care Lady Tweed o dă mâine pentru cei fără locuinţă. Ea a promis o mulţime de jocuri şi o masă gratuită.”

“Câtă generozitate!” remarcă Jonathan cu suspiciune. “Poate că o să vă lase să staţi la ea acasă până când vă găsiţi o locuinţă.”

“De fapt, tata a avut curajul să-i spună asta odată, mai ales că ea era responsabilă pentru controlul chiriilor. Lady Tweed i-a răspuns, “Dar asta ar însemna milă! Mila este jignitoare!” Ea i-a explicat că e mult mai respectabil să le cerem contribuabililor să ne dea un apartament. I-a spus să aibă răbdare că va aranja în aşa fel încât Consiliul să preia proprietatea şi plăţile. Tânăra îi zâmbi apoi lui Jonathan şi îi spuse, “Apropo, eu sunt Alisa. Nu vrei să vii cu noi la masa gratuită a lui Tweed de mâine?”

Jonathan roşi, dar se gândi că poate va afla şi lucruri plăcute despre insula asta. “Sigur,” zise el, “cum să nu. Apropo, eu sunt Jonathan.”

Alisa zâmbi sărind în sus de bucurie. “Atunci ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Poţi să vii şi cu pisica.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România