Capitolul 31. Procesul

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Văzând că Arthur se îndreaptă spre uşă, ceilalţi bărbaţi din colţ îşi luară servietele şi îl urmară îndeaproape. “Paul,” spuse Arthur, “explică-mi din nou problema răspunderii, vrei?”

Întregul grup mergea rapid pe coridor în timp ce braţele lui Arthur încă se mai găseau în jurul gâturilor lui Paul şi Jonathan. “Vedeţi,” spuse Paul, “piesa de metal ar putea să cadă de pe băţ şi să lovească vreun spectator. Deci trebuie să vă protejaţi pe dvs. şi pe ceilalţi investitori.”

“Să mă protejez pe mine dacă piesa loveşte pe altcineva? Ce vrei să spui?” spuse Arthur, punându-i întrebări lui Paul în beneficiul lui Jonathan.

“Persoana lovită vă poate da în judecată, încercând să vă facă să plătiţi daune – cheltuieli medicale, venit pierdut, traume şi cheltuieli legale.” Grupul grăbi pasul ca să rămână aproape de Arthur.

“Un asemenea proces m-ar putea ruina!” spuse Arthur, prefăcându-se că e alarmat şi urmărind din colţul ochiului reacţia lui Jonathan.

Paul continuă, fără să-şi dea seama că Arthur îl făcea să-şi spună rolul pentru Jonathan. “Aşa că o idee nouă şi ingenioasă a fost adoptată de Consiliul Lorzilor pentru a vă absolvi de responsabilitatea personală pentru pierderile suferite de alţii.”

“Încă o idee nouă?” repetă Jonathan cu inocenţă. “Cine are patentul scris pentru ea?”

Paul ridică dintr-o sprânceană, apoi continuă, ignorând întrebarea lui Jonathan. “Completăm aceste formulare şi scriem literele “RPL” după numele firmei dvs.” Paul se strădui să-şi deschidă din mers servieta şi să scoată din ea un teanc de hârtii. “Arthur, vă rog să semnaţi pe linia punctată din josul paginii.”

Jonathan era fascinat de tot acest jargon. “Ce înseamnă RPL?” întrebă el, străduindu-se să ţină pasul cu ei.

De data asta, Paul replică, “RPL înseamnă “Răspundere Personală Limitată”. Dacă Arthur îşi înregistrează firma, maximul pe care îl poate pierde este suma pe care a investit-o în ea. Restul averii sale este în siguranţă faţă de procese. E un fel de asigurare pe care o vinde Consiliul contra unei taxe suplimentare. Deoarece Consiliul limitează riscul pierderilor financiare, mai mulţi oameni vor investi în firma lui şi nu vor fi foarte atenţi la ce facem noi.”

“În cel mai rău caz,” comentă Arthur, “putem împacheta firma şi pleca. Apoi începem alta sub un alt nume. Ingenios, nu?” În acel moment ochii lui Arthur zăriră o tânără foarte atrăgătoare care venea pe hol. Îşi întoarse capul ca să o vadă trecând şi nu văzu o mică adâncitură în podea. Arthur se împiedică şi căzu rău de tot, rupându-şi unghiile lăcuite de perete. “Oh!” strigă el în agonie, cu mâinile şi picioarele întinse în toate părţile. Încercă să se ridice de pe podea şi se plânse de o durere ascuţită în mână şi în spate. Avocaţii lui se repeziră la el cu frenezie, schimbând între ei cuvinte, agitaţi. Câţiva îl ajutară pe Arthur să strângă lucrurile care îi căzuseră din buzunare, în timp ce alţii notau preocupaţi detalii ale scenei. Câţiva o opriră pe tânără ca să-i ceară numele şi adresa.

“Am să-l dau în judecată!” ţipă Arthur, ţinându-şi într-o batistă degetele care sîngerau. “Îl voi zdrobi pe ticălosul care e responsabil de fisura asta în podea! Cât despre dvs., tânără domnişoară, o să ne vedem la tribunal pentru că mi-aţi distras atenţia!”

Şocată de acuzaţie, tânăra îi aruncă înapoi, “Să mă daţi în judecată pe mine? Dar eu nu am…! Ştiţi cine sunt?”

“Nu-mi pasă,” făcu Arthur. “Cu cât mai sus cu atât mai bine. O să vă dau în judecată!”

Tremurând şi luptându-se să-şi stăpânească lacrimile, ea replică, “Nu puteţi face asta! Prietenul meu Carlo spune că de frumuseţea mea beneficiază toată lumea – şi că e un bun public. El a declarat-o astfel – mi-a spus noaptea trecută!” Instinctiv, căută în poşetă o oglindă ca să vadă cum arată. Machiajul de la ochi începuse deja să se întindă. “Ohh, vedeţi ce-aţi făcut unui bun public! O să vă pară rău! Carlo spune că toată lumea ar trebui să plătească pentru bunurile publice. El trece întotdeauna cosmeticele mele în contul lui de cheltuieli. O să vă pară rău când or să vă crească impozitele pentru asta!” Îşi îndesă oglinda înapoi în poşetă şi plecă repede în căutarea unui loc unde să se pudreze.

Simţind o oarecare simpatie pentru tânără, Jonathan întrebă, “Chiar o veţi da în judecată? De ce poate fi acuzată?”

Fără a da prea multă atenţie cuiva, Arthur se târa pe lângă perete în căutarea unor dovezi ale neglijenţei altcuiva. Degetele care îi rămăseseră întregi găsiră o denivelare în podeaua de piatră. Ţipă, “Asta e cauza, Paul! Descoperă cine e responsabil. Voi avea slujba lui şi orice penny pe care îl câştigă. Şi cum o cheamă pe femeia aia?”

“Calmaţi-vă, Arthur,” spuse Paul. “E iubita lui Ponzi. Uitaţi de procese dacă vreţi să rezolvaţi cu Legea Muncitorilor de Copaci. Şi în afară de asta, clădirea e proprietate guvernamentală şi va trebui să cerem Consiliului Lorzilor permisiunea de a intenta proces.”

Inspirat de o sclipire de geniu, Arthur exclamă, “Atunci pune problema pe agenda discuţiilor cu Tweed! Lorzilor nu le va păsa dacă vom deschide proces. Banii nu vin din buzunarele lor. De fapt, s-ar putea să câştige şi ei ceva.” Se întreba cât va stoarce Lady Tweed de la el pentru contribuţii la campanie. Expresia lui Arthur era plină de durere. “Am şansa să dau de cel mai adânc buzunar şi trebuie să împart prada cu Tweed! Îţi spun eu, îşi trage o parte din tot ce se întâmplă pe insula asta!”

“Aveţi de gând să-i cereţi lui Lady Tweed să plătească pentru rănirea dvs.?” întrebă Jonathan.

“Nu, idiotule,” îi replică Arthur. “Ea ne va ajuta să ajungem la contribuabili. Sper că ţi-ai plătit impozitele, amice. Va fi un adevărat regal!”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România