Capitolul 10. Maşina de vise

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan se învârti în jurul blocului până în strada următoare, întrebându-se cum va putea ajunge vreodată acasă. Poate că exista un port şi s-ar putea sui pe un vas aflat în trecere. Era un băiat inimos şi cinstit, gata să facă orice fel de muncă.

Pe când se gândea cum să-şi găsească un loc în vreun echipaj, Jonathan spionă un bărbat slab purtând un costum roşu ţipător şi o pălărie elegantă, cu o pană mare înfiptă în panglică. Omul se chinuia să urce o maşină mare într-o căruţă trasă de un cal. Zărindu-l pe Jonathan, omul strigă, “Hei tu, îţi plătesc cinci kaini dacă mă ajuţi la încărcat.”

“Kaini?” repetă Jonathan curios.

“Bani, băiete. Plată din hârtie. Vrei sau nu?”

“Sigur,” spuse Jonathan, neştiind ce altceva să facă. Nu era muncă pe o corabie, dar poate începea să-şi câştige plecarea. În afară de asta, omul părea inteligent şi poate că îl putea sfătui. După ce împinseră şi traseră din greu, reuşiră să urce maşina greoaie în căruţă. Ştergându-se pe frunte, Jonathan stătu o clipă să-şi tragă răsuflarea şi privi obiectul muncii lui. Era o cutie mare de formă aproape pătrată, cu desene frumoase pictate în culori strălucitoare. Deasupra avea o pîlnie mare, ca aceea pe care o văzuse odată Jonathan acasă, la un fonograf învârtit cu manivela.

“Ce culori frumoase,” spuse Jonathan, încântat de modelele întreţesute ce păreau să pulseze uşor cu cât le privea mai mult. ”Şi ce e pîlnia aia mare din vârf?”

“Vino aici în faţă, micuţule, şi vei vedea singur.” Aşa că Jonathan se urcă în căruţă şi citi inscripţia pictată cu litere elegante aurii: “MAŞINA DE VISE A LUI GOLLY GOMPER!”

“O maşină de vise?” repetă Jonathan. “Vrei să spui că transformă visele în realitate?”

“Sigur că da,” spuse omul cel slăbănog în timp ce scotea ultimul şurub şi desfăcea un panou din spatele maşinii. Înăuntru se aflau toate mecanismele unui fonograf simplu. Nu avea manivelă, dar părea să folosească un arc care, strâns bine, o punea în funcţiune, pornind muzică sau voci.

“Ah,” exclamă Jonathan. “Dar nu e nimic înăuntru decât o cutie muzicală veche!“

“Şi ce te aşteptai să fie,” spuse omul, “o zână din poveşti?”

“Nu ştiu. Probabil credeam că va fi un pic, ăă, misterioasă. La urma urmelor, e nevoie de ceva special ca să împlineşti visele oamenilor.”

Omul îşi puse jos uneltele şi se întoarse faţă în faţă cu Jonathan. Un rânjet îi apăru pe faţă şi îl privi lung şi apăsat pe băiat. “Cuvinte, curiosul meu prieten. Nu e nevoie decât de cuvinte pentru a împlini visele cuiva. Problema este că nu ştii niciodată cine va primi visul, atunci când îţi doreşti ceva.”

Văzând expresia uimită a lui Jonathan, omul băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo o carte de vizită. “Tanstaafl mă cheamă, P. T. Tanstaafl,” zise el pe un ton piţigăiat. Dar tocmai atunci observă că îi oferise băiatului o carte de vizită greşită, una pe care scria “G. Gomper”. “Scuză-mă, băiete, asta-i cartea de vizită de ieri.”

Căutând iarăşi prin buzunare, omul scoase o altă carte de vizită, altfel colorată şi de dimensiuni uşor diferite. Pe ea stătea scris cu litere aurii “MAŞINA DE VISE A DOCTORULUI TANSTAAFL”.

“Oamenii îşi cunosc visele, nu? Doar că nu ştiu cum cum să le împlinească. Nu-i aşa?” Jonathan încuviinţă ameţit. “Aşa că plăteşti banii, răsuceşti cheia, şi cutia asta veche îţi repetă o anumită instrucţiune subtilă la nesfârşit. E întotdeauna acelaşi mesaj şi există întotdeauna o mulţime de visători încântaţi să îl audă.”

“Şi care este mesajul, domnule Tanstaafl?” întrebă Jonathan, conştient dintr-o dată că îşi mişca mecanic capul de sus în jos.

“Te rog, domnule doctor Tanstaafl! Cum spuneam, Maşina de Vise le spune oamenilor să se gândească la ceea ce le-ar place să aibă, şi – omul privi în jur să vadă dacă nu-i asculta nimeni. “Apoi le explică visătorilor ce să facă. Şi, trebuie să spun, le-o spune într-un mod foarte convingător.”

“Vrei să spui că îi hipnotizează?” întrebă Jonathan cu ochii lărgiţi de uimire.

“A, nu, nu, nu, nu, nu, nu!” obiectă omul. “Le spune că sunt oameni buni şi că ceea ce îşi doresc este un lucru bun. Este atât de bun încât ar trebui să-l ceară!”

“Asta e tot?” spuse Jonathan în culmea mirării.

“Asta-i tot.”

