Capitolul 9. A face bani

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Cu Şoareci alături, Jonathan grăbi pasul. Clădirile deveneau tot mai mari şi străzile tot mai aglomerate. Trotuarele făceau ca pietonii, chiar şi cei care umblau în genunchi, să se poată deplasa mai uşor. Imediat ce trecu dincolo de o clădire mare din cărămidă roşie, auzi zgomotul puternic al unor maşinării. Clinchetul rapid semăna cu al unei prese de tipărit. “Poate că e ziarul local,” spuse Jonathan cu glas tare, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns din partea pisicii. “Bun! În cazul ăsta am să pot citi totul despre insulă.”

Căutând o intrare în clădire, dădu colţul străzii şi aproape se ciocni de un cuplu bine îmbrăcat, care se plimba braţ la braţ pe stradă. “Mă scuzaţi,” spuse Jonathan. “Nu pot găsi o intrare în clădirea aceasta de ziar. Aţi putea să mi-o arătaţi?”

Doamna zâmbi în timp ce domnul îl corectă pe Jonathan. “Mă tem că te înşeli, tinere. Acesta este Biroul Oficial de Creare a Banilor, şi nu ziarul.”

“Oh,” spuse Jonathan dezamăgit. “Speram să găsesc o tipografie importantă.”

“De ce atâta dezamăgire?” spuse bărbatul. “Înveseleşte-te. Acest birou este mai important şi este o sursă de fericire mai mare decât o tipografie de ziar. Nu-i aşa, dragă?” şi bătu uşor mâna înmănuşată a doamnei.

“Da, e adevărat,” spuse femeia cu un chicotit. “Aceşti oameni tipăresc o mulţime de bani pentru a face poporul fericit.”

Poate că asta era soluţia de a pleca de pe insulă, se gândi Jonathan. Poate că aşa putea să-şi plătească plecarea cu un vapor. “Pare o idee minunată!” spuse Jonathan cu entuziasm. “Şi eu aş vrea să fiu fericit. Poate că aş putea tipări nişte bani şi…”

“A, nu,” spuse bărbatul cu dezaprobare în glas. Îi făcu un semn dojenitor cu degetul lui Jonathan. “Asta ar fi imposibil. Nu-i aşa, dragă?”

“Desigur,” adăugă femeia. “Cei care tipăresc bani fără să fie angajaţi de Consiliul Lorzilor sunt catalogaţi drept “falsificatori” şi aruncaţi în închisoare. Nu tolerăm astfel de ticăloşi în oraşul nostru.”

Bărbatul încuviinţă dând din cap cu putere. “Când falsificatorii tipăresc bani şi îi cheltuie, banii lor inundă străzile şi jefuiesc valoarea banilor tuturor. Orice suflet sărac având un venit fix din salariu, economii sau pensie ar descoperi curând că banii lui nu mai au nici o valoare.”

Jonathan se încruntă. Îi scăpase ceva? “Credeam că aţi spus că tipărirea de bani mulţi îi face pe oameni fericiţi.”

“Da, e adevărat,” replică femeia. “Cu condiţia…”

“…să fie bani tipăriţi oficial,” interveni bărbatul înainte ca ea să termine. Spre marele amuzament al lui Jonathan, cei doi se cunoşteau atât de bine încât îşi terminau unul altuia propoziţiile. Bărbatul scoase un portofel din buzunarul hainei şi trase afară o bucată de hârtie pe care i-o arătă lui Jonathan. Arătând spre o ştampilă oficială, adăugă, “Dacă este oficial, atunci nu este “falsificat”.”

“Şi atunci se numeşte “finanţare prin deficit”, continuă ea, ca şi cum ar fi recitat dintr-un text de manual învăţat pe de rost. “Finanţarea prin deficit este o parte a unui plan de cheltuieli complicat şi sofisticat.”

Băgându-şi la loc portofelul, bărbatul interveni, “Dacă este oficial, atunci cei care emit banii nu sunt hoţi.”

“Sigur că nu!” spuse ea. “Şi sunt foarte generoşi. Cheltuie acei bani pe proiecte pentru oamenii loiali care sunt atât de drăguţi să-i voteze.”

“Încă o întrebare, dacă nu vă supăraţi,” spuse Jonathan. “Ce se întâmplă cu salariile, economiile şi pensiile tuturor? Aţi spus mai înainte că acestea nu mai au valoare dacă se tipăresc mai mulţi bani. Acest lucru nu se întâmplă şi atunci când autorităţile tipăresc bani? Oare asta îi face pe toţi fericiţi?"

Cei doi se uitară unul la altul. Domnul spuse, “Sigur, preţurile cresc, dar suntem întotdeauna fericiţi când Lorzii au mai mulţi bani pe care să-i cheltuie pentru noi. Sunt atâtea nevoi disperate în ajutorul cărora să vii – ale muncitorilor, ale săracilor şi ale bătrânilor.”

Femeia explică, “Lorzii sunt foarte scrupuloşi când cercetează rădăcinile creşterii preţurilor de pe insulă. Ei au identificat ghinionul şi vremea proastă drept cauze principale ale dificultăţilor noastre. Da, ghinionul şi vremea proastă duc la creşterea preţurilor şi la scăderea nivelului de trai.”

“Şi -,” bărbatul făcu o pauză plină de semnificaţie. “Nu-i uita pe străini.”

“Mai ales străinii!” spuse femeia, alarmată. “Insula noastră este asediată de inamici care încearcă să ne ruineze economia cu preţurile mari ale produselor pe care ni le vând. Cu siguranţă preţul mare al benzinei lor ne va duce de râpă.”

“Sau preţurile mici,” adăugă el. “Ei încearcă întotdeauna să ne vândă alimente şi haine la preţuri scandalos de mici. Din fericire, Consiliul Lorzilor noştri îi tratează cu severitate.”

“Slavă domnului, da! Avem un Consiliu înţelept care să aleagă adevăratele valori pentru noi,” spuse femeia cu îngâmfare. Întorcându-se către tovarăşul ei, îi arătă soarele şi exprimă o dorinţă urgentă să plece mai departe.

“Ai dreptate, draga mea. Sper că ne vei scuza, tinere. Avem o întâlnire la banca noastră de investiţii în această după-amiază. Ar fi o nebunie să pierdem valul actual de entuziasm pentru cumpărarea de terenuri şi metale preţioase.”

Domnul îşi scoase pălăria, doamna se înclină politicos, şi amândoi îi urară lui Jonathan o zi bună.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România