După ce ezită o clipă, Jonathan întrebă, “Şi ce cer aceşti visători?”

Omul scoase o sticluţă cu ulei şi începu să ungă rotiţele din interiorul maşinii. “Păi, depinde foarte mult de locul în care pun maşina asta. Adesea o pun în faţa unei fabrici ca asta de aici.” Arătă cu un deget în direcţia unei clădiri cu două etaje de pe cealaltă parte a străzii. “Iar uneori o pun lângă primărie. Pe aici oamenii vor întotdeauna mai mulţi bani. Mai mulţi bani e un lucru bun, ştii, pentru că preţurile sunt mereu în creştere.”

“Am auzit asta,” spuse Jonathan prudent. “Şi îi obţin?”

Omul se trase înapoi şi îşi şterse mâinile cu o cârpă. “Unii da – uite-aşa!” spuse, şi pocni din degete. “Visătorii s-au dus ca o vijelie la Consiliul Lorzilor şi au cerut legi care să oblige fabrica să le dea un salariu de trei ori mai mare. Şi au cerut avantaje pe care fabrica a trebuit să le cumpere.”

“Ce avantaje?” spuse Jonathan.

“De pildă asigurări. Şi asigurările sunt un lucru bun, ştii. Aşa că visătorii au cerut legi care să oblige fabrica să cumpere asigurări pentru ei. Asigurare de boală. Asigurare de şomaj. Chiar şi asigurare de moarte.”

“Pare grozav!” exclamă Jonathan. “Visătorii ăia trebuie să fi fost foarte fericiţi.” Se întoarse să privească fabrica şi observă că de cealaltă parte a străzii nu părea să se întâmple mare lucru. Zugrăveala ştearsă făcea clădirea să pară obosită şi nu se vedea nici o lumină la ferestrele murdare, închise peste tot.

Omul îşi termină treaba şi fixă şuruburile la loc. Fanfaronul întreprinzător mai şterse o dată cu cârpa suprafaţa netedă a cutiei, apoi se dădu jos din căruţă şi se duse să verifice hamurile. Jonathan sări jos după el, repetând, “Am spus că trebuie să fi fost foarte fericiţi să primească toţi banii ăia şi asigurările – şi recunoscători. Nu v-au dat un premiu sau o petrecere în cinstea victoriei?”

“Nimic de felul ăsta,” spuse omul scurt. “Abia am scăpat întreg. Azi-noapte erau cât pe ce să distrugă Maşina de Vise cu pietre, cărămizi şi cam tot ce puteau arunca. Vezi tu, fabrica s-a închis ieri şi ei au crezut că maşina mea a avut o legătură cu asta.”

“De ce s-a închis fabrica?”

“Se pare că fabrica nu câştiga destul pentru a plăti muncitorilor mai mulţi bani şi pentru a cumpăra toate asigurările alea.”

“Păi atunci,” spuse Jonathan, “asta înseamnă că la urma urmelor visele nu s-au împlinit. Dacă fabrica s-a închis, nimeni n-a mai primit salariu. Şi nici asigurări. Nimeni n-a mai primit nimic! Hei, nu eşti decât un şarlatan, domnule Tarnstaafl. Ai spus că Maşina de Vise…”

“Destul, tinere! Visele s-au împlinit, desigur, doar ţi-am spus că nu ştii niciodată cine primeşte visul când îţi doreşti ceva. Se întâmplă că de fiecare dată când se închide o fabrică pe Corrumpo, visele se împlinesc pe malul celălalt. S-a deschis o fabrică pe partea cealaltă, pe insula Nie, la numai o zi de mers cu barca de aici. Acum sunt o mulţime de locuri noi de muncă şi de asigurări acolo. Cât despre mine, indiferent ce se întâmplă, eu îmi strâng banii din maşină.”

Jonathan medită intens la aceste noutăţi, dându-şi seama că putea cel puţin să navigheze către alte insule – unele chiar prospere. “Unde este insula asta Nie?” întrebă el.

“Departe spre est, dincolo de orizont. Oamenii din Nie au o fabrică exact ca asta, care face haine şi altele. Când costurile fabricii de aici cresc, fabrica lor primeşte mai multe comenzi acolo. Ei au înţeles că cel mai bun mod de a avea mai mult din orice – salarii, asigurări – este să ai mai multe afaceri.”

Tanstaafl legă maşina cu frânghii şi chicoti, “Visătorii de aici au vrut să ia – şi s-au trezit că li s-a luat. Deci, oamenii de dincolo au primit ceea ce doriseră visătorii de aici.”

El îi plăti lui Jonathan pentru ajutor, apoi se urcă pe capră şi scutură frâiele. Jonathan se uită la banii pe care îi primise şi deodată fu îngrijorat că nu vor avea nici o valoare. Era aceeaşi hârtie pe care i-o arătase perechea din faţa Biroului Oficial de Creare a Banilor. “Domnule Tanstaafl! Hei, domnule doctor Tanstaafl!”

“Da?”

“N-aţi putea să-mi plătiţi cu altfel de bani? Adică, ceva care să nu-şi piardă valoarea?”

“Sunt bani legali, tinere. Trebe să-i iei. Crezi că dacă aş avea de ales, i-aş mai folosi? Cheltuie-i repede!” Omul îşi îndemnă caii şi dispăru.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România